Pârțul lui Kusturica

Emir Kusturica povestește în cartea sa „Unde sunt eu în povestea asta?”, apărută la Polirom în 2012, o scenă din copilărie, pe care o consider o chintesență a umanului, a felului de-a fi om.
Regizorul era copil. Și, normal pentru ce avea să-i rezerve viața, era fermecat de filme, le trăia ca flama produsă de sudură, și, după puterile și resursele sale de la acel moment, încerca să le recreeze. A improvizat din fotolii, oale și felurite ustensile, în curtea părinților săi, un templu grec de coloanele căruia era legat Hercule, pe care l-a văzut în interpretarea lui Steve Reeves.
Kusturica în rolul lui Hercule, legat cu sfori de ansamblul ce-i proiecta mental templul, a început să se încordeze ca să-și elibereze personajul din captivitate. Avea ca spectatori pe cei din familie. De efort și emoție copilul a scăpat un pârț.
Kusturica relatează cât i-a fost de rușine, pentru că lumea a izbucnit în râs. În acel pârț era oglindită slăbiciunea sa, frâna fiziologică ce-i era ca stavilă, erupția fragilității în trăirea/ retrăirea eroismului lui Hercule.
Acel pârț ne învață ce e viața, despre vulnerabilitatea fiecăruia în atingerea visurilor, că n-avem cum să fim întotdeauna cum și ce am vrea, chiar cu altitudini dificil de imaginat de puritate, cu o tenacitate ieșită din comun. Că avem puterile limitate, cu teama drept coloană vertebrală. Teama de ridicol, de bumerangul opiniei publice. Că n-avem șansa să spunem doar un simplu „sorry”, ca englezii, și să mergem mai departe, precum i-ar fi explicat tatăl lui Emir că ar trebui făcut.