Archive for aprilie, 2018

aprilie 25, 2018

Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală

Din perspectivă politică, omul contemporan nu are posibilitatea de-a întreprinde ce poate și ce ar putea, conjugare a libertății și propriului raționament. Posibilitatea de-a face este coloana vertebrală a puterii, deținută de parlamente și guverne.

Desigur, o să se obiecteze că posibilitatea e transferată democratic prin vot, că voința oamenilor este respectată. Numai că fiecare știe realitatea, fără sa aibă nevoie de serviciile unui avocat. De câte ori nu înjurați guvernul sau pe vreun deputat ori senator pentru deciziile luate, care nu vă reprezintă, deși i-ați votat pe respectivii? Și nu-s accidente de parcurs, sunt constante. Controlul alegătorilor asupra deținătorilor puterii de a face este o narațiune covârșitor nerealistă.

Neavând posibilitatea de-a face, omul este cetățean doar cu numele. Discursul actual despre democrație e o ipocrizie de la cap la coadă.

Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală, după fiecare deposedare de posibilitatea de-a face.

Reclame
aprilie 23, 2018

Ceva de care să nu aibă parte nimeni

Poate cea mai dramatică reprezentare a inevitabilității morții am trăit-o în 11 septembrie 2001. Turnurile gemene din New York erau în flăcări, se vedeau oameni la geamuri, la înălțimi de speriat, agitând prosoape sau ce au găsit la îndemână, gesturi disperate care chemau ajutorul, iar pompierii și polițiștii nu aveau cum să ajungă la ei. Când au realizat că nu au cum să fie salvați, au avut doar alternativa de-a alege felul cum să moară- să aștepte să fie arși de vii, eventual să se sinucidă ori să sară în gol, devenind un amestec de organe și membre rupte pe asfalt. Cum au sunat rugăciunile lor, fără vocabularul speranței?

Desfășurătorul respectivei zile a a dezvăluit prima dată, la dimensiune planetară, prin televiziuni, cum e când pașii unei existențe duc în linie dreaptă și sigur în moarte. Un tăiș insuportabil al adevărului.

Cea mai atroce a fost lipsa oricărei șanse în a vedea răsăritul zilei de mâine, de-a simți briza vântului prin păr, gustul unei înghețate; singura opțiune a realității- pe cât posibil, o moarte mai ușoară, mai fără dureri, cât mai rapidă, după mintea fiecăruia. E ceva de care nu e omenește să aibă parte nimeni.

aprilie 19, 2018

Invidia ca vehicul al progresului

Cum mănâncă spaghete, fripturi, ciorbe, precum se îndrăgostește și se bucură de sex, cum bea coniac ori votcă, cu aceeași repetitivitate și constanță individul își invidiază semenul. E în fibra relațiilor sociale.

Pe conexiune creștină, mă refer la ce cunosc, invidia este condamnată, desconsiderată, însă n-ai cum s-o eradichezi, fiindcă e în proporție de masă, cu reflexe existențiale de duritatea oțelului. Și nici nu cred că e de înlăturat, și dacă ar exista posibilitatea. Invidia e în sine un vehicul al progresului. O pistă, susținută prin ambiție și muncă, de-a depăși o situație materială inferioară, de-a accede într-o funcție, de-a ajunge la ceva îndelung râvnit; ca la culturiștii ce-și lucrează mușchii- un supliment nutritiv al competiției. În același timp, ea scoate din letargie, din eventualul imobilism, declanșează sau accelerează ambiția, lichid amniotic și, totodată, cordon ombilical al curajului. Deschide o șansă. E o formă de conștientizare, prin puterea exemplului, că e posibilă înfăptuirea și a ceva la care, înainte de-a observa la alții, nici nu te-ai fi gândit. Sau ai considerat că nu merită să te preocupe, deoarece vorbea un vocabular al imposibilului. Invidia nu e motiv de mândrie, dar e sănătoasă pentru bunăstarea colectivității umane, vitalizantă. Ca oaia- nu-i frumoasă, ba și pute, dar carnea ei este comestibilă, iar lâna-i folosită în industrie.

Desigur, ca în tot ce-i omenesc, e cu plus și minus. Pe lângă aspectul stimulator, în anumite cazuri, are forță gravitațională și-o latură călcând chiar în pașii infracționalității, când invidia devine distructivă, și auto-distructivă câteodată. De ce să aibă altul ce n-am eu? Și dă-i și încearcă să ștergi de pe fața pământului exemplul țintit, la a cărui stare îți dai seama că n-o să ajungi în vecii-vecilor. Însă, cum nu-s mai numeroși infractorii și sinucigașii decât oamenii normali, așa e și cu această trăsătură de caracter.

Nu-mi plac invidioșii, dar ce-i al lor e al lor!

aprilie 17, 2018

Un concediu nepermis al lăcomiei

Au apus vremurile când patronul avea habar de problemele personalului și era interesat să le înțeleagă. Dacă era rezonabil, conducând direct o firmă, era conștient că e nevoie, în beneficiul ambelor părți, să manevreze de așa natură lucrurile încât atmosfera din atelier sau fabrică sau prăvălie să se suprapună cât mai mult cu cea dintr-o familie armonioasă. Știa ce înseamnă o strângere de mână la un moment oportun, o vorbă de compasiune ori stimulatoare, un ajutor financiar dat de urgență vreunui angajat. În cazul în care nu o avea în fire, o făcea măcar din rușine, ca să nu fie arătat cu degetul, catalogat ca un ticălos fără inimă, avid numai de câștig.
Multinaționalele au transformat angajații în cifre, o cifră- un target. Aseptic și fără afecte, cu o eficiență de ghilotină. Directorii executivi aruncă vina, la nevoie, când sunt înghesuiți, pe drept cuvânt- pentru problemele salariale sau a condițiilor de muncă- pe seama graficelor de profit impuse de fonduri. Și ei sunt prinși, ca muștele în lipici- pe bani cu sacul, însă asta e o altă discuție, pe logica supunerii. Ori faci întocmai și repede ce ți se cere, ori ești dat afară! Jumătățile de măsură nu-și au locul. Investitorii firmelor, din spatele fondurilor, anonimizați, n-au cum să fie încercați de rușine, fiindcă au două tampoane între ei și angajați- fondurile anonime și directorii firmei propriu-zise. Ei sunt de-responsabilizați, ceea ce nu e ok.
Directorii firmelor sunt precum doctorii care eutanasiază bolnavii legal. Nu-s considerați juridic criminali, însă omoară oameni. Iar angajatul are numai valoare profitului generat.
Multinaționalele deținute de fondurile anonime aproape au înlăturat cultura omeniei, a înțelegerii reale în relațiile cu salariații. Deviza neasumată public, de autentici mercenari: „Mergi înainte sau crapă!”. Umanul e un concediu nepermis al lăcomiei.

aprilie 16, 2018

Democrația n-are treabă cu secretele de stat!

Nu există țară pe care să nu fie altoite secrete de stat. Dar depinde câte. Nu mă gândesc la secretele militare sau de spionaj, e de înțeles. Le vizez pe cele care subsumează direct guvernarea și relațiile cu alte state, acordurile și hotărârile de guvern ori ministeriale secrete.
Cu cât sunt mai numeroase secretele de stat, cu atât democrația e mai amputată, de spoială. Democrația duce în celulele sale transparența, secretele- pâcla arbitrarului, manevrele discreționare, dictatul. Secretele oficialilor sunt o violare a anatomiei și fiziologiei democrației. Ele sapă la deficitul de cunoaștere al unei națiuni, își trag seva din viclenie. Fuga spre secrete a politicienilor e, totodată, o fugă de democrație, de controlul opiniei publice, o reminiscență feudală sau a societăților de inițiați, unde anumiți inși aveau acces la întreg adevărul. Cum să alegi corect, ca ins ce votează, când o parte din datele unor chestiuni îți sunt ascunse deliberat, ba nu le dețin nici toți deputații și senatorii care-ți cer votul? Este viciată judecata ta, dar și a parlamentarilor.
Sunt secretizate actele care, dacă ar fi cunoscute, ar revolta populația, ce încalcă morala și legile, unele ascund chiar crime, în numele unor predicate precum la amvon „interese superioare”, cerute de bunul mers al societății, cică. Numai că nimic n-ar trebui să fie peste voința și știința cetățenilor, calificată prin vot, dacă un stat se pretinde democratic.
Nu credeți în cei pro secrete, parșivii au raționamente și apucături dictatoriale.

aprilie 14, 2018

Skripalii au fost atacaţi de ruşi cu Novichok? Radio Erevan răspunde: Da, dar cu agentul toxic BZ, produs nu de ruşi, ci de englezi şi de americani!

Cine suntem

Aceasta este concluzia laboratorului elveţian din Spietz, centru de excelenţă recunoscut internaţional în domeniul protecţiei anti-nucleare, biologice şi chimice, unul dintre cele 5 laboratoare autorizate permanent de către Oficiul de luptă împotriva armelor chimice (OPCW). Mai exact, denumirea oficială a laboratorului este:  Institutul Federal Elveţian pentru protecţia NBC, divizie a Oficiului federal pentru protecţia civilă.

Rezultatul analizelor de la Spietz a fost anunţat de ministrul de externe rus Lvrov, ca urmare a faptului că Rusia a primit acest rezultat de la laborator, el fiind comunicat şi la OPCW. Laboratorul a lucrat cu eşantioane furnizate de britanici OPCW-ului.

Iată un extras din materialul trimis de către cei de la Spietz în care este identificat compusul toxic BZ (3-quinuclidinil benzilat).

În urma expertizei probelor au fost identificate urme ale substanței BZ și precursorilor ei, care reprezintă o armă chimică clasificată de categoria a doua, în conformitate cu Convenția pentru interzicerea armelor…

Vezi articolul original 142 de cuvinte mai mult

aprilie 14, 2018

Bombardarea Siriei vorbește despre anemia rațiunii

Cred, chestia cu Siria stă aproximativ așa:

ISIS și-a făcut ani de zile spectacolul în această țară, cum au vrut băieții. Și americanii au luptat contra lor parcă cu încetinitorul sau cu praștiile.

Regimul Bashar al-Assad a cerut sprijinul rușilor și ivanii i-au cam terminat repejor pe teroriștii tăietori de capete.

Normal că americanii au ieșit șifonați din poveste, victoria fiind adusă de ruși.

Pentru prima dată după căderea comunismului, Rusia a demonstrat că este iar o superputere, că lumea devine multipolară, nu numai SUA având ultimul cuvânt.

Atacurile cu gaz, și cel din Siria, și cel care a fost un fel de aperitiv al isteriei- cel din Anglia, cu spionul și fiica lui, aduc a operațiuni de diversiune, false flag. Vin la țanc ca pretext, dacă nu pentru o încercare de alungare a rușilor din Siria, pentru diminuarea influenței lor în regiune.

De fapt, am impresia că SUA nu vrea să renunțe la condiția de hegemon și se comportă ca un puștan orgolios, aiurit de hormoni.

Suntem foarte aproape de un posibil război între cele două superputeri. Bombardamentele americano-britanico-franceze din această zi, asupra Siriei, vorbesc mai mult despre anemia rațiunii. Merită să amintesc ce a scris filosoful francez Bruno Guigue pe Facebook: „Ce matin, le „pays des droits de l’homme” est un tas de fumier.”

Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

aprilie 13, 2018

mielul de paște

cârligul din grinda șurii era folosit o dată pe an
un prilej să ne adunăm,
n-aș spune că așteptam asta, doar ce urma,
cuțitele erau ascuțite
pe o roată de polizor de pe verandă,
meticulos începea dimineața să ne rotească,
crestăturile veneau două
până la rotulele picioarelor din față,
și atârna printre cratițe și cârpe
în cârlig,
jupuit cu o mișcare înceată
ca atunci când ridici plapuma să vezi dacă doarme copilul,
într-un tip ce semăna cu isus se transforma corpul,
și aveam carne și urma să mergem la biserică
și se lăsa cu râsete

aprilie 12, 2018

AI NOŞTRI MINT ÎN LEGĂTURĂ CU SIRIA – Tucker Carlson, Fox News. La un centimetru de războiul total, sau într-o nebună comedie de proporţii globale pentru a contra „deep state-ul” american?

Cine suntem

Înainte de a-i da cuvântul lui Tucker, să cugetăm câteva secunde la partea  a doua a titlului: suntem la o secundă, un minut, o zi distanţă de războiul ultim, sau suntem într-o comedie burlească de proporţii planetare? – să fim înţeleşi, comedie a lui Trump, nu şi  a CIA, State Department, Pentagon etc. 
După cum aţi putut constata, am relatat despre diverse acţinui, măsuri ale lui Trump fără a discuta aplicat pe personajul Trump. De ce? Pentru că încă nu sunt lămurit: este un negustor veros şi ipocrit, un alt mega-ticălos, sau un personaj care joacă, într-o dramă de esenţă shakesperiană, şi rolul regelui şi pe cel al nebunului?
Am, din urmă, trei motive foarte serioase pentru a merge pe ultima variantă, dar doar ceea ce se va întâmpla acum, în criza siriană, îmi poate aduce şi un al patrulea argument într-o descifrare care ar deveni aproape fără fisură. Dacă…

Vezi articolul original 1.406 cuvinte mai mult

aprilie 12, 2018

După fascism și comunism, totalitarismul financiar

După totalitarismul fascist și comunism, am ajuns să ne înfundăm în existența totalitarismului financiar global. Care este în perioada sa adolescentină.

Hegel vedea menirea istoriei ca un progres al libertăților omului, prin eliminarea provocărilor; iar statele democratice vor fi cele cu libertate deplină- e idealul. Poziționarea epocii noastre, raportată la busola drepturilor omului este deprimantă. Mulți comit o greșeală capitală confundând bunăstarea cu libertatea, și nu-i de mirare că ajung la concluzii greșite.

Totalitarismul financiar asigură o bunăstare relativă în Europa și America de Nord, în rest- Dumnezeu cu mila!; exploatare fără remușcări. E un totalitarism prin intermediari, cu o singură ideologie reală- profitul. Se folosește de politicienii controlați cu tot felul de metode subtile și de media mainstream aservită. Nu ezită să declanșeze războaie, dacă e rost de profit.

Totalitarismul financiar global e cu atât mai periculos cu cât îmbracă mai fariseic hainele democrației și variate ideologii, care sunt subsumate globalizării. Nu are un punct de comandă unic, sunt o mulțime de puncte de comandă, uneori cu interese antagonice, alimentate numai de lăcomie. Statele sunt biete jucării în mâinile unor decidenți obscuri, iar votul este chiuretat de semnificație. Renunțarea la libertăți în favoarea unei mincinoase siguranțe este o scurtătură a lui.

Totalitarismul financiar e încă în faza soft, cu perdea. Dar ce se va întâmpla când o să ajungă la deplina maturitate, dacă i se va permite? Când, după eliminări reciproce, punctele de comandă globală o să fie cât degetele de la o mână, sau mai puține? Găsiți răspunsul cu un dram de imaginație.

aprilie 11, 2018

Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

Cred, chestia cu Siria stă cam așa:
ISIS și-a făcut ani de zile spectacolul în această țară, cum au vrut băieții. Și americanii au luptat contra lor parcă cu încetinitorul sau cu praștiile.
Regimul Bashar al-Assad a cerut sprijinul rușilor și ivanii i-au cam terminat repejor pe teroriștii tăietori de capete.
Normal că americanii au ieșit șifonați din poveste, victoria fiind adusă de ruși.
Pentru prima dată după căderea comunismului, Rusia a demonstrat că este iar o superputere, că lumea devine multipolarâ, nu numai SUA având ultimul cuvânt.
Atacurile cu gaz, și cel din Siria, și cel care a fost un fel de aperitiv al isteriei- cel din Anglia, cu spionul și fiica lui, aduc a operațiuni de diversiune. Vin la țanc ca pretext pentru o încercare de alungare a rușilor din Siria.
De fapt, am impresia că SUA nu vrea să renunțe la condiția de hegemon.
Suntem foarte aproape de un posibil război între cele două superputeri.
Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

aprilie 11, 2018

Anticamera unei dictaturi

Majoritatea societății românești și-a pierdut capacitatea de-a discerne esențialul de subiectele spectaculoase, dar de interes secundar pe logica vieții fiecăruia dintre noi. Efectul de modificare a perspectivelor, chiar de tâmpire, a fost obținut în ani, cu premeditare sau din diletantism, n-am habar. Așa se explică civismul tălâmb, când nedreptățile și atacurile la drepturile constituționale sunt pe orarul prezentului. În absența presei cu adevărat profesioniste și a politicienilor cu alură de bărbați de stat, ești numai realist dacă spui că avem un teren prielnic pentru anticamera unei dictaturi.

aprilie 10, 2018

Lecția lui Viktor Orban pentru politicienii români

Pentru cine guvernezi? Pentru populație, ori ca să mulțumești partenerii externi? Ideal e să calci pe ambele paliere, numai că, adesea, interesele votanților tăi nu coincid cu politicile Bruxellului, a Washingtonului, a Berlinului sau Parisului.
Normal și bărbătește este să te gândești, în primul rând, la votanții tăi. Că nu ești de acord punctual cu străinii, nu înseamnă că ești dușmanul lor, vrei doar să-ți îndeplinești menirea politică- binele celor care ți-au dat votul. Mereu e loc de negociere, dar cu pretenția să fie de pe poziții egale. Altminteri, nici interesele Franței nu sunt mereu aceleași cu ale Germaniei sau SUA, fiecare-și urmărește prosperitatea proprie, și este normal, altruismul este exilat din relațiile interstatale.
Numai o slugă încearcă să-i mulțumească, întotdeauna, pe toți, lăsându-se pe sine la sfârșit. Și, eventual, cu paguba.
Victoria lui Viktor Orban ar trebui să reprezinte o lecție pentru politicienii români. Să-i învețe ce-i demnitatea, să-și asume de urgență reprezentarea reală a intereselor locuitorilor României. Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Dacă actualii deținători ai puterii nu realizează doleanțele cetățenilor, sătui să accepte otova dictatele și umilirea permanentă venite din nu știu care capitală, cum le trăsnește prin cap fiecăruia, cad într-o greșeală enormă. Mai devreme sau mai târziu, o să apară formațiuni politice de-o violență extremă, care n-o să stea la discuții, nu e motiv de îndoială. Și țara va avea de pierdut, fără discuție.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

aprilie 9, 2018

Patriotismul, învingătorul alegerilor din Ungaria

Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. E o lecție pentru politicienii de la noi. Însă, nu cred că au statura morală s-o înțeleagă.
Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

aprilie 7, 2018

Fiți doar creștini!

Frigiderele se revarsă de mâncare. E băutură să prisosească. Sunt fructe de toate culorile și aromele. Cozonacii s-au dolofănit pe mese, prăjiturile își dispută farmecul culorilor și plăcerea gustului.
Ziceți că sunteți mulțumiți, așteptați Paștele. Dar sunteți cu adevărat mulțumiți? Puteți?
Să nu-mi spuneți că n-o știți de bătrânica din bloc care nu mai are pe nimeni, pe văduva cu patru copii din cealaltă parte a străzii. Că nu știți și de alții la fel, de boschetarii din părculeț, care-și trăiesc doar ruina și tristețea.
Da, sunt convins că-i cunoașteți, fiecare își are în priviri cel mai în amănunt vecinătatea. E momentul să vă gândiți dacă au măcar un ou roșu. Sau un snițel, o sarma, câteva felii de cozonac. Iar după ce vă gândiți, să acționați.
Nu vă cere nimeni să fiți mai așa și pe dincolo, fiți doar creștini.

aprilie 5, 2018

Durerea, dominația cunoașterii

Scopul adevărului este să rănească. Prin durere, ochii minții se deschid, se începe decojirea de prejudecăți ca la o ceapă.
Trecerea de la un adevăr la altul presupune pasul de la o durere la alta.
Fără adevăr, viața are geografia unei țări căreia nu-i dibuiești anotimpurile, serenitatea tembelă a unei turme de oi.
Accepți durerea, accepți dominația cunoașterii.

aprilie 2, 2018

Examenul de oameni adevărați

Știu cum e să prinzi între degete o râmă.
Știu cum e să plantezi un copac, ce senzații se învălmășesc prin tine la mângâierea scoarței lui, după ce crește cât de cât.
Știu cum e să dai peste cap un pahar cu lapte cald, tocmai după ce a fost mulsă vaca.
Știu aproximativ ce plante de pe câmp se pot arunca în oală, la repezeală și de nevoie, pentru o ciorbă.
Știu cum se apucă o cărămiđă, cum se prepară mortarul la construcții, cum se sapă un șanț, cum se crapă un butuc cu securea.
Știu cum e să bei ca să nu te îmbeți repede ca fraierul, cum să dai doi pumni când primești unul. Știu cum să-mi apăr femeia, dacă e în pericol.
Știu cum să mă orientez într-o pădure, cum să caut apă, cum să-mi fac un arc sau o praștie, la o adică.
Eu știu, grosul tinerimii- nu.
Eu știu și realitatea, nu numai realitatea mediată de net, cea second-hand. Nu e aseptică, pulsează riscuri. Nu realizez cât e de cool sau boring, dar nu asta-i ideea, ci că tinerii, majoritatea, care parcă au supt internetul încă din biberon, n-au habar de ea. Și-s tarați, oricât sunt de inteligenți, și e cazul s-o recunoască. Precum alcoolicul, precum drogatul. Netul le e cârja cu care dibuie neîndemânatic lumea. Care nu e cu .jpg-uri sau filmulețe, e chiar viața, nu înșelătoria de pixeli de pe laptopuri. Nu e vina lor, dar neavând habar pe bune de realitate, cea nemediată, n-au nici cum să decidă în cunoștință de cauză în chestiunile majore, atunci când o să fie nevoie.
Tinerii știu de minune surogatul, nu originalul. Au un deficit înspăimântător de cunoaștere. Descoperirea lumii reale este examenul lor de oameni adevărați.