Archive for ‘Bartolomeu Anania’

iulie 9, 2008

Actualul mitropolit Anania “este si o nemarginita toapa”


Articol publicat de Paul Goma in „Lumea Libera Romaneasca”, nr. 476 – 15 noiembrie 1997

Paul Goma: Anania

Paris 30 octombrie 1997

Cu o insolenta dintre cele mai suspecte un anume Valeriu Anania protesteaza in Vatra – nr. 9/97, pag. 61 – impotriva aluziilor formulate de Adrian Hamzea (tot in Vatra, nr. 5) la adresa unui calugar legionar, reeducator la Aiud, agent al propagandei ceausiste in USA, uns de Iliescu IPSS.

Rau a facut A. Hamzea ca, cedand romanismului, nu i-a spus pe nume – anumelui Anania.

Cine nu va fi auzit de popii-legionari-securisti Valeriu Anania si Loenida Plamadeala, cei care, in Canada si in Statele Unite ale Americii i-au zapacit, i-au neutralizat pe enoriasii romani exilati, le-au colonizat parohiile – in folosul Securitatii si al lui Ceausescu? Cine nu le cunoaste trecutul murdar, de tripli tradatori: ai legionarismului, ai romanismului, ai crestinismului?

Ca unul care, dupa 1978, am calatorit pe urmele lor pot depune marturie despre pagubele considerabile provocate in sufletele romanilor destzarati. Plamadeala si Anania se prezentau cu o tripla aureola: de martiri-legionari, de martiri-de-puscariasi, de martiri-ai-Bisericii. Rezultatul? Exilatii, nu cu totii legionari, doar buni-romani, vibrand la orice tricolorism, imi raspundeau astfel la criticele formulate la adresa comunismului si a lui Ceausescu:

„Nu poate fi adevarat ce sustii d-ta – ne-au vorbit camarazii Anania si Plamadeala: azi Romania nu mai e condusa de elemente alogene – ne conducem noi, romanii. Ne-au mai explicat fratii nostri Plamadeala si Anania: Ceausescu, doar ca-si zice comunist, astfel e de-al nostru, simte romaneste, e impotriva ungurilor si a jidanilor.” (acest discurs, in USA, in 1977, urma sa fie copiat de romancierul Buzura, calator prin Germania, in 1987-88).

Anumitul Anania se arata indignat nevoie-mare de aluziile lui A Hamzea. Propun redactiei revistei Vatra reproducerea pasajelor direct privindu-l din cartea de marturii a lui Nistor Chioreanu, aparuta acum 4-5 ani (nu mai am volumul, deci nu pot da indicatii bibliografice). Acolo sunt scrise, negru pe alb, ispravile sale de reeducator des-legionarizator, des-romanizator, des-humanizator – in inchisoarea Aiud, intre 1960-1964.

Daca tot a deschis vorba anumitul Anania, atunci sa raspunda – in revista Vatra – cum de a fost detinut politic, legionar (in plus „mistic-inrait” ca el) a calatorit „in patru continente”, cum numai securistii (de la exteriorul Ministerului de interne, citeste: tovarasii din diplomatie) puteau calatori?; cum de a functionat el ca tovaras-popa, trimis de MAI printre exilatii anticomunisti din America?; in ce consta „misionarismul” sau printre „paganii” din Detroit?

In nici un caz sa nu fie separat numitul Anania de si-mai-numitul Plamadeala – sub al carui anteriu se pitulase Noica, la Paltinis – o-ho, ce bine, ce „de-aproape” era pazit (desi filozoful avea geniul de a se pazi foarte bine si singur si de a angaja dialoguri cu caraliii); intelectualul Plamadeala, cel care, in Telegraful Roman „polemiza” cu Papa Ioan Paul al II-lea; cel care, falsificand documente, interpretand abuziv documente, nega rolul considerabil jucat de Corifeii Scolii Ardelene, nu doar in cultura, ci si in constiinta de sine a comunitatii noastre. Toate astea nu-l impiedicau sa participe, din partea Romaniei ceausiste, la tot felul de consilii, congrese, conclavuri. ecumenice, unde apara teza Centralei: „Ecumenismul – primesc! – dar sub controlul Patriarhiei de la Bucuresti!”

Nici o indoiala: biserica ortodoxa romaneasca a fost patrunsa de Securitate, intoarsa pe dos ca un cojoc ciobanesc; bineinteles: „ierarhii” doar grade nu aveau (desi.). Se mai indoieste cineva de adevaratul Dumnezeu slujit de teologi ca Virgil Cadea, Dan Zamfirescu, Dan Ciachir? Chiar atat de scurta sa fie mintea romanilor?

Sa mai existe oare credinciosi ortodocsi care sa-l accepte pe unul ca Anania drept. „Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului?”; din care medii se vor fi recrutand: ca si ai PNTCD-ului: dintre securisti, militieni, graniceri?; ori sunt doar bieti oameni sub vremi ce oricand pot fi prefacuti in „cruciati” (ca minerii), trimisi sa lupte cu ciomagul impotriva catolicilor, a sectantilor, a europenistilor, a intelectualilor?

Mai exista credinciosii uniti ce-si fac iluzia ca un ins ca Anania ar putea fi „crestin” si ar accepta restituirea a ceea ce capatase, de la PCR, Biserica Ortodoxa in 1948, dupa interzicerea si spolierea Bisericii Unite?

Sa mai existe persoane bipede acordand credit tandemului de cea mai pura atractie securista: Anania-Funar?

Dar acest anume Anania este si o nemarginita toapa cand isi declina titlurile – printre ele: „Membru de onoare al Municipiului Cluj-Napoca”: sa fie onoare ungerea unui membru de catre un organ ca insusi Funar tovaras?; sau: „Colaborator al rubricii «Vatra-Dialog»”. de ce nu seria legitimatiei de donator de sange, sau al certificatului de revolutionar – data fiind activitatea inat Prea Murdariei Sale in cadrul Securitatii, nu e de mirare ca Iliescu l-a uns „pastor” de Cluj.

Foarte adevarat: il detest mult mai mult pe Plamadeala – fiindca e basarabean de-al meu (nu olteal de-al lor); fiindca l-a imbrobodit pe Noica, l-a ametit pe Plesu, l-a descantat pe Liiceanu (nici nu era greu – dealtfel, asa a ramas si in ziua de azi: plamadealofil impenitent, monarhist cand e momentul; frate oportun cu Sebastian si inventator al arheului prutean’ la taranistul de ambe sexe).

Insa anumele Anania sade, temeinic, pe locul doi.

Ah, cum nu sunt eu Lapusneanu (Doamne!).

Cu greata.

Paul Goma

iunie 9, 2008

Sa fie caterisiti?

Mitropolitul Bartolomeu Anania a cerut caterisirea a doua inalte fete bisericesti. „Asa cum se stie, pe 6 ianuarie, de Boboteaza, episcopul Sofronie al Oradiei a comis un act de schisma si tradare fata de biserica noastra, deoarece a sfintit apa impreuna cu episcopul greco-catolic din Oradea. Intrucat sfintirea apei la sluba de Boboteaza este o prelungire a Sfintei Liturghii, episcopul Sofronie s-a facut vinovat de un pacat aproape identic cu acela savarsit pe 25 mai de Mitropolitul Nicolae Corneanu, care s-a impartasit din acelasi potir cu schismaticii greco-catolici.”, a declarat pentru Ziua Dan Ciachir, care a dezvaluit pozitia preotului colaborator al Securitatii de la Cluj.
Mitropolitul Corneanu si de episcopul Sofronie sunt doi oameni extraordinari.

februarie 7, 2008

Iubire cu forta

Mitropolitul Bartolomeu i-a trimis ministrului Educaţiei o scrisoare deschisă cu privire la predarea religiei în şcoală. O găsiţi mai jos.
Personal, sunt pentru facultativitate(suntem un stat laic!) şi o altfel de predare. Diferită de cea actuală, care favorizează prozelitismul pe bani publici. Pe formula istoriei religiilor. Voi? Merge iubirea cu forţa? Nu aduce a viol?

S C R I S O A R E D E S C H I S Ă

Domnului
CRISTIAN ADOMNIŢEI
Ministrul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
Stimate Domnule Ministru,
Constat cu surprindere că noul Proiect al Legii Învăţământului din România, prin articolul 10(1), elimină religia ca obiect de studiu în ciclul liceal, cu toate consecinţele de rigoare, ceea ce reprezintă un regres faţă de Legea Învăţământului din 1995, care prevedea în articolul 9 (1) că „planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun”.
Ca unul care a făcut parte din generaţia şi structura „Grupului de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii” (1990-1992), îmi iau permisiunea de a-mi reînnoi pledoaria pentru menţinerea religiei ca obiect de studiu obligatoriu în ciclul liceal, iar pentru aceasta nu voi aduce alte argumente decât pe cele invocate de noi în apelul „Religia în şcoală”, publicat în ziarul „România liberă” din 6 iulie 1991, al cărui ecou se regăseşte în Legea nr. 84 din 24 iulie 1995, care se dovedeşte şi astăzi, după 13 ani, tot atât de actual şi pe care, în consecinţă, vi-l prezint mai jos(
http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/main.htm).
Cu stimă,
†Bartolomeu V. Anania
Arhiepiscop şi Mitropolit

iulie 31, 2007

Bartolomeu Anania patriarh

Pun rămăşag că mitropolitul Anania o să fie urmaşul lui Teoctist… Ce ziceţi?

mai 26, 2007

Grigore Caraza: “Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei"

Grigore Caraza, om de-o mare rectitudine morală, deţinut peste 20 de ani în închisorile comuniste, îl acuză pe mitropolitul Bartolomeu Anania, în volumul „Aiud însîngerat” (prefaţat de părintele Gheorghe Calciu , un stîlp al rezistenţei anticomuniste româneşti, Dumnezeu să-l ierte că a murit recent), capitolul VII, că a colaborat cu torţionarii puşcăriei din Aiud. Titlul şi subtitlurile fragmentelor din carte au fost alese de mine.(Alexandru PETRIA)

Grigore Caraza: “Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei”


Chinuri mai ca ale Inchiziţiei

Cea mai cruntă perioadă din viaţa mea ca deţinut politic nu a fost cît am stat în celulele de piatră ale Galatei-Iaşi şi nici în aprilie 1950, cînd am păşit în Aiud, ci între anii 1962 şi 1964, în aceeaşi însîngerată şi cumplită temniţă Aiud. Pentru toţi cei care au refuzat reeducarea, a reprezentat cea mai crîncenă antecameră a iadului, acolo unde mii de oameni aruncaţi trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care depăşeau cu mult metodele Inchiziţiei. Recent, am citit în presă un articol în care se spunea că Auschwitz-ul a fost mai uşor decît reeducările din Piteşti, Gherla şi Aiud. Fiecare zi petrecută în Zarcă însemna încă o condamnare. Sufeream pentru fiecare nou intrat pe uşa temniţei, iar cînd cineva pleca în libertate mă eliberam, parcă, odată cu el.
(…) În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, dar pentru comunişti avea cu totul alte conotaţii. Echivalentul în viziunea lor era aducerea omului liber- făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu numeroase calităţi, avînd chiar şi o scînteie de divinitate- în postură de sclav, de om fără voinţă, de om fără Dumnezeu. „Omul nou” dorit de aceştia era o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui care joacă, era un animal care putea fi dus de funie direct la abator pentru a fi sacrificat. Comuniştii urmăreau ca toţi acei care erau cineva în viaţă, care aveau o personalitate distinctă, un punct de vedere, un sprijin pe verticală – în Dumnezeire – să fie reduşi la zero. În felul acesta, voiau să dispară o pătură de intelectuali, oameni de mare valoare să fie aduşi la condiţia de îndobitocire aşa încît să poată face ce vor cu ei şi, implicit, cu societatea românească. Cei care urmăreau acest lucru erau străini de neamul românesc şi întruchipau o forţă ocultă al cărei unic ţel era de a stăpîni o lume adusă la stadiul de turmă.

Despre reeducare

(…) După „reeducările” de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Canal, al căror răsunet depăşise graniţele României şi îngrozise tot Apusul prin cele întîmplate, conducerea comunistă din România a renunţat la metoda stalinistă al cărui părinte, de fapt, era Anton Semionovici Macarenko. Astfel, aceştia au schimbat metoda şi au îndulcit titlul: în loc de reeducare, au numit-o „activitate cultural-educativă”.
În anul 1959, a fost adus la conducerea închisorii Aiud col. Gheorghe Crăciun, fost chestor al Poliţiei, apoi şef al Securităţii din Braşov şi şeful diviziei de securişti care au luptat în Munţii Făgăraş împotriva rezistenţilor anticomunişti- între aceştia fiind ing. Gavrilă Ogoranu şi fraţii Arnăuţoiu, Dabija (Munţii Banatului) şi alţii.
Se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mînă împotriva acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, cînd l-a însoţit pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog Valeriu Anania, călugăr.
Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual din cele cîteva sute de comunişti.

Pătrăşcanu şi Anania

Acolo, la Cluj, cînd Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns: „Înainte de a fi comunist, eu sînt român”. A fost singura „greşeală” faţă de partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mîrşava ţintă pe care o urmărea.
Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali- şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decît cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre- Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute pînă atunci – în decursul istoriei- încheindu-se cu schingiuirea omului pînă la moarte, în Aiud s-a întîmplat cu totul altfel.

A ajuns undeva într-un adînc de hău

La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai tîrziu i-au tăiat elanul cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns undeva într-un adînc de hău. Ani la rînd a fost secretarul particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpînd astfel de prima arestare din 1948, iar cîţiva ani mai tîrziu, cînd Securitatea punea mîna pe el pentru a doua oară, preasfinţitul patriarh a mers personal, smulgîndu-l din ghearele acesteia.
În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de arestări, cînd Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, l-a luat pe Valeriu Anania, ducîndu-l într-un oraş de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Aşa se explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud iar cînd au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor…
Gheorghe Crăciun s-a întîlnit cu fostul şef al studenţilor grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atît de bine, încît i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud.
La camera 78 din Celular, fostul student îşi avea instalată o masă, scaun, hîrtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se cuvenea ca şef. Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă sclipitoare. Avea o minte ascuţită, era foarte cult şi un excelent orator. Aş putea să afirm că şi diavolul este foarte inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De această dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei.
Din 1960 pînă în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mîncarea era bună şi suficientă. Deţinuţii aveau voie să primească pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfîrşit, se bucurau de o oarecare libertate. Acea scînteie de dumnezeire cu care fusese înzestrat omul spre deosebire de regnul animal dispărea treptat în fiecare reeducat care îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi.

Au rezistat sub 1%

Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut pînă în vara lui 1964, în această perioadă abătîndu-se cea mai mare tornadă a tuturor timpurilor peste românime, doborînd o lume care s-a menţinut în picioare ani la rînd, 10, 15, poate 20, poate chiar mai mult… Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stîncii din vîrf de munte, bătută de vînturi şi ploi, s-au rostogolit cu vuiet şi trosnet… Nu ştiu ce s-a întîmplat, nu-mi dau seama nici astăzi, după mai bine de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri născute, ce timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni de măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui Avram Iancu? Oameni care au înnobilat istoria cu credinţa nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat, ducînd cu ei flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci cînd poporul nostru era în cumpăna de a rămîne pe harta lumii sau a dispărea în negura timpurilor. Acei oameni, de măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit irevocabil şi fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor sau cititorilor acestor rînduri. Aceste căderi pot fi justificate numai de spălarea creierului, de anumite mutaţii produse în subconştient în urma unui îndelung coşmar sau a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a unor suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti şi care au atins pragul disperării în toate temniţele politice.
Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, Gherla sau Canal care le instalaseră groaza în toată fiinţa lor, Aiudul adăugînd ultima formă de reeducare, poate în cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la Piteşti nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural-educativă putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în tranşee, dovadă că au rezistat sub 1% fără să accepte reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: „Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!”
(…)Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a mers cîndva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut reeducările din Aiud. Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi i-a spus că memoriile dînsului vor fi publicate după moarte şi atunci se vor lămuri multe lucruri.

Colaborarea actualului mitropolit

Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste lucruri în timpul vieţii şi de ce abia după ce dînsul va dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul respectiv? Sau este adeptul adagiului latinesc „De mortius nil nisi bene” (Despre morţi nimic altceva decît de bine).
(…) Eram scoşi din Zarcă şi duşi obligatoriu în fosta sală de mese pentru deţinuţi, unde se ţinea aşa-zisa culturalizare, care, în fapt, era îndobitocirea unor oameni aflaţi într-o ireversibilă şi continuă cădere, înspre afunduri.
Pentru că sala reeducării devenea neîncăpătoare cînd eram duşi şi cei din Zarcă, se instalau afară mese, bănci şi scaune. Valeriu Anania, plin de importanţă, se plimba cu mîinile la spate prin faţa noastră iar prin discursul pe care ni-l ţinea căuta să atingă cît mai mult coarda sentimentală, şi aşa întinsă prea mult. În afară de comandantul închisorii, de faţă erau ofiţeri şi, bineînţeles, paznici-temniceri. S-o fi crezut, poate, un Cicero? Nu ştiu, dar îmi aduc aminte că, după ce închideam ochii ca să nu-l mai văd, mă prindeam cu ambele mîini de marginea băncii pe care stăteam, pînă cînd simţeam că oasele au pătruns prin lemn… Spuneam în continuu „Tatăl nostru” şi mă rugam lui Dumnezeu să nu mă părăsească.
– Auziţi, voi, cei din Zarcă!, spunea Anania. Afară, în prag, o mamă bătrână, cu mîna streaşină la ochi, scrutează zarea. O soţie îşi aşteaptă soţul. Un copil îşi aşteaptă tăticul – pe care poate nici nu-l mai cunoaşte şi care nu se mai întoarce odată. Auzi? O vorbă bună, un cuvînt, o şoaptă, frate drag, ce zici?
În jurul meu, simţeam pe cîte unul cum se prăbuşeşte, de obicei persoane care pentru noi reprezentau un mit. Aşa s-a întîmplat şi cu un bun prieten, avocat, cu care făcusem D.O. în Bărăgan şi reintrasem în temniţă cu acelaşi lot, primind şi el aceeaşi condamnare de 23 ani. L-am simţit că-i tremură mâinile, genunchii, apoi, aplecîndu-se spre mine, mi-a zis:
– Grigore, nu mai pot! Iartă-mă!
În zadar l-am prins de umeri, în zadar i-am cuprins mîinile, i le-am strîns şi i le-am sărutat, rugîndu-l să rămînă…
– Nu mai pot, Grigore! Iartă-mă! Simt că-mi cedează nervii…
Şi s-a dus înspre Anania! Atunci, parcă l-am văzut prăbuşindu-se în gol, fără să mai poată să se agaţe de ceva care să-l salveze…

Înainte de eliberare

(…) În acele zile, am avut ocazia să schimb cîteva cuvinte cu Valeriu Anania. Cînd i-am spus că amîndoi ne eliberăm aproximativ în acelaşi timp, a tăcut un timp, ca şi cînd i-ar fi fost necesar să aprecieze dacă trebuie sau nu să mă învrednicească vorbindu-mi. În cele din urmă, mi-a răspuns ceva care nuanţa cu un regret, dar în acelaşi timp şi cu o motivaţie. A încercat să-mi explice că, de multe ori, o intenţie bună poate să sfîrşească rău, sau, atunci cînd ai o responsabilitate faţă de un anumit grup de oameni, trebuie să te laşi călcat în picioare şi pentru binele altora. Oricum, chiar şi în această postură, nu renunţase la trufia care îl stăpînea de o viaţă şi mi-a venit atunci în minte o zicere din popor pe care o ştiam încă de cînd eram copil: „Mândrului, şi Dumnezeu îi stă în cale!”

Anania era socotit un venetic

(…) Apreciat fiind în mod deosebit pentru modul cum şi-a îndeplinit misiunea de reeducare în Aiud, doar cîteva luni mai tîrziu, adică în februarie 1965, călugărul Anania era trimis în SUA, cu misiunea de a-l dărîma pe episcopul Bisericii Ortodoxe Române din SUA şi Canada, respectiv, Valerian Trifa. Uitase, probabil, că amîndoi erau luptători de rang sub acelaşi drapel, în slujba aceleiaşi credinţe în Dumnezeu.
În SUA, Valeriu Anania a dus o bătălie furibundă pentru detronarea episcopului Valerian Trifa fără să-şi dea seama că îi era inferior episcopului. Toată suflarea românească îl susţinea pe episcop şi îl ignora pe Valeriu Anania, pe care îl socotea un venetic, trimis cu o misiune ingrată- de a produce zîzanie şi dezbinare.
Grigore CARAZA