Pozele politicienilor şi “păsărica”

Acum câţiva ani, într-un număr al gazetei scriam despre un fotograf din Ilişua, pe nume Matei, singurul din toată zona Văii Ţibleşului care făcea poze cu zeci de ani în urmă şi despre cum se pregăteau ţăranii să iasă bine în poze. Se uitau ţintă la el, stăteau înţepeniţi, nefireşti, chiar ţinându-şi respiraţia. Mulţi ani, părinţii mi-au reproşat că într-o poză cu sora mea, făcută de acest fotograf, m-am uitat în altă parte. „Te-ai uitat cu ochii unul după altul, în loc să te uiţi la domnul Matei”, îmi spunea mama. Dar asta s-a întâmplat demult, tehnica a evoluat, iar pentru oameni fotograful nu mai reprezintă ceva deosebit. Şi-a pierdut misterul. Iar fotografiatul aerul de sărbătoare. Şi ţăranii au aparate digitale, trimise de prin Spania, Italia. Nu mai stau ţepeni…
Dar, pentru unii candidaţi la primării, se pare că nu s-a schimbat nimic. În Dej, de exemplu, faţa lui Ioan Ungur de pe afişul electoral este tot ca pe vremea fotografului Matei, crispată, cu ochii ţintă la “păsărică”, iar ochii inginerului Gavrea, candidatul PD-L la Dej, proţăpit lângă Emil Boc, sunt bulbucaţi, aproape ieşiţi din orbite. Şi de-a lungul şoselei Dej-Cluj aproape toate feţele politicienilor de pe panouri sunt ţepene, nefireşti, artificiale. Se vede că nu au avut parte de un fotograf “cu mână”, ci de un pozar. Poza-i poză, cu “păsărica”, iar fotografia este fotografie. Alegătorii se uită şi la asta.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Te iubesc

Astăzi este ziua soţiei mele. Aurelia, pe lângă ce este în titlu şi urări de sănătate, prosperitate, îţi doresc să mă suporţi. Ştiu că nu-i uşor. Dar merit, nu?

La Spermezeu, unde n-am căutat-o pe Elodia

De câte ori mă întâlnesc cu primarul Macedon Şerban din Spermezeu, chiar dacă aş uita să-l întreb despre ce mai e prin comuna mea, are grijă el grijă să-mi spună. Ce a realizat, ce n-a putut şi ce mai are în vizor pentru locuitorii comunei.
Ultima dată când am fost la Spermezeu, şi nu demult, primarul Şerban mi-a enumerat o serie de proiecte, realizări din ultima perioadă, pentru că de povestea de la inundaţii, atunci când valea Ilişua a făcut ravagii şi în Spermezeu, când şi locuinţa lui a fost inundată, nu mai vrea să-şi aducă aminte.
Le-a înşiruit ca la carte, fără să uite nimic, cred. Şi sunt destule, mai multe poate ca în unele oraşe mici. De aceea am zis că merită popularizate.
„S-au reabilitat drumuri comunale şi uliţe din Spermezeu, Dobricel, Hălmăsău şi Sita, acţiune de amploare, dintr-un fond de rulment al Consiliului Local se lucrează la studii de fezabilitate privind proiecte tehnice: la podul de la moara Sitei, proiect făcut, drumurile Spermezeu-Şesuri- Hălmăsău,de asemenea realizat, proiectul pentru asfaltarea Spermezeu- Dobricel care se va face”, spune primarul, gândindu-se. Apoi continuă: “Mai avem multe: reabilitarea şi modernizarea Şcolii Generale din Spermezeu care a demarat, refacerea anexelor Primăriei (garaje, vestiare, birouri, grup sanitar), balastrarea la Sita, se termină anul acesta proiectul pentru modernizarea Căminului Cultural din Spermezeu, modernizarea şi reabilitarea Şcolii Generale din Dumbrăviţa. Împreună cu Ministerul Cultelor am participat la refacerea bisericii din lemn din Păltineasa, cea mai veche construcţie din zonă (sec. XVIII), un proiect pentru pavarea trotuarelor în zona centrală a Spermezeului, care trebuie finalizat până la sfârşitul anului 2007, asfaltarea uliţei la dispensar, proiecte tehnice pentru extinderea reţelei de curent de joasă tensiune Spermezeu, Sita, Păltineasa, unde nu este curent. În partea de jos a Spermezeului am instalat un nou transformator
de curent electric şi pentru copii am făcut un complex de joacă în parc. La Hălmăsău- Breaza am deschis un drum vicinal (de limită) peste deal. Am primit un microbus pentru transportul şcolarilor care să deservească ruta Dobricel-Spermezeu, am refăcut de două ori trecerea la podul de la moara Sitei distrus de inundaţii. Împreună cu Consiliul Local, am cumpărat geamuri termopan la bisericile din Dumbrăviţa, Spermezeu, Hălmăsău şi am început şi la biserica ortodoxă din Dobricel şi penticostală din Sita. Termopane s-au pus şi la Căminul Cultural din Spermezeu, şi la Primărie, am redat în funcţiune piaţa din Spermezeu pentru autorizare.
Prin Legea 1/2000 şi Legile 169/97, 247/2005, celor care au reuşit să-şi aducă documente clare, le-am restituit aproximativ 500 de hectare de pădure. Intenţionez să candidez anul viitor şi-l rog pe ministrul de interne şi administraţiei să caute prin sertare proiectul depus pentru podul peste valea Ilişua, de la moara Sitei, care face legătura între Spermezeu –Şesuri –Hălmăsău, unde oamenii rămân izolaţi. Şi sunt mulţi. Recent am vorbit cu ministrul Ludovic Orban pentru finanţarea acestui pod. Mi-a promis că mă va ajuta. Sunt ceva speranţe”, încheie primarul Macedon Şerban.
Lista chestiunilor pe care le-am discutat cu Şerban este aridă, cam contabilicească, însă aceste detalii nespectaculoase ne schimbă vieţile. Nu căutarea avocatei Elodia.
Aurelia VLASIN
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Linia de pe buletinul de identitate

O să relatez un amănunt la care mulţi nu s-au gândit, legat de un act, şi care mă obsedează încă din copilărie, când i-am auzit pe bunici şi pe vecinii mai în vârstă vorbind cu mânie despre acesta.
Este vorba de o linie din interiorul buletinului de identitate, care era trasă în dreptul rubricii valabil până la… În loc de anul expirării valabilităţii, la oamenii trecuţi de 60 de ani apărea această linie (acum nu se mai pune).
Au ajuns şi părinţii mei la această vârstă şi s-au dus la Beclean după buletin. Erau interesaţi mai mult de felul cum au “ieşit” în poza de pe înscris şi
au uitat de linie.
Cu două săptămâni înainte, atunci când se făceau fotografii pentru acest act, se îmbrăcau cu ce aveau mai frumos, se spălau proaspăt, chiar dacă dimineaţa s-au mai spălat odată, se uitau în ogindă şi, până la termenul eliberării actului, zilnic îşi tot spuneau unul altuia:”să nu uităm să merem după buletin” .
Deci au plecat la Beclean. Când au venit acasă, erau negri de supăraţi. Am crezut că au păţit ceva. Nici n-am apucat să-i întreb, că mi-au arătat liniile de pe buletine, iar mama, mai superstiţioasă, mi-a zis cu mânie: “Amu ce mai urmează? Nu moartea? Vezi ce scurtă îi linia?” Iar tata, pornit: “Batăr dacă scriau un an, oricare, şi anul 3000, dar nu să tragă acea linie.” “Taci din gură, că a ta este mai lungă, tu trăieşti mai mult decât mine”, i-a replicat mama. Apoi a venit rândul vecinilor şi prietenilor cu linia, şi tot comentarii şi înjurături la adresa celor din capul cărora a ieşit ideea.
Un moment din viaţă, un moment al amintirii.
Aurelia VLASIN
(Text publicat in lunarul Realitatea de Bistrita-Nasaud, Dej si Gherla)

“Dumbrăviţa din inima mea” a rămas la mijlocul drumului

Într-un capitol din cartea ce urma să-i iasă de sub tipar, doamna Irina Igă a titlul “S-a stins o dalbă stea”, referindu-se la mama sa Lucreţia, care a trecut la cele veşnice . Acum şi ea a plecat la cele veşnice… Aşa, dintr-o dată.
Am cunoscut-o foarte bine din copilărie fiindu-mi vecină. Era o femeie deosebită, energică, cu simţul umorului.
A lucrat ca educatoare şi directoare în mai multe oraşe din ţară iar la pensie a revenit în satul natal, Dumbrăviţa, în casa părintească, împreună cu soţul Costică.
Ani în şir a tot pus pe hârtie diferite însemnări despre familia ei, despre oamenii din sat, pe care i-a iubit foarte mult, adunând material pentru o carte, pe care a vrut neapărat să o publice şi despre care spunea că se va numi “Dumbrăviţa din inima mea”. Dar n-a mai apucat. Ea s-a dus şi cartea a rămas în lucru. Ar fi frumos ca aceasta să fie totuşi publicată …
Cu două săptămâni inainte de moartea ei am vorbit cu doamna Irina despre carte, despre modificările pe care le-a făcut. Am vorbit aproape numai despre carte…
Dumnezeu să o odihnească în pace!
Aurelia VLASIN
(Text publicat in Realitatea de Bistrita-Nasaud, Dej si Gherla)

Părinţii au trebuit să le sape gropile copiilor. Noi amănunte despre crimele de la Spermezeu

În numărul anterior al ziarului am prezentat raportul Institului de Investigare a Crimelor Comunismului care a finalizat cercetările crimelor de la Spermezeu.
În 9 martie 1950 au fost omorâte prin împuşcare 6 persoane pe nişte dealuri de la marginea satului Hălmăsău, comuna Spermezeu, de către o trupă de soldaţi aparţinând securităţii. Motivul oficial a fost că au refuzat să se prezinte la încorporare. Patru dintre cei împuşcaţi, Pop Ioan, Cristurean Vasile, Căienar Simion şi Căienar Valer aveau vârste între 16 şi 20 de ani. Ei au fost executaţi pe malul drept al unui pârâu, Valea Rea , iar pe culmea unui deal au fost înmormântaţi în aceeaşi zi de către părinţii lor, care au fost aduşi cu forţa şi obligaţi să le sape gropile.
Ceilalţi doi, Petruţ Constantin din satul Negrileşti, considerat dezertor din armată, fiindcă a venit în permisie şi nu s-a mai întors la unitate şi Burzo Gavril din Hălmăsău, de 67 de ani, care îl adăpostise pe Petruţ, au fost executaţi tot în aceeaşi zi, pe vârful dealului Şasa-Poieni, la o distanţă de 6 km de Hălmăsău. Înainte de a fi omorâţi au fost puşi să-şi sape singuri gropile.
După Revoluţie, în 1992, după intervenţia rudelor, osemintele celor patru au fost mutate în morminte noi, pentru a fi mai bine protejate de apă.
Pentru părinţii şi rudeniile celor decedaţi aceste amintiri sunt un coşmar. Unii nici nu mai vreau să-şi aducă aminte de ce s-a întâmplat atunci. Cu mare greutate povestesc, şi o fac vorbind mai mult despre persoana dragă dispărută decât despre întâmplarea propriu-zisă.
Am reuşit totuşi să vorbesc cu una dintre surorile lui Pop Ioan, Elisabeta Molnar. ” Eu eram mai mică pe atunci, sora mea Nazarica care a fost a doua după Ion ar fi putut să spună mai multe, dar din păcate a murit… Aveam vreo 8 ani şi eram la şcoală în Halmăsău. Şcoala se afla pe un dâmb, aproape de căsoiul unde ei au fost prinşi. Numai şcoală nu se făcea, că lumea era învrăjbită şi vorbea despre cei împuşcaţi în noaptea trecută: de Ioan al lui Maxim, poreclit Buglea, fratele meu, de Cristurean al lui Todor, zis al Logofestului şi de verii Căienar ai lui Hurlup. Am stat ce am stat la şcoală şi în drum spre casă m-am întâlnit cu Moldovan Melente care era pe la armată ceva ofiţer, şi care se pare că i-ar fi turnat la Securitate pe cei împuşcaţi. “Tu, să meargă tată-to după cureaua şi şapca lui Ion. Şi după poze”, mi-a zis mai mult în bătaie de joc. Nu o să-l uit cât trăiesc. S-a dus tata, că era la plug, şi adus şi cureaua şi pozele care erau în curea. Şapca toată era găurită de gloanţe… Părinţii mei au păstrat foarte mult timp aceste obiecte ca pe nişte lucruri sfinte. Cred că şi poza asta ce v-o dau este din cureaua lui. Ion era cel mai mare dintre noi şapte, că mama atunci era gravidă. Era un băiat deştept, ştia bine ungureşte şi desena pe toţi pereţii numai biciclete. Poate îi plăceau. Au fost îngropaţi de către părinţii lui Căienar. Fiind întrebaţi cine sunt cei doi, ei, săracii, au spus că nu-i cunosc. Ca să nu le facă probleme părinţilor şi nouă. După Revoluţie ne-au chemat la Cluj şi la Poliţie să declarăm cum a fost. Aşa am declarat cum vă povestesc şi dumneavoastră. Nouă nu ne prea place să pomenim de această minune ce a fost atunci”, mi-a declarat Molnar.
Am mai discut despreVasile Cristurean, tot ucis atunci, cu Ioan Cristurean: „Bunicul meu Todor mi-a spus că unchiul Vasile avea numai 16 ani când a fost împuşcat. A fost o mare durere pentru el şi familia lui”.
„Eram copil şi eram vecini cu familia soţiei mele. Îl reţin foarte bine pe Ion, că tata i-a dat nişte bani împrumut. Numărau pe ungureşte. Când i-a împuşcat eram la plug cu tata că era primăvară. A trecut un om şi ne-a spus că o mare minune a fost azi noapte. L-a împuşcat pe Ionu lui Maxim a lui Buglea. De ce a trebuit să-i împuşte ca pe nişte câini? Dacă le-a pus cătuşele, să-i fi dus la închisoare, nu să-i omoare. Şi Moldovan Melente a ieşit la pensie colonel. Faceţi bine că scoateţi la lumină aceste lucruri. Ei au murit ca nişte eroi.”, a completat cu indignare în glas Dănilă Molnar, soţul Elisabetei şi cumnatul lui Ioan Pop.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Pe dealuri, fără ulii, la Runcu Salvei

”Mergem doamnă la Runc, că de când aţi tot vrut să mergeţi…”, mi-a zis într-o duminică însorită (păcat că soarele nu mai încălzeşte ca atunci) Petru Miron, patronul unei firme din Beclean. Am zâmbit, aducându-mi aminte că, cu câţiva ani în urmă, un prieten i-a spus: „Du-o mă pe doamna asta unde se învârt ulii, şi n-o mai aduce înapoi niciodată.”
Ne-am îmbarcat într-o maşină pe care Miron a ticsit-o de lume şi hai la Runcu Salvei cu noi. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine şi iată-ne ajunşi, că omul când îi vorba de satul lui nu mai stă pe gânduri, merge înainte fără opriri, prin foc şi apă, cum se spune.
“Vedeţi dealul acela, din faţă? Acolo trebuie să ajungem, că acolo am stat eu” ne-a spus cu mândrie însoţitorul meu, arătându-ne un deal care parcă se unea cu cerul. De fapt şi celelalte care străjuiau satul nu erau mai joase. Dar ceea ce m-a mirat mai mult a fost că aceste dealuri zgârie-nori erau presărate, din loc în loc, cu case locuite. Săracii, bieţii oameni, m-am gândit, greu le este să urce şi să coboare. Oare de ce le-or fi făcut acolo, şi nu jos în sat, unde acum este asfalt în centru şi curge şi o vale şerpuitoare? Valea Ideci, interesant nume. ”Noi ne-am obişnuit pe aceste dealuri, de acolo veneam la şcoală în sat, urcam, coboram, părinţii cu bagaje… Ce să faci dacă pământul le este la oameni acolo?”, a continuat Miron, parcă citindu-mi gândurile şi oprind maşina lângă dealul pe care trebuia să-l urcăm.
De aici, ţine-te bine…. Şi eu încălţată în sandale de oraş… că, de, era diminică şi oamenii de la ţară te analizează, nu glumă. Ştiu cum este şi la mine în sat.
Am început să urcăm. şi hai, şi hai, cu greu, cu opriri, apoi am văzut la ceva distanţă prima casă, printre pomi. “Vedeţi, ăsta era tot pământul nostru, până acolo, pomii ăştia i-am pus când locuiam aici, au crescut mari”, a început să-mi explice cu ochii scânteind de bucurie Miron, ca şi Ion al lui Rebreanu. Am zâmbit- aşa am făcut şi eu când i-am arătat soţului o parcelă de pământ de la mine din sat . “Vedeţi dealul acela, acolo locuiesc părinţii poetului Ioan Pintea, mai încolo peste deal stă poetul Vasile Dâncu, ce-l are pe fiul său în Parlament, pe celălalt deal a stat fostul subprefect Gheorghe Pop, pe vale stă vestitul ceteraş Dumitru Cilica, pe dealul cu nuci au stat părinţii Genucăi Ceuca, care cântă muzică populară, oameni de seamă au dat aceste dealuri”. Nu neg.
Socrul lui Miron, nenea Pop, la şaptezeci şi ceva de ani locuieşte singur, în nişte condiţii ca de oraş: televizor, apă trasă în casă, baie cu faianţă, telefon. A lucrat pe şantier, în ţară şi străinătate, şi a văzut multe. Deşi grăieşte că „l-a trântit diabetul jos”, este plin de umor, îi plac florile, nu păşeşte cât glumeşte: „eu nu mânânc cu oamenii la masă, că mânânc hâd” sau “luaţi fructe să nu ziceţi că v-am dat numai unul”, etc. După popasul la nenea Pop, am urcat şi prin vecini, la tanti Nonica, care avea cândva o familie numeroasă, dar acum mărturiseşte că au rămas puţini, că copiii au plecat care încotro- „Ce să facă pe aceste dealuri?”
Tot cu o vorbă, cu o vizită, nu am simţit că timpul s-a scurs aşa de repede, şi, luându-ne rămas bun, am coborât prin „stânjeri”, ca şi pe perete, până la o fântână dintre doi brazi, izvor cu apă rece ca gheaţa, amenajat de locuitorii din sat, lângă care stau părinţii primarului din comună, Pavelea.
Am vizitat şi biserica greco-catolică, din lemn, foarte veche, acoperită în interior cu pânză pictată, am văzut că aici mai sunt oameni care confecţionează opinci, „moderne”, din muşama. Am vărut destule cu plămânii primeniţi de aerul curat. Doar ulii nu.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Lansare de carte la Năsăud

Într-un număr al ziarului nostru scriam despre publicistul Ioan Mititean din Năsăud că pregăteşte al treilea volum al cărţii “În vârful peniţei”, care este o culegere de texte publicate în presă, şi că aştept cu nerăbdare să iasă de sub tipar. Dar Ioan Mititean a scos volulmul III şi IV în acelaşi timp. Mai ai cuvinte? Nu mai vorbesc de mărimea tomurilor, că, dacă îţi cad pe picioare, rişti să ţi le rupă.
Lansarea lor a fost organizată aşa cum se face la un om bine apreciat de intelectualii din zonă: cadre didactice, scriitori, preoţi, cadre militare în rezervă, colegi de presă, reprezentanţi ai Asociaţiunii „Astra” din Iaşi, Blaj, Beclean, Năsăud, care au participat în număr foarte mare la eveniment, aducând laude meritelor lui Mititean. 25 dintre cei prezenţi au luat cuvântul. Mai rar aşa ceva la o lansare de carte. Redau din unele luări de poziţie: “ Ioan Mititean este ca o albină în stup… Ioane, să nu înţepi tare, că rămâne acul şi nu mai iese nici un volum.”(profesor dr. Gheorghe Pleş); profesorul de limba şi literatura română Grigore Marţian: ”Astăzi ne surprinde plăcut Ioan Mititean cu cele două volume. Avea o carte Arghezi, “Cu bastonul prin Bucureşti”, şi lui Ioan Mititean i s-ar potrivi titlul „Cu bastonul prin Năsăud”, însă n-are nevoie de baston. El face o cronică a personalităţilor. Se ocupă şi de cartierul Luşca, şi de un ţăran Gavrilă Mititean pasionat de istorie care are o colecţie întreagă a revistei „Magazin Istoric”, şi de scriitori, şi de politicieni.”; Raveca Vlaşin din Dej: „Ioan Mititean este suflet din sufletul neamului său. Materialele publicate vor constitui o cronică în timp”.
Atmosfera a fost plăcută, masat bogată, graţiei soţiei lui Mititean, Lucreţia., M-am simţit excelent, mai ales că i-am revăzut pe unii dintre foştii profesori din liceu: doamna dirigintă Steluţa Someşan, profesorul de chimie Vasile Viman, directorul Grigore Marţian.
Succes Ioan Mititean, să vă ţină Dumnezeu să scoateţi cât mai multe volume. Şi cât mai multe articole în Realitatea!
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

La Salva, despre cântece, printre cireşi şi vişini

Într-un minunat peisaj cu dealuri de-o parte şi de alta, printre vişini şi cireşi, cu o apă curgătoare şi limpede, cu o roată de moară aproape ca pe vremea lui Coşbuc, şi afon, fredonând o melodie, parcă şi aceasta capătă un oarecare contur, d-apoi să ai şi talent… Cânţi până răguşeşti, iar când îţi trece o iei de la capăt.

Aşa cum îi merge gura, aşa îi umblă şi mâna

În una din zile, am poposit în comuna Salva, în locul descris mai sus, la două cântăreţe de muzică populară, mamă şi fiică, Genuca şi Alina Ceuca, pe care le-am remarcat la o emisiune de pe Etno, cu ceva timp în urmă. Cunoşteam această comună de când eram elevă la liceul din Năsăud şi duminica veneam aici în vizită la colegele şi colegii de clasă. Dar pe lângă valea Sălăuţei nu am fost. Am găsit-o pe Genuca Ceuca singură, trebăluind pe lângă gospodărie, şi am obsevat că aşa cum îi merge gura aşa îi umblă şi mâna. Până ne-a povestit una şi alta, a terminat şi lucrul care şi-l propuse să-l facă.
“Eu nu sunt de loc de aici, am venit din Runcu Salvei”, spune, un sat din apropiere de Salva de unde este poetul popular Vasile Dâncu şi vestitul ceteraş Dumitru Cilica.

Cântece şi lapte acru din bărbânţă

“Am venit noră la 17 ani, când m-am căsătorit cu Ion, şi aici am rămas. Ne-am făcut casa asta, avem doi copii, sântem fericiţi. Doar că lucrăm foarte mult. Ca femeie, fac de toate. Mulg vaca, sap în grădină, strâng fânul, dar munca mea de bază este pusul mărgeuţelor pe costume naţionale, pe cămăşi, pe zadii, pe brâie. Toată viaţa am făcut asta. Îmi place foarte mult. Mă relaxează”, completează.
Ne-a arătat casa plină de obiecte ţărăneşti combinate cu lucruri moderne (calculator performant, televizor…), ne-a scos de prin dulapuri o mulţime de costume naţionale, afirmând cu mândrie că ea le-a cusut, brodat, ne-a servit cu lapte acru de oaie din bărbânţă (putină) rece ca gheaţa, scos dintr-un beci întunecat săpat în pământ, care cred că numai în satul ei de origine se mai face.
Apoi am abătut discuţia înspre cântece. “Eu doamnă, cânt şi când duc o găleată de apă, şi la munca câmpului. Aşa de mult îmi place să cânt. Tatăl meu a fost pădurar şi cânta din frunză, şi-mi plăcea să-l ascult. De la el şi de la mama am învăţat multe cântece. Apoi, când fiica mea Alina a crescut, m-am gândit că ar fi bine să le cânte ea, cum cântă şi alţi copii. Ea de ce nu ar putea cânta, mi-am zis, mai ales că avea voce de mică? Şi aşa am învăţat-o cântece, împreună cu doamna profesoară de istorie Ana Filip, acum pensionară. Am mers cu ea la concursuri, la spectacole, a luat premii… Şi să vă spun cum am apărut eu la, 44 de ani, pe scenă. Mergând cu ea încoace şi încolo, pe autocar, eu cântam. M-au auzit celelalte soliste care erau cu noi, multe dintre ele consacrate, şi m-au încurajat, spundu-mi că pot să cânt şi eu pe scenă, să fac un duet cu Alina. Şi aşa am început: la Etno, Naţional TV- la Cornelia şi Lupu Rednic, la diferite spectacole din Gherla, Baia Mare, Năsăud, Bistriţa, Beclean etc. Alina are foarte multe cântece pe care le interpretează singură, acum a terminat clasa a VIII-a. Şi amândouă avem, şi tot mai culegem. Avem material pentru un CD, numai bani să fie”, o rupe cu puţin năduf în voce, năduf iscat de gândurile legate de bani.

Un soţ cu simţul umorului

Soţul ei, Ion, pe care întrebându-l dacă îi place să cânte nevasta lui, plin de umor, ne-a răspuns: “Să cânte la alţii cât o vrea pe gamă mai ridicată, numai mie să-mi cânte pe un ton mai jos”.
Cu Genuca ai putea să stai mult şi bine la poveşti, că ea în acelaşi timp îşi face şi treaba, iar a ta rămâne. Aşa că mi-am luat rămas bun de la familia Ceuca, după ce în acest loc mi-am “încărcat şi bateriile”. Aveam şi eu treburi, că multe sunt de făcut pe lângă cele reportericeşti de către o femeie.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla)

Plagiator al prietenului care s-a sinucis?- 2

Republicăm acest articol la cererea unor cititori care nu au reuşit să citească numărul trecut al gazetei, care s-a epuizat rapid din chioşcurile de difuzare a presei şi din magazinele unde este distribuită Realitatea. Menţionăm că Nicolae Avram n-a dat nici un drept la replică pe subiect şi nici n-a publicat din poemele rămase la el de la Onişor, ceea ce spune multe. Încercati să vă puneţi în postura lui şi să vă gândiţi cum aţi fi acţionat. Fiecare are posibilitatea să judece. (REALITATEA)

Nicolae Avram din Beclean a crescut la Centrul de Plasament sau Casa de Copii, cum i se mai spunea, împreună cu un bun prieten de-al lui, Aurel Onişor, un băiat foarte talentat în ale poeziei care, după ce s-a căsătorit, s-a sinucis la o vârstă destul de tânără (douăzeci şi ceva de ani) lăsând manuscrisele sale amicului Nicolae Avram.
Prin 1997, când noi ne-am mutat la Beclean, soţul meu, Alexandru Petria, care auzise de acest poet, l-a rugat pe Avram să-i dea o parte din manuscrise pentru a le publica în revista “România Literară”. A vorbit cu redactorul şef al celei mai prestigioase publicaţii culturale din ţară, Alex. Ştefănescu, iar acesta a fost de acord, mai ales că era vorba de un poet mort. Dar Nicolae Avram întârzia să apară cu manuscrisele, împotriva înţelegerii, motivând că trebuie să le caute etc., deşi eram vecini şi venea des pe la noi. Am aflat că şi Avram luase mai multe premii la diferite concursuri naţionale după moartea lui Onişor, şi se lăuda că va publica o carte de poezie, dar mai are ceva de corectat la poeme. Nu după mult timp i-a ieşit, sub semnătura sa, volumul intitulat “Cântece de sinucigaş”, cu nişte poeme care te lăsau fără suflare la cât erau de bune (vreau să vă spun că sunt cititoare de poezie modernă şi am poeţi preferaţi: Ion Mureşan, soţul meu, Angela Marinescu, Viorel Moldovan, Adrian Mihai Bumb, Sorin Gârjan, Graţian Ilie Simion, Marta Petreu ş.a.m.d.). Între timp, Avram se angajase la cotidianul “Mesagerul” ca şi corespondent de Beclean. I-am citit articolele, în mare parte ştiri, tot în mare parte corectate de către cei de la redacţie (asta am aflat ulterior chiar de la directorul acestui ziar, Emil Dreptate). Uneori scria urechistic, nedocumentat, fapt pentru care a fost şi dat afară în final. Am avut de pe atunci o bănuială în ce priveşte manuscrisele şi un semn de întrebare, dar mi-am zis că nu se poate. Acesta ar fi un păcat strigător la cer. Mi-am impus că trebuie să uit asta şi să aştept să apară a doua carte, deşi, pe la colţuri, unii care l-au cunoscut pe Onişor mai şopteau câte ceva…
Dă Dumnezeu şi Nicolae Avram, ori în disperarea lui de a câştiga un ban sau vrând să ne copieze pe noi (i-a copiat soţului meu un articol din săptămânalul “Monitorul de Someş”, cu semne de punctuaţie cu tot, deşi el i-a zis să preia numai informaţia) a editat şi el un ziar. Şi apoi ţine-te să nu leşini. După ce că nu semnează un articol, în locul semnăturii lui apare semnătura bietei poete sud-americane moarte Gabriela Mistral, mai nou devenit Gabriel Mistral. Să nu pui tu semnătura pe articolele din ziarul tău… Să nu semnezi un editorial în propria gazetă, dacă eşti scriitor, este o violare a logicii…! Despre stilul materialelor din “Jurnalul de Someş” nici nu mai vorbesc. Cer şi pământ între metafore folosite în carte şi articolele din ziar. Greşeli de limbă la greu, contraziceri, lucruri rizibile. Mi-am zis că poate Avram ăsta s-a prostit şi mai tare… Era o justificare. În ultimul număr apare un titlu pe prima pagină: “Mafioţii, trimişi în judecată”. Este vorba de un grup de tineri infractori din Beclean arestaţi, pe care, acum un an, după ce au fost ridicaţi de DICOT, el, într-un articol al ziarului îi făcea oameni cinstiţi, dacă nu îngeraşi, şi că de vină era Procuratura, Presa şi Poliţia pentru că au fost deranjaţi. Şi altele, şi altele…
Dar stop! Am aflat de la un prieten că i-a ieşit şi cea de-a doua carte. Şi umblă-n stânga, umblă-n dreapta după carte, deoarece scriitorii din Beclean pe care i-am întrebat habar n-aveau. Mă întrebam ce a scris Avram în cartea asta de nu circulă.
Am găsit-o până la urmă. “Litanii pentru diavol” se numeşte, şi este postfaţată de un critic apreciat, Mircea A. Diaconu. Citind-o, am avut o dublă surpriză. În primul rând, poemele sunt bune, în mai toate se vorbeşte despre moarte, despre întâlnirea cu ea, cu metafore alese; în unele autorul vorbeşte despre o fetiţă. În al doilea rând, parcă unele dintre poeme sunt lucrate la două mâini. Este vorba de o actualizare ciudată, apar versuri unde nu-şi au locul: “ (O culesese poliţia politică din lanul de cânepă/ Pentru că-şi spălase amărăciunea în apele râului seara./ Fumase canabis, tăiase capetele/ Pruncilor săi/ Invocase cele treizeci şi trei de spirite astrale/ Din ordinul berbecului/ Negru”. (din volumul “Litanii pentru diavol”.
Vai, ce uitucă sunt: am uitat să precizez că în urma poetului care s-a sinucis a rămas o fetiţă, iar Nicolae Avram nu are copii, duce o viaţă tihnită alături de soţia lui şi, după felul cum arată, pare să să n-aibă drame majore. Iar criticul din Moldova, Mircea A. Diaconu, care nu cunoaşte povestea redată mai sus, spune: “Citesc poemele de acum ale lui Nicolae Avram ca pe nişte noi şi la fel de viguroase “cântece de sinucigaş””. Aurel Onişor s-a sinucis, Avram editează poeme.
Aurelia VLASIN

P.S. Cine deţine manuscrise de-ale lui Onişor este rugat să ne contacteze. Vrem să le publicăm, să realizăm ce n-a făcut prietenul său nedespărţit Avram în atâţia ani…

“… între sinucidere şi crimă!”

În urma apelului către cititori am intrat deja în posesia unor materiale interesante semnate de Aurel Onişor. Publicăm una dintre ultimele scrisori scrise de el, în anul morţii sale, adresată unui prieten, datată 18.08.1994, din care reiese că avea de gând să se sinucidă: “Anul acesta a fost o agonie lentă pentru un bolnav psihic, un an în care tortura psihică şi faptul că am înţeles de ce-s în stare unii pentru bani(…) m-au dus la o degradare psihică, şovăind între sinucidere şi crimă!
Totuşi recunoaşte că am îndurat destul de bine Agonia pe care tu nu o poţi înţelege încă, e drept drogîndu-mă cu 15-20 pastile de diazepam zilnic. Tu ştii doar, ai văzut.
Din poet sinucigaş!!!
Din sărac, cu casa dărîmată, muritor de foame!!!
Singur, cu o mamă bolnavă locuind temporar, fără casă într-un Spital de bolnavi psihici.
Tu m-ai încurajat, dar eu îţi spun serios, încurajările tale în astfel de situaţii sună exact aşa: “Curaj găină!! …că te tai!”
Încă nu înţelegi totul, eu am înţeles: “Cine moare azi, nu mai moare mâine!” Poate într-o zi vei înţelege şi tu: ”Curaj găină!!…că te tai!”
Oricum Dumnezeu hotărăşte ce e de înţeles, şi ce nu!
Nu e groaznic cînd alţii beneficiind de toate, îţi zmulg şi bucata ta de pîine (viaţă)?
Nu ştiu ce va fi! Tu ai o singură datorie uşoară toate aceste foi să le prezinţi în cazul unei nenorociri domnului doctor Neacşu, pe care-l respect.
18-08-1994”
Aurelia Vlasin
(texte publicate alăturat în numărul din iunie- iulie al lunarului Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla -istoric

Studenta la jurnalistică Bianca Ţărmure a ales să scrie un referat despre gazeta noastră pentru un examen la facultate, pe care l-a luat cu brio. Publicăm textul.

Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla
-istoric-

Ziarul Realitatea de Bistriţa – Năsăud , Dej şi Gherla este un lunar de anchete, reportaje şi atitudine. Primul număr a apărut în luna decembrie a anului 2000, sub conducerea lui Alexandru Petria şi a Aureliei Vlasin.
Cei doi aveau deja experienţă în presa scrisă: Alexandru Petria a fost ziarist, printre altele, la Zig- Zag şi Cotidianul din Bucureşti, iar Aurelia Vlasin s-a ocupat de segmentul publicitar la publicaţiile Economistul şi Azi, tot din Bucureşti. Când au revenit în Ardeal, aceştia au lucrat împreună la Monitorul de Someş, unde Petria a fost redactor şef.
Au luat decizia de a înfiinţa acest lunar de anchete, reportaje şi atitudini pentru că s-au săturat să publice doar articolele pe care le permiteau patronii de ziar. „În România se clamează că există libertate de exprimare, dar este o chestiune relativă, deoarece patronii de presă impun, mai voalat sau nu, programul ziarului. Am înfiinţat acest ziar pentru a fi liberi să ne exprimăm.”, spune Petria, directorul Realităţii.
Practic, s-a pornit fără niciun leu şi doreau un ziar independent ca să-şi facă singuri politica. Au refuzat să fie finanţaţi de oameni de afaceri sau de politicieni, tocmai pentru a-şi păstra libertatea de exprimare. Costurile pentru tipărirea ziarului sunt susţinute din publicitate.
Din 2000 până în 2004, în arhitectura gazetei s-a optat pentru un format tabloid, color, de opt pagini, cu următoarea structură: pe prima pagină era un cuprins cu cele mai interesante articole din ediţia respectivă şi reclame, iar pe celelalte pagini erau aşezate articole corespunzătoare secţiunilor: Locale, Dezvăluiri, Varia, Orizont Local, Altă Realitate, Cinegetica, În Oglindă şi, bineînţeles, reclame. După 2004, s-a păstrat formatul tabloid, dar numărul paginilor a crescut la doisprezece, dintre care sunt colorate: unu, şase, şapte şi doisprezece. S-au îmbogăţit şi rubricile: prima pagină are reclame şi cuprinsul gazetei, pentru cea de-a doua pagină au ales o rubrică de bârfe şi ştiri comentate: Pălitura de osândă, iar pagina a treia cuprinde anchete şi dezvăluiri. Paginile patru şi cinci sunt dedicate controverselor sau unor evenimente reactualizate, cele de mijloc sunt rezervate reclamelor sau ştirilor locale, iar a opta pagină este una cu articole spirituale sau cu tratamente naturiste. Paginile nouă şi zece prezintă Oglinda Becleanului, editată în colaborare cu Primăria oraşului Beclean, în regim de publicitate. Rubrica Senzaţional sau Altă Realitate în care sunt descrise unele fenomene paranormale se găseşte pe cea de-a unsprezecea pagină, urmând ca ultima pagină să fie una a reclamelor.
Cu ajutorul colaboratorilor Ioan Mititean, Menuţ Maximinian, Alexandru Cristian Miloş, Ioan Radu Zăgrean, Dinu Virgil, Voichiţa Plăcean, Adrian Mihai Bumb şi Sorin Gârjan Adrian Suciu, în timp s-a încearcat o acoperire a tuturor evenimentelor din aria de răspândire a gazetei: judeţul Bistriţa- Năsăud şi oraşele Dej şi Gherla. Nu este un ziar de nişă, ci unul cu public larg, cu începere de la liceeni, până la vârstnici, iar structura pentru formula actuală a fost gândită aşa încât să-i mulţumească pe toţi. Alexandru Petria a ţinut să precizeze că: „S-a vrut înfiinţarea unei gazete incisive, nu gen magazin, neimplicată. Totuşi, nu s-au făcut compromisuri, în sensul să se redacteze ştiri de genul celor difuzate de postul de televiziune PRO TV , la ştirile de la ora 17:00.”
„Ca orice alt ziar am întâmpinat probleme financiare, însă, niciodată nu ne-am gândit să renunţăm la un vis ce s-a împlinit: acela de a conduce propria gazetă”, spune redactoarea şefă a ziarului, Aurelia Vlasin.
De-a lungul celor şase ani de când se află pe piaţa românească, gazeta Realitatea de Bistriţa– Năsăud, Dej şi Gherla s-a remarcat prin câteva articole de rezonanţă naţională, printre care: “Caricaturile care au imflamat lumea musulmană”, apărut în ediţia din februarie – martie 2006, “Traian Băsescu, turnător şi afacerist” sau “Pomelnicul securiştilor din România”, ambele redactate în numărul din numărul septembrie 2006. Dintre cele trei articole amintite, cel mai discutat a fost primul, în care s-au publicat controversatele caricaturi ale Profetului Mahomed, alăturându-le o copie după pagina originală a cotidianului danez şi un articol de opinie al directorului publicaţiei, Alexandru Peria. „Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla este de părere că ziariştii nu trebuie să cedeze în faţa intoleranţei, nici s-o practice. Teama presei de represalii dă apă la moară extremiştilor. Cei care, pentru nişte biete caricaturi publicate în cotidianul danez „Jyllands – Posten dau foc la ambasade, instigă la violenţe şi crime, şi chiar recurg la omoruri, sunt blamabili, de nescuzat. Deşi noi nu încurajăm jignirea credinţei nimănui, cum am demonstrat-o de-a lungul timpului în paginile publicaţiei, avem datoria să nu facem sluj, timoraţi de ameninţări…”, scria atunci Petria. Comentarii despre acest articol au apărut în ziarul Adevărul din data de 20 ianuarie 2006, la rubrica Pagini regionale, în Observator, România în 5 minute, din 16 februarie 2006 la rubrica Societatea sau în publicaţia România Liberă din 16 februarie 2006. Alexandru Petria s-a declarat mândru de faptul că Realitatea de Bistriţa – Năsăud, Dej şi Gherla şi un săptămânal din Moldova au fost singurele ziare din România care au avut curajul să publice aceste caricaturi.
Tirajul gazetei a fost unul constant în cei şase ani: între 1000 şi 1500 de exemplare. Pentru a promova publicaţia se colaborează cu Radio Bistriţa şi Radio SOS. În prezent, tirajul se distribuie gratuit, ceea ce este un fapt nou în zonă, însă practicat pe scară largă în alte ţări.
Bianca Ţărmure
(publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Palestina din Chiuza, în România Mare

“De 11 ani sunt medic la Chiuza. Când am venit aici oamenii m-au primit cu suspiciune. Au adus ciubuc (ouă, brânză, etc.), iar dacă nu am primit au crezut că nu vreau să-i tratez. Eu nu i-au mită. În Palestina, de unde sunt, luarea de mită se pedepseşte grav…”, spune interlocutorul meu. Doctorul îşi aprinde o ţigară şi continuă: “Înainte am lucrat la Focşani ca medic chirurg. Am fost primul cetăţean iordanian care în 1990 a luat aprobarea să lucreze în România. Am fost foarte verificat pentru asta. Dar eu am făcut facultatea de medicină la Cluj”. Apoi îmi dictează numele literă cu literă, se uită cum l-am scris, aprobă: Habash Adnan, palestinian cu paşaport iordanian.
Stăm la o cafea, fumează. Se simte ca acasă. Este acasă în Chiuza. Mai spune câte o glumă, râde jovial. Este mic de statură, brunet şi nu-şi arată vârsta. Am observat că este primul arab dintre câţi am cunoscut care reuşeşte să pronunţe litera p (nu spune broblemă, ca alţii, în loc de problemă). Zice: “Stau singur aici şi voi sta la Chiuza fiindcă cunosc pacienţii. Iar dacă aveam de gând să plec, plecam, că mi s-au oferit locuri. Mănânc şi mâncare românească, în afară de carne de porc. Provin dintr-o familie cu 10 fraţi răspândiţi prin diferite ţări. Părinţii mi-au murit…”
Mi se destăinuie că îl doare stomacul, că are ulcer duodenal. Eu îi propun, inversând rolurile, să ia un tratament care mi-a folosit- zilnic, de mai multe ori, înainte de mese cu o jumătate de oră, câte o jumătate de paharel de ţuică de prune cu miere de albine, amestecate în proporţii egale înainte. Îmi replică argumentul că nu bea alcool, deoarece nu-i permite religia. Contrareplica mea- să nu o ia drept băutură, ci drept extract de prune cu miere, ca un medicament. Spontan Habash m-a întrebat de ce oamenii nu mănâncă materii fecale, că doar şi acestea sunt distilate alimentare? Ei, da…
Trăncănim despre localnicii comunei Chiuza, în mare parte ţărani foarte gospodari. “Ţăranul chiuzan este mai liniştit decât ţăranul iordanian, dar ţăranul iordanian este mai informat datorită televiziunii, aparatelor de radio…”, trăgând cu ochiul dacă mai aşteaptă pacienţi la uşă.
Mai mult în glumă, mai în serios, l-am întrebat dacă face politică. Foarte senin, mi-a spus că este înscris în partidul România Mare, ceea ce m-a cam lăsat cu gura căscată. Nu am putut să mă abţin să nu-l descos cum de n-a aflat alt partid mai breaz? Argumentul său, pe un ton ferm: “Este un partid cinstit, iar eu condamn statul român pentru crimă, căci crimă e ce este în spitale, condiţiile rele. La închisoare le pun deţinuţilor televizoare, pe când pacienţii suferă.”
Descosând pe unul şi pe altul din Chiuza, numai vorbe bune am auzit despre medicul ce-a adus Palestina aici. Că este extrem de cumsecade, că diagnosticurile lui concordă cu cele ale medicilor din Cluj, că poate fi apelat la orice oră pentru urgenţe, că este prost de bun ca om, cum se spune, că unii îi povestesc şi necazurile de viaţă şi-i acceptă sfaturile ca ale unui sfetnic de încredere. Şi primarul comunei Chiuza, Grigore Bradea, are aceeaşi părere elogioasă despre medicul care nu duce lipsă de pacienţi.
Habash este mai aparte. Un profesionist mai altfel.
Aurelia VLASIN
(publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Am pariat corect pe Radu Afrim

Anul trecut, după ce Radu Afrim a luat pentru prima oară premiul Uniter pentru cel mai bun regizor, am propus să fie numit cetăţean de onoare al Becleanului, oraşul său natal, cu toate că unii consilieri locali au fost împotrivă. Este de amintit că primarul Nicolae Moldovan a îmbrăţişat entuziast ideea. Numai după un an s-a dovedit, încă o dată, că părerea lor nu denota un exces de inteligentă şi pricepere în cele artistice. Şi că noi am pariat corect pe Radu Afrim; de fapt nici n-a fost dificil, ci o încercare de validare pe plan local a unei evidenţe naţionale… Consilierii care au făcut nazuri n-au constientizat că nu-i fac o favoare lui Afrim, situaţia stând invers, regizorul făcând onoare oraşului. Aceasta este perspectiva decentă. Alta se afundă rizibil în prostie.
Premiul pentru cel mai bun regizor, transmite Ziare.com, la Gala Premiilor Uniter 2007, i-a fost acordat lui Radu Afrim, pentru regia spectacolului “joi.megaJoy”, de la Teatrul Odeon din Bucuresti.
Pentru această secţiune a mai fost nominalizat Alexandru Tocilescu, pentru regia spectacolului “Elizaveta Bam”, de la Teatrul Bulandra din Bucureşti.
Andrei Şerban, care se afla şi el printre aspiranţii acestui premiu, pentru regia spectacolului “Purificare”, de la Teatrul Naţional din Cluj, a refuzat nominalizarea, pentru că, a spus el: “aceste premii au devenit progresiv previzibile, părând adesea că servesc interese private. Pur şi simplu, nu doresc ca numele meu să fie implicat în acest context.”
Radu Afrim a absolvit Facultatea de Litere (1995) şi cea de Teatru (2000), ambele la Universitatea “Babeş-Bolyai”. Şi-a început cariera de regizor la Teatrul din Târgu-Mureş şi Cluj, iar, din 2001, a început colaborarea cu Teatrul Luni, de la Green Hours.
Printre spectacolele montate de Radu Afrim, se numără: “No Mom`s Land”, la Teatrul Luni de la Green Hours, “De ce fierbe copilul în mămăligă?” sau “Trei surori”, ambele la Teatrul Odeon.
Anul trecut, la Gala Premiilor Uniter, a câştigat premiul pentru cea mai bună regie, cu spectacolul “Plastilina” de Vasili Sigariov, de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti.
Aurelia VLASIN
Alexandru PETRIA

Plagiator al prietenului care s-a sinucis?

Acest articol ar fi trebuit să-l scriu în Postul Mare al Paştilor când unii pobabil au mustrări de conştiinţă şi mai dau pe la biserică ca prin spovedanie să se debaraseze de ele. Dar m-am gândit că nici acum nu este târziu, având în vedere că până la Rusalii se spune că poarta Raiului este deschisă pentru cei ce-şi mărturisesc păcatele.

Nicolae Avram din Beclean a crescut la Centrul de Plasament sau Casa de Copii, cum i se mai spunea, împreună cu un bun prieten de-al lui, Aurel Onişor, un băiat foarte talentat în ale poeziei care, după ce s-a căsătorit, s-a sinucis la o vârstă destul de tânără (douăzeci şi ceva de ani) lăsând manuscrisele sale amicului Nicolae Avram.
Prin 1997, când noi ne-am mutat la Beclean, soţul meu, Alexandru Petria, care auzise de acest poet, l-a rugat pe Avram să-i dea o parte din manuscrise pentru a le publica în revista “România Literară”. A vorbit cu redactorul şef al celei mai prestigioase publicaţii culturale din ţară, Alex. Ştefănescu, iar acesta a fost de acord, mai ales că era vorba de un poet mort. Dar Nicolae Avram întârzia să apară cu manuscrisele, împotriva înţelegerii, motivând că trebuie să le caute etc., deşi eram vecini şi venea des pe la noi. Am aflat că şi Avram luase mai multe premii la diferite concursuri naţionale după moartea lui Onişor, şi se lăuda că va publica o carte de poezie, dar mai are ceva de corectat la poeme. Nu după mult timp i-a ieşit, sub semnătura sa, volumul intitulat “Cântece de sinucigaş”, cu nişte poeme care te lăsau fără suflare la cât erau de bune (vreau să vă spun că sunt cititoare de poezie modernă şi am poeţi preferaţi: Ion Mureşan, soţul meu, Angela Marinescu, Viorel Moldovan, Adrian Mihai Bumb, Sorin Gârjan, Graţian Ilie Simion, Marta Petreu ş.a.m.d.). Între timp, Avram se angajase la cotidianul “Mesagerul” ca şi corespondent de Beclean. I-am citit articolele, în mare parte ştiri, tot în mare parte corectate de către cei de la redacţie (asta am aflat ulterior chiar de la directorul acestui ziar, Emil Dreptate). Uneori scria urechistic, nedocumentat, fapt pentru care a fost şi dat afară în final. Am avut de pe atunci o bănuială în ce priveşte manuscrisele şi un semn de întrebare, dar mi-am zis că nu se poate. Acesta ar fi un păcat strigător la cer. Mi-am impus că trebuie să uit asta şi să aştept să apară a doua carte, deşi, pe la colţuri, unii care l-au cunoscut pe Onişor mai şopteau câte ceva…
Dă Dumnezeu şi Nicolae Avram, ori în disperarea lui de a câştiga un ban sau vrând să ne copieze pe noi (i-a copiat soţului meu un articol din săptămânalul “Monitorul de Someş”, cu semne de punctuaţie cu tot, deşi el i-a zis să preia numai informaţia) a editat şi el un ziar. Şi apoi ţine-te să nu leşini. După ce că nu semnează un articol, în locul semnăturii lui apare semnătura bietei poete sud-americane moarte Gabriela Mistral, mai nou devenit Gabriel Mistral. Să nu pui tu semnătura pe articolele din ziarul tău… Să nu semnezi un editorial în propria gazetă, dacă eşti scriitor, este o violare a logicii…! Despre stilul materialelor din “Jurnalul de Someş” nici nu mai vorbesc. Cer şi pământ între metafore folosite în carte şi articolele din ziar. Greşeli de limbă la greu, contraziceri, lucruri rizibile. Mi-am zis că poate Avram ăsta s-a prostit şi mai tare… Era o justificare. În ultimul număr apare un titlu pe prima pagină: “Mafioţii, trimişi în judecată”. Este vorba de un grup de tineri infractori din Beclean arestaţi, pe care, acum un an, după ce au fost ridicaţi de DICOT, el, într-un articol al ziarului îi făcea oameni cinstiţi, dacă nu îngeraşi, şi că de vină era Procuratura, Presa şi Poliţia pentru că au fost deranjaţi. Şi altele, şi altele…
Dar stop! Am aflat de la un prieten că i-a ieşit şi cea de-a doua carte. Şi umblă-n stânga, umblă-n dreapta după carte, deoarece scriitorii din Beclean pe care i-am întrebat habar n-aveau. Mă întrebam ce a scris Avram în cartea asta de nu circulă.
Am găsit-o până la urmă. “Litanii pentru diavol” se numeşte, şi este postfaţată de un critic apreciat, Mircea A. Diaconu. Citind-o, am avut o dublă surpriză. În primul rând, poemele sunt bune, în mai toate se vorbeşte despre moarte, despre întâlnirea cu ea, cu metafore alese; în unele autorul vorbeşte despre o fetiţă. În al doilea rând, parcă unele dintre poeme sunt lucrate la două mâini. Este vorba de o actualizare ciudată, apar versuri unde nu-şi au locul: “ (O culesese poliţia politică din lanul de cânepă/ Pentru că-şi spălase amărăciunea în apele râului seara./ Fumase canabis, tăiase capetele/ Pruncilor săi/ Invocase cele treizeci şi trei de spirite astrale/ Din ordinul berbecului/ Negru”. (din volumul “Litanii pentru diavol”.
Vai, ce uitucă sunt: am uitat să precizez că în urma poetului care s-a sinucis a rămas o fetiţă, iar Nicolae Avram nu are copii, duce o viaţă tihnită alături de soţia lui şi, după felul cum arată, pare să să n-aibă drame majore. Iar criticul din Moldova, Mircea A. Diaconu, care nu cunoaşte povestea redată mai sus, spune: “Citesc poemele de acum ale lui Nicolae Avram ca pe nişte noi şi la fel de viguroase “cântece de sinucigaş””. Aurel Onişor s-a sinucis, Avram editează poeme.
Aurelia VLASIN

P.S. Cine deţine manuscrise de-ale lui Onişor este rugat să ne contacteze. Vrem să le publicăm, să realizăm ce n-a făcut prietenul său nedespărţit Avram în atâţia ani…

A

b