Chestii, socoteli… Cu Ioska si Chinezu

Titlul postării este el zgubilitic, dar realitatea este nasoală… Amănunte http://chinezu.eu/2010/07/31/incepe-sa-semene-blogul-meu-cu-un-ziar/

Pentru Basescu. De la o doamna…

Basescu, nu meriti nici dispret!

Basescu chiar se ineaca in propria ticalosie cu treaba de la CSAT. Amanunte aici http://www.jurnalul.ro/stire-special/ziaristii-romani-la-fel-de-periculosi-ca-si-teroristii-547687.html

Eu nu pot sa zic nici ca-l dispretuiesc, fiindca l-as onora prea mult…

Cineva a venit cu o idee pe net http://despre-media.blogspot.com/2010/06/blogurile-care-atenteaza-la-siguranta.html
Ce adunatura de dezaxati…

Hai de ne aresteaza, bai caricatura!

Guvernantii merita linsati?

Avem de-a face cu un guvern care condamna efectiv la moarte pensionarii cu venituri mici. Si nu este deloc o afirmatie fara temei. Cu 3-4-5 milioane de lei vechi, atata au multi, din care o sa se mai taie o halca, cum o sa-si poata cumpara batranii medicamentele? O sa renunte la paine sau la medicamente. Un regim care nu respecta batranii merita pe langa dispret si altceva. Daca avem de-a face cu nistre criminali, sa stam cu mainile in san, sa nu ne aparam? De fapt, aparam vietile parintilor. Ar fi o dovada de prostie crasa. Ce-i de facut, deci?

Petria scos ca premiu la concurs

Hai s-o vedeti si pe asta http://www.avantaje.ro/Club-Avantaje/Concurs/Concurs-Editura-TRITONIC-Mai-2010.html?a=5919/1369355

Un interviu cu mine la lansarea romanului

E vorba despre cartea cu Renata, desigur. Amanunte http://www.youtube.com/watch?v=iq0bZSs1I4U&feature=player_embedded

Renata scandalizeaza pudibonzii

Mai corect spus, se pregateste. Uite coperta…

Petria cand era mic

Va invit la o treaba serioasa!

Aici http://literaturaromana.ning.com/

Inconfundabila Olimpia

Olimpia Răcăşan nu sărea o zi fără să-şi admire dosul în oglindă. Şi de mai multe ori, nu doar când îşi trăgea colanţii peste chiloţi dimineaţa. Ori seara, la dezbrăcare, prilej cu care îşi frământa fesele cu palmele. Energic, mult, circular- de la dreapta spre stânga. Şi-a botezat Pic şi Poc rotunjimile dorsale, pe care le evidenţia adesea şi cu pantaloni mulaţi violeţi sau roşii. Era mândră de ele, de volumul lor, ca două canistre de benzină- aerodinamice, totuşi- tari şi inflamabile, după opinia niţel suprarealistă a lui Ciprian, soţul care a părăsit-o. El a fost extaziat de fesele Olimpiei, le mai numea altare ale onaniştilor. Iar când era nervos obişnuia să spună că, de fapt, sunt singurele valori sigure ale ei. Prin onanişti se referea la trecătorii care întorceau capetele când se plimba pe stradă femeia, precum moriştile de tablă, cu un cocoş deasupra, pentru vânt, şi unii chiar se împiedicau, subjugaţi de evidenţa voluptuoasă a rotunjimilor.
Ciprian şi Olimpia au stat împreună cinci ani. Cu rele, cu episoade de dragoste, fără copii. După vizite repetate la doctori, care mai de care mai renumiţi, Olimpia a început să-şi descarce nervii pe soţ, şi-l lua şi pe Dumnezeu ca duşman în tiradele sale. Că n-a avut noroc. Că de ce ea, că, dacă ea este aptă, de ce i-a dat Dumnezeu un aşa bărbat?
– Tu ai umblat după mine, nu eu după moaca ta, a repezit-o odată Ciprian.
– Cine s-a gândit că, şi dacă-ţi pui reactoare atomice în spermatozoizi, nu eşti în stare să faci copii.
Faţa lui Ciprian s-a lungit, un muşchi, ca o cârtită pe un teren viran, parcă dădea să-i spargă pielea întunecată a obrazului stâng, şi-a început să se gândească la licurici şi libelule până a băut o gură zdravănă de coniac. Şi-a împachetat câteva haine, a anunţat-o pe Olimpia că o să trimită pe cineva zilele următoare ca să le ia pe cele rămase, cât şi că-i lasă tot din casă în afară de Bilă, dogul german, şi s-a dus.
După doi ani, încă nu erau divorţaţi. Dar Ciprian s-a mutat din Deania în Bucureşti, unde şi-a deschis un atelier foto. N-a revăzut-o pe Olimpia. Ceea ce regreta uneori, când era beat spre foarte beat, e drept că rar, erau fesele ei, iar imaginea acestora îi rămânea ca o pilitură pe retină până începeau să-l doară ochii şi adormea cu palmele pe faţă.
Când, după un timp, un prieten l-a anunţat că Olimpia stă cu un şofer tatuat pe ambele mâini, s-a mărginit să spună că-i treaba ei şi că nu-l interesează. Şi nu prea minţea, tocmai o aştepta pe Luciana, o informaticiană fâşneaţă, ca să meargă la cumpărături.
Dimineaţa s-a trezit parcă ridicat de-o mână gigantică de pe cearceaful de satin mototolit. Simţea că emană energie, ca o baterie Duracell. Luciana încă dormea. Era transpirată pe frunte. Când îşi încheia cureaua ceasului, Ciprian a comparat mental fundul ei cu al Olimpiei. Prima a ieşit în dezavantaj. Dar Luciana avea altele de top. A împrăştiat aceste gânduri cu prima ţigară şi ieşind în curte ca să-i dea de mâncare lui Bilă, care îşi rotea coada asemenea un mixer pus pe lent. Îi plăcea de Luciana, era ca ieşirea luminoasă dintr-un coşmar. Şi era prima zi de Crăciun pe care n-o s-o petreacă singur de la despărţirea de Olimpia.
Când a intrat pe net, nu se gândea la ceva anume. A deschis un site de ştiri. A găsit postat un film din Deania, unde în ajun fusese jefuită o bancă. Camerele de supraveghere au surprins doi oameni îmbrăcaţi în Moş Crăciun, cu pistoale în mâini. Se vedea pe ecran o caseriţă care plângea isterizată, paznicul era legat pe un scaun. Unul dintre Moşi avea nişte pantaloni mulaţi, extem de mulaţi. Ciprian nu-şi putea muta ochii de pe acele fese. Erau inconfundabile. După câteva secunde, când celălalt Moş şi-a vânturat mânecile hainei roşii prin aer, a observat pe braţele brusc dezgolite tatuaje. Bilă lătra afară după o mâţă sură.
– Ce faci scumpule?, s-au lovit mai apoi cuvinte de el, şi-a realizat că s-a trezit şi Luciana, după ce ea i-a trecut o mână uşoară prin păr.
– Nimic. Am de sunat undeva.
În momentul în care vorbea la mobil cu un poliţist, Ciprian a gesticulat ca şi cum ar fi alungat ţânţari înnebunitori. Luciana îl privea stupefiată, feliind un cozonac.
Alexandru Petria

Prima zapada

Alexandru Santamaria nu se legăna cum a văzut Călin Bob în filme. Doar atârna de funie, cu pantalonii gri, călcaţi atent la dungă, murdăriţi de fecale şi urină. “A avut oare erecţie înainte de moarte?”, a crescut întrebarea în capul lui Călin, repede alungată de amintirile despre fostul lui profesor de fizică. Cât l-a mai cicălit, câte note proaste i-a dat la liceu, cum le-a povestit şi părinţilor că nu se străduieşte deloc să înveţe, şi ce palme a primit de la tatăl său pentru asta. Stătea şi se uita, ar fi vrut să se apropie, însă picioarele nu-l ascultau. Nu-i era frică, îi era frig. Ce să-i facă fostul profesor care s-a spânzurat? Fără vreo legătură a rostit: “Vine iarna ca un câine, s-a dus vara ca o pâine.” De câteva zile tot repeta mecanic aceste cuvinte, spre exasperarea prietenilor şi părinţilor. N-a nins încă, totuşi prima ninsoare nu e departe, ceru-i precum cimentul, ba chiar mai închis la culoare pe alocuri, ca un fund de ceaun ars ai zice, se gândeşte Călin. Noaptea e pe cale să alunge pâlpâirile de lumină din poiană. A ieşit să se plimbe după ce-a pierdut 100 de lei la poker, bani pe care nu-i avea. Şi trebuia să plătească datoria în două zile. Era nervos, roşu la faţă, nu de pagubă în principal, ci fiindcă Florin, Alin şi Viorel l-au miştocărit crunt. De obicei câştiga el. Azi însă n-a fost în mână şi cei trei i-au simţit de la început slăbiciunea ca sălbăticiunile sângele.
I se părea că Santamaria îl priveşte din ştreang. “Să te sânzuri când ai un asemenea nume…”, murmură Călin şi-şi aprinse o ţigară. “Acum pot fuma şi-n faţa ta, na.” De undeva, de departe, se amestecau voci.
Se apropie de fostul profesor cu ţigara în colţul gurii. Dintr-o dată a început să ningă. Îl căută pe spânzurat în buzunarul de la piept al scurtei şi găsi un pormoneu. Erau în el 10 lei, acte şi-o scrisoare de adio. “Ce scârţar”, înjură în barbă şi-şi înghesui fulgerător pormoneul sub pantaloni, în chiloţi.Vocile erau foarte aproape.
“Dumnezeuleee”, a început să strige şi să alerge în direcţia vocilor.
Erau doi poliţişti şi câţiva inşi care aveau casele prin preajmă.
Cuvintele i-au secat şi-şi tot agita mâna în direcţia mortului. Şi ningea des, cu fulgi cât ciupercile de rouă, compară mental.
– Mi-a zis că se omoară, l-a auzit pe unul, cu barbă roşcată şi înfofolit jerpelit.
– Copile, nu te apropia de el, i-a spus printre dinţi un poliţist. Călin a dat din cap că înţelege. Acelaşi poliţist a găsit un fişic de sute în pantalonii lui Santamaria, după ce i-a tăiat funia. 1300 de lei.
– N-a lăsat nici o hârtie explicativă, l-a auzit Călin pe celălalt poliţist şi a început să plângă.
– Nu plânge copile, aşa e viaţa, l-a împis într-o parte un bătrân. Călin hohotea. Iar pe chipul lui Santamaria fulgii începeau să se topească. Parcă lăcrima şi spânzuratul.
– A murit foarte recent, concluzionă careva. Călin nu ştiu cine, căci ochii îi erau plini de lacrimi. “Ce tâmpit sunt. Fraier. Şi morţii mă umilesc”, îşi spuse.
– Ce ţi-e şi cu viaţa, i-a fost profesor, se ridică din grup altă voce.
Călin Bob arse acasă pormoneul în teracotă. N-a citit ultimele rânduri ale lui Santamaria. Nu s-a uitat la televizor şi-a dormit fără vise. Ninsoarea s-a oprit abia după o săptămână.
Alexandru Petria

Romania- fundul lumii?

Aniversarea (Jaful secolului)

Era o vară călduroasă ca oricare alta în Deania şi ei se întorceau de la un meci de fotbal. Jucau odată pe săptămână cu prietenii, vinerea, când închiriau terenul pentru două ore.
– Clau, băgăm o bere?, zise Sorin.
– Şi maşina cere carburant, se maimuţări Liviu, după care trase un fluierat puternic cu două două degete în gură.
– Nu mă dau în lături, spuse Claudiu.
– Creier de bibilică, Liviule, urgenţa la tine e transplantul de creier.
Liviu mai fluieră de două ori, dar Sorin nu-l auzi. Este lângă Iulia pe verandă şi fumează. Au casa în construcţie, ca şi vecinii. La vecinul din stânga, cum o iei spre magazinul lui Stratulat, muncitorii au terminat de repus lambriurile de plastic de sub streşini, care au căzut de vreo doi ani. În acea casă nu locuieşte nimeni, proprietarii fiind la muncă în Spania, vin doar în concedii ca să mai lucreze la ea, iar sub streşini şi-au făcut cuib perechi de porumbei. Iulia îi tot atrage atenţia că porumbeii s-au obişnuit să le vină pe veranda de la etaj, că vreau să-şi facă cuib acolo, că e-o mizerie.
– Pune-le otravă. Să scăpăm.
– Hai, Iulia…
Ajunseră la maşina lui Liviu, un Ford nu prea vechi şi albastru, pe o stradă perpendiculară cu terenul de fotbal.
– Dăm o tură până la Cluj să ne simţim bineeeee…, îşi termină cuvintele cu un urlet Liviu.
– Îhî.
– Îhî. Îhî. Asta poţi numai, Clau?, aruncă Sorin, după ce se tolăni pe scaunul de lângă şofer şi-şi aranjă între picioare o pungă în care avea 10 cutii de bere “Ursus”. Desfăcu trei. Cutiile goale le-au aruncat din mers. Pac-pac-pac-pac sunau pe asfalt în urma lor, mergeau cu geamurile lăsate, şi au deschis încă trei. După un râgâit care i-a lăsat fără glas pe Sorin şi Liviu, Claudiu a început să strige să se oprească maşina.
– Aruncă o bere, Sori. Cu “Ursusul” nedesfăcut în mână, Claudiu merse câţiva paşi înapoi de-a lungul unui şanţ.
– Urci cu noi?, a întrebat apoi o traseistă brunetă şi grasă.
– Mulţam, da-s gata pe azi, aştept să merg acasă, au auzit-o Liviu şi Sorin din maşina cu motorul oprit pe brunetă. Şi-l văzură pe Claudiu că-i întinde berea neîncepută. Şi-o urmăriră pe brunetă ştergându-şi spuma de la bere pe buze când Claudiu trânti portiera la urcare.
– I-a fost şi ei sete…, zise Claudiu.
– Transplantul, Clau, transplantul, nu putu să se abţină Sorin. Valabil îi şi la tine.
– Vroiam să vă cinstesc c-o muie.
– Cu mă-ta, Clau. Cu mă-taaaaa, imită Liviu un tenor.
Sorin n-a mai ţinut numărătoarea barurilor. Liviu credea că e al patrulea, Claudiu că e al şaselea. Nu ştiau unde şi-au lăsat maşina. Au ajuns în faţa unui cimitir de la ultimul bar, cu un taxi. Au sărit gardul şi şi-au desfăcut o sticlă de votcă lângă o criptă.
– Aici veneam în liceu, începu Sorin.
– Ţi-ai pus-o în cimitir?, se interesă Claudiu.
– Ce te miră, şi eu am desfundat fetele aşa, lăsă să-i scape Liviu şi bău îndelung din sticlă.
– Zece ani de atunci.
– Cum naiba au trecut zece ani, se miră Liviu.
– Chiar, zece, chiar, ţinu isonul şi Claudiu.
– Putem s-o luăm ca petrecerea de aniversare. Da, aniversarea, mormăi Sorin. Şi era iar pe veranda casei sale, la parter. Şi-şi termina ţigara. Era bucuros că porumbeii au plecat la o altă casă, că n-a fost nevoit să-i otrăvească.
– Oare fantomele fumează?, îl auzi pe Claudiu.
– Cum nu?! Când o să dai colţu, tu sigur că o să fumezi, i-o întoarse Liviu. Fumează, însă le dăunează nicotina şi gudronul.
Băură.
– Colegi şi prieteni întotdeauna, continuă Claudiu.
– Colegi şi prieteni, ziseră ceilalţi. Toţi trei îşi loviră zgomotos împreună palmele drepte.
– Clau, e vremea să te însori şi măria ta, zise Sorin.
– Nu fut după program, mulţam.
Liviu începu să plângă:
– Ne-am futut viaţa, futut. Futu-i.
– Hai s-o tăiem de aici, lansă Sorin. Claudiu sparte sticla goală de votcă de crucea unui inginer. Lui Liviu i se păru că inginerul se uită urât la ei din fotografia de pe cruce. L-a chemat Petrescu.
– Petrescule, tu nu mai fuţi. Iar noi suntem futuţi, sărăntoci.
– Banii nu greblează fericirea, spuse Sorin.
– Să am pitici, euroi…, strigă Liviu.
– Şi eu, vociferă şi Claudiu.
Au băut câte două beri într-o parcare pentru şoferi. Liviu urmărea cum tocmai oprea în faţa restaurantului un tir imens, cu cabină roşie. Şoferul, cam la 50 de ani, coborî cu greu. Îşi duse mâinile la şale şi încercă să se îndrepte. Se duse cu paşi înceţi spre un WC. Avea peste braţul stâng un prosop imprimat cu ancore. Vroia şi să se spele, probabil.
– Fundurile sus, şuieră Liviu şi dădu din braţe ca o găină după ce plătiră consumaţia.
Sorin s-a dezmeticit în cabina unui tir. Şi treptat şi-a adus aminte de şoferul cu dureri de şale şi de prosopul lui de pe mână, dar şoferul nu era nicăieri, maşina o conducea Liviu, şi Claudiu moţăia lângă el.
– Am furat tirul?!, bâigui Sorin.
– L-am rechiziţionat pentru binele poporului. Jaful secolului. Şi poporul suntem noi, strigă Liviu schimbând viteza.
– Eşti dement. Ne mănâncă puşcăria.
– Vindem marfa şi ne-am scos. Am cunoştinţe. Curg bănişorii, bâldâbâc.
– Bogaţi, deschise ochii şi Claudiu.
Au oprit tirul într-o pădure. La lumina unei lanterne găsită pe bord au desigilat şi deschis uşile de la spate.
– Suntem super, trilulilu, hop-hop, cântă Claudiu.
– Mamă, suspină Liviu. Luminează insistent încărcătura.
– Ei…, îi scapă lui Sorin.
– Oau…, hiii, nu tace Claudiu.
Lanterna a zăbovit mult pe încărcătură în noapte. Tirul era plin ochi cu prezervative.

Petria- a patra proza din Ziarul de Duminica

Merita sa cititi, zic. Aici http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/foileton-drumul-spre-manastire-4948206/

Inca un text in Ziarul de Duminica

Iata o alta proza pe care am publicat-o in acest supliment al Ziarului Financiar http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/foileton-primarul-maruntis-4904832/

Petria în Ziarul de Duminică

În următoarele 6-8 săptămâni voi publica câte o proză în Ziarul de Duminică, suplimentul literar al Ziarului Financiar editat de Trustul Pro. Primul text aici

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/foileton-razbunarea-lui-jr-4881392/

Atentionare

• Adaam
• Alandra
• Anca Bundaru
• Andaa
• AndiBob’s Blog
• andreanum
• Bloglist.ro
• Blogul Califarului
• Blogul lui Emil Brumaru
• Catastif
• Cel mai bun scriitor pentru mine
• Cinabru
• Cioco-Cioco
• Constiinta unui liberal de stanga
• Cristian Diaconescu
• Cu ochii pe putere
• Daniel Todoran
• De vorbă cu balaurul Joe King
• Dono
• dpweb
• Dramoleta
• e-Xtrema
• Ecologie umană
• Flavius Obeadă
• Fulgerica
• Herald
• Horia Pătraşcu
• Inah
• Inventarul stricăciunilor politice
• Iosif Buble
• John Doe
• Lilick
• Lucia Verona
• Marcketing politic
• Marius Mina
• Moshe & Mordechai blog
• Mădălina Ionescu
• naşii
• Nenea
• Nicoleta Savin
• O printzesa fara inhibitii
• Oana Mujea- Stoica
• Paralele//Paralele
• Pastila Politică
• Penitenciar
• Petrisor Socol
• Picătura chinezească
• Politică fără principii
• Proze şi poeme de calitate
• Radu Portocală
• Raluca 22
• Real Politik
• Roxana Iordache
• Scaevola
• scenarii scrise cu ruj
• Sebastian Corn
• Sex-tête
• Simona Ionescu
• Simona Popescu
• Simplu blog
• Situatii
• Sătmăreanca
• Teodora Georgescu
• TLP
• Turambar
• UnCopilutz-jurnalist de grădiniţă
• Viorica
• Yoda
• În spatele uşilor închise. Blogul lui Andrei Bădin

Petria în Caţavencu

Vedeţi asta

http://www.catavencu.ro/un_taran_din_runcu_salvei_da_in_git_un_plagiator-9339.html

Casa de la televizor

Floriana n-avea linişte că a ajuns să-i fie vândută casa părintească. Nu-şi înţelegea fratele, de ce s-a grăbit s-o vândă la moartea tatălui. Claudiu nu era strâmtorat financiar şi a dat-o pe-un preţ de nimic, de parcă ar fi vrut să scape cât mai repede de ea. Cu mult timp în urmă, Floriana şi Claudiu s-au înţeles ca proprietatea părinţilor să rămână celui care o să se îngrijească de aceştia la bătrâneţe. Pe atunci Floriana se pregătea să plece în străinătate. Chiar a şi stat 7 ani în Franţa, după care a revenit în Deania. Nu s-a acomodat la Lyon. Îi lipsea probabil şi lumea literară românească, discuţiile cu colegii scriitori sau participarea la vernisajele de pictură. Floriana iubea în aceeaşi măsură poezia şi pictura. Şi dacă în privinţa primeia era oarecum satisfăcută, publicase trei volume de versuri, primite entuziast de către critici, în ceea ce priveşte pictura avea sentimente de neîmplinire şi regret. Îi părea rău că a abandonat şevaletul la puţin după 20 de ani, deşi prietenii i-au spus să continue. Iar acum credea că e prea târziu să se reapuce.
Casa părinţilor n-a fost cine ştie ce. Nici mare, nici mică, fără o arhitectură ieşită din comun, banală, însă extraordinară pentru Floriana fiindcă acolo s-a născut, între zidurile ei, nu la spital. Din casa aceea a mers la şcoală, în camerele ei şi-a dus să-i prezinte părinţilor pe cei doi bărbaţi pe care i-a iubit şi care au cerut-o de soţie. Primul soţ i-a murit, al doilea a părăsit-o. Floriana i-a reproşat lui Claudiu că s-a grăbit cu vânzarea. S-au certat groaznic, apoi nu şi-au mai vorbit ca altădată. Între fraţi a rămas doar politeţea, schimburile de fraze standard şi, de fapt, au cam început să se evite.
Când Floriana a văzut că în casa părinţilor s-au mutat nişte beţivi, care au tăiat nucii din curte, ca să vândă lemnul, şi au scos via veche de zeci de ani ca să schimbe barele de fier ce-o susţinea pe palincă, pe lângă supărare şi-a făcut loc în mintea ei dorinţa de-a cumpăra casa dacă o să se ivească ocazia. A început să adune bani, deşi numai uşor nu-i era, fiindcă mai avea rate de plătit pentru apartamentul cu trei camere în care locuia.
Într-o seară, Floriana bea o cafea la “Lemnul Verde” cu Adina, o prozatoare care scria ca un bărbat. Avea bănuiala că e lesbiană. Zigzagând printre ale scrisului, au vorbit şi despre casele memoriale ale scriitorilor.
– Noi o să avem apartamente de bloc memoriale, i-a scăpat Adinei, jumătate în glumă, jumătate în serios.
– O să ne pună plăcuţe pe ziduri, ca la firme, a zis şi Floriana. Amândouă au început să râdă. Şi nici n-a terminat Floriana de râs că gândul i s-a dus spre casa părinţilor. Iar seara s-a hotărât să se debaraseze de apartamentul la care avea rate încă 5 luni. Suma strânsă într-un depozit bancar putea să o scape de rate, şi-i rămâneau încă destui euro. Cu ce ar fi primit pe apartament, cu banii din depozit s-a hotărât să-şi comande mobilă, şi cu un nou împrumut bancar, se credea în stare să-şi recapete casa părintească. Dimineaţa auzise că a apărut în ziarul local anunţul de vânzare a ei. Nu l-a văzut, deoarece n-a mai găsit cotidianul la chioşcuri, însă redactorul-şef i l-a citit la telefon. S-a decis să dea şi ea un anunţ cu apartamentul. “Probabil c-o să mă înţeleg cu drojdierii”, şi-a spus Floriana. După două zile şi-a scos apartamentul la vânzare. A vorbit cu beţivii. A tatonat terenul, având grijă să nu se arate deosebit de interesată. Ar fi ieşit ieftin dacă o lovea norocul să dea foarte repede apartamentul.
Telefonul Florianei a început să sune ca niciodată. Zilnic i se perindau prin camere clienţii. Aproape că a bătut palma cu o pereche de tineri căsătoriţi.
– Ferice de tine, o să te învârţi de-o viitoare casă memorială, i-a spus odată Adina cu invidie în glas. Floriana n-a contrazis-o.
Era într-o duminică seara, şi în timp ce-şi prepara un ceai, televizorul îi mergea în living pe un post pe care nu-l urmărea de obicei. I-a atras atenţia un reporter care a pronunţat “Deania”. Relata despre o crimă din oraş. S-a apropiat de televizor, atentă. De lângă “Casa ucigaşului”, cum scria pe ecran, reporterul povestea cum s-a petrecut crima. O crimă odioasă. A realizat că-i este binecunoscută casa de la televizor. I s-a făcut rău. Spre părerea de rău a tinerilor căsătoriţi, Floriana le-a spus luni că nu mai vinde apartamentul.

Zilele mele cu Renata. Roman. Cap. 7- 8

7

Renata stătea numai în tricou în cadrul uşii. Îi vedeam părul pubian de culoarea petrolului. Des, ca de oaie, de la anus până aproape de ombilic. De pe tricou surâde Mickey Mouse. Renata are dinţii albi, cu o strungăreaţa deasupra, prin care poţi să bagi un pix mai subţire. Şi-a ridicat tricoul şi-a început să-l mişte ca şi cum i-ar fi cald. L-a rulat deasupra sânilor. Ţine textila cu o mână.
– Sărută-i!
Îi miros sfârcurile. Îmi vâr limba şi în ombilic. Mă prinde delicat de urechi, tricoul se lasă pe coapse, şi mă apasă. Sunt nevoit să îngenunchez. Îşi împinge în faţă abdomenul puţin bombat. Mă trage de la ceafă spre pizdă. Vrea să-i dau limbi. Îi dau.
– Dezbracă-te!
Mă împiedic în chiloţii cu ancore albastre, largi, stil AZP. Aparat de Zăpăcit Pula. Surâde. Îmi mângâie părul, faţa, îmi respiră cald în ureche. Îmi dă în joacă o palmă peste fund. Ajuns în fotoliu, zăresc părul Renatei între picioare. Capul ei parcă mi-a crescut pe penis. Mă imaginez pe un fel de poligon şi amigdalele ei sunt ţinta. Golindu-mă, văd ţinta căzând. Atinsă cam repede. Am terminat cam repede. Degeaba am încercat să suprapun peste imaginea poligonului ştiuleţi de porumb, şuruburi, chei franceze, guguştiuci, bidoane de benzină ca să-mi înfrânez scurgerea.
Renata şi-a şters buzele de buzele mele. Mi-a vârât limba în gură.
– Ai ceva de băut, ca să alunece?
Am terminat câteva beri şi, observând cât e ceasul, după orologiul de pe perete, a început să se îmbrace. O aştepta soţul, o aşteptau copiii.

8

Mi-am luat caietul în care scrisesem: “Dacă minciunile dintr-o viaţă s-ar transforma cine ştie cum în apă, camerele noastre ar deveni sicrie cu înecaţi în oraşele ce şi-ar arde ultimele lumini în străfunduri, până ar dispărea rând pe rând bulele de oxigen, ca şi speranţa într-un mâine, la adâncime. Dacă până acum n-am reuşit să învăţ să mint acceptabil, n-o s-o fac nici acum.” Era începutul romanului pe care-l aveam în cap. Rândurile le-am aşternut de-o vreme şi m-am împotmolit. Nu aveam habar despre ce-o să urmeze. Pe ultimele foi ale caietelui am creionat trăsăturile personajelor. Succint. Treaba nu se lega. Nu simţeam un suflu care să mă împingă la scris. Aveam prea schematic totul. Mă gândeam să găsesc şi amănunte relevante, care să însufleţească scorneala. Aveam îndoieli că o să am forţă pentru o structură de amploare. Mă devora îndoiala până mi se contracta stomacul. Povestirile erau una, romanul altceva, regatul şi împărăţia. Mariuse, îmi spuneam, scutură-te de lene. De lenea în care mă simţeam excelent. Niciodată n-am fost harnic, întotdeauna am speculat, am găsit scurtăturile, cu succes, e drept. Nu reuşeam să mă concentrez, să-mi imaginez secvenţial story-ul, ca şahistul care îşi calculează înainte câteva mutări. Mă întrebam dacă am trăit destul ca să pot scrie veridic, dacă am suficientă experienţă de viaţă, dacă nu sunt prea necopt, cu coaie încă de piţigoi. Şi-mi dădeam seama că şchioapăt, că n-am acumulat suficient, dar consideram că pot să compensez inteligent din lecturi şi din filmele văzute. Sunt mort după filme, câteodată am urmărit şi 24 de ore neîntrerupt filme. Până mă usturau ochii şi se închideau şi dacă aş fi pus scobitori între pleoape, ca în Tom şi Jerry. Nu vroiam să ratez, să-mi iasă o balegă ca multor altor scriitori, paralelă cu viaţa. Vroiam ca cititorul să simtă fumul ţigării când un personaj fumează sau mirosul ciorbei când acelaşi personaj mănâncă la prânz.
Mi-am aprins un chiştoc din scrumieră. Am rămas fără ţigări. Afară auzeam cum se fugăresc două mâţe. Iar împrăştiau gunoiul din container.

Drumul spre mănăstire

Floarea şi Maria sunt surori, în pragul a 70 de ani. Văduve. Trăiesc împreună în Stejarul, într-o clădire neterminată care ar putea găzdui lejer o pensiune. A lucrat la ea o viaţă soţul Mariei şi, ca să fim mai riguroşi, sutele de stupi de care s-a îngrijit. Teodor a obţinut banii pentru ciment, cărămizi şi restul necesarului de pe vânzarea mierii albinelor, a fagurilor. După moartea subită a lui Teodor, Maria şi-a chemat sora ca să locuiască laolaltă, şi casa a rămas nefinisată, n-o trăgea aţa să mai schimbe nimic, să cheme un tinichigiu să repare un burlan, ceva. Nici una n-a avut copii. Minus lipsa urmaşilor şi că erau surori, una era grasă, alta slabă, una gureşă, cealaltă tăcută, aveau în comun bigotismul şi aceleaşi boli de inimă. De vreun an, s-a obişnuit în curtea lor o fată din vecini, Puia, şi ele cu ea. Puia tocmai şi-a sărbătorit majoratul. E un fel de-a spune, căci n-a fost sărbătoare când a împlinit 18 ani, doar un tort pe care i l-au comandat Maria şi Floarea a stat pe masă. Dormea adesea la surori, unde se simţea mai în regulă decât acasă, lângă cei 6 fraţi. Părinţii n-aveau cum să obiecteze, fiind mai mereu beţi şi duşi geografia ştie unde.
De dimineaţa devreme, cele trei mai că s-au învineţit ciocnindu-se prin camere, căutîndu-şi hainele de sărbătoare printre rugăciuni şi mătănii, unde sunt pantofii ăia negri cumpăraţi în Deania, unde?, unde ciorapii?, şi-au pregătit merinde, sunt destule plăcintele, şniţelele?, erau Rusaliile şi hranul mănăstirii din Dunga, unde şi-au pus în cap să ajungă. Până în Deania le-a luat un vecin cu maşina, iar pentru restul de 20 de km s-au gândit să meargă cu autobuzul. Când au coborât din Fiatul cunoştinţei, au simţit căldura cum curge pe ele, soarele era ca o gravidă născând, şi-o adiere răcoroasă prin arşiţa umedă se răsucea doar din interiorul unui magazin alimentar, de la doi paşi. Au intrat şi-au cerut îngheţată.
– Aţi votat pentru europarlamentare?, le-a chestionat vânzătoarea.
– Nu. Şi n-avem de gând, a întors-o Floarea pentru toate.
Până la sosirea autobuzului mai aveau o oră. Maria şi Floarea şedeau pe o bancă, la umbra anemică a unui panou publicitar. Citeau cărţulii de rugăciuni şi transpirau grupa mare. Puia n-avea astâmpăr şi urmărea câte-un om pătrunzând într-o şcoală, unde era amenajată o secţie de votare, şi-i invidia. Îşi imagina că acolo trebuie să fie răcoare. Dorea să stea măcar câteva minute în răcoare. Îşi aduse aminte că la aceste alegeri puteau să voteze în orice localitate. Şi-şi spuse că merită să voteze ca să scape de căldură. Le convinse repede şi pe cele două surori.
Şi-au dat unui bărbat cărţile de identitate. Acesta s-a uitat bănuitor la ele, s-a retras lângă un geam şi, cu voce înceată, a vorbit la telefon. Le-a trecut pe listele suplimentare, nu înainte să le întrebe cum de n-au votat în Stejarul şi ce le-a împins să bată atâta cale când nu e nici o manifestare deosebită în oraş. Au intrat în cabine. Şi-ai introdus buletinele împăturite în urnă. Când a terminat şi Maria, a pătruns pe uşă un tip transpirat şi agitat.
– Nu vă e ruşine, ce căutaţi aici la vot, v-au adus cu autobuzele ca să furaţi voturi?, au auzit cele trei, nedumerite. Doar după câteva clipe au realizat că agitatul le vorbeşte lor.
– Să vină jandarmii! Infractoarelor…, a mai strigat transpiratul, despre care au aflat pe urmă că este primarul Deaniei.
O maşină a jandarmilor şi una a poliţiei au oprit lângă secţia de votare. Şi le-au băgat în corzile întrebărilor. Floarea, Maria şi Puia răspundeau şi răspundeau până toţi s-au convins că e o neînţelegere. Au recunoscut că au votat din cauza căldurii. Un poliţist cu mustaţă s-a pornit după un pahar cu apă pentru Floarea, pe care-o durea inima de sperietură. El le-a mai povestit amabil că, în toată ţara, partidele se tem de falsificarea alegerilor, că se vorbeşte de maşini cu oameni plimbaţi ca să voteze de mai multe ori. Prima care a început să-l blesteme pe primar a fost Maria. Glasurile celorlalte două, şi al Mariei, i-au determinat pe jandarmi şi poliţişti să privească în pământ sau pe zidurile şcolii. Primarul parcă s-a volatilizat instantaneu. Nici nu şi-au dat seama când a plecat transpiratul. Şi blestemele parcă au risipit răcoarea din sala de clasă.
S-au aşezat iar pe bancă. Acum şi Puia. S-au sfătuit cu frunţile plecate, până l-au zărit pe vecinul cu Fiatul cum trece pe drum. Şi-au vânturat mâinile. Omul a oprit. Se reîntorceau la Stejarul. După atâta blestemat, şi-au zis, nu se cădea să păşească în mănăstire.

Zilele mele cu Renata- roman, cap. 1 şi 2

1

M-am gândit mult să scriu despre Renata. Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea. Nu-mi mai amintesc cum am întâlnit-o şi am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat. Ţin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare, pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă. Am aranjat cu un prieten asistent. Vedeam lichiorul din pahare de la becul de pe stradă, o spălătură rubinie şi foarte dulce.

– Să nu vină cineva, zise.

– Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.

– Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face.

Eram transpiraţi. Sânii ei erau ca două pipe cu acoperitoare pentru ploaie şi vânt. Tari. Nici mari, nici subnutriţi, fix de-o erecţie antologică.

– Te doare operaţia?

– Nici a medicului, nici a ta, Renata.

A observat desigur cum mi-am strâmbat buzele. Mă supăra în dreapta abdomenului, de unde doctorul Cesereanu a avut talentul de a-mi scoate apendicele. Şi de-a mă pricopsi cu infectarea rănii.

– Nu te las să mai bei! Eşti nebun, cu antibiotice…

Dacă la partea cu nebunul n-am contrazis-o, la cea cu băutul am contrat:

– Mi-am plimbat doar o idee de poşircă pe cerul gurii. Nu mă fute la cap, nu-mi eşti nevastă.

Renata m-a mângâiat pe obraz şi, brusc, mi-a tras o palmă.

– Nu sunt curvă. Cât eşti cu mine, nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa.

Şi, tot brusc, s-a aplecat. Şi mi-a luat sexul între buze. Şi-a scuturat părul negru pe umeri, m-a privit în ochi şi iar m-a pălmuit. Şi iar s-a concentrat asupra juniorului meu, parcă s-ar fi temut să nu piardă ceva.

Dacă n-am uitat cele descrise, curios, mi s-a şters din memorie cum m-am culcat cu ea. Etapele prime, mişcările, pierderea virginităţii mele. Reţin doar că mi-a cerut să-i ejaculez pe burtă. Se temea să nu rămână gravidă. Spema a rămas ca un vierme spre ombilic.

Prima mea noapte cu Renata s-a încheiat înainte de schimbul turelor asistentelor, dimineaţa devreme. Ea era beată şi radioasă, eu extenuat. Ea a plecat acasă, eu m-am întins în patul din salonul de la chirurgie. În ziua aceea am fost treaz doar la vizită, când doctorul Cesereanu a clătinat dubitativ din cap, şi când mi s-a schimbat pansamentul. Mâncare mi-a trebuit abia seara.

2

Când am reîntâlnit-o pe Renata eram aproape beat şi june scriitor debutant. Mi-au apărut în acea zi o povestire într-o revistă literară. Era într-o joi. De fapt, a venit la mine. După ce i-am dat un telefon agitat de parcă eram acoperit de furnici roşii. N-aveam stare, mă simţeam talentat, extraordinar. De surescitare, eram numai penis. Unul de 1,70 metri, de 90 de kilograme, gata de erupţie.

Aveam noroc, babacii mi-au cumpărat un apartament. Într-un bloc ca vai de el, la etajul 3. Lovit de bombe, ai zice. Însă eram mândru că aveam propriul “acoperiş deasupra capului”, cum scriu destui gazetari tembeli.

– Ce vrei?, m-a luat de la intrare.

I-am luat mâna şi i-am pus-o pe şliţul pantalonului. A râs. M-a împins din antreu spre cameră.

Renata era operatoare chimistă la o fabrică de celuloză şi hârtie, avea doi copii şi zece ani peste mine. Başca un soţ şofer de TIR. Cu greu îţi puteai da seama că era ţigancă. N-a spus-o decât mai târziu, dar am simţit-o, se rotunjea în ea ca un balon satisfacţia că era prima femeie cu care m-am culcat.

– Ai ceva de mâncat prin hrubă?

I-am arătat frigiderul ticsit de băuturi şi doar cu două conserve de heringi stinghere.

– Cu heringii îţi îmbeţi şi foamea, a spus, şi-a început să scoată dintr-o geantă bucăţi de carne de porc şi nişte mici vidaţi, la tavă.

– Prefer micii, i-am zis.

– Prima dată mâncăm, apoi vedem… Depinde cum te comporţi.

Am ras 5 mici, ea 4. Şi împreună două butelii de vin.

– Eşti un mucos obraznic. Trebuie să te educ.

– Şi tu o călugăriţă, aha…

M-a apucat râzând de bărbie şi m-a sărutat. Subbraţul îi mirosea a deodorant de-al meu. Pe lângă să se pişe, cu asta s-a ocupat în baie, cu spray-atul. S-a dus până în camera mică şi-a început să mi se uite printre lucruri.

– Ce naiba cauţi? Cine te crezi?, am repezit-o.

– Gura.

Am cuprins-o pe după umeri şi-am zgâlţâit-o. S-a întors şi m-a sărutat. După, mi-a pus un deget pe buze.

– O să te modelez.

N-am băgat-o în seamă. Credeam că-şi dă importanţă. Cu fâş-fâş-ul pantalonilor de pe fesele ei crispate. Aşa i le-am numit. Trecându-şi mereu degetele prin părul buclat, lucios. Gesticulând amplu. Renata Fese Crispate.

Sub pale

Credea că greutatea-i bătea pe cântar cât dragostea de Dumnezeu. Nu era gurmand, îl chinuiau glandele endocrine neplăcut. Şi femeile, plăcut. Se lupta cu ispita până recunoştea că este doar o biată fiinţă slabă, depăşită de ea, cum trece apa prin zidurile groase de beton. Totdeauna îşi punea în gând ca altădată, ajutat de posturi şi rugăciuni, să reziste. Numai că altădată se dovedea tot mai mult o ţintă imposibilă. Nevastă-sa Estera i-a făcut 5 băieţi, care au ieşit ca floricelele pe plită, unul după altul: Ionatan, Emanuel, Abel, Saul şi Iacob, zis şi JR. Celelalte femei ale sale şi-au bătut capul cu succes cu contracepţia. JR a împlinit recent 14 ani. Şi-a sărbătorit ziua cu colegii de clasă, dintre care unii îl tachinau spunându-i “Pocăitul texan”, cu trimitere la vechiul serial “Dallas”. Era cel mai năpăstuit dintre fraţi, fiind obligat să poarte hainele rămase de la aceştia. La aproape doi metri şi 130 de kilograme, Iacob Mihalaş era un tată grijuliu. Însă nu risipea banii pe ceea ce considera că-s prostii. Impunător era prin fizic, la prima strigare. Iar hainele- prostii. JR avea ceva din trăsăturile omonimului din serialul american, Iacob era conştient. De aceea îl supraveghea mai atent decât pe ceilalţi. Chiar şi în casa de rugăciune, unde JR se evidenţia prin căscături cu Biblia în mână. Din vara trecută, lui JR a început să-i placă rap-ul. A cântat şi la adunări. Des. Tatăl lui îşi spunea că s-a îndreptat. Familia exulta fericire. Până când textul unui cântec a fost cam ăsta:
“What’s up?
Isuse, te iubesc
Că ca tine nu găsesc.
Man, viaţa mea-i a ta,
O gust ca pe-o acadea!
O yeh, man!”
Iacob avea grijă ca Estera să nu-i ştie cărările. Şi nici nu le bănuia. Cosea blajină goblenuri, aşteptând A Doua Venire. Dintre dealurile unde-şi aveau casa cât un hangar pentru 10 combine, fără vecini alături, Iacob o lua în expediţiile sale fără să reuşească să se scuture de vinovăţie. Cu maşina, avea cinci minute de mers până-n Deania. Şi alte 5-10 până într-un pat sau altul. De văduvă ori divorţată. Era sigur că nu l-a văzut niciodată vreunul dintre cunoscuţi. Se înşela. L-a văzut JR dintr-un bloc alăturat, unde era pornit cu doi prieteni să dea cep la o duzină de beri. Eugen şi Marin chiar l-au întrebat pe JR dacă bărbatul care fora între coapsele brunetei de la doi nu e cumva tatăl său. Ei erau la etajul 4, în apartamentul părinţilor lui Marin. Cei de la doi au uitat să tragă perdelele. Băieţii au fluierat admirativ. JR era o sfeclă roşie fiartă. Auzea doar: “Lux…, ţeavă…, bengos…”. Marin îi hăhăia pe umăr. N-avea glas, iar ura parcă i se zbătea în stomac. A vomat pe preşul dinaintea băii. În duminica următoare a cântat la adunare cuvintele care i-au siderat pe cei prezenţi. Seara s-a urcat din pod pe acoperişul casei, având la el un spray fluorescent. Apoi, câteva săptămâni au plescăit alene doar banalităţi.
Inundaţiile de la Stejarul au venit înspăimântătoare spre surprinderea tuturor. Zile la rând, elicopterele cu ajutoare au huruit din Deania către sinistraţi. Iacob Mihalaş a descoperit că unul dintre piloţii Jandarmeriei, veniţi din capitală, este un fost coleg de liceu. A strâns alimente şi haine de la cei din cultul său, împreună cu pastorul.
– Ţi-ai luat cizme de cauciuc să nu te uzi pe creier?, l-a întâmpinat la urcarea în elicopter fostul coleg.
– Ai încărunţit degeaba, i-o întoarse Anton. Tot puşti. Bine că ai scăpat
de coşuri.
Terminând încărcatul ajutoarelor, trosnindu-şi rugina din toate încheieturile sub palele forţate de suprasarcină, vechiul elicopter a început să ia la rând dealurile spre Stejarul.
– Dacă faci 200 de metri după pădurea aia, îţi arăt unde stau. Cinezi şi dormi la mine, nu discutăm, clar. Estera s-a pregătit special, îi spuse Anton pilotului.
Au trecut de pădure şi-au intrat pe valea pe care n-o numea degeaba a lui. Chiar era. Cu tot ce era pe cele două dealuri printre care se observa un pârâiaş care se derula ca aţa de pe un mosor. Îl ajunse la urechi, peste zgomotul din carlingă, râsul prietenului.
– Aia-i a ta?, auzi. Braţul pilotului arăta spre dreapta.
– E singura casă de aici, răspunse Anton. Şi apoi ochii i se bulbucară.
– N-am ştiut c-o ai aşa mare.
Pe acoperişul roşu al casei era desenat îngrijit, cu vopsea albă, un penis enorm, de vreo 15 metri. Deasupra lui mâzgăleala Anton+ women. Cu câteva ţigle mai jos se lăfăiau literele JR. Îşi aruncă privirea peste umăr. Pastorul era neatent, citea. Îşi urmări soţia cum le făcea cu mâna de pe terasă. I-a recunoscut bucuroasă. A fluturat şi el mâna, vlăguit. Nu mai aştepta cina.

Zilele mele cu Minerva

M-am gândit mult să scriu despre Minerva. Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea. Nu-mi mai amintesc cert cum am întâlnit-o şi am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat. Ţin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare, pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă. Am aranjat cu un prieten asistent. Vedeam lichiorul din pahare de la felinarul de pe stradă, o spălătură rubinie şi foarte dulce.
– Să nu vină cineva, zise.
– Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.
– Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face.
Minerva era operatoare chimistă la o fabrică de celuloză şi hârtie, avea doi copii şi zece ani peste mine. Îi plăcea să se joace cu degetele în părul negru de pe pieptul meu, m-a despărţit impetuos de timiditate. Avea reţineri doar să nu facă multă gălăgie la orgasm, cînd nu eram în siguranţă, şi ar fi avut chef întotdeauna, se vedea după cum îşi muşca buzele când era deasupra mea, şi pe ale mele altădată. Cu greu îţi puteai da seama că era ţigancă.
N-a spus-o decât mai târziu, dar am simţit-o din prima zi, în sala de gipsare, că se rotunjea în ea ca un balon satisfacţia că era prima femeie cu care m-am culcat.
A plecat mai încolo la un sanatoriu pentru cei cu depresii. M-am dus s-o vizitez şi ne-am luat o cameră la hotel pentru o sâmbătă şi duminică. Am intrat în camera de unde n-aveam să ieşim o secundă după ce ne-am luat de mâncat şi de băut. Salamuri, conserve, pui la rotisor şi altele, şi şampanie, şi vin, şi lichior. Pe atunci nu beam tării. Mi-a arătat cu degetul inelar unde să-i pun gura pe sex, să nu-i uit anusul pe care-l atingeam cu vârful nasului, şi-mi introducea cu grijă şi mie un deget în anus, şi-mi tot săruta sexul, îl săruta, şi-mi spunea patetic s-o fut în ambele locuri “până cade tencuiala”. Dacă tencuiala n-a căzut până am predat camera, sexul meu a devenit dureros şi mic şi Minerva şi-a pus o batistă îmbibată în apă între picioare. Nu ne-am spălat decât luni dimineaţa, aşa a vrut ea, şi-i simţeam mirosul sexului pe mustaţă şi pe barbă. Minerva parcă s-a înălţat, faţa i s-a destins, parcă era mai dreaptă, parcă era alta.
– Şi cu soţul tău faci toate acestea?, am întrebat-o.
– Cu tine fac ce vreau, mi-a replicat, nerăspunzându-mi de fapt. Când zic să-mi mănânci sânii, mi-i mănânci!
În Deania, am fost cu Minerva pe malul apei, în pădure, în hale părăsite ori în construcţie. Ca să le “inaugurăm”, era vorba ei. Îi simţeam sexul pe buze cu nisip, cu bucăţi de frunze sau printre bare de fier şi saci de ciment. Luni întregi mi-aş fi tras sexul ei pe faţă ca pe o cagulă. Pe ascuns. Încercam să trecem neobservaţi, nu mergeam împreună pe stradă, unde mă stingherea. Minerva mă alinta, îmi cumpăra chiloţi ca să-i port doi într-o săptămână, şi-mi măsura penisul cu un metru de croitorie cînd era voioasă, şi trăgea încet de el, şi-l săruta ca să crească şi mai mare, obişnuia să zică. Vroia să nu-mi schimb chiloţii între întâlniri.
Încet-încet începea să mă neliniştească dacă nu e tot aşa cu soţul, că se pătrunde de mirosurile lui şi apoi vine la mine. Ca nu cumva să sărut urma sexului lui. Minerva nu nega că se culcă cu soţul, evita subiectul cu o fluturare agasată a mâinii, ceea ce mă enerva, şi i-o spuneam.
Şi într-o zi am cunoscut-o pe Maria. Avea 30 de ani şi o fiică de doi ani. Am dezbrăcat-o şi am gustat-o, şi m-a gustat, şi ne-am umplut zilele unul în altul, şi i-am cumpărat flori, Minervei nu-i luasem, şi-am realizat că e ceva în neregulă, mă întâlneam la trei zile şi cu Minerva încă. Nu eram îndrăgostit nici de una, dar ţineam la ambele. Şi ambele erau la fel de decomplexate, Maria cu sexul ca şi apa de robinet, Minerva ca bitterul fără lămâie.
Într-o după-amiază, Maria mi-a făcut observaţie că am chiloţii murdari. A aruncat-o ca şi cum ar fi ridicat mingea la fileu. Am privit petele de pe ei şi m-a cuprins ruşinea. Crunt. Mă uitam la ceas. Ridicol, în chiloţi şi cu ceasul “Pobeda” la mână, iar Maria şi-a aranjat hainele pe un scaun. Ciorapii, sutienul şi chiloţii- jos; împăturite, deasupra- fusta turcoaz şi bluza cu dantelă. Seara a sunat la uşă Minerva. Am băut un pahar cu apă dintr-o cană ciobită şi mi-am tras plapuma peste cap. Nu i-am deschis. Prima dată.

Înaintea ultimului congres comunist

Nu aşteptam seara fiindcă eram nevoit să las cărţile la o parte. Mai reuşeam să-l fentez pe tata citind cu lanterna sub plapumă, dar rareori, când avea altele pe cap, şi n-avea timp sau nervi să se preocupe de durata somnului meu. Când venea acasă obosit de la fabrică, numai că nu săream într-un picior. Adormea repede, iar după ce eram sigur că n-o să se mai scoale, aprindeam lanterna sub plapumă. De la o vreme, am început să prefer romanele de dragoste, eu, care, înainte, eram topit după cele de război şi spionaj.
– Nu te mai recunosc, zise Haralambie. Era prietenul meu de joacă. Împreună l-am legat pe fratele meu la stâlpul caznelor, ca în volumele cu indieni, iar altădată am vrut să-l aruncăm între urzici. La 12 ani, amândoi aveam genunchii zdreliţi şi pantalonii scurţi împodobiţi cu ace de siguranţă şi brelocuri. Colecţionam capace, timbre, jucam ping-pong după-amiezele şi chinuiam fetele din vecini. Ne plăcea să le tragem de păr, de fustiţe. Sau aruncam în ele cu noroi şi le strigam “Vrei să ne futem?”. Nu ne era prea limpede ce-i cu fututul, cu toate că în fiecare zi vorbeam despre el. Nici acum nu-mi pot da seama de ce nu i-am spus lui Hary că am văzut pe viu cum arată o păsărică, cu toate că n-aveam secrete unul faţă de altul, nu numai în revistele porno pe care le răsfoiam, şi încă din grădiniţă. Când m-am încuiat cu Olimpia în toaletă, şi ne-am privit şi ne-am pipăit unul altuia ce ne era între picioare, cu chiloţii lăsaţi sub genunchi, până am auzit bătăi puternice în uşă şi pe educatoare care ne striga să ieşim imediat. Cu Olimpia am tras şi din prima ţigară, tot în grădiniţă. Mă trimisese aceeaşi educatoare, care ne-a prins în toaletă, să-i cumpăr două ţigări “Snagov” cu 50 de bani, de la chioşcul de lângă gard. Am luat patru, cu un leu. Nici mie, nici Olimpiei, nu ne-a plăcut fumul ţigării şi ţigara rămasă am aruncat-o lângă un rondou cu flori. Mai târziu aveam să-mi schimb părerea.
Te-ai dilit, Hary?
Dă o ţigară!
Ce-i cu tine? Na… Şi i-am întins o ţigară ruptă la mijloc. Mai aveam încă una întreagă şi mi-am aprins-o.
Mă eviţi?
Chiar te-ai dilit.
Poate tu. Stai şi tot citeşti. Ca moşii.
O laie. Ahaaa… Şi ce te freacă grija?
Nu prea mai ieşi.
– Mă plictiseşti, scuteşte-mă, i-am spus, şi imediat mi-a părut rău. Ochii lui Hary s-au umezit. Dintr-o dată, şi-a încordat trupul şi m-a lovit cu pumnul în nas. Când mi-am revenit, eram singur în pădurice. Ciudat, nu eram supărat pe Hary.
În acel an, după cîteva luni, avea să cadă Ceauşescu. Dar mintea nu-mi era la el. Devoram romane, învăţam de mântuială. Şi tata mă exaspera sârguincios întrerupându-mi lectura. Nu suferea cărţile. Credea că mă blegesc. Aş fi dorit să moară. Cum dorea el să crape Ceauşescu. Tot în aceea vreme am aflat ce înseamnă să ai o erecţie, cum e să ejaculezi. S-a întâmplat citind “Răscoala” lui Rebreanu, la faza violării Nadinei. Şi după ce mi s-a umezit spontan pantalonul pijamalei, am simţit cum îmi bubuie timpanele, şi mi-am focalizat atenţia la ce se întâmpla dincolo de uşă, în camera părinţilor. Am stins lanterna şi evitam şi să suflu. Cu câteva ore în urmă, tata sosise acasă ameţit. Băuse vin cu prietenii. Mă deranja mirosul respiraţiei sale. De după uşă, s-au auzit zgomote.
Întoarce-te, Angela!
Mai încet…
Las’ că doarme…
Ah…
Taci. Mai încet. Te rog. Te rog.
Stăteam cu penisul în mână şi mă masturbam. Întâia oară. Tata a gemut. Îl uram. Eu am gemut. Auzind gemetele mamei mă gândeam la Nadina. Dimineaţa puteam să dorm până mai târziu. Era duminică. Ceauşescu se pregătea pentru ultimul congres.

Şi garoafele au viermi

Mă gândeam cu ce să încep. Un coleg mi-a spus să exportăm sicrie în fosta Yugoslavie, era pe vremea războiului de acolo, dar l-am băgat în mă-sa. Vroiam să fac bani, nu s-o frec cu ziaristica. M-am săturat să-mi râdă în nas subiecţii anchetelor, politicieni şi oameni de afaceri cu milioane în cont câte carii am eu. Şi am multe carii. Aveam şi ceva bani. I-a obţinut Amelia ca şi comisioane la contractele de publicitate pe care le-a semnat pentru “Contabilul”, ziarul unde era angajată. Am căzut de acord să-i înmulţim. M-am săturat să fiu lefegiu, la cheremul unora mai proşti, tupeişti. Dar idealurile nu s-au topit ca un om de zăpadă, nu visam să mă îmbogăţesc oricum, decenţa era încă decenţă. Ne-am stors minţile, eu şi Amelia, şi ne-am adus aminte că în piaţa “Coşbuc” se aduc flori en-gros. Tocmai ne-am cumpărat un apartament în Deania, în Ardeal. Ni s-a făcut lehamite de Bucureşti. De la adusul aminte până ne-am gândit la vânzarea florilor en-gros n-a trecut mult. Şi ne-am decis să vindem flori comercianţilor, majoritatea ţigani.
Odată cu apartamentul mi-am cumpărat şi o maşină.
Când ne-am hotărât să aducem flori, am apelat la un prieten, Maximilian, mai experimentat ca şofer. Şi am luat-o pe drumul Bucureştiului, cu Dacia care avea un ticăit permanent pe care nu l-am băgat în seamă după ce mecanicii nu i-au depistat sursa. Asta era, doar nu era să ne copleşească fleacurile.
Amelia stătea în spate, Maximilian şi eu în faţă. Am cumpărat din “Coşbuc” câteva mii de garoafe. Am calculat că profitul era 100%. În piaţa “Unirii” a trebuit să frânăm brusc deoarece ne-a intrat în faţă cu o viteză de raliu un Mercedes. Şi s-a rupt braţul maşinii, din dreapta, de pe faţă. Era în zori şi am pus maşina pe un cric până un poliţai a chemat o maşină de la un service să ne tracteze după câteva ore. În service am stat cîteva ore încă, căldura se împrăştia pe astfalt ca mărunţişul, iar garoafele erau acoperite cu o pătură în portbagaj. Le-am stopit, îmi era frică să nu se ofilească. Aveam lei puşi de-o parte pentru cheltuieli neprevăzute, însă asta a fost mai mult decât neprevăzută după ce-a văzut factura. Nu ne ajungeau banii de benzină până acasă.
La Sinaia am vândut garoafe la trei ţigănci cu tarabe şi 45 unui tip căruia amanta îi împlinea această vârstă, nu nevasta. Cu ceva benzină încă în maşină, am depăşit Reghinul şi am ajuns noaptea pe nişte dealuri unde nu ne-ar fi părut anormal să întâlnim farfurii zburătoare, nici să facem sex cu extratereştrii. Nici un indicator pe drum, deşi curbele periculoase veneau una după alta, nici o lumină până am ajuns lângă o casă unde un ţăran dădea fân la vaci. Din vorbele lui am înţeles că ne-am rătăcit, că suntem pe un drum lateral, dar că o s-o scoatem la liman dacă mergem înainte cu băgare de seamă. Indicatorul benzinei se apropia de roşu, a ajuns pe roşu, şi am coborât câteva dealuri fără motor, din inerţie, şi într-un final am ajuns la cumnaţi, în B. Care, după câteva ore de somn, ne-au dat bani de benzină, suficienţi până în Deania.
Acasă, am pus garoafele în vană. Şi vana s-a umplut spre mirarea bunicii, numai cruci de mirare. A doua zi am luat-o din loc, la Gherla am vândut câteva sute de fire unei ţigănci pe-un inel de aur fiindcă n-avea bani, iar la Cluj una la fel de colorată ne-a deschis ochii, după ce bronzate ca şi ea au cumpărat la garoafe în disperare, că florile noastre nu sunt O.K. Multe dintre ele aveau pistilele ieşite şi şmecheriile alea din care ies florile erau moi. A rupt între degete o garoafă şi am văzut un vierme. Însemna că aveam mii de viermi albi şi graşi. Un portbagaj cu viermi. Proteine pentru câteva oraşe. Am demarat în trombă. N-aveam chef de ortopezi. În Deania am dăruit flori câtorva frumoase din oraş. “Se vede că este un poet cu maniere”, a spus una.

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

Bateriile

Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe cînd eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă în afara cuvintelor mele pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.
Alexandru Petria

O faptă creştinească. Prima moarte a Elisabetei Ticuţă

Ea o să moară de două ori. Azi e moartă, bea o cafea după ce a terminat coniacul şi fumează a şasea ţigară, după cum vede după pachetul cumpărat dimineaţa. Acum n-o cheamă nicicum, dar a chemat-o şi-o s-o cheme Elisabeta Ticuţă. A avut o primă înfăţişare la tribunal, iar la următoarea, a asigurat-o avocatul, se va termina.
Cu patru săptămâni în urmă era într-o suburbie a Parisului. La început nu i-au plăcut francezii. A spălat vase doi ani într-un restaurant, revenea în ţară cînd şi când. Şi după o noapte la discotecă a dat-o pe “Prends moi… J’ai envie de te sentir au plus profond de moi! J’adore t’entendre gémir!”, şi a început să se obişnuiască cu banii, şi şi-a schimbat freza, şi-a remediat şi dantura, şi râsul i s-a schimbat, nu şi-a dat seama decât mai târziu, râde mai la comandă, asta este, se arde pe pitici, şi bine, aşa-i zic cei ce revin, are şi doi-trei care o vizitează săptămânal, nu mai hohoteşte zgomotos ca altădată în porumb. Nu mai bea bere, ci coniac şi şampanie. N-o încântă şampania, de fapt dă oricând şi coniacul şi şampania pe-o palincă. Elisabetei Ticuţă nu i-a căzut capul de oboseală pe cărţi, acum îi cade cu succes pe deschizătura pantalonilor bărbaţilor.
Nici Marin Ticuţă nu şi-a stricat ochii în şcoală şi acum sapă în pauzele dintre crizele de reumatism. Regretă asta, şi lista lui de regrete este lungă, abandorarea şcolii fiind totuşi înaintea regretului că şi-a luat o nevastă de-a doua, prima i-a murit, pe care ar şi plăti dacă ar lua-o un doritor şi că are o fiică precum Elisabeta, de la cea dintâi, despre care tot satul şi chiar Deania ştie cu detalii că este o curvă, au poreclit-o Terorista Bety. Are 10 hectare de pământ la hotar, o bucată cu viţă-de-vie, vaci, un cal, Ticuţă. Măgar nu, că e destul el, obişnuieşte să spună. Şi-a terminat de contruit în jurul casei un gard înalt, cum nu e altul între acele dealuri, parcă ar vrea să-şi ascundă ruşinea după el. Pe drum merge cu capul plecat şi cu pălăria pe ochi. Evită cârciuma, se îmbată acasă. Des. Şi plânge, şi cântă la vioară. În sat, doar doi ţigani cântă încă la vioară, nici un român ca el. Auzindu-i sunetul viorii, pe nevastă-sa, Anica, o apucau pandaliile, lovea cratiţele şi când apărea în curte dădea cu piciorul vreunui curcan ori vreunei găini, ce-i ieşea în cale, nu uita niciodată câinele, şi-l numea pe el slăbănog, tată de ştoarfă şi câte şi câte. Marin Ticuţă cânta din copilărie, zeci de ani a uitat vioara într-un cufăr, nu avea chef de ea, şi-a reînceput s-o iubească după ce-a trecut de 60 de ani. Ar fi vrut nepoţi, dar n-a fost să fie. Elisabeta are alte treburi şi 36 de ani deja.
Ziua pe care n-avea s-o uite Marin Ticuţă n-a avut nimic deosebit. Tot n-avea veşti de la Elisabeta, a dat mâncare animalelor, a nins ca-n alte dăţi, a terminat de curăţat zăpada până la drum, când i s-a oprit în faţă o maşină a poliţiei. Din acel moment îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu intermitenţe, toate i balansează în cap, memoria lui are porţiuni albe ca şi cum şi-ar fi băgat capul în zăpadă. Ţine minte că a fost într-o morgă în Deania, că poliţiştii i-au arătat o moartă şi l-au întrebat dacă este Elisabeta, au găsit-o îngheţată lângă un vagon, pe calea ferată. A îngheţat beată şi legistul a spus că “are urme de raport sexual”, însă n-a fost violată. Şi moarta semăna cu Elisabeta, deşi se gândea că este cu puţin mai scundă, cu foarte puţin, dar a văzut-o în ultimii ani mereu pe tocuri şi probabil că morţii se micesc, acelaşi păr blond, şi vroia să se termine, în poşeta moartei nu s-au găsit acte, şi s-a terminat atunci când a zis “da”. A îngropat-o în Deania şi-a dus sătenii cu două autobuze la înmormântare. A organizat după slujbă o masă bogată, la un hotel, nu şi-a cruţat banii. Şi Elisabeta i-a dat bani destui. La câteva zile, nevastă-sa nu-şi mai ascundea bucuria că a scăpat de fiica vitregă şi, dintr-o dată, a venit primăvara.
Marin Ticuţă s-a îmbolnăvit de inimă în acea primăvară. Într-o seară, a deschis poarta curţii după ce a auzit bătăi puternice. Cum şi-a lăsat corpul înainte s-o deschidă, era să-şi lovească fruntea de capul Elisabetei. Tocmai sosise din Franţa. A căzut şi-o auzea pe Elisabeta cerându-şi scuze că nu i-a căutat de atâta timp. Azi Marin Ticuţă îşi pocneşte oasele picioarelor sub pătura spitalului şi mintea îi fuge spre moarta îngropată. “Măcar am făcut o faptă creştineasă, săraca n-o fi avut mamă, tată. N-am făcut, nu? Aşa-i, nu?”, murmură în barba crescută. O aşteaptă pe Elisabeta, care-i la tribunal. A deschis proces ca să demostreze că-i vie, pentru noi acte. O s-o cheme legal iar Elisabeta Ticuţă.

Un fiu iubitor

Am devenit un capsator. Fără umplutura revărsată a vorbelor în foşgăiala cearceafului de pe canapea, prisositoare. Eram direct cu femeile, vroiam să le regulez sau să fiu regulat de ele, îmi plăceau şi cele care căutau nota cu diapazonul. Ca apoi să se înalţe pe penisul meu ca şi cortul unui circ. Un circ fără clovni, totuşi, fiindcă aveam umor cât o roabă uitată în ploaie de zidari. Nu-mi plăceau cele hlizite, cu fiţe şi pănglicuţe, căutat dichisite. Nu-mi plăcea să fiu minţit şi nici să mint. De cele şi cu care mă culcam. În rest era altă treabă. Dacă Oana avea vergeturi, nu i le sărutam fals extaziat, nu împingeam cuvintele ca pe un călcător care nivelează încreţiturile doar ca s-o amăgesc. Dacă Monica sărea calul cu băutura, îi mai turnam. Dacă Ana se lamenta că i-am rămas copiii singuri acasă, îi răspundeam că nu eu i-am făcut, însă cu Viorica era altă mâncare de peşte. Era surdo-mută. De fapt, cu Viorica m-am înţeles cel mai bine, şi ce minunat ar fi ca femeile să fie ca Viorica!
Mă simţeam deosebit când îmi făceau des cadouri. Şi eu le făceam, dar mai rar. Cămăşi, cravate, ba o excursie în străinătate şi mărunţişuri- ele. Eu- flori şi dulciuri, invariabil, dacă nu pun la socoteală varietatea lor, de era iarnă sau vară sau mărcile ciocolăţilor şi a bomboanelor. Mă simţeam tihnit că erau nepretenţioase şi practice. Monica îmi gătea de trei ori pe săptămînă, Ana deretica odăile, Viorica spăla rufele şi farfuriile şi cu Monica mă îmbătam. Nu le futeam pe fiecare la fiecare întâlnire. Se cerea o dozare a resurselor, şi nici una nu ştia de celelalte, şi-mi forţam imaginaţia să le programez în dormitor ca să nu se întâlnească. Nici uneia nu i-am permis să vină neanunţată şi nici eu nu le făceam vizite. Nu aveam chef să risc, toate fiind căsătorite.
Pe atunci locuiam cu maică-mea, Angela, într-un apartament. Lumea ei se reducea la integrame şi la mersul la biserică. Cu cinci ani în urmă, tatăl-meu a avut bunul-simţ să moară după o viaţă de beţiv. Mama şi-a făcut un obicei să iasă zilnic din casă de la 5,30 la 7 după-amiază. Dădea un tur al centrului oraşului şi se oprea în biserică la slujbă. Altădată nu ieşea. Şi de la 5,30 la 7 erau programate şi femeile mele. Aveam 23 de ani şi Angela n-avea habar de existenţa lor. N-a avut câţiva ani. Mă felicita că gătesc, că fac curăţenie şi-i mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat un fiu exemplar. Mă bucuram s-o văd fericită. M-a lăudat în biserică şi popa a ţinut să mă cunoască.

Moartea porno-romancierului

A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei după cocteiluri, şi la scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.
Când am ajuns să am habar şi eu de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi ca oricare alta Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă şi blondă, care avea o fată şi mai slabă şi mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, şi m-a acuzat ca să mă amărască, deşi eu n-o recunoşteam. Mi-a arătat-o pe fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare şi cum m-am regulat iepureşte la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde avea încă penisul în erecţie. Vroia să urineze şi nu prea reuşea.
Am publicat şi eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a murit. Le-a citit numai în manuscris şi a mustăcit, şi cu un creion roşu mi-a subliniat redundanţele şi scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite.
Stau cu părinţii în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său, Andrei s-a avut la cuţite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul, simţea că-l trădez. Mă lua la mişto, cum îl lua şi pe Andrei, însă el, spre deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi dădea şi un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghiţea, dar nu se resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Aşa că vă daţi seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, şi părinţii au chemat un infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată îmbibată cu formol în nasul bunicului şi în gură. I-a mai turnat formol în gură şi dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i sparg nasul tatei sub care se ascundea zâmbetul cu un pumn, dar am început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ţi-e ruşine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata care se aştepta să plâng. Nu i-am dat atenţie.
Am râs până m-am înroşit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-am amintit.
Alexandru Petria