Procesarea lirică
Există poeţi al căror discurs e omogen în sensul unei comasări a limbajului cu intenţionalitatea (lirică), astfel „dată pe faţă”, şi alţii la care acest discurs e dual printr-o tactică a limbajului care „dă de înţeles” şi altceva decît prima-i înfăţişare. Se află în cazul al doilea o sofisticare indicînd un posibil complex al conştiinţei auctoriale. Mai exact, un efort în direcţia „sincerităţii” ce, nesatisfăcută de o declarativitate netedă, antrenează materii eterogene aidoma unui curs de apă purtînd diverse obiecte întîlnite în cale. În această ultimă situaţie avem impresia că se află poezia lui Alexandru Petria. Candoarea originară, pare, sub pana d-sale, a se sfii de sine, încercînd a se trage în ipostaze energice, „de efect”: „moartea e apa/ ce-ţi soarbe umbra şi nehotărîrea spre mare// moartea e ca şi cum ai fi/ părăsit/ pentru o femeie// ai treabă,/ energizat, cu beţele de pescuit pe crăcane,/ vrei să arăţi// extatic macho blues” (macho blues). Sub masca de macho, poetul e un sensibil, un „sufletist” care ezită între poză şi mărturisire emoţională. Spre a face impresie, poza e dotată cu trimiteri anatomo-fiziologice aşa-zicînd „fără perdea”, care însă nu pot anula punctul de pornire „curat”: „da, şi un vagin, şi sîni, şi fese,/ dar ele nu stau pe aer/ ci pe un suflet// cristina, femeile mele/ au suflet şi să-mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/ ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am şanse să mă duc dracului” (n-am şanse să mă duc dracului). Procesarea lirică are un caracter contrapunctic. Pe de o parte e această afectare provocatoare, menită a da personajului un spor de autoritate, aşa cum un adolescent şi-ar îngroşa vocea, pe de altă parte chipul său nemachiat, dezarmat în faţa misterelor vieţii. Eul se caută pe sine pe ocolite. Poate se află la mijloc şi o timiditate în faţa conceptului de poezie, venerat cu o intensitate ce evită a se da în vileag, preferînd deghizamentul derutant. În orice caz poetul vrea să apară în public altminteri decît cu natura-i morală, pe care se străduieşte a o contrazice pas cu pas. Numai că aceasta nu dispare, semnalîndu-se mereu în transparenţa textului. Mai mult, implicîndu-se activ în elaborarea dublurilor ce se doresc mistificatoare, la treapta expresiei. Locaţia favorită a autorului pare a fi barul, în mediul căruia se intersectează figuraţia feminină, stimulentul bahic, vorba în doi peri: „blonda de la bar vrea să facă cinste/ şi spune: <<o skol la toată lumea!>>./ hăbăuc, te privesc./ cu blonda de banc e clar cu tine încă n-o scot la capăt,/ şi cînd te întorci de la toaletă/ tragi după tine misterul, provocatoareo,/ avînd gusturi simple/ întorc o bere noroc, cînd accepţi fără fiţe skol-ul de la blondă” (la o bere). Dar toate acestea nu sting nostalgia naturii, care se înscrie în notaţii percutante: „un fir de piciorul-cocoşului/ lîngă un sutien triumph daring temptation/ uitat// look de primăvară/ cînd şi melcii îşi ştiu traseele” (fără tine). Sau: „miros de lăcrămioare, du-te-vino/ pe ridurile mici de lîngă buze,/ pe sînii focalizînd atenţia/ precum mîinile unui cerşetor” (de capul ei). Sau: „frumuseţea ta/ e pe aripile vrăbiilor” (acolo). Sensibilitatea primară induce un fior revelator: „am şi ucis cu premeditare – / speranţele în mine, cinci pisoi negri/ lîngă un pîrîiaş/ la ţară” (n-am a mă lăuda). E drept, s-ar putea vorbi la Alexandru Petria de-o abordare sexuală care îl introduce în catalogul producţiei poeticeşti în vogă, dar care, în fapt, acoperă ingenuităţi ce nu tocmai uşor s-ar putea constata la alţi barzi ai momentului. Sexualitatea devine un instrument al fantazării adolescentine (poetul pare un adolescent perpetuu): „cerul e o oglindă de feromoni/ îngeri fac sex de-şi rup aripile” (burlescă). Ori: „hai să facem dragoste/ cum credincioşii au primit dezlegarea la peşte// pînă la capăt/ fitness-sex” (dezlegare). Ori precum un semnal delicat al melancoliei ce stă la pîndă: „un călău harnic/ cu securea tocită/ iubirea” (adagio). Sub ostentaţia porno se întrevede livrescul: „şi spune-le că şi mîine o luaţi de la zero,/ că e ok,/ că sexul tău nu doarme în bibliotecă între proust şi james joyce” (poezia, gen). Sau chiar imponderabilul: „spaima de bărbaţi în care te culcai şi trezeai,/ oglindă cu tentacule// dragostea – o uşă/ peste o uşă/ peste încă o uşă/ închisă// eram în tine/ în loc de penis cu o umbră” (click). „Specialitatea” lui Alexandru Petria o reprezintă o ingenioasă asociere de frivolităţi şi de profunzimi fulgurante. Ca şi cum cele dintîi ar alcătui o pavăză în faţa celorlalte, prea tulburătoare spre a fi receptate în sine. Notele porno ar fi un mijloc de protecţie. O pereche de ochelari de soare împotriva dezlănţuirii luminii: „cît ne-am iubit/ cît ţi-o pui cu tipul pe care l-ai cunoscut la serviciu/ şi mi-ai explicat pe chat că n-are obligaţii/ eu am obligaţii/ moartea e o obligaţie” (obligaţii). Esenţa e altceva decît aparenţa contingentului lasciv: „te-am iubit cu trupul pe cuvinte/ m-ai iubit cu umbra” (apă plată, ceai verde). Deoarece, implacabil, „la etajul patru/ capac peste moarte era cerul” (odată). Aşadar un melanj de anecdotic, suspans, prozaism dinadins sfidător, o delicateţe dură, de tip „american”, asupra căreia, ca din întîmplare, binevoiesc a cădea reflexe, fie şi contorsionate, ale transcendenţei: „îngeri tereştri,/ privesc magnoliile fără să le miroasă,/ columbianca johanna villamil/ îşi desface mîndră părul, nu şi labiile, (…) şi cerul aşteaptă pînă la plictiseală recolta de sufleţele fragede,/ îşi spun îngeri tereştri şi zîmbesc” (de un delete). Impresia generală e a unei inspiraţii pe cît de generoase pe atît de unitare, purtînd marca unei personalităţi puternice.
Gheorghe Grigurcu
Alexandru Petria: Călăul harnic, Ed. Herg Benet Publishers, 2012, 110 p.
Alexandru Petria 