Archive for ‘adolescenta’

martie 31, 2009

Nu numai despre Liviu

Glonţul a ricoşat din gard şi i-a atins jugulara. Sângele a ţâşnit din gât pe peretele cazarmei, a simţit cum pământul urcă spre el până şi-a sprijinit capul pe ceva tare.
– L-a împuşcat un coleg când îşi curăţa puşca, spuse.
– Maria, ai o fetiţă, Doamne, pentru ea să nu te laşi, îi şopti mama, trecându-şi greutatea de pe un picior pe altul.
Eu şedeam pe un scăunel şi nimeni nu-mi dădea atenţie. Aveam 12 ani. Tata era ocupat să îndulcească nişte ţuică, din care turnă în trei pahare. Maria bău după insistenţele mamei şi întrebă cum să-l îngroape pe Liviu, dar mama i-a mărturisit că nu ştie ce-i de făcut, apoi s-a gândit să cheme o vecină. Surorile îşi frământau mâinile, iar Maria îşi rotea verigheta pe deget. Aşa a devenit mătuşa Maria văduvă la 21 de ani. I-a rămas o singură fotografie cu Liviu. În uniformă militară. Pe cele de la nuntă le-a pierdut la inundaţiile din 1970.
Mama, Maria, tata şi bunica erau în urma carului cu sicriul. Boii s-au poticnit în noroi, au împins carul înapoi şi o coroană a căzut aproape de roata din stânga, la un pas de Maria. Mama a ridicat-o, însă panglica de hârtie cu condoleanţele nepoţilor, eu şi Sabin, era murdărită, ca şi o parte dintre garoafe.
– Haideţi pe scurtătură!, ne arătă tata o potecă, pe care a păşit şi preotul şi restul lumii. Carul a rămas să meargă pe drum. Urma să-l întâlnim la intrarea în cimitir.
M-am uitat la tata şi ochii mi s-au înceţoşat. Îl imaginam pe el împuşcat, în sicriu. O fotografie de-a lui lua chipul lui Liviu, s-a suprapus peste obrajii mortului şi prin două găuri îi ieşeau urechile. Găurile aveau marginile neregulate. Nu mai aveam putere să păşesc, m-am oprit. Vin imediat, le-am spus, şi m-am prefăcut că-mi şterg preocupat pantofii pe iarbă de noroi. Un scaiete mi s-a legat de pantaloni. Cu capul spre sat, ca să nu mă vadă nimeni, plângeam. Îmi imaginam viaţa fără tata. Mi-am scos batista şi m-am prefăcut că-mi suflu nasul. Cortegiul a intrat în cimitir, după un pâlc de copaci. Nu era nimeni în preajmă şi mi-am aprins o ţigară din care am tras cu sete până a ars şi o porţiune din filtru. Prin fum îl zăream încă pe tata în sicriu. Ajuns la marginea gropii, în timpul predicii, i-am strâns palma tatei, şi bulgării de lut cădeau pe capacul sicriului. M-a privit nedumerit. “Ai fumat cumva iar?”, zise. Cu două săptămâni înainte m-a surprins cu o ţigară în gură. M-a usturat dosul de curelele încasate.

martie 24, 2009

Înaintea ultimului congres comunist

Nu aşteptam seara fiindcă eram nevoit să las cărţile la o parte. Mai reuşeam să-l fentez pe tata citind cu lanterna sub plapumă, dar rareori, când avea altele pe cap, şi n-avea timp sau nervi să se preocupe de durata somnului meu. Când venea acasă obosit de la fabrică, numai că nu săream într-un picior. Adormea repede, iar după ce eram sigur că n-o să se mai scoale, aprindeam lanterna sub plapumă. De la o vreme, am început să prefer romanele de dragoste, eu, care, înainte, eram topit după cele de război şi spionaj.
– Nu te mai recunosc, zise Haralambie. Era prietenul meu de joacă. Împreună l-am legat pe fratele meu la stâlpul caznelor, ca în volumele cu indieni, iar altădată am vrut să-l aruncăm între urzici. La 12 ani, amândoi aveam genunchii zdreliţi şi pantalonii scurţi împodobiţi cu ace de siguranţă şi brelocuri. Colecţionam capace, timbre, jucam ping-pong după-amiezele şi chinuiam fetele din vecini. Ne plăcea să le tragem de păr, de fustiţe. Sau aruncam în ele cu noroi şi le strigam “Vrei să ne futem?”. Nu ne era prea limpede ce-i cu fututul, cu toate că în fiecare zi vorbeam despre el. Nici acum nu-mi pot da seama de ce nu i-am spus lui Hary că am văzut pe viu cum arată o păsărică, cu toate că n-aveam secrete unul faţă de altul, nu numai în revistele porno pe care le răsfoiam, şi încă din grădiniţă. Când m-am încuiat cu Olimpia în toaletă, şi ne-am privit şi ne-am pipăit unul altuia ce ne era între picioare, cu chiloţii lăsaţi sub genunchi, până am auzit bătăi puternice în uşă şi pe educatoare care ne striga să ieşim imediat. Cu Olimpia am tras şi din prima ţigară, tot în grădiniţă. Mă trimisese aceeaşi educatoare, care ne-a prins în toaletă, să-i cumpăr două ţigări “Snagov” cu 50 de bani, de la chioşcul de lângă gard. Am luat patru, cu un leu. Nici mie, nici Olimpiei, nu ne-a plăcut fumul ţigării şi ţigara rămasă am aruncat-o lângă un rondou cu flori. Mai târziu aveam să-mi schimb părerea.
Te-ai dilit, Hary?
Dă o ţigară!
Ce-i cu tine? Na… Şi i-am întins o ţigară ruptă la mijloc. Mai aveam încă una întreagă şi mi-am aprins-o.
Mă eviţi?
Chiar te-ai dilit.
Poate tu. Stai şi tot citeşti. Ca moşii.
O laie. Ahaaa… Şi ce te freacă grija?
Nu prea mai ieşi.
– Mă plictiseşti, scuteşte-mă, i-am spus, şi imediat mi-a părut rău. Ochii lui Hary s-au umezit. Dintr-o dată, şi-a încordat trupul şi m-a lovit cu pumnul în nas. Când mi-am revenit, eram singur în pădurice. Ciudat, nu eram supărat pe Hary.
În acel an, după cîteva luni, avea să cadă Ceauşescu. Dar mintea nu-mi era la el. Devoram romane, învăţam de mântuială. Şi tata mă exaspera sârguincios întrerupându-mi lectura. Nu suferea cărţile. Credea că mă blegesc. Aş fi dorit să moară. Cum dorea el să crape Ceauşescu. Tot în aceea vreme am aflat ce înseamnă să ai o erecţie, cum e să ejaculezi. S-a întâmplat citind “Răscoala” lui Rebreanu, la faza violării Nadinei. Şi după ce mi s-a umezit spontan pantalonul pijamalei, am simţit cum îmi bubuie timpanele, şi mi-am focalizat atenţia la ce se întâmpla dincolo de uşă, în camera părinţilor. Am stins lanterna şi evitam şi să suflu. Cu câteva ore în urmă, tata sosise acasă ameţit. Băuse vin cu prietenii. Mă deranja mirosul respiraţiei sale. De după uşă, s-au auzit zgomote.
Întoarce-te, Angela!
Mai încet…
Las’ că doarme…
Ah…
Taci. Mai încet. Te rog. Te rog.
Stăteam cu penisul în mână şi mă masturbam. Întâia oară. Tata a gemut. Îl uram. Eu am gemut. Auzind gemetele mamei mă gândeam la Nadina. Dimineaţa puteam să dorm până mai târziu. Era duminică. Ceauşescu se pregătea pentru ultimul congres.

decembrie 13, 2007

În fapt, de ce ne dăm noi seama singuri?

Viaţa unui adolescent. Cine o poate defini exact? Probabil doar marii scriitori pot cuprinde o parte din ea. Cum eu nu sunt un “mare scriitor”, nu îmi va ieşi probabil aşa cum îmi doresc. Însă încercarea moarte n-are.
Deşi unii oameni spun că viaţa, în general, e foarte încurcată, eu am constatat, cu stupoare, că nu e aşa. Pot zice că e destul de monotonă. Mergi la şcoală, vii, înveţi (unde e cazul), te relaxezi şi dormi…, după care faza se repetă. Poate că, din când în când, apare ceva ieşit din comun, însă şi atunci nu ştim să profităm de această eliberare din mersul aşa de plictisitor al lucrurilor. Când ne dăm seama, este prea târziu. Pentru că de aceea este un lucru “ieşit din comun”, ca să nu se mai repete. Şi te încurajezi…, îţi spui că data viitoare vei fi pregătit…, dar nici tu nu crezi ceea ce spui. Oare asta e cauza? Necredinţa în sine? Dacă ar fi, nu am putea să-i punem capăt? Poate că unii reuşesc, şi aş fi mai mult decât bucuroasă să iau nişte sfaturi de la ei. Nu cred că se va forma un şir prea lung din aceştia, fiindcă toţi cei care sunt conştienti de acest fapt sunt ca mine…, aşteaptă o soluţie de la alţii. Totuşi, nu cred că e prea bine ce fac. Şi de ce nu? Suntem adolescenţi, oameni încă în formare, care avem nevoie de mici imbolduri.. Desigur, dacă ele nu devin o obişnuinţă, este OK.
Cu fără prea multă tragere de inimă, vi-o spun, că asta chiar a devenit o obişnuinţă, deşi, desigur, noi nu ne dăm seama. În fapt, de ce ne dăm noi seama singuri? Poate doar de ce fel gen de muzică ne place. Ajută… într-o oarecare măsură. Şi atunci, vă întreb, noi chiar nu suntem în stare să facem nimic singuri? Noi numai stăm şi visăm? Şi visele rămân la categoria de vise.
BIANCA, clasa a VII-a, fiica lui IO, Alexandru PETRIA