Mircea Daneliuc și „aceeași tăietură nervoasă (…) care te subjugă și te provoacă să gândești”

(Alexandru Petria, Convorbiri cu Mircea Daneliuc, Ed. Adenium, Iași, 2013)

 

 

 

În luna noiembrie a anului trecut, a ieșit de sub teascurile tiparului Convorbiri cu Mircea Daneliuc a lui Alexandru Petria, un volum conținând dialogurile în spațiul virtual derulate între cei doi de-a lungul a aproape o jumătate de an (aprilie-septembrie 2013). Cartea a fost prefațată de alte două, apărute tot la Adenium, având pe copertă numele reputatului Mircea Daneliuc: Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpițul (un roman plus o nuvelă) și Pisica ruptă (reeditarea succesului din 1997, cu care cunoscutul regizor a pășit în lumea de multe ori tulbure și spinoasă a literaturii).

 

Volumul este structurat în patru părți, fiecare constituind propriu-zis un interviu de sine stătător (dar în firească întrepătrundere cu celelalte dialoguri… tête-à-tête pe internet…). Cel dintâi, cu care „s-a spart gheața” destăinuirilor făcute de Mircea Danelic lui Alexandru Petria, a apărut în „Tribuna” în luna mai. Tot în „Tribuna”, în iunie și octombrie 2013, au fost publicat cele două texte din Addenda, în care același Petria realizează percutante portrete scriitorului (Mircea Daneliuc, provincialismul culturii române și ruperea pisicii, respectiv Turbo Daneliuc). Spre a se atrage atenția între cele două ipostaze ale lui Al. Petria – de intervievator și de cronicar literar –, cele patru interviuri sunt succedate de un Laudatio adresat (la persoana a II-a singular, pentru a se evidenția intimitatea creată între cei doi de „duelurile” lor verbale, din care au mai ieșit și scântei…) de domnul Daneliuc partenerului său (stăruitor și răbdător) de dialog, care l-a „scos din bârlog”, adică l-a obligat să se „modernizeze” (parțial măcar) în relația cu publicul cititor.

 

Citeam undeva că volumul Convorbiri cu Mircea Daneliuc se citește ușor, dintr-o răsuflare. Mie nu mi s-a părut așa. Dimpotrivă, senzația pe care am resimțit-o de la prima la ultima pagină a dialogului Petria – Daneliuc a fost aceea că urmăresc un meci de tenis din finala ATP a Cupei Mondiale. Abili, atât intervievatul, cât și intervievatorul au lansat capcane, au uzat de sensurile conotative ale termenilor, au făcut aluzii la discuții anterioare ori la afirmații consemnate deja în Pisica ruptă, astfel încât cititorul nu-și permite nicio clipă să lase garda jos. În plus, desele referiri la filmografia lui Mircea Daneliuc sau la cărțile sale apărute din 1997 încoace a presupus dese pauze de lectură pentru a avea răgazul necesar accesării fișierelor din memorie în care, prăfuite de ani, aveam „Senatorul melcilor”, „Croaziera” (ce salutară inițiativa TVR2 de a reprograma aceste filme la început de 2014!), „Vânătoarea de vulpi” ori „Glissando”. Făcând parte din generația de „decreței”, ca Petria (Mircea Daneliuc subliniază de câteva ori distanța dintre generații spre a atrage atenția asupra faptului că acumularea, din punctul de vedere al timpului scurs, conferă o perspectivă mai amplă și mai profundă asupra realității trăite ori ficționale), creația regizorului Mircea Daneliuc (care și-a scris singur majoritatea scenariilor de film; înainte de studiile la IATC, a absolvit Filologia, dovadă a respectului și a apetenței sale permanente pentru cuvântul scris) mi-a marcat adolescența. Asemenea lui Petria, am simțit că „noua” carieră a lui Mircea Daneliuc, aceea de scriitor, este firească, un supliment la cariera regizorală, nu la concurență cu aceea. Am pus adjectivul „nouă” între ghilimele deoarece consider că munca scenaristului Daneliuc constituie travaliu scriitoricesc adevărat: filmele sale nu aveau și nu continuau să aibă azi impactul major îndeobște recunoscut (de public, dacă nu și de critică – de multe ori tendențioasă!) ca operă regizorală, în absența unor scripturi bine închegate, coerente, adică în absența unor scenarii-creații literare, nu scriituri însăilate din pagini de replici cronometrate atent. Evident, în Convorbiri…, Mircea Daneliuc afirmă nu o dată că există deosebiri majore între scrierea unui scenariu și scrierea unui roman. Însă tot Domnia Sa este acela care vorbește despre scenariul convertit în roman și despre cartea ajunsă film, astfel încât cele două scrieri, diferite ca tehnică, modalități de expresie, întindere etc. apar în conștiința cititorului ca două formule-surori (vitrege), care au moștenit din ADN-ul tatălui creator acele virtuți prin care arta însăși (cinematografică ori literară) se poate defini.

 

În primul interviu, Am descoperit migrena odată cu cinematograful, Mircea Daneliuc se mărturisește din perspectiva unui „emigrant” prin operă. Revendicându-se dintr-o cultură periferică și, pe deasupra, recunoscându-și statutul de „avorton” al unui stat (comunist și democrato-comunist) ce reprezintă „tot ce antipatizez cu mai multă sinceritate”, mărturisește că acesta l-a obligat să inventeze „strategii de străpungere”, în felul acesta răzbătând, reușind să își vadă opera cinematografică concretizată, ajunsă la public (și la critica de specialitate, ce i-a premiat munca nu de puține ori; doar că Domnia Sa nu crede decât în premiile constând în aprecierea spectatorilor). Regizorul nu se simte „un fel de Dumnezeu în miniatură” (cum l-a provocat Petria să se recunoască), dimpotrivă, se consideră „ca un sculptor, un salahor. Unul înspăimântat” de perspectiva eșecului, fiindcă „Filmele bune sunt o excepție”. Iar el pe toate „le-am făcut din dragoste”, se confesează.

 

Alunecând dialogul în direcția literaturii, intervievatorul este curios de ce scrie Mircea Daneliuc. Șocant de frust, acesta răspunde: „Ca să nu mă defenestrez”, explicând după ce se îmbunează că: „Scrie pentru a se amâna”, deși i se pare că „ne adresăm unui public fără criterii, care nu mai poate deosebi cu propriul cap ce e bun de ce-i rău”; mai încolo, afirmă că nu crede în ideea „zăvorârii în cărți”.

 

Știindu-se un creator controversat, domnul Daneliuc sintetizează: „Și filmele mele de după ‛90, și cărțile au aceeași problemă. Deranjează ierarhiile scripto-comunitare umflate cu pompa (…), ca atare, sunt ocultate cu bună știință, până la iluzia dispariției, se confundă în peisajul inventiv național”.

 

Scriitorul ca un alergător de fond, interviul al doilea, aduce în discuție glisarea dintre film spre carte și aceea în sens invers; curgeri ce merg aparent în paralel, dar, în fond, e vorba de modificarea perspectivei publicului din spectator în cititor și din lector în aceea de cinefil. „Fiecare scriem ceea ce ne-a plăcea să citim”, opinează Mircea Daneliuc, iar „scrisul nu poate fi decât o divulgare a intimității profunde, o dezvirginare, nu o „reconfigurare prin propria prismă și a realității”, cum i se părea intervievatorului. „Scriu și refac foarte mult”, recunoaște scriitorul, confirmând faptul că pentru el orice demers artistic reprezintă un travaliu intens și de durată. „Intrăm în artă goluți, așa cum venim pe pământ; oricâte zorzoane și diamante de sticlă ar avea un film sau o carte, rămâne ce-a fost, rămâne cum este” – este convins Mircea Daneliuc.

 

Partea a treia a volumului este constituită din cel mai amplu interviu, Despre viață, despre filme. Cu diplomație, Alexandru Petria își plimbă partenerul de conversație prin întreaga existență, începând cu anii copilăriei petrecute în Basarabia și până în perioada eflorescenței sale în cinematografia de top. Din nou este reluată tema culturii mici: „Eu aș clasifica nivelul cultural al unui popor după numărul de monumente/ statui ale unor predecesori remarcabili aflate pe un teritoriu la un moment dat”.

 

Făcând o comparație între regizor și scriitor, Mircea Daneliuc consideră că avantajat este acesta din urmă: „Scriitorul, bietul, e fericit de tot. E prea-fericit. Scrie fără buget, virtual, rareori pe hârtie”.

 

De-a lungul carierei, după cum mărturisește, Mircea Daneliuc n-a fost însoțit de prieteni; dimpotrivă, i s-au pus mereu piedici, i s-a făcut mult rău, iar „Nedreptățile (…) sunt tăioase ca un ciob pe care ești nevoit să-l înghiți. Acolo, înăuntru, totul se transformă cu timpul în mâzgă, în mucilagiu amorf”. Totuși, se ferește să nominalizeze, „Ca să nu ni se jegoșească discuția”.

 

După Ca un grătar de mici, cel din urmă interviu din volum și cel mai scurt, spre deosebire de precedentele, nu mai conține incursiuni în trecut, semnalând faptul că, în sine, Mircea Daneliuc scriitorul s-a desprins emoțional de Mircea Daneliuc regizorul. Spiritul critic, incisivitatea vizavi de fenomenul politic și politicieni, sarcasmul și franchețea ce-l definesc sunt vizibile și aici. „Citind romanul, am avut convingerea că v-ați deversat nervii în scriitură, în loc să puneți mâna pe un par sau pistol. Mă înșel?” – provoacă Petria. „Fiecare cu artele lui marțiale” – răspunde Mircea Daneliuc. „Ca un grătar de mici e ca un strigăt de deznădejde. Mă repet, dar nu contează, nu mai are rost să sperăm?” – îl incită din nou Alex. „Sperăm cu mânie. Orice politician unsuros dezvoltă în alergător această pulsiune” – replică intervievatul.

 

La finalul lecturii Convorbirilor cu Mircea Daneliuc, am avut impresia că am asistat la un spectacol unic: Mircea Daneliuc mi-a părut un lup singuratic, în ipostaza paradoxală de conductor de haită, chiar dacă aceea rămâne nevăzută (haita o constituie, evident, pe lângă admiratori, epigonii săi, imitatorii, „furăcioșii” – se știu ei care sunt! – ce nu-l recunosc deschis drept model), în vreme ce pe Alexandru Petria l-am văzut drept dresorul ce încearcă să-l oblige a sări prin cercul de foc pe vigurosul lup cu blana căruntă, ajutat de biciul întrebărilor (îndrăznețe, impertinente câteodată, reverențioase de multe ori, lăsate neterminate când i s-a părut că devine prea insistent). Iar în fața acestei reprezentații inedite, noi, cititorii, rămâneam muți, incapabili să anticipăm în vreun fel evoluția celor doi aflați față în față, nefiind capabili să presimțim dacă învingător din lupta aceasta va ieși dresorul sau fiara „neagră în cerul gurii” (sau aproape așa, după cum îl corectează pe intervievator Mircea Daneliuc la un moment dat). Și am avut revelația faptului că noi, cititorii, am câștigat de fapt, îmbogățindu-ne, prin lectura interviurilor din volum, simțindu-ne, în același timp, obligați să revedem opera cinematografică a regizorului care „s-a lăsat de filme” și să acordăm atenție sporită cărților sale, fiindcă „Mircea Daneliuc își compune cu meticulozitate o altă față publică, de scriitor” (Al. Petria). Ana Blandiana, la apariția dintâi a Pisicii rupte, afirma că „Mircea Daneliuc e omul care nu poate fi înfrânt”. După un deceniu și jumătate, Al. Petria îi schițează portretul astfel: „Rebel și, uneori, nemilos de franc, după paravanul de filme și literatură, (…) iradiază salutar și constant verticalitate de caracter, antidot la supușenie, prostie”. Este de datoria noastră, a iubitorilor cuvântului tipărit (sau răspândit prin internet), „să dăm de veste-n țară” – cum se zicea odinioară – pentru ca rândurile cititorilor lui Mircea Daneliuc să se îngroașe în fiecare zi.

 

Voichița Pălăcean-Vereș

 

Text apărut în revista Literatorul, numărul pe ianuarie 2014. Pdf-ul revistei este aici LITERATORUL ianuarie 2014

literatorul daneliuc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: