Archive for Mai, 2014

Mai 28, 2014

Un interviu pe care mi l-a luat Nicoleta Dabija

Mai 19, 2014

Cele ce nu plutesc

Un băiețel de nici cinci anișori e dus de părinți prima oară la cinematograf, undeva în Țara de Sus a Moldovei. Povestea de pe ecran era – cum își va aminti peste ani – „o melodramă sovietică” numită Balada Siberiei. Filmul i-a produs un devastator rău fizic, nu datorită autorului său, un foarte bun cineast de altminteri (Ivan Piriev), ci din pricina tulburătoarei mașinării audiovizuale ce proiecta pe ecran cadru după cadru, stârnind în viscerele micului spectator cumplite tulburări somatice. Această primă aventură n-avea să-l demobilizeze însă pe cel care, însingurat și rebel va hotărî peste ani să domine balaurul de celuloid născocit cândva de faimoșii frați Lumière. Cert este că, după diverse experimente intelectuale (absolvă o facultate de limbi străine și chiar profesează timp de câteva luni în licee ieșene, jucând totodată în trupe de amatori cu un succes ce-l încuraja să aspire la un statut de profesionist, dar ratând două examene de admitere) se decide pentru regia de film. Încă trei eșecuri la admitere și, în sfârșit, este primit la IATC, unde va petrece cei cinci ani obligatorii de studiu, prea puțin atent la învățătura dascălilor și mult mai atent la ce se putea dobândi din proiecțiile sistematice din sala de la etajul trei al școlii sau din sălile de cinema din oraș. Astfel încât, peste ani , fiind invitat să vorbească despre magiștrii săi nu va ezita să-i numească pe Antonioni, Bergman, Fellini și pe alți câțiva de același calibru artistic. Va absolvi IATC în 1972 (iar nu în 1974 – cum notează recente dicționare ce-i separă în două opera, cu o plăcere demnă de practicanți solemni ai ghilotinei, despărțind capul de trupul condamnaților). În 1975 iese în lume cu filmul Cursa, căruia i se adaugă Ediție specială (al cărui titlu inițial era, aflăm destul de târziu, Foc în iarbă), Probă de microfon, Croaziera, Glissando și Iacob ce-l impun drept un cineast lipsit de complexe, imun la compromisuri politice și – nu în ultimul rând – drept un „lup singuratic” al generației sale ce găsise în formula de „grup” o șansă în eludarea barierelor de tot felul.
În tot acest timp, în alt colț de țară, pe meleagurile Bistriței transilvane un alt copil deschidea ochii spre film ca posibilă lume a cuprinderii minții și a fericirii ochiului, descoperind apoi în adolescență peliculele lui Mircea Daneliuc drept reazim total al ființei. Ardeleanul acesta – devenit între timp gazetar și scriitor – a văzut toate filmele regizorului (dinainte și după ’89, fără a le supune vreunei discriminări, cum procedează alții) dar, mai mult decât atât, socotindu-l „frate” s-a străduit să descopere „în spatele măștii încetățenite de dur, un suflet sensibil, onoarea și verticalitatea cunoscându-i-le dinainte”.
La un moment dat îi propune „un livre à deux”, o carte realizată cu folosirea din plin a posibilităților tehnice actuale. Astfel s-au născut grație NET-ului aceste „convorbiri” apărute recent la editura Adenium și pe care eu le-aș fi intitulat Being Mircea Daneliuc; într-atât este de scormonitoare, de angajantă, de sinceră această carte.
Ca unul ce-l cunosc pe Mircea din prima zi a sosirii sale în București, ca student la IATC și care-am împărțit cu el căminul studențesc și, după absolvire, cazarma Școlii de ofițeri de rezervă din Drumul Taberei – știu că nu este un personaj comod. Personalitatea sa puternică nu se lasă descoperită ușor în variatele ei componente: intelectuale, afective, artistice. Când îi ascultam vorbele cu scrâșnet de șenilă, simțeam că în spatele lor se află o mașină de luptă gata să înfrunte șanțurile antitanc și minele antipersonal ce-i vor ieși în cale…
Profesionist a cărui cultură cinematografică superioară a contat în afirmarea creației sale, Mircea Daneliuc are orgoliul de a-și mărturisi „fără protocol” viața (singura interdicție pe care o impune conlocutorului este legată de femeile din viața sa, ceea ce mi se pare încă o probă a eleganței).
Multe din avatarurile artistice ale regizorului ne erau cunoscute din Pisica ruptă și – poate mai puțin transparent – din celelalte romane și nuvele ale sale. Ispita literaturii a apărut, se pare, în contextul în care filmele sale au întâmpinat tot mai multe blocaje. Astfel încât, după cum îi mărturisește lui Alexandru Petria, resemnarea pe care o încearcă la 70 de ani, este echivalentă cu renunțarea definitivă la cinema. Este – fără îndoială – cea mai discutabilă opțiune a sa. Funcționarii culturii de azi, oricât de numeroși și de pricinoși ar fi ei, nu pot opri cariera unui mare cineast român și european care, neinteresat de laurii festivalieri și-a tratat de fiecare dată spectatorii cu respectul cuvenit marilor jurii internaționale. Observator atent al vieții de zi cu zi a unei Românii incapabilă să se reformeze la nivel politic și – mai ales – moral, Daneliuc este autorul unei opere cinematografice peste care nu se poate trece à vol d’oiseau. Ea este înrădăcinată în solul unei patrii pe care aparent cinicul cineast o iubește infinit mai mult decât alții, gata să-i cânte în imagini frumusețile. Or, cum ne-avertiza cândva Antonioni prin personajul său Giovanni Pontano (v. La Notte) „țestoasa lui D’Annunzzio a murit mâncând tuberoze”…
După ’89 Daneliuc și-a continuat lupta cu ipocrizia, mediocritatea și suficiența unei lumi diforme, uneori monstruoase. Filmele sale (Tusea și junghiul, A11-a poruncă, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor, Ambasadori, căutăm patrie, Sistemul nervos, Legiunea străină, Marilena, Cele ce plutesc) au continuat să dezvăluie neliniștile unui regizor înscris – cum observa Călin Căliman – „pe orbita unui cinema total, eliberat de rigorile cenzurii și autocenzurii, cu obiective specifice unui alt timp social”. Consecvența lucidă a cineastului («personal consider verbul „a spera” în diateză pasivă din păcate. E leneș și fatalist. Nu-i mai bună o privire lucidă?» -v. pag.187) a stârnit multe nedumeriri și reacții abuzive ale criticii. Cât despre reacțiile spectatorilor nu se mai punea problema, aceștia dezertând practic din sălile de cinema, sub impulsul noilor media. Într-adevăr, lumea se schimbase între timp și nu întotdeauna în bine. Cel puțin în zona cinematografiei naționale, câtă va mai fi existând. („Chiar și A 11-a poruncă sau Senatorul melcilor nu mai pot fi repetate în complexitatea lor, pentru că tot ce se poate face acum sunt filme cu două trei personagii în interior. Fără o finanțare externă, aceleași personagii ar putea evolua, curând într-o cabină telefonică.” –pag.194)
Cartea este , ca urmare, una a adevărurilor incomode. „Lenea de a te revolta e mai mare decât neplăcerea de a trăi cum trăiești” declară Daneliuc la pag. 162 a Convorbirilor sale cu Alexandru Petria. Ei bine, cred că tocmai revolta este semnul distinctiv al unei opere cinematografice ample și indivizibile pe care cineastul ne-a oferit-o în cele patru decenii de cinema, de la filmele de examen, la Cele ce plutesc. Iar
adevărurile aflate în carte au o gravitate ce nu admite plutirea…
Nu cred că destinul cinematografic al lui Mircea Daneliuc se încheie aici. Confesiunile făcute lui Alexandru Petria dovedesc faptul că laserul nemilos al minții sale scormone încă palierele societății românești cu acuitatea dovedită în tinerețea de demult. Citindu-i rândurile cuprinse în carte i-aș putea sugera viitorul subiect, deși dă de înțeles că nu-l interesează: portretul plin de culoare (culoare și coridoare!) al unui om politic energic al cărui nume nu-l dezvălui încă. O voi face probabil după Crăciun, când i se încheie mandatul…
Titus Vîjeu
text aparut acum in revista Film

960301_10201967055924294_8523147237890498410_n10367136_10201967057284328_2027530710008963290_n

Mai 9, 2014

Serile Filmului Românesc Timpul, ediția a V-a

daneliuc

Mai 2, 2014

România lui Petria

 

Alexandru Petria ne-a adus, în ultimul timp, o serie de evenimente editoriale menite să ne apropie şi mai mult de lumea sa. Cartea „Convorbiri cu Mircea Daneliuc”, apărută la Editura Adenium, este o confesiune artistică a unuia dintre oamenii care au făcut ca România să fie cunoscută prin frumos pe mapamond. Celebrul regizor, scenarist, actor şi prozator român Mircea Daneliuc este un partener bun de dialog, pe măsura lui Alexandru Petria, care ştie să adreseze adevărate întrebări care curg viu, deşi dialogul este purtat întru totul pe facebook, cei doi protagonişti ai cărţii întâlnindu-se abia la lansarea de la Gaudeamus. Respectându-i dorinţa de a nu insista cu întrebările, mai ales cu cele legate de viaţa personală, şi declarându-l pe Daneliuc un adevărat frate, Petria reuşeşte să ne poarte în lumea artelor descoperind, pas cu pas, pe marele regizor şi scriitor care, pornind din Bucovina, ajunge să cucerească, prin activitatea sa, o ţară întreagă şi nu numai. Vorba lui Daneliuc: „Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor”, declaraţie care nu se susţine deoarece activitatea sa l-a aşezat în nemurire. Regizarea unui film porneşte de la o scenă, de la o frază, de la o carte sau de la realitatea imediată: „Lucrurile acestea apar fără să le cauţi”, Daneliuc mărturisind că scrie: „Ca să nu mă defenestrez”. La fel ca un tată care nu-şi poate separa copiii în dragoste, regizorul declară: „Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decât din dragoste, niciunul alimentar”. Când îl ajung stările scrisului ne mărturiseşte tot personajul volumului: „Diurn. A nu se crede că noaptea nu dorm”. Despre oamenii pe care-i admiră în profesie declară: „Cineaştii mei sunt dintre aceia în timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivalurilor”. Dialoguri despre oameni şi fapte, despre drumuri şi stări, dar şi despre modestie, despre care Daneliuc spune: „Nu-mi place să fiu nevoit a recurge la ea. Modestia nu e neapărat un semn de deşteptăciune. E un sentiment artificial inventat de umanoizi”. Despre lucrul pe mai multe paliere în lumea scrisului, Daneliuc spune că lucrează doar la o singură carte o dată: „Mie mi se pare obligatoriu ca să fiu cu toate sinapsele şi cu toţi hormonii grămadă acolo”. Deşi nu a mai ajuns în locul natal, Hotin, niciodată, regizorul vorbeşte despre rădăcini, dar şi despre drumurile în viaţă, de la Cluj la Sighişoara, Săcuieni, Piteşti, Câmpulung şi Iaşi, acolo unde tatăl său, inginer de drumuri şi poduri, a fost repartizat. Toate aceste drumuri l-au întărit pe Daneliuc, cel care declară că se simte fericit atunci când este singur „Pe malul unui râu, dar şi acasă”. O carte care se citeşte cu plăcere, personajul fiind momit cu „Feisbucul” şi scos din bârlog, după cum el însuşi declară. „Cum Dumnezeu poţi să scrii atât de uşor? Chiar a ieşit din joacă o carte? Pune pe cineva să jure”, îi declară Daneliuc lui Petria. Pentru acest volum, care prin vorbele maestrului este un reper pentru activitatea acestuia, Petria reuşeşte să ne apropie şi mai mult de lumea artei.
Volumul de interviuri „România memorabilă”, apărut la Editura Tribuna sub semnătura lui Alexandru Petria, prezintă un portret al lumii intelectualilor văzută prin prisma a câtorva nume reprezentative. Radu Aldulescu declară, în interviul acordat lui Petria: „Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu”, considerând, în acelaşi timp, că scrisul nu este un drog, nu este o profesie ci o chestiune de vocaţie care implică, în mod misterios, iubirea. Un interviu interesant este şi cel cu Gabriel Andreescu, care declară tranşant „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”. Pe acelaşi registru este şi interviul cu Liviu Antonesei care declară: „O inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter” făcând referire la societatea de astăzi. Ioan Cristofor se plânge că a scris prea mult, declarând „Sunt indiscutabil un ratat destul de reuşit”, ceea ce bineînţeles ne face să nu fim de acord cu el, însă îl iertăm pentru aceste negaţii când citim cuvintele: „Dumnezeul literaturii să-mi dea mai mult talent, mai multă sănătate, mai multă bunăvoinţă, mai multă înţelegere şi fraternitate faţă de colegii de condei”. Interviul cu Mircea Danieluc, prezent în această carte, este doar un fragment din integrala care a apărut într-un volum de sine stătător. Impresionează şi declaraţia lui Mihai Gălăţanu „Sunt îndrăgostit de Dumnezeu numai pentru un singur motiv: „Pentru că este iubire pură”. Gheorghe Grigurcu ne spune că scrie doar în orele matinale, punând lumii o singură condiţie, aceea de a fi singur, iar Zoe Petre declară că republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. Tot din interviul cu Zoe Petre aflăm că Grigore Moisil i-a fost unchi şi că în 29 noiembrie 1996, când în Parlamentul României Emil Constantinescu depunea jurământul de preşedinte al ţării, atunci când s-a intonat Imnul Naţional, Zoe Petre nu a putut să nu se gândească că Andrei Mureşanu se numără printre strămoşii ei: „Asta impune mari răspunderi şi o datorie de onoare imposibil de ocolit”. De ce valoarea literară originală nu este apreciată, se întreabă Liviu Ioan Stoiciu, în timp ce Adrian Suciu s-a obişnuit cu acest lucru, creându-şi o viaţă literară a lui „frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu există generozitate, bine, adevăr şi frumos”. Interviurile cu Alex Ştefănescu, Radu Ţuculescu, Doina Uricariu întregesc acest volum de dialoguri. Alexandru Petria ştie să stea de vorbă cu fiecare personaj al cărţii în parte, să-i asculte gândurile, să muleze întrebările după caracterul fiecăruia, să fie un bun receptor şi, mai presus de toate, şi un bun jurnalist literar.
În ultimii ani, Alexandru Petria s-a reîntors la poezie cu toată forţa poetului care conturează în atelierul de creaţie o poezie cu fibra ancorată în imediatul vieţii. Reîntoarcerea la poezie s-a produs neconvenţional, aşa cum spune în Prefaţa volumului „Rugăciuni neruşinare & alte chestii”, apărut la Editura Vinea, Liviu Antonesei. Întâlnim o poezie care a dat mai întâi faţa cu ochii cititorului pe Facebook, Petria postând, zi de zi, pe pagina sa, câte un poem. Comentariile care au apărut de fiecare dată ar putea constitui, ele însele, o carte de critică virtuală despre poezia lui Petria. Adunate din spaţiul internetului într-o carte, poeziile capătă o altă forţă, conturând un portret al unui poet deja consacrat la nivel naţional. Aceşti psalmi neconvenţionali sunt parte ruptă din gândurile păcătoase ale poetului: „lângă tine/ e cum ai picta punctul/ din interior”. Surprinde la Petria modul în care şochează în sensul bun al cuvântului, cu imagini care revarsă sufletul în exterior: „nu te mira prea mult/ ca spuma şamponului/ îţi cade sufletul/ afară”. Lumina, la Petria, are un sfârşit întru aşteptarea unui nou început al speranţelor, al iubirilor, al iertării gândurilor păcătoase: „când se termină cerul/ unde să aştepţi/ să crească altul”. Iubirea este „consumabilă” însă contează cel mai mult trăirea intensităţii ei: „n-aş vrea să se gate dragostea, ca pita/ şi sufletul aburi tras: printr-o ţeavă de cupru încălzită/ cum zgomotul unei farfurii pe gresie” sau „şi ne sărutăm/ cum uităm să ne legăm şireturile/ înainte aş fuma ţigara de după”. În poezia lui Petria până şi întâlnirea cu moartea este un lucru firesc, la fel cum ai face o activitate zilnică: „cu degetele/ săpunite/ încerci în lighean/ de-i moartea caldă”. „Specialitatea lui Petria o reprezintă o ingenioasă asociere de frivolităţi şi de profunzimi fulgurante”, spune Gheorghe Grigurcu, pe coperta IV a cărţii, iar Alex Ștefănescu confirmă faptul că Alexandru Petria scrie bine, inteligent şi provocator. Poezia lui Petria merită a fi citită în cheia descoperirii unor simboluri care se află în imediata vecinătate a sufletului poetului şi aduse în faţa noastră aşa cum sunt ele, cu patimi şi mult adevăr.
Menut Maximinian
Text apărut în revista ”Mișcarea literară”nr1, 2014,, pag. 80-82 pdf aici miscarea literara nr 1 2014