Lucian Dan Teodorovici: „Scriu de dragul poveştii şi al temei importante din punct de vedere personal pe care o poartă„

 

De vorbă cu scriitorul Lucian Dan Teodorovici

 

 

Alexandru Petria: -Lucian, cum l-ai descrie pe prozatorul Lucian Dan Teodorovici?

 

 

Lucian Dan Teodorovici: -Te rog să-mi permiţi să încep cu o poveste, bazată pe experienţa personală, că să înţelegi ce impas îmi provoacă prima ta întrebare. În general, la tîrgurile de carte din străinătate, unde mă duc deseori în calitate de editor, vin diverse întrebări despre diverşi scriitori publicaţi de Polirom. Sună ca întrebarea ta: ce ai putea să-mi spui despre prozatoarea/ prozatorul X? Şi am multe de spus, de obicei. Îi descriu literatura cu cît mai multe argumente, sînt expansiv, uneori entuziast. Pe de altă parte, cînd sînt invitat la festivaluri literare, de astă dată în calitate de scriitor, mi se întîmplă să fiu întrebat acelaşi lucru, însă despre propriile cărţi. Şi-ţi mărturisesc ceva: în majoritatea cazurilor, sînt foarte aproape de a da din umeri. Abia dacă spun cîteva vorbe. Îmi tot propun, cînd mi se întîmplă asta, să-mi pregătesc de-acasă un discurs, unul din care să nu lipsească o doză firească de modestie, dar în care să existe şi suficiente argumente pentru a-l face pe editorul respectiv să devină interesat de ce am scris eu. N-am reuşit pînă acum. Şi iată că m-ai prins şi tu nepregătit, cu exact aceeaşi întrebare.

 

Mi-e incomod să vorbesc despre mine. Mi se pare că nu-i rolul meu ăsta. Şi probabil chiar nu-i stă bine unui scriitor să vorbească despre sine. Mi se întîmplă să o fac însă, cu toate reţinerile, pentru că altfel se creează şi uneori se generalizează opinii greşite. Imagini false. Despre care auzi, te înfurii, uneori te cruceşti pentru că se poate spune aşa ceva, prin urmare, simţi nevoia să contrabalansezi. Simţi nevoia să te prezinţi aşa cum ştii tu că eşti în realitate sau măcar cum ţi se pare că eşti. În realitatea mea, sînt un scriitor care nu se vede concurînd cu alţii, deci nici luptînd pentru a ocupa locul altora în literatură. În realitatea asta a mea, pe care n-am cum să nu recunosc că doresc s-o vadă şi alţii aşa, iubesc enorm literatura. E cam tot ce pot spune, cu riscul bombasticului inclus, despre raportul dintre mine şi ceea ce scriu sau citesc. A, da, şi că am încredere în felul în care ştiu să-mi asum propriile nereuşite. Mă crezi au ba, pe mine m-a ajutat fiecare reacţie critică la ceea ce am scris, scriu. M-au şi enervat unele, dar chiar şi-acelea, poate mai ales acelea, m-au ajutat ulterior. Am deci încredere că pot evolua ca scriitor tocmai pentru că mă pricep să-mi gestionez vanitatea. Cam aşa m-aş descrie deci.

 

 

– Absolut, fiecare are culoarul său, nu ia nimeni valoric locul altcuiva. Tot o întrebare de soiul celei din debut: de ce să citească omul romanele şi prozele scurte scrise de tine?

 

 

– Pentru că mă străduiesc să scriu şi cu gîndul la cititor. I se tot reproşează literaturii române că e scrisă cumva pentru sine, pentru un cerc restrîns de cititori, eventual la rîndu-le scriitori sau critici literari. Şi sînt scriitori care cumva chiar încurajează ideea asta, susţinînd sus şi tare că ei scriu pentru ei înşişi, fără să explice mai clar ce înseamnă asta. Eu scriu pentru mine, bineînţeles, scriu pentru că trebuie să spun ce am de spus. Însă care-i folosul în a spune fără a fi auzit? Prin urmare, scriu pentru mine, dar ca să fiu citit. Mă interesează cititorii, mă gîndesc la ei, n-am de gînd să folosesc nici un tertip pentru a ascunde asta din teama de a nu fi catalogat drept comercial. Scriu de dragul poveştii şi al temei importante din punct de vedere personal pe care o poartă ea, aşa încît mă aştept ca şi cititorii să observe asta. Spuneam într-un alt interviu că singurul lucru pe care mi-l doresc de la cititori e să dea o şansă cărţilor mele. Pentru că funcţionează, din păcate, prejudecăţile (nu numai la noi, e în natura umană să îţi creezi şi să perpetuezi prejudecăţi). Spre exemplu, la Matei Brunul, am simţit deseori, direct, o prejudecată de tipul: e o carte despre comunism, am citit/ auzit/ văzut atîtea despre comunism, sînt obosit, nu mai am chef. Iar eu nu voiam decît să i se dea o şansă. Pentru că nu cred că despre comunism e vorba în cartea mea. Ci despre poveste, despre imaginaţie, despre cedare, despre comunicare, despre memorie. Şi despre multe altele. Aşa încît vreau o şansă. Am primit nenumărate reacţii de la cititori care mi-au dat şansa asta. Şi multe dintre mailurile, mesajele de pe FB sau chiar telefoanele primite au început cam aşa: nu prea aveam chef, mi se părea că s-a spus totul despre comunism, am început să citesc într-o doară, apoi… Iar după acest „apoi” sau după vreun „dar” cu aceeaşi funcţie, de fiecare dată cînd citeam mi se întindea cîte un zîmbet larg pe faţă. Pentru că şansa acordată cărţii s-a transformat, scuze că sună un pic cam lipsit de modestie, într-un cîştig pentru ambele părţi: cititor şi scriitor.

 

Cam la fel s-a întîmplat şi cu alte cărţi proprii, fie ele roman sau proză scurtă. Mie mi-e drag cititorul şi scriu cu gîndul ăsta – crede-mă, nu-i o afirmaţie de complezenţă, e exact ceea ce simt. S-ar spune că, astfel, faci concesii, te „comercializezi”. Nu. E caraghios. Depinde ce înţelegi prin a scrie pentru cititor. Cum îl vezi adică? Ţi-l închipui un diletant, un superficial? Altfel spus, te crezi mult mai profund şi mai inteligent decît cititorul tău? Atunci, da, scriind pentru el trebuie să-i faci concesii. Dar, în cazul ăsta, de ce naiba mai scrii? Dacă tu te simţi superior celor pentru care scrii, nu cumva „arunci mărgăritare”? Şi-atunci, care îţi e satisfacţia? Ce motivaţie ai? Eu perspectiva asta n-o pot înţelege. Îţi ziceam că mie mi-e drag cititorul, ăla ideal, pe care-l văd în mintea mea şi care, am experienţa asta, se transformă deseori, îmbucurător de des, în cititor real mai apoi. Şi-l văd într-un soi de parteneriat, să zicem. Cum să-l privesc de sus, în cazul ăsta? Şi de ce i-aş face concesii?

 

Ăsta ar fi deci, rezumînd, răspunsul la întrebarea ta: i-aş invita pe oameni să-mi citească prozele scurte, romanele, cu gîndul că ar putea simţi ceea ce numeam (cam tehnic şi preţios, accept) un „parteneriat” între mine şi ei. Şi, pentru că trăim într-o libertate de comunicare extraordinară, dacă nu simt asta, pot s-o spună, pot să mi-o spună. Sigur că nu mă deranjează dacă spun sau dacă-mi spun şi atunci cînd le place ce au citit…

 

 

– Îmi cade bine firescul din vorbele tale. Chiar şi cel care spune că scrie pentru el scrie, de fapt, pentru cititori, altfel n-ar publica. E o formă de-a încerca să pară interesant, poză caraghioasă după mine. Lucian, eşti un prozator de top. Cu premii peste premii. Te poţi lăuda cu cât ai câştigat din scris?

 

 

– Să ştii că nu mă feresc să vorbesc despre asta, dar e dificil de dat o sumă. De exemplu, o vreme am cîştigat pe realizarea de scenarii. S-ar numi că tot din scris am obţinut banii respectivi, nu? Numai că mi-ar fi greu să aproximez, pentru că cel mai bine am cîştigat scriind pentru un sitcom, Animat Planet Show, timp de şapte sezoane, făcînd parte dintr-o echipă de scenarişti. Şi eram plătit pe minut de material difuzat, aşa încît mi-e imposibil să ştiu cîte minute au fost „ale mele” (vorba vine, căci şi acelea erau împărţite: scriam împreună cu Florin Lăzărescu) în cei trei ani şi jumătate. Apoi, am cîştigat şi din publicistică. Tot din scris, nu?

 

Dar bănuiesc că te referi la literatură. Literatura nu se cuantifică în felul ăsta, ceea ce ştii şi tu foarte bine. Înţeleg însă întrebarea, ea vine în urma recentului Premiu „Augustin Frăţilă”, în valoare de 10.000 de euro. Premiu care, hai să-ţi fac o mărturisire, s-a dus în bună măsură pe o parte dintr-o datorie la bancă. Nu l-am simţit deci cine ştie ce din punct de vedere financiar. E cumva mai mult un suport teoretic: ştiu că banii respectivi mă ajută să plătesc banca mai puţini ani, dar nu simt deloc asta acum. La fel şi alţi bani cîştigaţi din literatură: dacă mă întrebi ce am făcut cu ei, dau din umeri. Nimic concret. Sigur, restul sumelor au fost mult mai mici şi risipite în timp. Spre exemplu, pe o traducere iei, drept avans, între 500 şi 1500 de euro, cel puţin în cazul meu. Să nu faci media la 1000, pentru că ar fi greşit. Mai degrabă ar fi undeva pe la 700 de euro. Eu am, cred, 12 contracte de traducere. Dar venite în timp, în ultimii cinci-şase ani. Practic, nu aduni banii ăia. Iar vînzările propriu-zise, în România, nu sînt spectaculoase, în nici un caz. În fine, la asta mai poţi adăuga lecturile în străinătate. În cazul meu, tot subliniez asta, au fost plătite între 200 şi 400 de euro. De obicei, cheltuiţi în mare parte cu prilejul respectivei lecturi. Vezi deci că aritmetica nu ajută prea mult literatura. De asta nici n-am stat vreodată să calculez, e complet inutil.

 

Aşa că, pentru a pune punct, zic: nu, nu mă pot lăuda. Din scris am cîştigat enorm, dar nu din punct de vedere financiar. N-are rost să-ţi mai spun că n-aş fi avut cum să trăiesc/ să supravieţuiesc din banii cîştigaţi de pe urma literaturii, nu?

 

 

– Cum ar putea câştiga scriitorii mai mult în România de pe urma muncii lor? Ce s-ar putea face? Ai vreo idee legislativă, ceva de natura asta?

 

 

– Pe de o parte, avînd viziuni liberale în general, aş fi tentat să spun că nu e necesar ca scriitorii să beneficieze de un suport direct al statului, gînd spre care m-ar trimite cumva partea a treia a întrebării tale. Mă oripilează însă modul în care, mai ales în urma scandalurilor recente, tot felul de comentatori pe tot felul de forumuri vituperează împotriva scriitorilor, trimiţîndu-i la „muncă adevărată”. A fost apoi, nu cu mulţi ani în urmă, acea discuţie publică privind drepturile de autor. Şi alţi comentatori, puhoaie, se iritau la culme că scriitorii sau, în general, creatorii îndrăznesc să considere că merită să fie impozitaţi diferit. E o problemă la noi cu statutul scriitorului, s-a deteriorat rău de tot. În fine, am făcut introducerea asta ca să pot ajunge unde vreau să ajung. La „pe de altă parte”, adică.

 

Pe de altă parte deci, literatura nu e pur şi simplu un produs pe care să-l arunci pe piaţa liberă şi apoi să te descurci cu ce obţii din comercializarea respectivului produs. Literatura nu-i chiar acelaşi lucru cu castraveţii şi vinetele pe care le vinzi la tarabă, ca statul să te impoziteze pur şi simplu pentru ea şi să te lase să-ţi faci cum te taie capul „actul comercial”, fără să-l mai intereseze. Iar asta pentru că literatura creează, mai întîi, o cultură, un spaţiu spiritual care, în timp, se alătură tradiţiei unei ţări. Literatura, mai apoi, n-are un termen de expirare previzibil, aşa că, la nivel teoretic cel puţin, statul poate beneficia de impozit pe acel produs pe timp îndelungat. Literatura, prin traducere şi răspîndire în diverse spaţii, poate contribui la imaginea unei ţări în lume, poate atrage turişti sau chiar poate crea fenomene. Ştiu că pare exagerat, dar să ne gîndim la ce înseamnă turismul şi o să ne dăm seama că, în bună parte, el e unul cultural. Şi, nu de puţine ori, chiar literar. În Paris, spre exemplu, am căutat diverse „obiective” arhicunoscute, dar am bătut totodată multe străzi în căutarea casei în care a locuit Hemingway. În Tours, spre alt exemplu, m-am oprit o zi şi o noapte şi am făcut chiar un ocol pentru asta numai pentru că era oraşul lui Balzac. În Verona, m-am oprit, vrînd-nevrînd, la balconul pe care tradiţia turistică l-a dedicat Julietei. În New Orleans, „m-am dat” cu vaporul cu aburi, pe Mississippi, numai pentru că mă trimitea spre visele copilăriei provocate de Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Şi aşa mai departe, bineînţeles. Sigur că aici ar găsi mulţi contraargumente, unul dintre ele fiind acela că vorbesc despre scriitori mari. Şi mi s-ar cere un exemplu din România. Eu nu vorbeam însă despre România, ci era o pledoarie pentru ceea ce poate însemna literatura dincolo de acea piaţă imediată spre care ne trimit mulţi.

 

Despre România aş spune doar că mi s-ar părea o minune ca dinspre zonele de decizie să se gîndească în felul ăsta, măcar parţial. Ştiu, e dificil să le ceri politicienilor gîndire pe termen lung, de vreme ce trăiesc permanent într-o stare electorală, tocmai de asta am folosit cuvîntul „minune”. Mă întrebi de iniţiativă legislativă. Eu îţi spun că, după mine, e nevoie de un sistem. Am punctat, în timp, cîteva iniţiative necesare în opinia mea, în texte pe care le-am scris, dar spaţiul unui interviu, oricum ai lua-o, e limitat. Aşa încît sînt nevoit să mă opresc la generalităţi. E nevoie de un sistem, spuneam, care să stopeze deteriorarea imaginii scriitorului (accelerată incredibil în ultimii ani), care să-i acorde respectul de a nu i se arunca eventuale rămăşiţe printre degete, cu gîndul că astfel „va scrie de bine la ziar”, care să încurajeze valoarea, nu veleitarismul bombastic local, care să acorde o altă atenţie şi pieţei de carte, şi distribuirii resurselor către cultură… Dar eşti conştient că, de fapt, vorbim ca să vorbim, nu? Pentru că un asemenea sistem e imposibil. Şi-atunci, de vreme ce eu asta cred, n-aş putea să răspund întrebării tale altfel decît spunînd: scriitorului îi rămîne să scrie şi să aştepte. Să aştepte nu să primească ceva, ci să aştepte (dar, evident, nu cu braţele încrucişate) o oportunitate pentru cărţile sale. Un noroc, aş spune, trivializînd un pic. Norocul de a te remarca publicul de aici sau norocul de a fi tradus şi de a avea un oarecare succes în alte ţări, ceea ce ar atrage după sine şi o anume recunoaştere în România. Pînă la urmă, cam asta e condiţia scriitorului român.

 

 

– Privitor la deteriorarea imaginii scriitorului. Consider că şi destui scriitori sunt vinovaţi. Cititorii simt lichelele, pe cei care susţin din interes sau prostie politicieni demenţi, într-o perioadă în care te miri că mai există România.

 

 

– Tu te gîndeşti la asocierile unor scriitori cu politica, eu aş zice însă că nu de-acolo sau poate nu numai de-acolo ni se trage. Pînă la urmă, la noi şi oriunde, scriitorii s-au apropiat de politică, s-au folosit ori s-au lăsat folosiţi de ea. În perioada interbelică, apoi în perioada comunistă unii s-au pus în slujba regimurilor, iar acele regimuri erau, dă-mi voie să nu ezit în părerea asta, mult mai puţin onorabile decît oricare guvernare postdecembristă. Şi totuşi, a fi scriitor însemna mai mult decît acum.

 

Eu aş vedea o vină, dacă tot e să ne gîndim la asta, în „patalamaua” de scriitor pe care azi o poate primi oricine. Şi ajungem astfel la USR. Mi-am spus în timp cîteva opinii despre această instituţie şi au fost primite, să zic aşa, foarte inamical. Mi s-a reproşat că „mă iau” în felul ăsta de marii scriitori care sînt membri. Mi s-a reproşat că nu văd lucrurile bune care se fac acolo. Mi s-a spus că, în definitiv, nefiind înscris, ce drept am eu să vorbesc despre USR? Nu aşa stau lucrurile. Pe marii scriitori îi admir, îi respect, le respect inclusiv acest statut de membru al Uniunii. Apoi, văd şi lucrurile bune care se fac. Mai mult: aş lua chiar în calcul posibilitatea de a mă înscrie cîndva în USR. Numai că mă opreşte tocmai ceea ce spuneam la început: faptul că intră practic cine vrea. S-ar spune că asta nu e problema mea, nu? Este. Dacă le ceri unor oameni din afara lumii literare părerea lor despre scriitori, de cele mai multe ori primeşti drept răspuns nişte prejudecăţi. Formate, în multe cazuri, la sindrofii locale, tot felul de „gale” şi „premieri” organizate de filiale ale USR. M-am nimerit şi eu la vreo trei-patru de-a lungul vremii. Şi am plecat de-acolo de fiecare dată într-o stare de şoc, să zicem, deşi e doar un eufemism. Spectacole groteşti, cu oameni care se fac mici în faţa celor care lor le par mari şi cresc brusc spre infinit în faţa unora care le admiră, în necunoştinţă de cauză fiind, condiţia de scriitor. Penegirice, grandomanie, lipsă de bună-cuviinţă, băutură şi mîncare. Evit, de ani buni, să mai particip la aşa ceva. Dar, revenind, de-aici pleacă deseori imaginea scriitorului. Am auzit personal poveşti de la asemenea „întîmplări”, uneori relatate cu suficient dispreţ de oameni din afara lumii literare, cum spuneam. Iar vorbele circulă. De ce Uniunea s-a „deschis” deci spre oricine publică la cîte-o editură cu copiator vreo două cărticele de versuri inepte? De aia. Şi-n acelaşi timp, membri de vază ai ei le reproşează multor autori importanţi din prezent că nu vor să se înscrie, să „reformeze” instituţia din interior dacă au ceva de reformat. Nu, asta e o iluzie: cînd ai o asemenea masă de votanţi, nu poţi reforma nimic. Şi-apare un cerc vicios, vezi? România e o hartă a cercurilor vicioase, de fapt. Fenomenul nu putea să-i ocolească pe scriitori. Cum n-ar fi deci treaba mea să vorbesc despre asta? Mă străduiesc şi eu, prin ceea ce scriu, să merit statutul de scriitor. Iar unii îl primesc odată cu o carnetul de membru USR şi îl compromit fără nici o ezitare.

 

Acum: afirmînd toate astea, devin oare un duşman al USR-ului? Nu cumva, de fapt, îmi pasă de această instituţie, îi respect pe mulţi dintre membrii ei merituoşi, îmi doresc binele ei? Mie aşa mi se pare. Îmi doresc, pe de altă parte, să nu fiu privit cu condescendenţă sau mai rău de-atît de unii sau de alţii cînd le spun că sînt scriitor. Mai e puţin, asta e senzaţia mea, şi ţi se va rîde-n faţă cînd te vei prezenta în felul ăsta. Şi-atunci, repet, e o problemă care mă priveşte şi pe mine.

 

 

– Chiar. Inşii numiţi la plesneală scriitori de U.S., beţivănelile pretins literare subminează prestigiul tagmei scriitoriceşti, ca şi ploconirile după sponsorizări locale şi trasurile de brăcinar aferente. Dar hai să vorbim de altele. La urma urmei, de ce scrii? Ai tabieturi?

 

 

– După începutul dialogului nostru, am participat la un eveniment al Colegiului Naţional din Iaşi. În cadrul festivităţilor legate de împlinirea a 185 de ani de existenţă a acestei instituţii, a fost un moment dedicat revistei Alecart, realizată de cîţiva profesori excepţionali şi scrisă în primul rînd de elevi. Spun asta pentru că merită spus: e o revistă foarte bună, vie, sinceră – care spulberă prin ea însăşi şi prin oamenii din jurul ei multe prejudecăţi privitoare la „tineretul de azi”. În fine, n-o pot lungi, deşi mi-ar plăcea. Mi s-a pus la un moment dat, din sală, o întrebare asemănătoare. De obicei sînt stingher, nu prea ştiu să răspund la întrebarea asta. De ce scriu? Habar n-am, aş fi tentat să zic. Din prea multe motive, nu pot să aleg unul. La evenimentul de care-ţi pomeneam însă, fiind sala plină de liceeni, m-a lovit brusc o imagine din copilărie: bunicul meu stînd pe un scaun şi povestind, cu gesturi largi, diverse întîmplări din viaţa lui. Şi o mulţime de copii în jur, ascultîndu-l. Eu, lîngă el, mîndru nevoie-mare. Şi am răspuns aşa: scriu în primul rînd datorită bunicului meu. Era un povestitor uluitor, crede-mă. Veneau copiii şi-l rugau să le spună o poveste. Scriu pentru că am visat, copil fiind, să devin asemenea bunicului meu, să vrea lumea să-mi asculte poveştile. Am mai pomenit şi-n alte rînduri despre el, dar abia în timpul manifestării cu pricina mi-am dat seama cît de mult m-a motivat de fapt lucrul ăsta. Cum însă nu sînt un orator priceput, asemenea lui, am găsit că poveştile pot fi „expuse” şi altfel. Ăsta-i motivul pentru care scriu. Nu unicul, evident. Dar cred că e motivul iniţial.

 

În ceea ce priveşte tabieturile, sînt dezamăgitor de anost. Nu le am, nu mi le-am creat. Oricît m-aş gîndi, nu-mi vine unul în minte. Oricine, cred, îşi bea cafeaua la computer, în nici un caz nu poate fi numit tabiet sau, măcar, nu unul care să conteze. Cred că o să intru în ficţiune şi o să inventez cîteva, doar de dragul de a avea ce să răspund la întrebarea asta…

 

 

– Intrând în universul unui roman în lucru, reuşeşti să fii conectat satisfăcător cu realitatea, cu diversele obligaţii cotidiene? N-ai tabieturi, ai spus. Însă ce faci dacă te acaparează ficţiunea? Nu te acaparează? Ea nu prea ştie de jumătăţi de măsură, vorbesc din experienţa personală.

 

 

– Îţi spun ceva care nu „dă bine” cînd e vorba despre un scriitor, care-i privit îndeobşte, romantic şi cam caraghios, mi se pare mie, ca un tip cu capul în nori, prins în lumea lui, vîrîndu-şi poate furculiţa în obraz la masă ori purtînd şosete de culori diferite. Eu sînt, aici e mărturisirea, un om comun, prin nimic spectaculos, totodată plictisitor de ordonat. Cel puţin în privinţa activităţilor mele. Îmi fixez un program de lucru şi îl respect. Am mai spus-o, de aceea mi-e dificil să tot repet, căci pare că aş vrea să atrag atenţia asupra acestui fapt, dar întrebarea ta merge şi într-acolo: am scris Matei Brunul fixîndu-mi pentru asta un interval de timp fix, cîteva ore, dimineaţa, înainte de a se lumina. Timp de un an, l-am respectat. Sigur că nu am fost în fiecare dimineaţă inspirat, m-am jucat pe computer cînd nu mergea scrisul, dar programul a rămas acelaşi. Evident, nu-mi înghesuiam personajele şi întîmplările doar în acel interval. Mi-era gîndul la ele şi ziua, şi noaptea. Dar, în afara perioadei de lucru, au stat undeva în al doilea rînd al preocupărilor, trecînd în prim-plan numai în momentele în care-mi permiteam să mă gîndesc la ele. Şi mai cu seamă seara, înainte de culcare. Nici aici nu e nimic spectaculos, ba chiar mi-e teamă că-i un loc comun.

 

E adevărat, pe de altă parte, că în acele ore pe care le dedicam scrierii cărţii eram complet inabordabil. Iar în restul timpului, starea mi-era totuşi ghidată de ceea ce se întîmpla cu cartea, de cum mergeau lucrurile. Crezi c-am scris degeaba, în mica şi necesara notă introductivă la roman, că îi mulţumesc soţiei mele, Adela, pentru că mi-a suportat „deloc simpaticele schimbări de dispoziţie, în funcţie de evoluţia personajelor mele”? Simt nevoia s-o fac şi-aici, pentru că n-o fi prea plăcut, mă gîndesc, să-ţi petreci weekend-ul, pe care l-ai vrea liniştit, odihnitor, ascultîndu-ţi soţul cum perorează, ore întregi, despre cartea pe care o scrie, suportîndu-l cum se plînge că i-au luat-o pe arături personajele sau înţelegîndu-i nervozitatea cauzată de nişte legături care nu s-au creat cum se cuvine în, totuşi, ficţiunea lui. Se întîmplă şi dintr-astea. Iar eu am o soţie care ştie să le accepte.

 

 

– Merită să le elogiem pe femeile din preajma noastră. Într-un fel, sunt sacrificate. Dar hai înapoi la „obiectul muncii”… Care carte de-a ta o simţi mai apropiată? Sper să nu-mi răspunzi diplomatic că toate, bla-bla-bla, gargara uzuală.

 

 

– Şi-acum, ce mă fac? Aş fi vrut să-ţi răspund diplomatic, dar mi-ai anulat intenţia. Gargara uzuală şi bla-bla-bla-urile sînt totuşi elemente de marketing. Mi-ar fi prins bine un pic de marketing aici.

 

Glumesc. Am mai spus în cîteva rînduri, chiar fără să fiu întrebat, care-mi sînt cărţile proprii cele mai apropiate. Cărţile, nu cartea. Iartă-mă, evident că prin pluralul ăsta mă apropii de bla-bla, dar nu prea tare, pentru că e generat de cifra doi. Două sînt deci cărţile cu pricina: Celelalte poveşti de dragoste şi, cum altfel?, Matei Brunul. Şi asta chiar dacă romanul Circul nostru vă prezintă: e cea mai tradusă carte a mea. Să-ţi explic, foarte pe scurt, de ce: Celelalte…, pentru că e o carte foarte personală, una care mi-a ieşit, în mare, aşa cum am vrut. Atenţie, am spus personală, nu autobiografică. E o eternă confuzie între cele două cuvinte. În 2009, un ziar ieşean titra: „Iubirile secrete ale scriitorului Lucian Dan Teodorovici”. M-am speriat, am mers repede către articolul respectiv. Din fericire, m-am liniştit imediat: era vorba despre cartea mea, care tocmai apăruse… Matei Brunul, apoi, pentru că e un roman la care mă gîndesc de aproape cincisprezece ani. Şi pe care, într-un fel, îl pregătesc de-atunci. Sînt două cărţi foarte diferite între ele, dar ambele (încă) apropiate mie. Şi poate că mai e un motiv: sînt cele mai recente două cărţi pe care le-am scris.

 

 

– Te-ai gândit vreodată serios să te laşi de scris?

 

 

– Nu. Sigur, mi s-a năzărit să mă întreb uneori, în vreun moment de frustrare, care-i rostul. Apoi, eu fiind şi editor, m-au afectat de-a lungul vremii suspiciunile, uneori exprimate direct, alteori subtil, că public uşor, pentru că o fac la editura „mea”. M-au afectat, am început să mă întreb eu însumi dacă nu există măcar o fărîmă de adevăr în asta. Astfel încît am profitat de poziţia la editură ca să-mi rezolv întrebările. Mi-am trimis un manuscris propriu la referenţi, aşa cum fac cu altele: fără numele autorului, fără vreun element de identificare. Am primit recomandare clară de publicare. A fost o bucurie, evident, m-am mai liniştit. Dar au fost momente în care mi-am pus întrebări… Nu ştiu dacă alte răspunsuri m-ar fi dus către renunţarea la scris. Nu ştiu. Cred, mai degrabă, că nu. M-aş fi încăpăţînat să arăt că am motive să scriu. Aş fi renunţat, probabil, la altele, nu la scris.

 

 

– De final, îmi spui ce ai în lucru?

 

 

– În general, eu consider că am în lucru următoarea carte chiar dacă n-am scris încă la ea, ci doar mă gîndesc, culeg idei, adun personaje, îmi fac documentarea. Se întîmplă şi acum asta, pentru un roman care va apărea cel mai devreme în 2014, dar mult mai probabil în 2015.

 

 

– Mulțumesc.

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Apărut în Literatorul, nr 167- 168, mai- iunie 2013. Aveți aici pdf-ul numărului LITERATORUL_167-168_FINAL_mic

 

Adrian Suciu:”Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani”

De vorbă cu scriitorul Adrian Suciu

 

 

– Adrian Suciu, ne cunoaștem de-o grămadă de ani. Ai imagistic decupajul unui nonconformist în viața publică. Dar parcă te-ai cumințit…

 

– Alexandru Petria, ne cunoaştem de o grămadă de ani şi am făcut o grămadă de lucruri împreună dar, dacă ţi se pare că m-am „cuminţit”, nu mă cunoşti suficient de bine sau dai dovadă de un deficit în interpretarea istoriei noastre comune. Dacă mă cunoşteai suficient de bine, puneai altfel întrebarea. „…Dar parcă te-ai cuminţit… Asta seamănă cu liniştea de dinaintea furtunii. Ne pregăteşti ceva?” Cam aşa ar fi trebui să sune întrebarea şi eu aş fi răspuns pozitiv la ea, fără să intru în detalii.

 

– „Parcă” ți-a dat loc de întors, te alinți. Mai bine încearcă o descriere a vieții literare românești. În așa fel încât să nu casc, marca Suciu.

 

– Viaţa literară românească în care trăiesc eu e frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu, există generozitate, bine, adevăr şi frumos. În viaţa mea literară, oamenii au suflete vii, poezia e rudă de gradul I cu Divinitatea şi oamenii pot să bea împreună la masă privindu-se în ochi. Am descoperit secretul unei vieţi literare româneşti perfecte: mă înconjur doar de oameni vii, care îmi plac şi în prezenţa cărora mă transform permanent şi, în privinţa celorlalţi, îmi trăiesc viaţa ca şi cînd ei ar fi murit deja. În viaţa mea literară românească sînt scriitori interesaţi de devenirea lor umană, nu de tinichele şi căcaturi. Dispreţuiesc profund orice alt orgoliu decît cel creator. Am fost toată viaţa un lup singuratic şi detest găştile. Dar, mai presus de toate, îi ignor cu mare voluptate pe toţi cei care afirmă public că ei ştiu ce e literatura şi cum se face ea! E plină viaţa literară românească, în accepţiunea pe care o dai tu sintagmei, de asemenea oameni, de inşi care ies în piaţa publică dîndu-ne, cu suficienţă belferească, sfaturi definitive despre ce e şi ce nu e literatura, despre ce şi cum trebuie să scriem. În literatură nu trebuie nimic niciodată! Eu mă îndoiesc în fiecare zi de tot ce ştiu despre literatură şi mă rog lui Dumnezeu să mă ferească de ispita certitudinilor. Aşa se trăieşte în viaţa mea literară românească. Cealalaltă viaţă literară românească nu mă interesează şi nu-mi bat capul cu ea.

 

– Scrisul sau trăitul cotidian. Ce e mai important pentru tine?

 

– Nu fac decît o diferenţă conjuncturală între ele. Trăiesc poetic şi creez ca un locatar al cotidianului.
– Ești mulțumit de ce ai realizat până acum?

 

– Nu. Sub nici o formă.

 

– Care dintre cărțile tale crezi că-l reprezintă mai deplin pe scriitorul Adrian Suciu?

 

– Nici una. Eu mă despart violent de orice carte pe care am publicat-o, o neg, o ignor şi merg mai departe

 

– Ai avut un diferend anul trecut cu Nicolae Manolescu. Era să fii dat afară din Uniunea Scriitorilor… Cum vezi ce se întâmplă acum în Uniunea Scriitorilor, fiind și an electoral, de alegere a conducerii?

 

– Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani. Pentru delict de opinie. N-am niciun conflict cu Nicolae Manolescu, eu am atacat Sistemul pe care îl întrupează dumnealui. O reluare a argumentelor de atunci ar fi şi utilă şi perfect inutilă. Fapt e că USR este, în acest moment, o organizaţie stalinistă, de tip închis, măcinată de corupţie, funcţionînd în minciună, într-o scădere dramatică de prestigiu şi perfect incapabilă să reprezinte interesele breslei. Faptul că Nicolae Manolescu şi acoliţii săi se simt complet nevinovaţi în această privinţă poate ţine doar de nesimţire sau de un optimism maladiv. Sînt membru al USR, premiat de USR, voi continua să critic organizaţia din interiorul ei ori de cîte ori voi considera că e cazul şi, dacă nu le place de mine, n-au decît să mă excludă şi să tranforme USR într-o asociaţie a pupincuriştilor! În altă ordine de idei, la cum arată acum USR, o singură concluzie se impune de la sine: scriitorii români îşi merită soarta. N-am să spun mai mult, n-au decît să se aleagă ei între ei la Congrese formale, cu rezultate pregătite şi ştiute de dinainte, n-au decît să-şi închipuie că ce fac ei acolo e important. Eu am treabă.

 

– Scrii poezie și proză. Vorbește-mi despre receptarea cărților tale.

 

– Exact mîine pleacă spre tipar „Un roman de rahat”, ediţia a doua. Prima ediţie s-a epuizat în trei săptămîni de la lansare şi pare a fi cel mai bine vîndut roman românesc al anului 2013. Nu am nici o grijă şi nici o preocupare privind receptarea, am doar plăcerea de a ajunge la cititori şi plăcerea de a interacţiona cu ei. Dacă adaugăm la asta voluptatea scrisului, e suficient.

 

– Ai tabieturi la scris? Femeile nu le-aș așeza la tabieturi, totuși…

 

– Nu am tabieturi legate de scris. Scriu oricum, oricînd, oriunde, din orice poziţie şi în orice stare.

 

– La ce lucrezi acum?

 

– Pe plan personal, lucrez la un nou roman. Pe planul vieţii literare româneşti în care trăiesc eu, continuu să girez, la Editura Grinta, colecţia Poezia 9, în care am debutat pînă acum doisprezece poeţi români contemporani, unii dintre ei depăşind deja faza promisiunilor literare. Luna aceasta debutez, tot ca editor, cu o colecţie de poezie sub titulatura Poezia vie, la Editura Herg Benet din Bucureşti şi am marea plăcere de a inaugura colecţia cu un volum fabulos al lui Valeriu Mircea Popa, volum pe care orice iubitor de poezie ar trebui să îl aibă în bibliotecă. Între timp, am devenit şi preşedintele Asociaţiei Culturale Direcţia 9, una dintre cele mai dinamice iniţiative culturale private din România. E suficient, că mai am şi alte lucruri de făcut.

 

– Adi, încerci un Top 10 al poeziei românești?

 

– Nu. Detest topurile literare de orice fel. Şi mi-e milă de cei care au o viziune concurenţială asupra poeziei. În ce îi priveşte pe contemporani, eu spun tot timpul că cea mai mare curvă e posteritatea şi că e bine să aşteptăm să murim ca să vedem care am fost mai mari si care am fost mai mici!

 

– Te-ai mutat din Cluj în București. Nu ți-e dor de ce ai lăsat în urmă? A meritat? Nu regreți renunțarea la gazetărie?

 

– Există două emoţii pe care m-am educat să le evit: speranţa şi regretul. În feluri diferite, dar pornind din aceeaşi rădăcină, ele reprezintă o capcană. Lucrez cu datele realităţii şi îmi trăiesc viaţa fără milă şi fără iluzii.

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Apărut în Tribuna, nr. 259, 16- 30 iunie 2013

 

 

 

Mircea Daneliuc, provincialismul culturii române și ruperea pisicii

Cultura română este una provincială. Și nu mă refer la căutatul autorilor prin cărțile de identitate după locul nașterii și ultimul domiciliu, la vetustețea unor texte care ar vrea să fie aplaudate ca noi găuri în cer, reinventări, altfel cu aplomb, ale formulei apei, nu, am în vedere lenea gândirii, simplificatoare și nedreaptă, recursul comod la tipare.
Un tipar de unde nu sunt semne că o să iasă criticii literari ce întocmesc topurile oficiale, măcar precum balenele din ocean după aer, ca să nu se asfixieze în autosuficiență, este cel în care, dacă o personalitate și-a dobândit un nume într-un domeniu, dar activează extraordinar și în altul, latura așa-zis secundă este ignorată, dacă nu percepută superficial, fușerit, ca o bifare mecanică a agendei- să fie.  Cazul Mircea Daneliuc are puterea exemplificării. Marele regizor de film este și un prozator de linia întâi.
Cu săptămâni în urmă, la o prezentare a cărților mele la Bistrița, venind vorba despre carențele receptării literaturii române contemporane, Liviu Antonesei l-a adus în discuție pe Daneliuc și proza sa. Intelectualul ieșean nu a pregetat să afirme că ne aflăm în fața unuia dintre cei mai importanți prozatori ai generației 80. Altminteri, pe blogul lui, mai înainte, Antonesei a afirmat: „În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este.„(„Mircea Daneliuc, magician, artist şi rebel„, http://antonesei.timpul.ro/2012/01/28/mircea-daneliuc-magician-artist-si-rebel/). Și cum nimic nu este întâmplător în lume, Antonesei i-a reedidat recent regizorului convertit la literatură, la editura pe care o conduce, „Adenium„, romanul „Pisica ruptă„, prilejul acestor rânduri, primul din cele 11 volume de proză și teatru publicate din 1997 încoace.
Din start, în „Pisica ruptă„ sare în ochi verva autorului, scrie în draci, o forță impetuoasă centrifughează cuvintele. E aceeași tăietură nervoasă ca în filmele lui, care te subjughează și te provoacă să gândești, n-are cum să te lase indiferent, ori îl înjuri, ori îți place, călduțul n-are loc în pagini, aceeași atenție la detalii, asezonată cu ironie, cinism și sarcasm. Pe coperta a IV-a a romanului, Cornel Ungureanu găsește umor în text și „un har al replicii pe care puțini îl au„. Dacă în privința umorului mă despart de reputatul critic timișorean, subscriu la concluzie:„ Pisica ruptă, carte a excepționalelor portrete, poate fi considerată o substanțială contribuție la istoria politică a deceniilor al optulea și al nouălea„. Ioan Groșan diagnostichează cu acuratețe, tot pe coperta a IV-a: „Binecunoscutul sarcasm cinematografic al regizorului se convertește cu o siguranță uimitoare într-un sarcasm epic pe care nu mă sfiesc să-l numesc, în cele mai bune momente ale sale, celinean„.
N-o să dau un rezumat al story-ului „Pisicii rupte„, personajul principal fiind de identificat în cineastul Daneliuc, care a avut curajul să-și depună carnetul de partid în fața Suzanei Gâdea, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, gest de dizidență fără echivoc. Găsiți amănunte despre lupta pentru a-și regiza filmele, lupta cu cenzorii comuniști și cu diverse personaje post-decembriste. Amatorii de dezvăluiri și picanterii n-o să rămână dezamăgiți. „Surâdeam şi mestecam  în gură zaţul leşios al umilinţei, vinovăţia ruşinată de-a fi sărac şi de-a veni dintr-un loc bătut de Dumnezeu cu uitare şi netrebnici, unde, ca râma-n gunoi, mi-era dor să mă-ntorc.„, spune autorul lehamisit de semeni. Ruperea pisicii e neacceptarea compromisurilor, a tăcerii, când „ștabii sunt castrați de simțire și acela dintre ei care nu e încă lichea devine„. Prozatorul afirmă în prefața actualei ediții: „Reeditarea acestei cărţi a fost mereu problematică. Ultima încercare nereuşită am făcut-o la Curtea Veche. Presupun că există două motive, cel puţin la fel de stupide. Mai întâi, la apariţia ei, s-au găsit lăutari literari preocupaţi doar să decodifice numele existente în text, spre a le face în felul acesta o bucurie şi altor semeni mai trişti, dar fără a-i surprinde mesajul. Mi-am dat seama că sunt martorul indecent al unei plăceri secrete exercitată în public. În rest, aproape nimic despre blestemul şi blestemaţii culturii Pupincu, deşi prea multe cărţi de sertar sau cu aceeaşi preocupare n-au abundat, cu tot optzecismul. Iertată să-mi fie părerea, dar anii ’80 în cinema mi se par cu mult mai bine situaţi decât cei literari, nu numai valoric, dar şi ca demers. S-ar putea ca totul să nu fie decât o năştruşnicie înregistrată de către un grupuleţ la Oficiul de Invenţii şi Mărci şi aşa va rămâne, nu mai e nimic de făcut: optzecismul nu-i decât de citit. Îi doresc mult noroc. Sunt foarte mulţumit că despre stil, limbaj şi celelalte nimicuri epice – ca să revin la carte –, cei de la care avusesem câteva expectaţii şi-au propus a vorbi cu alte prilejuri şi au aţipit. Păstrez speranţa că mă adresez unei generaţii de comentatori mai proaspătă şi, cine ştie?, poate mai hărăzită.„ E ceea ce sper și eu în ce privește comentatorii!
Dan C. Mihăilescu a opinat interesant într-un articol despre Daneliuc, via „Pisica ruptă„: „Nu mai ştiu cum se numeşte vechiul procedeu retoric al definirii prin negaţie: nu se ştie ce este un lucru, dar se ştie precis ce nu este el. Ai zice că, tot aşa, există oameni care se autodefinesc în chip esenţial nu atît prin ceea ce construiesc, cît prin ceea ce desfiinţează. Prin negare, prin atac, prin luptă şi dezintegrarea celuilalt. (Atenţie: vorbesc despre oamenii de valoare şi nu despre demolatorii de profesie/semidocţii invidioşi, săpători, misologi şi nihilişti numai atunci cînd nu le pică lor ceva.) La acest fel de autodefinire şi autoimpunere prin acizi asistăm în cazul lui Paul Goma, de exemplu, în mod flagrant, dar şi – mai subtil – la Alexandru George: aşezarea (nu ştiu cît de spontană şi cît deliberată) împotriva curentului general de opinie. Impulsul cu pricina a fost în bună măsură definitor pentru o psihologie retractilă precum I.D. Sîrbu, dar şi pentru o natură complexată şi compensată jandarmereşte, precum Eugen Barbu. (Un caz aparte ar fi, aici, Arghezi, strălucind deopotrivă în encomion şi injurie, în linguşire, odă şi blestem, în pamfletul crîncen.)„ Acesta e constanta fluxului scriitoricesc al lui Mircea Daneliuc. După cum a observat Ana Blandiana la prima apariție a volumului, la editura „Univers„: „Mircea Daneliuc e omul care nu poate fi înfrînt„. Dacă e dat afară pe ușă, se reîntoarce pe geam și, deși se plânge de oboseală, de sictireală, pulsează energie în text, consemnează exersând scriitura împotriva uitării: „Am, totuşi, ceva în urmă care nu-mi pot lua. Dacă or să reuşească să mă cureţe şi pe toată lumea o s-o doară-n fund, înseamnă că nici pe celelalte (filme, n.n. A.P.) nu trebuia să le fac aici. Mi-am pierdut timpul. O să continuu să-l invidiez pe Caragiale pentru mătuşa de la Berlin” și „N-ai să vezi niciodată o furnică moartă de oboseală. Nici strivită. Otrăvită, da!”
Rebel și uneori nemilos de franc, după paravanul de filme și literatură, Mircea Daneliuc iradiază salutar și constant verticalitate de caracter, antidot la supușenie, prostie. Verticalitatea unuia care n-a făcut pe el când a rupt pisica!
Alexandru Petria
Apărut în Tribuna, nr. 259, 16- 30 iunie 2013

Cu poeme in Onyx

Mă găsiți la pag. 44 a acestei noi reviste culturale, care apare in limba romana in Irlanda, la Dublin Onyx n5 pentru email

Ar putea să se numească Mircea Cărtărescu

O curvă talentată se regulează selectiv, inclusiv cu politicieni. Cu timpul, prinde drag de aceștia, nu-și imaginează răsăritul și apusul soarelui în absența lor. I se lipesc banii de cont asemeni purecilor de câine, e cunoscută, merge la petreceri, e cineva. Numai că, na, peste țară au dat niște alegeri, clientela truditoarei noastre nu mai e la putere, le-a pierit cheful de escapade în patul ei larg, ca umilința șefilor de la Patriarhie. Noii veniți strâmbă din nas când o zăresc. Doar știu ce oral performa cu adversarii, cât de vocal mima orgasmul, cât le lăuda potența. Văzându-se fără mușterii politicieni, banii intră la apă, femeia începe să se victimizeze în dreapta și-n stânga, își smulge părul din cap. Mai că plânge. Se oprește la concluzia ca țara n-o merită. Extraordinarele-i abilități n-au cum să fie deslușite de mocofani. Curva ar putea să se numească Mircea Cărtărescu.

Marius Ianuș: „În versuri s-au scris și lucruri adevărate, dar și mari tâmpenii – vezi cazul meu”

De vorbă cu scriitorul Marius Ianuș

Alexandru Petria: – Dragă Marius, să ne imaginăm că-l întâlneşti pe stradă pe tipul pe care-l cheamă Marius Ianuș. Ce hram poartă?

Marius Ianuș: – E greu să te vezi dinafară. Poate aș recunoaște în mine un om necăjit, „un om pe niște scări”, poate că nu. Totuși, ca să spun drept, nu mi-aș dori prea tare să mă întâlnesc cu mine sau cu unul ca mine. Mi-aș dori să mă întâlnesc cu cineva care e mai sus decât mine, Cu cineva care a ieșit învingător din proba vieții. Cu Părintele Arsenie Boca, de pildă. Sau cu Sfântul Serafim din Sarov. Sau, dacă nu cumva cutezanța mea nu e prea mare, cu Însuși Domnul Hristos. Dintr-o astfel de întalnire aș avea cu siguranță un mare câștig. Dintr-o întâlnire cu mine ar putea avea un câștig alții, cei necredincioși, de pildă. Dar și lor le recomand mai degrabă o întâlnire cu cei cu care îmi doresc eu să mă întâlnesc.

-Și ce ai vrea de la o întâlnire cu Isus, că tot ai pomenit?

– Apropierea Lui Dumnezeu de noi e copleșitoare. În acele clipe simțim toată nevrednicia noastră. Dumnezeu ne dăruiește iertare și salvare. Dar, atenție, nu putem vorbi de o iertare necondiționată. Niciun lucru necurat nu va intra în Împărăția Cerurilor. Sigur, în curățirea de care au nevoie sufletele noastre ne bazăm în primul rând pe Dumnezeu cum frumos ne învață Psalmul 50 – „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi”, dar nu putem dobândi această curățire fără un efort personal, măcar acela al rugăciunii. Nu poți să îți curățești sufletul în cinci minute. Tâlharul care era pe cruce lângă Mântuitorul a primit iertarea imediat, dar să nu uităm unde era. Prin moartea pe cruce acela și-a ispășit păcatele, de aceea Domnul l-a luat cu Sine în Rai. Cum spuneam, pe măsură ce înaintezi pe drumul rugăciunii îți dai singur seama de nevrednicia ta și începi să înțelegi sensul expresiei „Înfricoșătoarea Judecată”. Nu e ușor să stai înaintea Lui Dumnezeu. Dar întâlnirea cu Dumnezeu e chiar sensul vieții noastre. Trebuie să ne-o dorim din tot sufletul nostru și să ne dorim să fim vrednici de ea. Ce aștept de la întâlnirea cu Domnul? Totul. Acela va fi, dacă îl voi merita, momentul crucial al vieții mele.

– Hai să zicem, printr-un joc al imaginației, că ești chiar lângă șeful de sus. Ce i-ai spune despre viața ta?

– I-aș spune ceea ce i-a spus Sfântul Apostol Petru: „Doamne, tu știi toate…” În tonul tău e un păcat : nu trebuie să luăm Numele Domnului în deșert.

– Ei, dar cred că Dumnezeu are simțul umorului. Să vorbim despre păcate. Ce ți-ai reproșa cel mai mult ca poet și om?

– Ca poet, tâmpeniile pe care le-am scris / promovat / propagat. Literatura e o invenție nespus de periculoasă. Sub pretextul ficțiunii sau sub cel al autenticității unii oameni își fac păcate groaznice, murdărind mințile altora cu tot ce le trece prin cap. De fapt, cu tot ce le pune necuratul acolo.

Ca om, foarte multe. Nu le pot spune, ca să nu le fiu prilej de sminteală altora. Am făcut mărturisiri publice prea multă vreme.

– Ce ți-a provocat convertirea religioasă?

– Mai multe necazuri, în care Dumnezeu m-a lăsat din pricina rătăcirilor și a păcatelor mele, cu un scop precis : acela de a mă întoarce în căile Sale. Apoi au venit altele… E greu să te rupi din plăcerile false, amăgitoare, ale lumii. Am avut mult de furcă cu necuratul când am început această… evadare. Dar e obligatoriu să ne rupem din lanțurile potrivnicului, care se întăresc cu fiecare zi petrecută în păcat, pentru că altfel nu putem dobândi viața cea veșnică, adevărata viață.

– Dar nu Dumnezeu a dat să scrii cărțile de poezii publicate, care te-au făcut un poet de neignorat dacă discutăm de literatura ultimilor ani?

– Nu, bineînțeles că nu. Dumnezeu ne-a dăruit libertatea, cel mai mare har al omului. Din păcate, noi nu știm totdeauna cum să folosim darurile lui Dumnezeu.

– Ce mai e fracturismul, curentul literar pe care l-ai inventat, pentru tine?

– Absolut nimic. De fapt, toată literatura fără Dumnezeu e pentru mine egală cu zero. Și nu ar trebui să spun „pentru mine”. Comuniunea cu Dumnezeu e sensul vieții noastre.

– Nu te simți golit, trist, dacă ți-ai renegat cărțile?

– Nicidecum. Dimpotrivă, acum sunt cu adevărat bine. Echilibrat, cu inima mângâiată, în urma rugăciunilor, și mai aproape de seninătatea copilăriei.

– Ce părere ai despre viața literară actuală?

– Nu o cunosc. Eu muncesc în mediul privat, într-o meserie depărtată de literatură, și nu mai citesc literatură laică. Dar pot încerca să răspund: Există o evanghelie apocrifă în care dialogul dintre Pilat și Mântuitorul e redat mai pe larg. Aici găsim o vorbă amară a Mântuitorului în privința acestei lumi. Aici Fiul Luminii este judecat de fiii întunericului, spune, cu aproximație, Mântuitorul. Nu ar trebui să fie așa, dar cei care caută dreptatea o vor afla, dincolo de viața asta.

– Nu crezi că poți să pari mai catolic decât papa, asemenea bețivilor care s-au lăsat și care tună și fulgeră împotriva băuturii sau a foștilor curvari care strâmbă din nas la subiectul femei?

-E normal să fie așa. Cel care a trăit în păcat cunoaște răutatea păcatului mai bine decât cel care a trăit în afara lui.

– Te călugărești?

– Nu, nu sunt vrednic și nici în stare de asta.

– Ce le-ai spune foștilor tăi cititori, cei dinainte de „Refuz fularul alb”?

– I-aș îndemna să caute Adevărul. Această căutare îi va duce la Dumnezeu. I-aș îndemna, cum m-a îndemnat și pe mine cândva profesorul meu de română din liceu, Constantin Giurgincă, să nu primească învățătură din altă parte decât de la Iisus Hristos. Învățătura lumii e deșertă și înșelătoare, fiind puternic înrâurită de potrivnic. Să citească Biblia, să meargă la Biserică și să își facă sârguincios canonul dat de duhovnic. Asta e soluția acestei vieți.

Deşi nu e în tipicul unui interviu, te-aș întreba și eu ceva. Găsești, la Matei 25, două pilde esențiale, cea a celor zece fecioare și cea a talanților. Cinci fecioare nu sunt primite de Mântuitorul în Împărăția Cerurilor pentru că nu au ulei în candelele lor, un slujitor e alungat de Stăpânul său pentru că nu a înmulțit talantul pe care l-a primit. Știm că Stăpânul e Dumnezeu iar Mirele la nunta Căruia vor să intre fecioarele e Fiul Lui Dumnezeu. Aș vrea să îmi spui ce sunt uleiul și talantul din aceste pilde.

– Inteligența?

– Nicidecum. Uleiul acela pe care cinci dintre cele zece suflete care Îl caută pe Dumnezeu nu îl au și talantul pe care îl primim toți de la Dumnezeu sunt unul și același lucru: Duhul Sfânt. Primim Duhul la naștere și la botez și trebuie să îl înmulțim. Găsești o mărturie cutremurătoare asupra acestui adevăr scrisă de Nikolai Motovilov, un credincios ucenic al Sfântului Serafim din Sarov. Sfântul a binevoit să îi exemplifice această taină. Găsiți textul în biblioteca siteului Mănăstirii Săraca. Haide să le oferim finalul acestui fragment din mărturia lui Motovilov și cititorilor : „De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, în fața multor martori, în ce fel harul Sfântului Duh lucrează în oamenii pe care El i-a sfințit și luminat cu marile Sale insuflări. Amintiți-vă de Moise după convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El strălucea atât de tare, cu o lumină atât de grozavă, încât oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit să poarte un voal când a apărut în public. Amintiți-vă Schimbarea la Față a Domnului, în Muntele Tabor. O lumina mare L-a înconjurat „și vestmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au căzut cu fata la pământ de frică. Iar când Moisi și Ilie I s-au alăturat în acea lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se înfățișează harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu, într-o lumină nestricăcioasă, tuturor celora care le dezvăluie Dumnezeu lucrarea sa.” Pe site-ul Mănăstirii Săraca mărturia se oprește exact unde începe marea descoperire făcută lui Motovilov : acesta simte în inima sa o mare bucurie, iar fața Sfântului se preschimbă în lumină. Între cei doi începe o discuție despre ceea ce simt. Găsiți întreaga mărturie în cartea „Sfântul Serafim din Sarov- o biografie spirituală alcătuită de Arhimandritul Lazarus Moore”, apărută la editua Agapis: http://editura.nektarios.ro

– „Întrebările mele sunt tari ca piatra/ şi înţepătoare ca nişte arici…/ nu ştiu care o să-mi fie soarta,/ mi-e frică şi nu ştiu unde o să plec de aici.// Cred în Domnul Iisus şi în Calea Sa,/ dar aş vrea, dacă se poate, un pic de bine şi aici, pe pământ,/ loviturile necuratului le mai duc şi nu prea,/ îs ca o frunză zbuciumându-se în urma trenului, în vânt.// Nikolaj Velimirovič, tu eşti mare sfânt al sârbilor,/ iar sufletul meu e slav pe jumătate…/ De ce sunt atât de fragil în faţa oamenilor?/ Cum să fac primul pas în ceea ce va fi mai departe?”. Sunt versuri din ultima ta carte de poezii, „Refuz fularul alb”, apărută în 2011. În ce ar consta picul de bine amintit?

– E o dorință firească, aceea de a nu avea parte de loviturile necuratului. Mântuitorul Însuși a avut această dorință, în Grădina Getsimani, dar a învins-o : „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Trebuie să înfruntăm viața cu credință și curaj.

– Ce e poezia, în prezent, pentru tine?

– Când Îl descoperi pe Dumnezeu descoperi o poezie mai frumoasă decât toate poeziile lumii. O poezie adevărată. Poezia în sine nu e ceva valoros. Cei care cred asta sunt niște idolatri. În versuri s-au scris și lucruri adevărate, dar și mari tâmpenii – vezi cazul meu. Și sunt oameni care s-au lăsat impresionați și de unele, și de altele. Dar mai ales de altele… Pentru că poeții s-au crezut deștepți și s-au apucat să caute sensul vieții acolo unde nu aveau cum să-l afle. Adevărata poezie? Să vedem ce l-a impresionat pe Mântuitorul în aventura Sa omenească. Nu l-a impresionat atitudinea poetică a Sfântului Petru, „Te voi urma oriunde vei merge”, ci smerenia sutașului, a femeii cananeence sau a femeii care îi unge picioarele cu parfum. Adevărata atitudine poetică e smerenia, iar adevărata poezie, poezia lucrătoare, e rugăciunea.

– Mai pup Raiul, în nemernicia mea, dacă-mi plac Baudelaire, Lautreamont, Sade?

– Nu, evident că nu. Trebuie să renunți la aceste mizerii. Sunt necurățiile potrivnicului în ele.

– În finalul convorbirii, ce ai vrea să mai spui cititorilor?

– Să renunțe la plăcerile amăgitoare ale acestei lumi și să meargă pe urmele Lui Iisus Hristos.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 258, 1- 15 iunie 2013

Antonevrozele firescului

Să vorbești despre Liviu Antonesei e ca și cum ai vrea să treci un tsunami printr-un ciur. Că scrie poezie, ok. Eseistică și critică literară, ok. Proză, iar ok. Că e profesor universitar și fost politician- dar câți nu sunt? Că este un intelectual căruia îi pasă de țara asta amărâtă, ok. Că a a avut curaj ca fost dizident, când alții se scăpau în pantaloni, tot ok. De unde să-l iei ca să respecți adevărul faptic, păstrând dreapta măsură? E ca mercurul, cu traiectorie imprevizibilă, alunecos, dar totdeauna la nivelul excelenței. Antologia de poezii „Un taur în vitrina de piatră”, publicată recent, la împlinirea a 60 de ani, este un punct valid de plecare.

Omul Antonesei dă peste cap literatul cu același nume, care are alură de dur. Sau, poate, restabilește echilibrul exact, cine știe?! Dacă mă așteptam, înainte de a-l cunoaște, ca Antonesei să fie un ciufut cu nasul la 10 metri, și așa mă așteptam după experiențele nu puține cu alți literați români valoroși, rotund de sine precum aerul într-o minge, realitatea a sărit de pe fix orizontul de așteptare, autorul ieșean fiind un tip absolut natural, fără fasoane, relativ simplu de decopertat în canonul prieteniei cu care m-a gratulat, firesc. Nu ține să pozeze, nu vrea să dea neapărat favorabil în fața interlocutorului, se rezumă să fie cum e, în urcușurile și coborâșurile firescului, conștientizându-le prin prisma unei inteligențe permanent în alertă și scăpărătoare. Vârsta biologică nu-i corespunde cu nonconformismul structural, de unde n-ar fi nepotrivit să ia lecții tinerii, ciopor conformiști, bătrâni înainte de vreme.

Egal cu sine, poetul este unul al firescului: „În patria mea în care unii au pâinea/ și alții cuțitul și un inoxidabil/ lanț de interese îi leagă pe unii de/ ceilalți,/ în patria mea strălucitoare și tristă,/ eu sunt un corb bătrân, fără aripi,/ un paria însemnat cu stea albă în frunte,/ un recipient fără fund în care-și vomită –/ cu toții – fierea și neputința și ura./ Și pentru că în patria mea de nimic/ nu-mi e teamă/ și pentru că în patria mea nimic nu mi/ se poate întâmpla în afara iubirii/ mele disperate pentru Maria,/ sunt cuprins subit de o stranie bucurie,/ de o fericire fără margini a gândului inimii mele, de un extaz infinit/ ca o moarte de aur și sânge. Ca o lumină/ a cărnii./Drept care, în patria mea de gânduri ucise,/de vinovate tăceri, de umile elanuri interioare,/ eu răspund și semnez propriu:/ Liviu Antonesei”.(„Antonevroze sau Păcatele capitale”). Dimensiunea socială- protestul, dragostea, moartea, problemele filozofice- marile teme ale literaturii se contopesc fără hurducături în poemele lui Antonesei, în tonuri grave, deși au texturi diferite, mai ample, scurte, cu tăietură brutală ori molcomă, chiar și cu rimă. Câteva poezii deocheate, care amintesc de ce scrie în prezent Emil Brumaru, dezinvolt, amplifică prin contrast sobrietatea celorlalte. Eșantion: „Pasul tău pe străzi înguste/ Face flamure din fuste/ Curul tău, puțin mai sus,/ Mă lasă pe gânduri dus./ Curul tău și grota ta/ De mine-s alăturea!” („Cântecel de plimbare”).

Încadrabil biografic în generația 80, Antonesei nu se înghesuie în canonul literaturii congenerilor. Structural romantic, filtrat prin avatarurile modernismului, își cenzurează în mică măsură patetismul prin ironie, dar nu se rușinează cu el, ca alți scriitori, de crezi că-i o boală venerică. Nu face un fetiș din actul scrisului. Așa e, așa-i de luat, nu se schimbă de dragul modelor. „Dumnezeule, frumos poate fi câteodată ecoul!”, afirmă și este credibil. Are așii în mânecă pe teritoriul poeziei de dragoste, după părerea mea.

Antologia „Un taur în vitrina de piatră”, scoasă la editura „Adenium”, cuprinde toate poeziile scrise în 35 de ani de Antonesei, din 1977 până în 2012- volumele Căutarea căutării” (1990), „Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste” (1999), Psaumes” (2004), „Dispariţia şi eternitatea Eonei” (2006) şi „Poveşti filosofice cretane şi alte poezii” (2012). Nu e de așezat în bibliotecă unde nu ajungi să ștergi praful.

Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 258, 1- 15 iunie 2013