Archive for ‘amintiri’

noiembrie 2, 2008

Şi bărbaţii plâng. Câteodată

Ieri şi alaltăieri am fost la Luminaţie. La bunici la Dej în cimitir, la socrii în Dumbrăviţa, tot la cimitir. Lumânări, candele, dulciuri pentru copii…
Am auzit şi un prieten, vorbind la mobil, cum a scos o replică antologică: “Ne întâlnim în cimitir”. Vorbea cu sora lui care venea la Luminaţie.
Stând lângă mormântul lor, mi-am simţit bunicii aproape. Şi am plâns. Recunosc că am plâns. Şi nu sunt un cufurit.

PS. Desigur că titlul este după Bitman, după care nu mă împrăştiu de admiraţie.

Încă un P.S. Despre bunicii mei (dar nu numai, că aşa-i literatura) https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/11/ingerii-mananca-placinte/ şi https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/07/dumnezeu-a-venit-cu-citroenul/

septembrie 4, 2008

Ingerii mananca placinte

Ileana a fost blândeţe şi trebăluială în bucătărie. Puşculiţă pentru excursii, furnizoarea de jucării- cu marele urs de pluş galben Miki s-a jucat şi fetiţa mea; i-a rupt urechea rămasă după două decenii-, cea care-mi dădea cârnaţi, plăcinte memorabile şi bomboane cu ciocolată când părinţii m-au pus la regim în clasa I-a. Eram cam rotofei.
Nu obosea să tricoteze şi să croşeteze şi citea Biblia cu ochelarii pe nas după-amiaza, ca în vechile povestiri. Aşa o ţin minte.
Avea abonament la cinematografe, la “Arta” şi “Bobâlna”. Cu ea am văzut “Veronica” de două ori, în proiecţii succesive. Sunt de-o vârstă cu Veronica.
Chiar înainte de Revoluţie, Ileana nu se reîntorcea zilnic mai repede de ora 19 de la slujba bisericii reformate. Atunci mă întâlneam acasă cu primele femei din viaţă.
Ileana m-a vrut violonist, cântăreţ de operă sau dirijor. Nu i-a ieşit.
Ileana m-a şters la fund şi se înnegrea când trupu-mi de băieţel era încercat de febră.
În 23 decembrie 1989 s-a răspândit zvonul că apa este otrăvită. Am alergat la ea s-o anunţ, nu la mama.
Ileana azi poate face plăcinte îngerilor.
Bunica.
Alexandru PETRIA

iunie 19, 2007

Cum Dumnezeu am supravieţuit copilăriei noastre?

Dacă ţi-ai trăit copilăria în anii ’60,’70 sau chiar la începutul anilor ’80 ……
Cum ai făcut să supravieţuieşti ?

1.De mici mergeam în autobuze şi maşini care nu aveau centuri de siguranţă nici perne cu aer….
2.Când mergeam în remorca unui camion era o excursie foarte specială şi ne-o aminteam toată viaţa.
3.Leagănele noastre erau pictate în culori aprinse şi toată vopseaua era pe bază de plumb.
4.Nu aveam capace de siguranţă la cutiile de medicamente, dulapuri sau uşi.
5.Când mergeam pe bicicletă nu aveam cască.
6.Beam apa de la cişmeaua din grădină, nu dintr-o sticlă de apă minerală…
7.Pierdeam ore în şir construind cărucioare din fier vechi şi cei care aveau noroc să aibă străzi înclinate îşi dădeau drumul pe ele şi la jumătatea drumului ne aduceam aminte că nu aveau frâne. După câteva opriri, în copaci sau în garduri, am învăţat să rezolvăm problema.
8.Ieşeam la joacă cu singura condiţie să ne întoarcem înainte de a se lăsa întunericul.
9.Şcoala dura până la prânz şi veneam acasă să mâncăm. Nu aveam celular aşa că nimeni nu putea şti unde suntem. De necrezut ……
10.Ne tăiam, ne rupeam un os, ne pierdeam un dinte, dar niciodată nu căutam un vinovat. Era numai vina noastă.
11.Mâncam biscuiţi, pâine cu unt, beam sucuri cu zahar şi nu aveam exces de greutate, pentru că tot timpul eram afară la joacă.
12.Împărţem o sticlă de suc între patru prieteni … utilizând aceeaşi sticlă şi nimeni nu murea din asta.
13.Nu aveam Playstation, Nintendo, 64, X box, jocuri video, 99 de canale de televiziune prin cablu, dollby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe Internet…. dar AVEAM PRIETENI.
14.Ieşeam, ne suiam pe bicicletă sau mergeam până la casa prietenului, sunam la uşă sau intram încet fără să sunăm şi ieşeam să ne jucăm.
15. Acolo, afară, în acea lume crudă, fară gardian. Cum Dumnezeu făceam ? Aveam tot felul de jocuri de echipă, fotbal, ţările, v-aţi ascunselea, şi nu toată lumea ajungea să fie aleasă, dar nu se supăra nimeni.
16.Nu eram toţi elevi strălucitori şi când unul rămânea repetent, pur şi simplu repeta anul. Nimeni nu mergea la psiholog, la psihopedagog, nu avea dislexie, nici probleme de atenţie, nici hiperactivitate, doar o repeta şi avea a doua şansă.
17.Aveam libertate, eşecuri, bucurii, responsabilităţi…şi am învăţat să ne descurcăm cu ele.
18. Marea întrebare este : Cum am reuşit să supravieţuim, şi mai ales să devenim persoanele adulte de azi ?

Faceţi parte din această generaţie ?
Dacă da, atunci trimiteţi acest mesaj tuturor cunoscuţilor din aceeaşi generaţie sau oamenilor mai tineri, ca să ştie şi ei cum eram înainte ca această „securitate” să devină cea mai importantă valoare.
Mai mult ca sigur vor spune că eram plictisitori …..
DUMNEZEULE, DAR ERAM TARE FERICIŢI !

(Am primit acest text interesant prin e-mail. Nu-i cunosc autorul.)