Archive for ‘blogosfera’

Iulie 14, 2014

Orășelul „O inimă de Broscuță”

Editura Adenium, cu sprijinul Primăriei Municipiului Iași, al Direcției de Protecție a Copilului, al Consiliului Județean Iași și al Fundației Iaşi Capitală Culturală Europeană 2021, inaugurează pe 20 iulie, de la ora 16.00, în Parcul Expoziției din Copou, Orășelul „O inimă de Broscuță” (cu intrare gratuită). Timp de șapte duminici, până pe 31 august, dăm tonul distracției cu spectacole de teatru pentru copii, workshop-uri Origami, vedetele „O inimă de Broscuță”, păpuși gigant, ateliere de face painting, concursuri cu jocurile copilăriei („șotron”, „ața”), tombole cu premii, muzică și dans, concerte în aer liber (cu invitați-surpriză, câștigători ai celor mai populare concursuri muzicale din ultima vreme). Multă joacă, interactivitate și veselie! Pentru toți copiii, în vacanța asta mare, un parc de distracții „tare”!
Orășelul „O inimă de Broscuță” este primul proiect de amploare pentru copii, care va intra în galeria de evenimente ce susțin Iașul în cursa pentru obținerea titlului „Iași Capitală Culturală Europeană 2021”.

oraselul o inima de broscuta

Iulie 3, 2014

Un portret excelent al lui Ion Ratiu

Poate si fiindca sunt scarbit de politicienii romani, de toate culorile- ca sa nu fie loc de interpretari, ieri mi-am adus aminte de Ion Ratiu, pe care am avut onoarea sa-l cunosc, in perioada in care am lucrat la Cotidianul. Nu stiu cum, n-am scris niciodata despre el. Azi, interesant, citind din romanul Iluzoria vulpe a fericirii, de Doina Popescu, am gasit un fragment in care este descris excelent regretatul fruntas taranist: “Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.”
1287160022Ratiu_Ion_1990-okiluzoria-vulpe-a-fericirii_1_fullsize

 

Aprilie 23, 2014

Festival de film dedicat lui Mircea Daneliuc

Asociatia Studentilor Jurnalisti (ASJ) si revista de cultură contemporană Timpul din Iasi organizează a V-a editie a festivalului Serile Filmului Românesc Timpul. Festivalul va avea loc în perioada 20-24 mai, în sala Gaudeamus a Casei de Cultură a Studentilor din Iasi. Intrarea la film si la dezbaterile cu actorii si regizorii invitati va fi liberă.
Parteneriatul dintre ASJ si Timpul aduce noutăti de continut în cadrul festivalului si o nouă identitate vizuală. Totodată, editia din acest an îi este dedicată regizorului Mircea Daneliuc. În program sînt incluse filmele regizate de el: Patul conjugal, Marilena, Senatorul melcilor si Cele ce plutesc.
În cele cinci zile de festival vor fi proiectate filme românesti pentru toate categoriile de vîrstă. Vom reveni cu programul complet al festivalului si numele invitatilor.
Editia a V-a a Serilor Filmului Românesc Timpul este finantată de către Primăria Municipiului Iasi, în cadrul proiectului Iasi Capitală Culturală Europeană 2021. Asociatia Studentilor Jurnalisti si revista de cultură Timpul sustin candidatura orasului Iasi la titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021.
Asociatia Studentilor Jurnalisti din Iasi este o organizatie non-guvernamentală, care se implică în viata culturală si socială a Iasului prin proiecte independente si acte de caritate/voluntariat. Din 2007 si pînă în prezent ASJ a organizat proiecte precum So Keres, Journalism Summer School, Presa- cîinele de pază al societătii, Serile Filmului Românesc s.a.
Revista de cultură contemporană Timpul apare lunar la Iasi, cu distributie în toată tara. În paginile revistei puteti citi reportaje de atitudine culturală, interviuri cu personalităti ale momentului, articole si eseuri semnate de nume de referintă din spatiul cultural si publicistic românesc.
daneliuc
Aprilie 19, 2014

Paște fericit!

felicitare paste

Aprilie 3, 2014

Mircea Daneliuc e invitat la Profesioniștii

 

Sâmbătă, 5 aprilie, de la ora 22.00, la TVR1, cineastul Mircea Daneliuc este invitatul special al emisiunii Profesioniștii, talk-show-ul cultural cu cea mai mare audiență din România.
Nu ratați dialogul incitant pe care Eugenia Voda îl propune bine-cunoscutului regizor și scenarist a peste 20 de filme savurate de publicul larg, dintre care Croaziera, Proba de microfon, Glissando, Senatorul melcilor. Mircea Daneliuc a semnat regia a patru spectacole de teatru jucate în toată țara și este autorul a 14 volume de proză și dramaturgie.
Editura Adenium a publicat în 2013, în Colecția Punct RO. Proză, două dintre cărțile lui Mircea Daneliuc. Este vorba despre cel mai recent volum, Ca un grătar de mici – Un picior de plai, cu șpițul, care l-a determinat pe Alexandru Petria să afirme că în stilul scriitoricesc al lui Daneliuc „e aceeași tăietură nervoasă ca în filmele lui, care te subjugă și te provoacă să gândești, n-are cum să te lase indiferent, ori îl înjuri, ori îți place, călduțul n-are loc în pagini, aceeași atenție la detalii, asezonată cu ironie, cinism și sarcasm”.

În romanul Pisica ruptă (ediția a doua, revăzută și adăugită), Daneliuc pune la bătaie o poveste spumoasă despre viața (până acum) secretă a cineaștilor români din vremurile când pelicula de film se dădea la rație, exact la fel ca pâinea și salamul de soia.

Volumul de interviuri Convorbiri cu Mircea Daneliuc (semnat de Alexandru Petria), publicat tot în 2013, a intrat în timp record, asemenea celor două titluri deja amintite, în galeria bestsellerurilor marca Adenium. În curând, la aceeași editură va apărea o nouă carte care poartă amprenta scriitoricească a lui Mircea Daneliuc, Strigoi fără țară (ediția a doua, revăzută).

Ediția de anul acesta a Festivalului Serile Filmului RomanescTIMPUL, organizată de Asociația Studenților Jurnaliști (ASJ Iași) și Revista de Cultură Contemporană TIMPUL, îi este dedicată lui Mircea Daneliuc. Despre toate acestea și despre multe altele, în emisiunea de sâmbătă, care se va difuza şi pe portalul video al TVR, www.tvrplus.ro, unde se regăseşte întreaga colecţie de emisiuni.
Puteți urmări promo-ul emisiunii pe pagina de YouTube a TVR1, la adresa https://www.youtube.com/watch?v=iPt0LGhBGco&list=UUhdrIsYOHZXgEyCLaOHc2Ew.

(material publicat pe FB de editura Adenium)

daneliuc eugenia voda

 

Februarie 25, 2014

Uite Petria, nu e Petria

Mda, se întâmplă să publici mai mult decât îți iese din tastatură. În Cronica veche a apărut un articol sub semnătura mea, iar autorul textului am aflat că este Wilkins Micawber. Aici e pocinogul, la pag.3 http://cronicaveche.files.wordpress.com/2014/02/cronica-veche-nr-237-feb-2014.pdf

Februarie 11, 2014

22 recomandă În linie dreaptă

Dorin Tudoran a arătat într-o serie de postări nemerniciile celor de la site-ul În linie dreaptă.
ILD apare în lista de bloguri recomandate de revista 22. Am aflat că în proxima ședință a GDS se va discuta opțiunea eliminării ÎLD de pe lista cu pricina, spre a se evita trimiterea unei semnalări la Bruxelles. Părerea mea este că opțiunea va cădea la vot. Un prim semn este textul din Contributors în care Volodea apară ÎLD. Asta spune ceva mai mult decât că IDL este un cuib de idioți…

În poza de mai jos, de stânga la dreapta, sunt trei intelectuali pretinși subțiri, pozând alături de doi inși de la site-ul imund amintit.

tismaneanu

Ianuarie 24, 2014

Cu Brumaru, cu Antonesei, cu Tarkovski

În ultimele zile, recăzut-am în doaga cinefilă. Am schimbat regizorii, ca pachetele de țigări pe golite, enervat de von Trier, entuziasmat de-un Tornatore, cu privirea agățată pe mustața hoață a lui Daneliuc, interpretul operatorului tv din Probă de microfon, și tot așa într-un carusel de prăjit neuronii. Țicneală, plăcere, overdose.
Acum Michiduță îmi șoptește s-o iau nițel pe Tarkovski. Cinstit și piraterește, vă spun unde să vă uitați și voi pe gratis la unele pelicule-
Nostalgia http://www.filme-online.tv/nostalghia-nostalgia-online-1983/
Andrei Rubliov http://filmehd.net/andrey-rublyov-1966-filme-online-gratis.html
Solaris http://www.filme-online.tv/solaris-online-1972/
Era să uit, despre rusul ăsta, care a puțit de talent, ba a și râcâit pe alocuri genialitatea, aveți ocazia să aflați mai multe dacă sunteți sâmbătă prin Iași. Emil Brumaru și Antonesei sunt cu o ofertă de nerefuzat.

tarkovski brumaru antonesei

Septembrie 9, 2013

Cu poezii în Acolada și Literatorul

O pagină de poezie de-a mea puteți să citiți în Acolada Acolada 7-8, alt grupaj consistent în Literatorul, numărul pe septembrie- LITERATORUL_FINAL

Aprilie 15, 2013

Cum m-a vazut Lucian Dobarta

timpul lui Petriacarnea viselor lui Petria2 corifei la Bistrita

Cu Liviu Antonesei

Aprilie 10, 2013

Alexandru Petria: Dumnezeu nu răspunde la bip-uri

  • 6006153937496002137528505271n.jpg

– De ce v-aţi apropiat până la contopire de literatură? De ce scrieţi?

– Ca să mă suport, e răspunsul probabil cel mai aproape de adevăr, cinstit.

– Ce ne puteţi spune despre cărţi? Care dintre cărţile scrise vă este cea mai dragă?

– Nu am o preferință. După ce le-am publicat, nu le-am recitit.

– Cum a fost drumul până aici?

– Cu o pauză de 20 de ani, în care nu m-am ocupat deloc de literatură, făcând doar gazetărie. Evoluția mea scriitoricească este atipică. Dar nu am de ce să mă plâng.

– Cum va fi drumul din acest punct spre viitor?

– Dacă aveți numărul de telefon al șefului de sus, îi dăm un telefon, poate răspunde și ne spune. O să coste ceva, că e convorbire la o distanță enormă, însă Dumnezeu nu răspunde la bip-uri.

– Cum ar fi viaţa fără cultură?

– Nu credeți că avem neșansa s-o vedem, pe stradă, în Parlament, la Cotroceni? Ea există, oho, nu e a unui viitor ipotetic.

– Cuvântul credeţi că este mai presus de gesturi?

– Da, pentru că, prin jocurile lor, vorbele rețin o doza mai mare de subtilitate.

-Vă mai amintiţi care a fost prima carte pe care aţi primit-o în dar?

– Nu.

– Dar primul scriitor pe care l-aţi văzut în carne şi oase?

– Dorin Sălăjan.

– Cum este omul Alexandru Petria în viaţa de zi cu zi, spre deosebire de scriitor ?

– E ca și scriitorul, nu e o despărțire schizoidă. Sigur, incomod, însă neplictisitor.

– Dacă ar fi să optaţi pentru o singură carte pe care s-o luaţi într-o călătorie, care ar fi aceasta, înafară de Biblie?

– De ce Biblia? Am mulți autori preferați, nu știu ce să zic. Biblia aș lua-o în loc de somnifere.

– Mai are valoare cartea într-o epocă informatizată?

– Cartea de calitate, da.

– Locuiţi în oraşul de pe Someş. Unde credeţi că este amplasat Becleanul d.p.d.v. Cultural?

– Unde sunt și alte orașe de aceeași mărime, în general.

-Ce ne spuneţi despre lansarea de vineri. Sunteţi prezent foarte rar la evenimentele din Bistriţa…

– Păi, ce să fac și eu între atâția scriitori extraordinari? La fiecare colț vezi gonflându-se ca o minge câte un talent ieșit din comun.

– Mesajul care poate salva lumea…

– Citiți-l pe Petria, ha, ha, ha…

 Vineri, 12 aprilie 2013, de la ora 17.00, nu rataţi întâlnirea de la “Casa cu Lei” Bistriţa. Alexandru Petria îşi lansează două cărţi, “Deania neagră” şi “Călăul harnic”. Invitatul de onoare este scriitorul, publicistul şi profesorul universitar Liviu Antonesei. Acest eveniment este organizat de Centrul Cultural Municipal Bistriţa şi Societatea Scriitorilor Bistriţeni “Conexiuni” şi face parte din proiectul “O temă de literatură”. Moderator: Elena M. CÎmpan.

Interviu apărut aici http://www.rasunetul.ro/alexandru-petria-dumnezeu-nu-raspunde-la-bip-uri

 

Martie 30, 2013

Cu poeme în Timpul

A apărut revista Timpul, numărul pe martie. Am aici o pagină de poeme. Pdf-ul http://www.timpul.ro/ro-numar-pdf-martie-2013-122.html

timpul

Martie 21, 2013

Poezia postmodernistă, ceferistă sau cu pană în fund

Discuţiile de acest soi îmi provoacă, în acelaşi timp, zâmbete şi un imens plictis. Seamănă cu a nu putea bea apă fără să ştii exact structura ei. Cine gândeşte aşa, când e însetat? Şi merită să-ţi baţi capul dacă apa este potabilă? Apoi, Cărtărescu este Papa, de este atât de citat? Să fim serioşi. Important e ca poezia să comunice, să nu fie o mortăciune prinsă între nişte coperţi de carte, defazată faţă de prezent. Că vreau unii să-i spună posmodernistă, pompieristă, ceferistă sau cu pană în fund denotă că nu sunt foarte ocupaţi cu treburi mai serioase. Cu scrisul ei, de exemplu.

Alexandru Petria

Acesta text e raspunsul la o ancheta despre postmodernism initiata de revista Cafeneaua literara. Publicatia se poate lectura aici http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/cafenea-03-2013/Cafeneaua03-2013.pdf

Decembrie 19, 2012

Daniel Cristea-Enache: „Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Domnule Daniel Cristea-Enache, nu ştiu de ce, îmi vine să vă compar cu o maşină care merge cu schimbătorul de viteze pus incorect. Aveţi umor, dar, totodată, vă cenzuraţi, parcă. Vreţi să păreţi sobru, profesoral, când, cred, vă abţineţi cu greu să nu vă pufnească râsul, uneori… Bat câmpii?
– Nu mă pricep foarte bine la maşini, stimate domnule Alexandru Petria. O maşină cu schimbătorul de viteze pus incorect merge? Şi dacă da, în ce fel?
– Merge, eu am reuşit, fiind un ageamiu în şofat. Că s-a turat motorul, e altă poveste…
– Bun, atunci o să mă străduiesc ca umorul să nu tureze motorul profesoral… Da, domnule Petria, aveţi dreptate. Oamenii care ştiu să rîdă îmi plac mult. Iar cei care ştiu să rîdă inclusiv de ei înşişi îmi plac cel mai mult. Mi se pare că ţine nu numai de o inteligenţă peste medie, dar şi de ceea ce numim bun simţ.
Sunteţi unul dintre criticii literari la care ţin. Na, că o să zică unii că vă periez. Ştiu că iubiţi tenisul de masă. Să vă las să câştigaţi, considerând interviul un meci?
– Dialogul e un meci, dar unul de echipă. Intervievatorul şi cel intervievat sînt în aceeaşi echipă. Chiar şi atunci cînd asumă roluri extrem de diferite. Chiar şi atunci cînd par din alte „filme” (cartea lui Gabriel Liiceanu cu M. Ivănescu.) Putem pierde sau putem cîştiga împreună. Fiţi liniştit: o să câştigăm.


– Sunt convins, numai că intenţionam să vă irit puţintel, ştiind că sunteţi un jucător redutabili de tenis de masă. Dar aţi dat dovadă de diplomaţie.

– Nu sunt nici genul iritabil, nici „diplomat”. Vă mai dau un exemplu extrem: interviurile lui Eugen Istodor cu tot felul de figuri politice rudimentare. Da, chiar şi acolo, în contextul unor înjurături groaznice adresate intervievatorului de un calm enervant, e vorba tot de un joc de echipă. Ca să faci un interviu e nevoie de Celălalt.
Da, aveţi dreptate. Ce este literatura pentru dumneavoastră, domnule Daniel Cristea-Enache?
– Grea întrebare. Este o artă care mă însoţeşte de vreo 35 de ani; şi care mă va însoţi cît voi trăi. Cum zice preotul: la bine şi la rău…
De la trei ani? Aveţi 38.
– Da, întîi au fost pagini de literatură care mi s-au citit; cînd încă nu ştiam să citesc. Amintiri mai „jos” de 3 ani nu am. De la 3 ani încolo, da. 38 – 3 = 35.
Cred că extraordinarul om şi critic literar Valeriu Cristea a avut un rol capital.
– Bineînţeles. De la 13 ani, când, murind tatăl meu, am fost înfiat de Doina şi Valeriu Cristea. Dar şi tatăl meu bun, Titu-Marius Enache, care era economist, era îndrăgostit de cărţi: citea foarte mult. El a cumpărat, de pildă, Istoria… lui Călinescu reeditată în 1986 şi mi-a pus-o în braţe.
Aţi fost norocos, într-un fel, dincolo de drama umană, că vi s-au pus în mână cărţi capitale la o vârstă în care individul absoarbe totul cu aviditate.
– Da. Şi mama, care a murit când eram în clasa I, era o mare cititoare. Fusese şefă de promoţie; şi când mai luam cîte un 10 minus (în clasa I!), se mâhnea. Ambiţia de la ea îmi vine; eu n-am nici o vină…


– Premiantul clasei?

– Premiantul clasei, şef de promoţie şi tot aşa. Totdeauna mă luptam cu o fată la fel de ambiţioasă. În clasa I, norocul meu a fost că am luat premiul I vreo zece „şoimi ai patriei”. Era un fel de promoţie… Cea mai bună era o fetiţă de o inteligenţă formidabilă. Nu mai ştiu numele ei, dar noroc că s-a transferat, în clasa a II-a, astfel că m-am luptat cu faimoasa Puşi. Când lua Puşi premiul I, când îl luam eu. Lupte grele, domnule.
Orgoliu, conştiinţa valorii?
– Mulţi au conştiinţa valorii proprii, dar asta nu înseamnă că au şi valoare. Orgoliu pe (mai) nimic. Valeriu Cristea a scris despre „modestie şi orgoliu” şi a făcut nişte diferenţe între orgoliu şi vanitate. Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată; dar vanitatea goală e amuzantă. Faimoasa Puşi învăţa bine. Eu învăţam bine. Unul dintre noi lua premiul I. Era, ca să zic aşa, „pe bune” şi n-avea nici o legătură cu comunismul. Dacă ar fi învăţat alţi colegi mai bine, ar fi luat ei premiu şi coroniţă. N-a fost cazul.
Recunosc că sunt orgolios, ca la Alcoolicii Anonimi. Şi despre dumneavoastră se zice că sunteţi. Nu cred deloc că un scriitor ar trebui să fie modest.
– Cred că e nevoie şi de modestie. E interesant să vezi comportamentul unei „vedete”. Fiţe, ifose, întârzieri, aerul că totul i se cuvine; că toţi cei din jur trebuie să se uite când bate „vedeta” din picior… Îmi plac oamenii care se comportă natural şi care, în acelaşi timp, nu împing naturaleţea în direcţia bădărăniei agresive. Trebuie să fii şi modest: să accepţi, în primul rând, că mai ai multe de învăţat. Eu învăţ în fiecare zi câte ceva.
Ok, însă nu mă refeream la orgoliul prostului, nici la orgoliul împins spre patologic al unor oameni de valoare. Ci la o doză decentă, care are în spate o autoevaluare lucidă.
– Da; şi în această autoevaluare lucidă, dacă e lucidă, intră şi conştientizarea faptului că poţi mai mult. Întotdeauna poţi mai mult. Nu doar un altul poate mai mult decît tine. Şi tu poţi mai mult decît tine. E drept că poţi mai mult decît alţii. Dar asta, de la un punct încolo, nu te mai încălzeşte.
Exact. Şi iscă o permanentă nemulţumire interioară, chiar dacă alţii te laudă pentru ce faci. Altceva – la 13 ani, vârsta la care aţi fost înfiat, un puşti are feluriţi gărgăuni în cap. Cum aţi reuşit să vă acomodaţi în familia Cristea? Nu vă timora Valeriu Cristea cu personalitatea sa?
– Dimpotrivă. Valeriu a fost pentru cei doi orfani ca un frate mai mare. Erau cei mai oribili ani ai ceauşismului: 1987, 1988, 1989. Pentru noi au fost nişte ani minunaţi, datorită lui Valeriu Cristea. Problema mea a fost că, mutîndu-mă din Militari în Balta Albă, la celălalt capăt al oraşului, mi-am pierdut gaşca de prieteni. Dar m-am adaptat. Şi atunci mi-am dat seama pentru prima oară că „valoarea” mea de şcolar era relativă. Am intrat într-o clasă foarte puternică şi am muncit pe brînci. Se apropia treapta I, era un examen foarte greu pe atunci.

 

Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură.

 

Ce aţi dori să reţină istoria literară despre Valeriu Cristea?
– Nu vreau s-o influenţez, n-ar fi corect. Am oroare de moştenitorii şi gestionarii de prestigii: fii, fiice, nepoţi, nepoate ale unor personalităţi ce vorbesc în numele scriitorului care nu mai este.

 

Oho, e un subiect sensibil cu moştenitorii scriitorilor. Dar aici e altceva, sunteţi critic literar, nu ageamiu… Dragostea vă umbreşte judecata?
– Nu mi-o umbreşte, de vreme ce mă pot obiectiva şi când e vorba despre mine. Dar n-ar fi corect să influenţez cumva istoria literară în acest punct, pentru că astfel l-aş favoriza pe Valeriu Cristea în raport cu alţi critici. N-am scris niciodată despre o carte a lui şi nici nu voi scrie. Aşa cum Lucian Raicu n-a scris niciodată despre fratele lui, remarcabilul prozator Virgil Duda.
La început v-am întrebat ce e literatura. Dar ce e un critic literar? Un poet sau un prozator ratat, cum afirmă unii?
– Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură. Literatura nu poate exista fără ca un critic, mai mulţi, s-o delimiteze de non-literatură şi de literatura mediocră, să o structureze şi s-o introducă într-un canon estetic. De aceea îl citim pe Călinescu, nu pentru că ar fi fost un prozator ratat. E un romancier foarte bun Călinescu; măcar de-ar „rata” mai mulţi ca el…
Spuneaţi recent în „Catavencii”: “Recunosc (…) o carte proastă atunci cînd citesc o carte proastă; după cum recunosc o carte bună atunci cînd citesc o carte bună.” Cum se desfăşoară „procesul tehnologic”?
– Multe lecturi, în timp, deci acumulare de experienţă; şi gust, educat şi rafinat şi el.
Aveţi regrete, în sensul că n-aţi scris despre cărţi care meritau ori că verdictul critic a fost incorect?
– Un cronicar nu poate scrie despre absolut toate cărţile „care meritau” – decît într-o durată mai lungă. Sunt limite obiective. X nu poate citi într-un an tot, şi deci X nu are de unde să ştie ce anume din acest „tot” este important şi ce nu. E nevoie de mai mult timp; şi atunci, nu am motive speciale pentru regrete. Dacă verdictele mele critice au fost corecte sau incorecte, asta trebuie s-o spună alţii.
Nu vă pare rău că nu v-aţi ales o „meserie cinstită”, afirmaţia e din acelaşi text al dumneavoastră din cunoscutul săptămânal umoristic, şi aţi ajuns critic literar?
– Sunt sigur că aţi văzut (auto)ironia din secvenţa respectivă. E acest clişeu cu o formidabilă putere de circulaţie: criticii, scriitorii, artiştii în general nu muncesc. Se fac că muncesc, spre deosebire de muncitori şi ţărani, care pun osul. Dacă ar avea timp cutare om al muncii, ehei!, cîte romane ar scrie el, cum face un scîrţa-scîrţa pe hîrtie…


– Desigur că e autoironie. Însă sunt meserii care aduc satisfacţii mai palpabile, imediate. Bancher, afacerist…

– Îţi trebuie o vocaţie şi pentru a fi bancher, aşa cum îţi trebuie una şi pentru a fi scriitor. Vorbiţi însă despre satisfacţiile materiale din cele două cîmpuri profesionale. Dar nu tocmai latura materială arată vocaţia scriitorului autentic, care îşi scrie cărţile ştiind că ele, la noi, nu-i vor aduce nici un profit?
Puteam să mai adaug explorator, medic, aviator şi altele, meserii cu adrenalină. Nu mă gândeam neapărat la partea materială. Ci dacă nu trece viaţa adevărată pe lângă noi, cei care scriem.
– Şi acesta e un clişeu cultural: scriitorul este atît de concentrat la munca lui, încît viaţa e „în altă parte”. Eu cred că e invers: viaţa adevărată trece prin scriitori, prin munca lor, prin marile cărţi pe care le citim. Şi nu vorbesc numaidecît de roman, de romanul realist… Viaţa adevărată e în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu, nu în ceea ce vedem în fiecare seară, la televizor, ca fiind realitate românească.
Dar viaţa adevărată e şi în vânătoare, şi în călătorii pe te miri unde. Şi, neavând bani, scriitorul nu pierde?
– Ar însemna că vînătorul şi călătorul sunt mai cîştigaţi decât scriitorul. Lăsând gluma deoparte, scriitorul adevărat vânează şi călătoreşte în scrisul lui: şi asta este o aventură mai intensă şi mai riscantă decît orice vânătoare şi orice călătorie. De vnat n-am vânat şi nici n-o să vânez vreodată; dar de călătorit am călătorit destul de mult. Intensitatea călătoriei este sub intensitatea scrisului.
Condiţia scriitorului e o batjocură la noi.
– De acord. Tocmai de aceea spuneam că un scriitor care scrie în aceste condiţii o face din pură vocaţie (sau, mă rog, aspiraţie), fără nici un beneficiu material.
Cine e de vină, ce-i de făcut concret?
– Cred că există un element obiectiv, dincolo de amatorismul şi dezinteresul unora. Piaţa noastră culturală este încă redusă, e extrem de mică. Sunt foarte puţini cititori, raportaţi la cifra populaţiei. În Ungaria, la o populaţie mult mai mică, sunt de două ori mai mulţi cititori. Or, fără cititori, fără cumpărători de carte, nu poate exista nici profit pentru scriitorul care a scris-o.

 

Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”.
Un element obiectiv e şi că scriitorii nu mai sunt respectaţi ca mai demult.
– Prefer „lipsa de respect” din libertate (şi în condiţii de piaţă liberă) „respectului” faţă de scriitori din regimul trecut. Mulţi n-am înţeles că totul s-a schimbat. Că de la un sistem etatist, centralist, sută la sută gestionat de Stat, s-a trecut la unul cu o altă logică de funcţionare, a Pieţei. O problemă e că, trecând dintr-o extremă în alta, Statul a cam fost alungat cu pietre din sfera culturii. Sper că nu şi din cea a educaţiei…
Da. Numai că nu mă gândeam numai la respectul autoritaţilor, la formele instituţionalizate. Nici cititorii parcă nu mai respectă aşa scriitorii. Poate e şi aici o explicaţie a faptului că se citeşte cât se citeşte.
– Cine îşi respectă cititorii este şi respectat de ei. Înainte de 1990, Scriitorul (cu majusculă) era un dublu beneficiar indirect al sistemului. Se citea literatură română contemporană fiindcă nu prea era alternativă la asta. Se făceau cozi uriaşe la cărţi, pentru că era cenzură şi orice subiect tabuizat şi indexat, abordat fie şi timid într-o carte, îţi „vindea” cartea respectivă. E Delirul lui Preda un roman comparabil cu Moromeţii? Nu. Dar Preda era Preda, „Delirul” avea un subiect incendiar, pentru acei ani, şi atunci este explicabil interesul uriaş suscitat de această carte. Dar acum, la o reeditare, mai stârneşte Delirul acelaşi interes public? Nici vorbă; pentru că totul s-a schimbat, în jur, şi subiectul din Delirul a fost bătut şi aproape bătătorit în douăzeci de ani de libertate.

 

În economie e un principiu – banii răi alungă banii buni. Nu merge explicaţia şi în literatură?
– Nu ştiu care ar fi, aici, „banii buni” şi „banii răi”. Dacă vorbim aşa de scriitori, atunci tot la rolul criticului literar ne întoarcem: el îţi arată care e valuta forte şi care e moneda emisă fără acoperire. Dar, domnule Petria, lumea socio-culturală s-a schimbat profund. Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”. Trebuie „prins” şi „fixat”. Trebuie să-i oferiţi ceva, prin fantasmele scriitoriceşti. E o concurenţă dură: televiziuni, internet, călătorii, entertainment. Dar nu asta am vrut? Nu pentru asta aţi ieşit la Revoluţie?
Mi-am riscat pielea pentru multe la Revoluţie. Şi nu ştiu dacă a doua oară aş face-o. Aveam în minte, când v-am pus întrebarea, şi următorul aspect – compromisurile scriitorilor au continuat şi după 1989. Iar cititorii observă. Şi nimic nu-i împiedică să spună – de ce să-l citesc pe lingăul ăsta, dă-l în mă-sa?! Şi sunt destui oportunişti în viaţa literară. – Da, iar compromisurile din libertate n-au nici o scuză. Într-un regim totalitar, puteai fi şantajat, arestat, închis, torturat. Puteai fi exmatriculat din facultate, aruncat pe drumuri. Dar acum, când oricine poate spune orice doreşte, compromisului nu-i mai putem găsi acel element de constrângere care ni-l făcea de înţeles, în anii socialismului real. Oportunismul post-‘90 este, pentru mine, dezgustător.

 

– Şi o adăugire firească – are dreptul un scriitor să ignore nedreptăţile din ţara sa?
– Dacă s-a manifestat ca un intelectual public, nu. Dacă însă e tipul de scriitor „evazionist”, care stă în cochilia lui şi întoarce voit spatele realităţii înconjurătoare, da.
Nici critica literară nu mai are credibilitatea pe care-o avea, ca în anii 90 măcar, să nu mergem prea în urmă. Sunt de vină şi criticii?
– Nu mai e acea aură a Criticului, cum nu e mai e acea aură a Scriitorului Român, în Republica Socialistă România. Dar credibilitatea unui critic n-are legătură cu impactul public al textelor sale. Poţi să fii credibil, dar să n-ai autoritate: lumea să nu te prea citească, să nu prea dea credit verdictelor tale. Poţi să fii un critic credibil, dar să nu interesezi pe nimeni, la nivel macro.
Trebuia să zic mai exact audienţă, nu credibilitate.
– Da. Dar e bine şi-aşa cum aţi zis, fiindcă discuţia între aceşti doi termeni se circumscrie. Poţi să fii un critic credibil, dar să n-ai audienţă. Poţi să fii un critic cu audienţă, dar să nu mai fii credibil, fiindcă ai făcut compromisuri profesionale de dragul audienţei. Din punctul meu de vedere, esenţial este să scrii exact ceea ce crezi despre o carte. Indiferent cine a scris-o, indiferent de raportul în care eşti cu autorul ei. Şi atunci, vei avea şi credibilitate, şi audienţă, întrucât cititorii nu pot fi minţiţi.
– Cine a urmărit traiectoria lui Daniel Cristea-Enache, chiar şi mai puţin atent, un lucru l-a observat cu certitudine – pariaţi doar pe valoarea estetică. Aici ne despărţim- nu reuşesc să-i citesc pe scriitorii ticăloşi de azi, numai pe cei din vechime, eventual. Am nevoie de-o distanţare temporală, fiindcă urmăresc plăcerea lecturii citind. Nu reuşesc să trec decât cu eforturi susţinute peste greaţă. Pe această temă am avut o interesantă polemică pe Facebook, pornind de la cazul lui Ioan Es. Pop, fost informator al Securităţii, pe care l-aţi premiat pentru poezie tocmai în anul când s-a aflat despre turnătoriile sale. A fost o polemică dură, dar principială şi bărbătească, consider.
– Da, şi dumneavoastră aţi avut onestitatea să reveniţi şi să titraţi: Ioan Es. Pop, un mare poet. Totdeauna voi apăra un scriitor foarte bun, dragă domnule Petria. Pentru că fără scriitorii foarte buni nu există palierul de sus al culturii şi nici acea funcţie totală a literaturii despre care vorbeam. Acum se trage în Mircea Cărtărescu din toate poziţiile… Sorry, sunt de partea lui Cărtărescu, aşa cum am fost de partea lui Pop, aşa cum am fost de partea lui Breban. Nu, nu sunt nişte oameni perfecţi marii noştri scriitori. Dar sînt marii noştri scriitori. Nu pot să arunc cu pietre într-un om care a scris Nostalgia şi Levantul. Pot să-l critic, în schimb, şi să spun când o carte a lui (Orbitor, volumele 2 şi 3) mi se pare slabă.
Personal, cred că Mircea Cărtărescu îi orchestrează deserviciile lui Mircea Cărtărescu şi că nu are nevoie de apărare.
– Să facem diferenţa (dacă nu disocierea) între cel ce scrie Levantul ori Ieudul fără ieşire ori Bunavestire şi cel ce te poate dezamăgi uman, într-un moment sau altul. Un critic literar cu ce trebuie să se ocupe? Dar un scriitor care e şi publicist? După cum vedeţi, în polemica pe subiectul Ioan Es. Pop, fiecare ne-am făcut treaba.
– Ok. Şi în acest caz. Dar Ioan Es. Pop măcar avea justificarea presiunilor dictaturii, pe când pe Cărtărescu nu are nici circumstanţa atenuantă a prostiei.
– Da, vedeţi?, teoria mea că e mai greu cu justificarea compromisurilor după 1990 se susţine. Pentru ceea ce facem în libertate numai noi sîntem responsabili. Nu mai putem da vina pe nimeni: nici pe X, nici pe Y, nici pe Ceauşescu, nici pe Stalin. Cine e matur, vaccinat şi se manifestă în spaţiul public este responsabil pentru manifestările lui din această sferă. Or, va trebui să admiteţi că Es. Pop nu a fost un intelectual public şi nu s-a manifestat niciodată pe această linie.
Admit. Însă nu înţeleg solidarizarea cu Mircea Cărtărescu, dacă compromisurile în libertate sunt dezgustătoare, după cum aţi afirmat. Şi solidar, şi dezgustat?
– Haideţi să definim compromisul, ca să ştim exact la ce ne referim. „Înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie”: asta ar fi partea frumoasă. Iar ca adjectiv, „cu reputaţia pătată, discreditat”: asta ar fi partea tristă.
Când iei bani, şi nu eşti muritor de foame, de la un regim dement, pe care-l lauzi deşănţat, la asta mă refer. Realitatea nu e de ascuns în spatele cuvintelor.
– Dacă lăsăm cuvintele tari la o parte, vom vedea că iar nu aveţi dreptate. Pentru articolele din „Evenimentul zilei”, indiferent de subiectul lor, autorul despre care vorbim primeşte o colaborare negociată cu ziarul respectiv. E interesul ziarului să aibă un nume de greutatea lui Cărtărescu. Prin urmare, orice laude sau critici ar face Cărtărescu în ele, nu „regimul” îl plăteşte, ci ziarul. Şi e normal să fie aşa. Amintiţi-vă: ne doream ca munca scriitorului, a publicistului să aibă şi un minim beneficiu material.
Nu ne aflăm pe aceeaşi lungime de undă, adevărul e că nu e nevoie – nu suntem soţ- soţie, ca să fie armonie în familie. Să trecem… Mario Vargas Llosa, unul dintre scriitorii mei preferaţi, afirma în Adevărul minciunilor că este „convins (dintr-o perspectivă hedonistă) că o societate fără literatură sau în care literatura a ajuns la marginea vieţii sociale – ca un viciu ascuns, devenind un cult sectar – e condamnată să sărăcească din punct de vedere spiritual şi să-şi piardă libertatea”. Cred că ne găsim într-un astfel de timp.
– Apropo de armonia conjugală, dragă domnule Petria, din cauza dialogului cu dvs. nici n-am apucat să mănânc dimineaţa în weekend. M-aţi luat de la 8.00 şi m-aţi stors pînă la 12.00… Sper că nu vreţi să depăşim recordul polemicii mele pe Facebook cu dl Laszlo Alexandru. Llosa are, evident, dreptate. Da, literatura nu trebuie să fie marginală, pentru că atunci ea nu va mai avea forţa de a impune în conştiinţa colectivă adevărurile tuturor, poveştile tuturor, inclusiv ale marginalilor. Dacă nu era Dickens omologat ca Dickens într-o literatură precum cea engleză sau dacă nu era Cehov înţeles deja ca Cehov într-o literatură precum cea rusă – cum am mai fi ajuns la reprezentarea oamenilor săraci, umiliţi, fără şanse şi a micilor funcţionari cu perspectiva concedierii? Pentru ca literatura să ne forjeze aceste reprezentări, să le îmbogăţească, să le impună, e nevoie ca ea să-şi păstreze condiţia de centralitate. De oriunde am porni, tot la centralitatea necesară a literaturii ajungem – ceea ce îmi place…

 

– Şi mie. Apoi, în ciuda precarităţii materiale şi a altor piedici ocultatoare, suntem într-un moment exploziv al literaturii române, ca florile de cactus în deşert. Sunt fericit că-s contemporan cu un şir foarte lung de scriitori deosebiţi. Pe cine pariaţi, în poezie şi proză?
– Pariurile mele „nominale” sînt la vedere, în ceea ce am scris. Înţeleg că doriţi o listă? Din ce generaţie? Vreţi vîrfurile fiecărui gen? Ce vreţi de la un biet critic, domnule Petria?
Bietul care nu e biet… La vârfuri mă refer. La contemporani.
– Un vîrf al poeziei contemporane este Mircea Cărtărescu. Altul, Ion Mureşan. Încă unul, Ioan Es. Pop. Un al patrulea vîrf, Constantin Acosmei. Un al cincilea, Marius Ianuş. Un poet extraordinar rămîne regretatul Cristian Popescu. După cum observaţi, am luat-o de la generaţia ‘80 încoace.
Şi la proză?
– Dacă urmăm acelaşi interval, cu trei segmente generaţioniste (generaţia ‘80, generaţia ‘90, generaţia 2000; vedeţi? iarăşi generaţiile „decenale”…), ar fi Petru Cimpoeşu, regretatul Ioan Lăcustă, Radu Aldulescu, Răzvan Rădulescu, regretatul Sorin Stoica, Bogdan Popescu, Filip Florian… Aici sînt mai mulţi. Prozatorii afirmaţi în anii 2000 sînt foarte buni.
Dar la critici şi eseişti? Aici e cazul să vă puneţi pe listă.
– Aici sînt orgoliile cele mai mari: fiindcă mai sunt critici care se consideră mai importanţi decît scriitorii. O luăm tot aşa, de la „optzecism” încoace. La eseu, Ion Vartic şi Horia-Roman Patapievici. La critică, regretatul Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Al. Cistelecan, Sanda Cordoş, Paul Cernat…
Da. Şi Daniel Cristea-Enache. Vă iubiţi cărţile scrise? Care consideraţi că vă reprezintă plenar?
– E interesant de văzut cine va fi criticul, cine vor fi criticii unei epoci literare: epoca post-1989. Îmi iubesc cărţile; pe prima doar mi-o simpatizez…
Ce aveţi în lucru? Parcă o carte cu câte o sută de pagini pentru câte un poet; 10 poeţi- 1000 de pagini…
– Să mă şi explic. Pe cea dintîi o simpatizez, doar, fiindcă o consider cea mai slabă. Or, fiind critic, aspectul trebuie luat în considerare. Am mai multe proiecte în derulare. O carte, o carte bună se rotunjeşte şi se încheie când vrea ea, nu cînd vrei tu. Eu pot doar să-mi dau cu părerea asupra momentului cînd va fi gata prima dintre ele.
– Nu vă place să vorbiţi despre proiecte? Superstiţie?
– Ba da, îmi place. Doar că nu ştiu cînd va fi gata cartea 1, cînd va fi gata cartea 2 ş.a.m.d. Probabil, cartea 1 va fi volumul de dialoguri cu scriitori de pe LiterNet. Cartea 2 e o enigmă deocamdată: va fi ori volumul de convorbiri cu Paul Cornea, ori cel cu Dan C. Mihăilescu. Asta înseamnă că 2 poate deveni 3 şi 3 poate deveni 2. În fine, cartea 4 va fi un nou volum de cronici, care e musai să apară spre finele lui 2013, ca să menţin ritmul: un volum de cronici o dată la patru ani. (Concert de deschidere, 2001, Bucureşti Far West, 2005, Timpuri noi, 2009.) Eu aşa gîndesc: macro şi în perspectivă.
Aveţi prieteni adevăraţi printre scriitori sau doar cunoştinţe? Funcţionează cât de cât recunoştinţa între scriitor şi critic?
– Da, am prieteni adevăraţi printre scriitori şi critici. Un prieten adevărat este C. Stănescu, omul care m-a făcut cronicar la „Adevărul literar şi artistic”, pe cînd aveam 23 de ani. Un alt prieten adevărat este Ileana Mălăncioiu, o mare poetă care nu a ezitat nici o secundă atunci cînd, tînăr fiind, i-am propus să facem un volum de convorbiri.
N-aţi răspuns la treaba cu recunoştinţa…

–         Am repulsie faţă de oamenii nerecunoscători. La ce anume vă referiţi?
Se mai întâmplă ca oameni pe care i-ai sprijinit să te înjure… Viaţa literară nu-i mănăstire.

– Se mai întîmplă, dar nu în cazul meu. Totdeauna voi fi recunoscător faţă de oamenii care m-au sprijinit atunci cînd eram un no name. De pildă, îmi place mult recunoştinţa lui Nicolae Manolescu faţă de George Ivaşcu. Din cîte ştiu, nu l-a „înjurat” niciodată pe fostul său binefăcător. Asta e ceva foarte frumos.
M-am gândit la unii sprijiniţi de dumneavoastră.
– E normal ca, aşa cum eu am fost sprijinit la început, să sprijin la rîndul meu pe alţii. Primeşti ceva. Trebuie să şi dai ceva. Dacă doar primeşti, primeşti, primeşti, şi niciodată nu dai, în „lanţul” ăsta uman, eşti un ins de nimic. Deci n-am nici un merit în chestia asta: că i-am sprijinit pe alţii. Din punctul meu de vedere, e ceva absolut firesc.
– O ultimă întrebare – e în faţa dumneavoastră un tânăr talentat, care vrea să se apuce de literatură. Ce sfaturi îi daţi?
– Dacă vrea să se „apuce” de literatură, n-avem de unde şti în ce constă „talentul” lui. Îi voi spune atît: hai să te vedem!
Ok, n-am fost prea exact. Are talent, a scris câte ceva şi vine la dumneavoastră…
– N-am de unde să ştiu dacă are talent sau nu. Decît după ce-l citesc. Dacă e foarte bun, pun mîna pe telefon şi fac ce e normal să fac: să sprijin un tînăr promiţător. Cui dau telefon? Celor care îmi răspund. Dacă e „doar” bun, îi spun ce are de făcut, în opinia mea. În fine, dacă e slab, îi spun că nu m-a convins. Sau devin evaziv, ca să nu-l rănesc. Dacă e inteligent, îşi va da seama singur seama. Dacă nu e inteligent, mă va agasa cu telefoane, cu mail-uri, cu sms-uri. Degeaba. Dar, la un moment dat, se va potoli. Şi atunci va veni alt aspirant, tînăr sau nu. Şi tot aşa: povestea asta nu se termină niciodată. Şi e foarte bine. Cît va ţine povestea asta, criticul va fi şi el viu; iar critica literară va avea sens.


– Vă mulţumesc.

– Şi eu vă mulţumesc.

Text apărut în revista Arges, nr 12/2012

 

 

Octombrie 20, 2012

Scrisoare deschisă. La Milano voi fi singur

Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la Milano. De mult se ştie, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitaţi de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei,
alături de un nord irlandez şi un francez, se numără şi un român, subsemnatul Adrian Munteanu, autorul a şapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România. De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anunţat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferinţă de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei ediţii inaugurale a Târgului Internaţional de Carte, premiul european NUX. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca!

Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor instituţiilor româneşti care îşi asumă sarcini culturale, adrese prin care anunţau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, îşi exprimau „onoarea de a celebra cultura română în Europa”, şi îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligaţie, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda şi izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla instituţiei respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura instituţie care a răspuns acestei invitaţii a fost Primăria Braşov, oraşul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul http://www.saloneinternazionaledellibro.it.

În privinţa instituţiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni şi radiouri, TĂCERE!!! În prelungirea aceleiaşi inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totuşi, cu o bunăvoinţă remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistenţă prezenţei româneşti la prima ediţie a evenimentului din nodul Italiei şi au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din ţara noastră, pe Maria Răducanu, care va susţine un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat „Şoaptele clipei – Parole sussurrate dall’istante”, care conţine un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse în italiană excelent, cu mare probitate profesională, dăruire şi sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii şi-au făcut datoria cu prisosinţă, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, şi pe care mi-aş dori să o văd şi în Romania.

Din afara ţării şi-a exprimat dorinţa de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declaraţii. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunităţile româneşti din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promiţând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la Bucureşti, pe principiul că diplomaţii, ca mai toate persoanele din administraţie, inclusiv specialiştii de toate categoriile, trebuie musai schimbaţi – ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar – ca izmenele, după cum bate vântul politichiei.

Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să ştie că, între timp, nu mai era în Italia.

În aceste condiţii, înţelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simţind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtăşind bucuria premiului ce urmează să-l obţin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se ştie, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o acţiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei instituţii, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obţin şi oferindu-mă să susţin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentişti sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen ştiu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretenţie financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu acelaşi rezultat. Dacă în cazul relaţiei cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învăţaţi cu impoliteţea autorităţilor, m-am întrebat care este imaginea pe care şi-o fac străinii despre instituţiile româneşti dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua şi în alte situaţii? Şi m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul instituţiilor culturale nu funcţionează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligaţie legală, trăieşte în dispreţul legilor, nu trebuie să-şi justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă îşi merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite?

M-am adresat ICR-ului de la Bucureşti, oferindu-mi, în acelaşi context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale faţă de Milano a ICR-ului, filiala de la Veneţia. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei acţiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băţ. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din raţiuni financiare, decât de pe un an pe altul şi numai dacă aprobă Bucureştiul. Care raţiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de iniţiativă, de bun-simţ şi de dorinţă de a face ceva. Anul următor, şi în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de Bucureşti, deşi cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte – continuam eu să mă întreb de unul singur – când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori şi a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga speranţă că se va ajunge la un mare premiu internaţional, se dau burse pe criterii doar de unii ştiute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel puţin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai instituţiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colţ de birou, în dispreţul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place şi ce nu, ce va rezista după trecerea timpului?

Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunţe evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să mişte vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul „consacrat” al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privaţi cărţile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna şefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reacţioneze altfel publicaţiile când propria Uniune a Scriitorilor, printr-un reprezentant al ei, a dat telefon la Braşov, preşedintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt şi de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidenţele instituţiei, nu se cunoaşte cine sunt membrii, ce fac ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleanţe au, temporarii ocupanţi ai funcţiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbuşească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-aş fi spus că sunt membru al Uniunii de câţiva ani, e adevărat, târziu, pentru că târziu am început să scriu, că îmi plătesc conştiincios cotizaţia anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărţilor mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete şi comiţii şi nu am cerut zile de odihnă în staţiunile unde o mai fi având edificii Uniunea. Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii „colegi de suferinţă literară” şi cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărţile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoaşterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenţi la ierarhiile şi sugestiile din ţară. Au decis aşa cum le-a dictat conştiinţa, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către alţii. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă faţă în faţă, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare preţuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea şi independenţa lor.

Aşa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferinţa de presă şi în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câţiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri şi de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunităţilor româneşti cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. În timp ce pe site-ul amabasadei există o pagină numită „prezenţe culturale româneşti”. Ştiţi ce conţine acea pagină ? ESTE GOALĂ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-şi scuze pentru neînţegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, şi anunţându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil.

Aşa se face că la Milano nu voi reprezenta nici o instituţie din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi şi pe toţi truditorii din ţară ignoraţi ca şi mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reacţie a oficialităţilor să se facă cu atât de mare evidenţă, cu stridenţă şi impoliteţe. Aproape dureros, dar specific nouă.

La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei instituţii, nu voi răspunde la invitaţiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în ţara asta, trebuie să se treacă la o reconstrucţie morală.

Până atunci, mărturisesc sincer că tot mai mult în ultima vreme regret că nu m-am născut pe alte meleaguri, undeva unde omul să aibă un preţ real şi unde înţelesul cuvântului demnitate să mai fie încă apreciat şi cultivat.

Adrian Munteanu

Octombrie 20, 2012

Nu se solidarizează nimeni cu Vladimir Tismăneanu?

Vladimir Tismăneanu parcă şi-a ieşit din minti. Amănunte aici http://www.contributors.ro/cultura/filosoful-chisinevschi-de-la-icr/. Omul e supărat nevoie mare că Stelian Tănase a publicat pe blogul său despre o parte din banii pe care i-a primit de la ICR. Sume consistente, un fel de plată pe uşa din dos pentru serviciile aduse regimului Băsescu, în nici un caz meritate, mascate sub tot felul de artificii culturalo-contabiliceşti. Este revoltător că scriitorimea română, vocală în urmă cu câteva zile, n-a luat încă nici o poziţie. Dar nu mă miră, desigur. Linsul şi duplicitatea sunt infinit mai rentabile.

Alexandru Petria

 

Octombrie 17, 2012

PRESIDENT OF THE HUNGARIAN PEN CLUB ON THE FERLINGHETTI CASE/L’ANNONCE DU PRESIDENT DU PEN CLUB HONGROIS AU SUJET DE CAS FERLINGHETTI

PRESIDENT OF THE HUNGARIAN PEN CLUB ON THE  FERLINGHETTI CASE

Géza Szőcs’s Comments about the News Concerning the Janus Pannonius Poetry Prize

1) Lawrence Ferlinghetti accepted the international poetry prize, Janus Pannonius, founded by the Hungarian PEN Club in September, 2012.  After announcing the news, however, he was suddenly overcome with anxiety upon realising that one of the sponsors of the prize was the Hungarian government.  This had not disturbed him earlier; indeed he didn’t even consider the government to be of a far-right tendency. He even suggested that the prize could be delivered at a Hungarian consulate somewhere in the US.

2) When he first mentioned his concerns, he still thought it would be all right to accept the prize, but the money could go to help support authors who battle for freedom of expression, freedom of the press, and fight social oppression.

We informed him that money coming from the government could be excluded, and we would accept his suggestion.  We asked him whether he had a candidate he could suggest, someone he would like to support, and to please name him or her.  If there wasn’t any such person, we suggested the following solution. We could choose the most disadvantaged Roma poets, writers, painters, or film-makers.  The choice would be made by PEN, together with Klubrádió (the most exposed player in the controversies over press freedom).

Asking his advice, we suggested to him the following text:

“Lawrence Ferlinghetti has decided to help those artists who are the most greatly disadvantaged in Hungary, namely, Roma writers, poets, painters, and film-makers.  He has been gracious and generous enough to donate the financial portion of his prize to those artists chosen by the Hungarian PEN Club and Klubrádió.”

Thereupon Lawrence Ferlinghetti wrote an offended response, stating that he couldn’t accept the prize under any circumstances, then with incredible speed he broadcast the news, even more quickly than we did.
Ferlinghetti’s unfortunate change of heart received an exaggerated echo in the press.  The news that the prize was awarded to the poet and he accepted hardly interested our press. The very papers, which didn’t find it worthwhile to react to the news of the poetry prize and which didn’t feel any inclination to appear at the press conference that announced it, are now trying to find something scandalous in something that isn’t scandalous at all, simply regrettable.  There is scandal when someone has to feel shame for something he or she has done.  Hungarian PEN was guided by the purest of principles and the noblest of intentions in giving this prize, and has nothing to feel ashamed of.

The Hungarian PEN Club has no knowledge of any writer or journalist being in prison.  We are not aware of any writer being unable to publish in this country.  We are aware, on the other hand, that Hungary is considered by international surveys to be in the forefront of the world, even ahead of the US, with respect to freedom of the internet. The Hungarian PEN Club is not aware of anyone or anything limiting any serious international players on the Hungarian media market, which would violate freedom of expression.  We have no knowledge of anyone being banned from entering or leaving the country, because of his or her convictions.

It is the practice in Europe, though not in America, that cultural institutions, projects, and events are financially supported by the government. It does not worry anyone in Hungary that the government (whatever its political slant) gives money for some cultural objective, only if it doesn’t.  These moneys are public funds, and their acceptance doesn’t indicate in any way any identification whatsoever with the politics, world view or objectives of the government.

Ferlinghetti can think what he wishes about the funds given by the Hungarian government.  Concerning those, however, who are gleefully commenting on Ferlinghetti’s belated decision made after accepting the prize, many of them have continually vied for government support and awards.  If they identify so closely with the California poet’s point of view, it would behoove them not to be so eager in trying to obtain the government’s support and appreciation.

Whatever happened, I am sure that outstanding poets will gladly accept the Janus Pannonius prize, and will not turn it down in future.

10)    […] the poet like an acrobat […]

performing entrechats

and sleight-of-foot tricks

and other high theatrics

and all without mistaking

anything

for what it may not be

For he’s the super realist

who must perforce perceive

taut truth

before the taking of each stance or step

in his supposed advance

toward that still higher perch […]

(Lawrence Ferlinghetti:  The Coney Island of the Mind
Excerpt.  Chapter 15.)

L’ANNONCE DU PRESIDENT DU PEN CLUB HONGROIS AU SUJET DE CAS FERLINGHETTI
Géza Szőcs au sujet de prix de poésie Janus Pannonius

Lawrence Ferlinghetti a accepté le prix international de la poésie, Janus Pannonius, fondé par le PEN Club hongrois en septembre 2012.  Mais aprčs la publication de cette nouvelle, il a été saisi soudain par des anxiétés en découvrant qu’un des sponsors du prix était le gouvernement hongrois.  Auparavant ce fait ne l’a pas dérangé, en plus il n’a męme pas considéré le gouvernement de tendance extręme-droite.  Il a męme suggéré que le prix pouvait ętre livré ŕ un consulat hongrois en Amérique.

Męme aprčs avoir formulé ses soucis, il a trouvé propre néanmoins d’accepter le prix, mais que les fonds pouvaient ętre donnés aux auteurs qui luttent pour la liberté d’expression, liberté de la presse, et contre l’oppression sociale.

Dans notre réponse, nous avons informé le počte qu’on pouvait exclure les fonds qui venaient du gouvernement, et qu’on acceptait sa suggestion.  Nous l’avons demandé de nous indiquer une personne qu’il voudrait soutenir.  On pourrait faire une choix parmi des počtes, écrivains, peintres, et cinématographes Roms qui sont dans la position la plus désavantagée.  En plus le PEN Club hongrois pourrait choisir un tel candidat ensemble avec Klubrádió (l’entité la plus exposée dans les controverses autour de la liberté de la presse).

On lui a écrit le texte suivant, en lui demandant son conseil :

« Lawrence Ferlinghetti a décidé d’aider les artistes les plus désavantagés en Hongrie, c’est ŕ dire les écrivains, počtes, peintres, et cinématographes Roms. Il a été si généreux qu’il voulait donner la partie financičre de son prix aux artistes choisis par le PEN hongrois et Klubrádió. »

Lawrence Ferlinghetti a écrit une réponse, offensé, qu’il ne pouvait en aucun cas accepter le prix.  Et avec une alacrité extraordinaire, il a disseminé cette nouvelle aux médias, en avançant nous-męme.

Le changement du coeur de Lawrence Ferlinghetti a trouvé un écho exaggéré dans la presse.  La nouvelle qu’on a donne le prix au počte et qu’il l’a accepté n‘intéressait gučre notre presse.  Les męmes journaux qui n’ont pas trouver de l’intéręt dans les nouvelles de ce prix de la poésie et qui n’ont męme pas pris la peine d’assister ŕ la conférence de presse oů on l’a annoncé, essaient maintenant de trouver scandaleuse ce qui n’est que regrettable . Il y a scandale oů il y a quelque chose de honteux.  Le PEN Club hongrois a été guidé par les principes les plus purs et les intentions les plus nobles en fondant et octroyant ce prix.  Il n’a aucune raison pour avoir honte.

Le PEN Club hongrois ne connaît aucun écrivain ni journaliste en Hongrie qui soit en prison.  Il ne connaît aucun ecrivain dont le livre ne peut pas ętre publié en Hongrie.  Il sait que selon des sondages internationales la Hongrie est un des leaders du monde quant ŕ la liberté de l expression quant ŕ l’internet ; il avance męme les Etats-Unis.  Le PEN Club hongrois ne connaît aucune limitation sur aucun acteur sérieux international au marché de média hongrois ce qui pourrait résulter ŕ une violation de la liberté d’expression. Nous ne connaissons personne qui soit banni d’entrer ou de sortir du pays ŕ cause de ses convictions.

7)  C’est une pratique courante en Europe, mais non aux Etats-    Unis, que le gouvernement soutiennent financičrement les     institutions, projets, et évčnements culturels.  En Hongrie, cela     n’inquičte personne que le gouvernement (quelque soit sa     tendance politique) donne des fonds aux objectifs culturels     quelconques, seulement quand il ne le fait pas.  Cet argent est     public, et son acceptation n’indique en aucun cas une identification     avec la politique, point de vue ou objectifs du gouvernement.

8)  Quoique Ferlinghetti pense des fonds venus du gouvernement hongrois. Mais quant ŕ ceux qui commentent avec schadenfreude la décision tardive de Ferlinghetti aprčs avoir accepté le prix, un grand nombre parmi eux s’agite continuellement pour obtenir le soutien et l’appréciation du gouvernement.  S’ils s’identifient si ardemment au point de vue du počte californien, il serait correct de ne plus convoîter l’appréciation et le soutien du gouvernement.

9) Quoiqu’il en soit, j’en suis sűr que des poets excéllents vont accepter avec la plus grande joie le prix Janus Pannonius et ne vont pas le rejetter ŕ l’avenir.

(L. Ferlinghetti:  Az elme vidámparkja [The Coney Island of the Mind] [Coney Island de l’esprit], extrait. Chapitre 15. Traduit par István Géher.  Dans Üvöltés [Howl] [Hurlement] Európa kiadó, Budapest, 1982.)

Octombrie 10, 2012

Ajutor pentru scriitorul George Geacăr!

Scriitorul şi publicistul dâmboviţean George Geacăr, bolnav de leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB), precedată/asociată SMD, are nevoie de ajutorul nostru!
Îl puteţi sprijini, donând orice sumă de bani în conturile deschise la BCR:
RO11 RNCB 0133 0451 1953 0001 – donatii in RON

si

RO81 RNCB 0133 0451 1953 0002 – donatii in Euro

August 16, 2012

Flori Bălănescu bate ritmul marii literaturi

Aş vrea să scriu pe larg despre Flori Bălănescu, dar n-am stare, n-am bricolat texte despre scriitori şi literatură de nu ştiu câte luni, contextul politic nu-mi permite să mă adun sufleteşte. Dar promit să mă revanşez, cândva, cumva. Vreau acum să atrag atenţia asupra ultimei cărţi a autoarei, „În mâinile tale”, apărută nu demult la editura „Blumenthal” din Bucureşti. Cum s-o caracterizez pe scurt pe Flori? O intelectuală talentată, intransigentă moral? Merge, însă nu e totul. E ca şi cum aş vorbi despre pământul unei întregi grădini după doar două-trei mostre de sol. Oricum, e genul de persoană pe care îţi vine s-o pupi şi să te înfrânezi cu greu să n-o ei la palme într-un interval temporar strâns. Iscă sentimente năvalnice, n-are cum să te lase indiferent. Este pe cât de înzestrată în ce intreprinde, pe atât de pasională.
Despre ce în carte? Despre ce îi place lui Flori, ce-o deranjează pe Flori, cum o duce în viaţa cotidiană Flori, ce ar vrea şi n-ar vrea Flori dacă s-ar putea şi aşa tot înainte… Despre Flori căutându-se cu fervoare. Cartea se citeşte ca un roman bun, nu plictiseşte, cuvintele zvâcnesc tensionate în pagini.
La o căutare pe Google, cei care n-o cunoaşteţi, aflaţi amănunte interesante despre Flori Bălănescu. Mai adaug ceva- dacă aş avea vârsta lui Paul Goma, m-aş topi de plăcere să se ocupe cineva de scrierile mele cum o face Flori cu scrierile celebrului scriitor şi dizident.
Ca o „carte de vizită” marca Bălănescu, şi în loc de concluzie, transcriu fragmente din „În mâinile tale”, care bat ritmul marii literaturi:
„Ce ştiţi voi cu adevărat despre mine? Luaţi ce vă trebuie, fiecare când aveţi nevoie. Unde sunteţi voi toţi când în creierul meu se rostogoleşte hăul, atunci când mă apucă nostalgia lucrurilor pe care nu am apucat să le fac, când mă chinuie amintirile vieţilor pe care n-am apucat să le trăiesc? Vă place Uraganul Flori, vă convine când alerg pentru voi, încolo şi-ncoace, fără odihnă, deşi sunt ruptă de oboseală. Vă convine să fiu dulce-amară-tăioasă-diplomată, dar nu v-ar pica deloc bine să vă spun că sunt bolnavă, că depind de medicamente, că au venit ploile şi eu încă umblu în papuci de la magazinele „o sută – două sute”, că sunt maestră în a face din rahat bici în materie de supravieţuire. Desigur, nu plezneşte, dar reuşesc să mă târăsc prin viaţă, iar uneori par chiar frumoasă şi distinsă. Ştiţi voi că sunt femeie? De unde să ştiţi, din faţa computerelor de la care trimiteţi mesaje? Uneori sunt ca ploaia repezită de afară, alteori sunt tăcută, tandră şi aşteptândă ca un fir de Regina Nopţii în clipele magice în care gălăgia lumii amuţeşte. Dacă aţi şti voi, prieteni dragi, toate astea nu aş scădea – măcar un pic, o idee – în ochii voştri, care mă văd, mereu, în perspectivă, de la distanţe care exclud orice formă de tangibilitate directă? Aura de femeie bărbată ar deveni străvezie, luptătoarea ar rămâne o biată femeie, demnă de toată mila şi întristarea.
Alaltăieri alergam dinspre grădiniţă spre metrou, încercând să nu pierd programarea la doctor şi am trecut pe lângă staţia de taxi de la Republica. Taximetriştii de tranziţie, particulari cu tarife ridicate, stăteau pe trotuar la taclale. Nu i-am văzut, i-am dedus după ce a urmat. Am trecut, aşadar, în zbor, aşa cum merg eu de obicei, şi am auzit în urmă-mi: „Zi, mă, că nu e frumoasă! Să mor io dacă nu e cea mai frumoasă femeie care a trecut vreodată pe strada asta!” Care stradă? E o ditamai intersecţia! Numai intersecţiile din viaţa mea au fost nişte răscruci nereuşite. N-am simţit decât că picioarele coboară neghidate treptele de la intrarea în staţia de metrou. Vroiau ei să spună de fapt „Mamă, cum i-aş trage-o”? Ce altceva? În aceeaşi zi desenatoarea noastră surdo-mută mi-a spus, prin limbajul ei care sperie la prima vedere, că aş putea face trotuarul la cât sunt de „bună şi de frumoasă”. I-am răspuns că îl fac zilnic, dar că nu câştig nici un ban. N-a priceput ea mare lucru. Eu nu glumesc nici când glumesc. De aceea mă criticaţi voi, prieteni dragi, vă convine şi nu vă. Ea, femeia, nu ştie să se relaxeze. Voi, bărbaţii, credeţi cam toţi la fel. Doar că nu aveţi răgazul şi interesul să coborâţi puţin în miezul femeii. Doamne-fereşte, dacă o să descoperiţi că ea nu vrea să şi-o pună, ci să fie iubită?”(pag.  27-28)
„Poate că am chef uneori să nu-mi pun sutienul (De-aş mai avea sânii ăia de la 20 de ani! Când aveam vârsta asta strigam „Jos cenzura!” în Piaţa Universităţii… şi credeam că o să am eu timp pentru toate) şi să rămân agăţată de privirile trecătorilor cu sfârcurile iţite prin bluză, dezbărată de complexe, impertinentă ca o şcolăriţă. S-o las pe copilă să zburde, să se relaxeze, prea am sufocat-o cu seriozitatea mea de jivină socială. Să mă plimb pe străzi în care să mă recunosc, să mă topesc, să mă rup de lume, să nu cunosc pe nimeni. Poate mi se face să se izbească un mascul arătos de mine. Privirea lui să mă înţepenească, să mă paralizeze. Ei, na, uneori chiar am chef să mă simt femelă! Cine nu are? Numai că animalul din mine este foarte selectiv. Ai mai vedea! Nu reuşesc decât să par blazată şi inaccesibilă, în cel mai fericit caz. Dacă nu cumva handicapată. Aş vrea să-l urmez pe drăcuşorul meu sălbatic – el miroase a Alien, dar greieraşul îmi este mult mai aproape de inimă, mă umanizează, îmi spune rămâi cu mine sălbăticiune, dă-ţi cu „Little black dress” şi lasă-mă să-ţi susur minciunele dulci în timpan. Sunt momente când mă derutează, când sunt muşcată de ispita bănuielii. Uneori… simt că drăcuşorul şi greieraşul sunt unul şi acelaşi. Asta ar explica şi lungile absenţe din urechea dreaptă. Ciudată sinteza asta de femeie şi copilă, de emancipată închipuită şi fecioară. Ce-şi doreşte veşnica fecioară? Aventură fără limite şi complicaţii în boscheţi? Nu… Săruturi umede şi neostoite, sâni îndelung mângâiaţi, sărutaţi, muşcaţi, vorbe sugrumate care să îndulcească momentul impactului, mâini tandre, vânoase şi posesive, care să nu se retragă iute după ce mărul a fost început. Nu, nu le ştiţi voi chiar pe toate. Fecioara mai vrea să simtă greutatea grijulie a bărbatului deasupra, vrea să îi simtă puterea tandră. Desigur, dacă ar cunoaşte adevărul de pe urmă, cred că şi-ar dori neapărat un iubit care ştie ce face, care îşi concentrează atenţia mai ales asupra ei.
Dacă nu vreau eu, femeia, tu – bărbatul, nu mă vezi, oricât de vizibilă aş fi. Aici nu te contrazic, femeia poate fi atât de greu de înţeles şi numai atât cât vrea ea.
Una este să te umezeşti când vezi o scenă hard, alta să te împerechezi la întâmplare. Orice s-ar spune, femeile (după statistica mea subiectivă) au mai multă stăpânire şi respect de sine. Nu ne f… într-o parte şi iubim în alta. Ce n-ar da bărbaţii să pună stăpânire pe gândurile, pe visurile noastre! Oricât de nespasmodiată, de neorgasmată, de neiubită, de nepreţuită femeia are organ pentru o intuiţie aparte. Nu degeaba se cheamă intuiţie feminină. Bărbaţii au orgolii tari, erective, când nu eşti disponibilă din diverse motive se supără, se simt loviţi direct în organul lor cel mai tare – mândria. Vai, eroare! Se numeşte sexul tare din cauză de orgoliu (bărbătesc, se înţelege). Cei mai mulţi oameni complexaţi din cercul meu sunt bărbaţi, nu femei. Şi cei mai mulţi oameni resemnaţi, în acelaşi cerc, sunt femei.
N-au pic de tandreţe, de înţelegere pentru fiinţa aia care zace bolnavă, obosită, fără chef într-un colţ. Decât să o bage în seamă mai bine o bagă în mă-sa, dorm, îşi varsă nervii pe ea, citesc, îşi trimit copiii după ziare, ţigări şi pâine sau îi rup în bătaie etc. Până şi declaraţiile lor de dragoste sunt egoiste, cântărite, studiate. Ei nu sunt fraieri, nu sunt nişte blege de muieri care se moleşesc din ce nu te aştepţi şi spun te iubesc. Ei nu se îndrăgostesc uşor (ăsta e un sport – extrem! – pentru femei), ei doar se excită uşor. Şi ce dacă n-am dreptate, ăsta e adevărul meu. Adevărul şi dreptatea nu sunt decât complementare…
Ei au mereu alibiul pregătit, şi trebuie să le dai mereu dreptate dacă vrei să o scoţi la un capăt. Orice s-ar spune, bărbaţii sunt şi aşa! Azi e una din zilele acelea în care am chef să mă cert cu ei! (N-aş recunoaşte în veci că au grijă de tine când îţi vine ciclul, de exemplu, şi vrei să te mângâie, să îşi lipească palmele de pântecul tău. Este şi periculos, pentru că libidoul o ia razna, din cauza durerilor te ghemuieşti ca un arici, dar te poţi şi deschide ca un trandafir.)
Din fericire pentru ei, femeile au multe fantezii, nu neapărat experienţă. Fanteziile sunt compensatorii, într-o oarecare măsură recuperatorii. ” (pag. 31-32)
„În mâinile tale” e un op de ţinut în bibliotecă. Şi de recitit.
Alexandru Petria

August 13, 2012

Amintiri cu Augustin Zegrean

Prin anii 90 am lucrat ca redactor la revista „Zig-zag”, care, alături de săptămânalul „Expres”, condus de Cornel Nistorescu, era una dintre cele mai influente publicaţii ale vremii. Scriam anchete speciale.
În acea perioadă l-am cunoscut pe Augustin Zegrean, acum preşedinte la Curtea Constituţională. Era avocat la Bistriţa. Apăra un tip care m-a dat în judecată pentru calomnie, fiindcă am afirmat într-un articol că a fost ofiţer de securitate acoperit. La un moment dat, Zegrean a spus instanţei că o sa ceară o adeverinţă de la SRI că n-a fost ofiţer de securitate acoperit clientul său. La întrebarea judecătoarei dacă sunt de acord cu intenţia lui Zegrean, am replicat că da, în măsura în care SRI este policlinică să dea asemenea adeverinţe, dar că, în conformitate cu legislaţia, n-are cum sa elibereze actul, să deconspire un agent acoperit. Toţi cei din sala de judecată din Bistriţa au râs. Am mai amintit, cu sadism- recunosc, că avocatul părţii adverse ar fi trebuit să ştie că Legea Siguranţei Naţionale din timpul respectiv, pe care a votat-o şi Zegrean când a fost parlamentar, nu permite deconspirările. Răutăcios, nu m-am putut abţine să nu întreb în faţa judecătoarei dacă Zegrean n-a fost cumva la bufetul Parlamentului când s-a votat legea. Au urmat alte râsete.
Procesul s-a întins pe durata a doi ani. Înaintea unei şedinţe de judecată, se ţineau dimineaţa, începând de la 8.30, pe hol, Zegrean s-a răstit la mine că vrea să mă bage în puşcărie, ca să fiu un exemplu pentru colegii din presă, că prea scriem ce ne trece prin cap, că „destabilizăm” ţara . La ora aia matinală n-am rămas fără replică la călcătura pe bombeu şi i-am răspuns cu un scurt „Bagi pe mă-ta în puşcărie!”. A întins-o cu coada între picioare, tremurând de furie.
Convins că o să vină cu argumente zdrobitoare, odată, Zegrean a propus instanţei să fie audiaţi fostul şef al Securităţii din Bistriţa şi adjunctul său, aflaţi într-un anumit an la o instrurire la Grădiştea, unde Securitatea avea două unităţi. Numai că clientul lui Zegrean a fost în una ca militar, iar cei doi în cealaltă unitate. Ceea ce am subliniat şi eu, când am putut să interoghez martorii. La întrebarea simplă adresată foştilor securişti, bazată pe certitudinea compartimentării muncii de informaţii, dacă au avut acces la documentele secrete ale celeilalte unităţi, unde se afla cel care m-a dat în judecată, ambii au răspuns că nu. Într-un moment de sinceritate, fostul şef al Securităţii Bistriţa a afirmat în faţa judecătoarei că nu ştie chiar de ce a fost chemat, că nu înţelege logica. Vă daţi seama ce atmosferă a fost în sala de judecată… Ca la The Benny Hill Show. După acest episod, cel care m-a dat în judecată a renunţat la serviciile avocatului Zegrean.
Cam asta a fost pe scurt „întâlnirea” mea cu celebrul Zegrean. Merită să mai spun că am câştigat procesul. Şi că n-am avut avocat. M-am apărat singur.
Alexandru Petria

August 1, 2012

Carti la 5 lei!

Iulie 29, 2012

dezvaluire senzationala despre tactica basistilor la referendum!

boicotarea referendumului e ca şi cum i-ai spune femeii doritoare doar „considera-te futută”, iar apoi să te crezi bărbat, pretinzând dragoste şi respect.

Iulie 28, 2012

Emil CONSTANTINESCU, Îndemn la vot

Dragi concetăţeni,

Mă adresez azi dumneavoastră, într-un ceas de cumpănă pentru noi toţi. În ianuarie 2012, când au început marile manifestaţii populare spontane al căror singur numitor comun era demisia preşedintelui României, m-am hotărât să nu mai fac nicio declaraţie publică deoarece nu mi s-a părut corect din poziţia mea să mă implic în vreun fel într-o acţiune care-l viza pe preşedintele statului.
Am păstrat această poziţie chiar şi atunci când, în pofida unei logici elementare, proceduri parlamentare validate de Curtea Constituţională şi supuse votului popular au fost calificate drept lovitură de stat. În momentul în care însă Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a impus României, în mod abuziv, condiţii politice care nu se aplică şi altor state membre şi pe care Comisia nu ar fi îndrăznit să le propună altui stat al Uniunii Europene, m-am simţit obligat să-i scriu preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, pentru a-i semnala atingerile aduse suveranităţii şi demnităţii României. În circumstanţele în care preşedintele interimar şi primul ministru au fost nevoiţi să accepte aceste condiţii pentru a contracara o violentă campanie mediatică de denigrare a României şi efectele acesteia pe plan economico-financiar, am considerat de datoria mea să-mi folosesc audienţa de care mă bucur pe plan internaţional pentru a apăra nu numai interesele pe termen lung ale României dar şi valorile juridice şi morale europene, încălcate chiar de către dirigenţii UE care ar fi trebuit să le apere.
Nu poţi fi respectat dacă nu te respecţi tu însuţi. Iată de ce cred că în 29 iulie suntem chemaţi să dovedim că acţionăm pe deplin conştienţi în spiritul democraţiei şi în litera legii, hotărându-ne prin vot propriul nostru viitor. În cei 22 de ani de post-comunism, România europeană nu s-a clădit pe actele şi voinţa unuia singur, fie el şi preşedinte. Ea s-a clădit pe votul a milioane de ceteţeni, conştienţi de forţa şi de datoria lor, de votul milioanelor de cetăţeni care au susţinut prin voinţa lor, nu o dată urmată de sacrificii, reformele necesare pentru progres, pentru integrarea politică, economică, culturală a României în Europa democratică. Votul fiecăruia dintre noi este un drept constituţional, dar este şi o datorie morală faţă de cei care au murit în temniţele comuniste, faţă de cei care au luptat şi au murit în decembrie 1989 pentru alegeri libere, pentru cei care au plătit timp de două decenii şi cu osebire în timpul mandatului meu costurile sociale ale democraţiei. Neprezentarea la vot poate fi şi ea interpretată de unii ca un drept, dar unul care încalcă dreptul altora de a decide în mod liber şi care ne arată cât de departe suntem, după 22 de ani de la căderea comunismului, de înţelegerea sensului libertăţii într-un stat de drept.
Vă chem să dovedim împreună, votând liber pe 29 iulie, că nu avem nevoie de lecţia nimănui pentru a şti ce înseamnă democraţia, respectul statului de drept şi al legilor. Vă chem să dovedim pe 29 iulie, votând liber, că suntem o comunitate civică matură, conştientă de drepturile sale, dar şi de îndatoririle care decurg din calitatea noastră comună de cetăţeni ai României şi ai Uniunii Europene.

Pe 29 iulie să dovedim prin votul nostru că naţiunea română are onoare şi caracter.

Emil Constantinescu

Iulie 28, 2012

rugăciunea cadillac in revista Literatorul

Prozatorul Nicolae Iliescu mi-a „sechestrat” poemul rugăciunea cadillac pentru Literatorul. A apărut în numărul de pe iunie-iulie, pe pag. 16. Aveţi aici pdf-l revistei LITERATORUL_156 iunie-iulie 2012

Iulie 25, 2012

Vatra veche 8 , 2012, august. Am aici doua materiale…

SUMAR

Scrisori de vară, de Ana Blandiana/ 3

Cuvinte ingeresti, de Miruna Ioana Miron/3

Vatra veche dialog cu I.P.S. Selejan, de Luminiţa Cornea/4

Despre comuniunea cu Dumnezeu (Emil Bartos), de Constantin Stancu/5

Vatra veche dialog cu Matei Visniec, de Cătălina Popa/7

Vatra veche dialog cu Ion Cristofor, de Alexandru Petria/9

Poeme de Ion Cristofor/11

Centenar N. Steinhardt. In trezvia ideii…, de Valentin Marica/13

Răsucirea, de A.I. Brumaru/15

N. Steinhardt si ecumenismul, de Claudia Vasloban/16

Fascinaţie „Intre lumi”, de Nicolae Băciuţ/17

Amintiri despre N. Steinhardt, de Veronica Pavel Lerner/18

Al. Paleologu despre N. Steinhardt/18

Alte convorbiri… cu Nicolae Steinhardt, de Valentin Marica/19

Ochiul Rohiei, de Valentin Marica/19

Sub semnul Timpului, de Ecaterina Ţarălungă/20

Rugăciuni, de Petru Dumitriu/21

Eseu. Destinul valorilor in lumea contemporană, de George Popa/22

Dumnezeu nu scrie romane (Ernesto Sabato), de Dumitru Velea/25

Teoria subsistenţei (Alexandru Surdu), de Iulian Chivu/26

Radu Gyr, un destin poetic frant de politică, de Traian Lazăr/28

Theodor Codreanu despre Mihail Diaconescu/30

Eseu. Si incă mai pustiu cu tine insuţi (Vasile Sav), de Ioan Negru/32

Literatura, stilul si gandirea, de Daniel Muresan/35

Cronica ideilor. Turgheniev si ubicuitatea lui artistică, de George Petrovai/36

Poeme de Stefan Vescari/37

Arta inghiţitului in sec in faţa unei pagini de carte, de Rodica Lăzărescu/38

Poemul intr-un vers, de Jules Cohn Botea/39

Scandal literar pe Facebook, de Alexandru Petria/40

Cronica literară. O poetică a ontosului (Corneliu Ostahie), de Paul Dugneanu/42

Oamenii din Lande (George Dan), de Mihaela Malea Stroe/43

Balade si poeme (George Dan), de Daniel Drăgan/45

Privighetoarea umple vidul (Dorina Brandusa Landen), de Constantin Stancu/46

Monorimurile si indiferenţa (Sorin basangiac), de A.I. Brumaru/47

Paradisul terestru (Mircea Petean), de Lucian Gruia/48

Intre adevăr si aparenţe (Livia Fumurescu), de Maria Vaida-Voevod/49

Cititorul de iluzii (Dumitru Hurubă), de Constantin Stancu/50

Stăruire in lucruri duhovnicesti (Emil Pop, Valeria Pop), de Monica Grosu/51

Poem de Dumitru Ichim/51

Castele de nisip (Ion Catrina), de Teodor Firescu/52

Dialogurile lui Gheorghe Bălăceanu, de Călin Ciobotari/53

Cronică de cititor. „Codul Da Vinci” si „Inelul pierdut” (Virgil Răzesu), de Leonid Gheorghian/54

Poeme de Aurora Stef/55

Vatra veche dialog cu Ion Onuc Nemes, de Liliana Moldovan/55

Poeme de Adrian Botez, Nicolae Nicoară, Adrian Munteanu/58

Documentele continuităţii. Catedrala „Inălţarea Domnului”, din Targu-Mures, de Nicolae Băciuţ si Nicolae Gheorghe Sincan/59

File de istorie. Sfinţirea Catedralei Ortodoxe Romane, 1934, de Mihail Demetrescu/61

As rade, dar nu pot de plans (Gheorghe Sincan), de Iosif Zoica/63

Vechile biserici de lemn muresene (Ioan Eugen Man), de Gheorghe Sincan/63

Metamorfoze arhetipale in imaginarul tradiţional, de Luminiţa Ţăran/65

Un amvon al spiritualităţii romanesti (Maria Borzan, Roxana Maria Man), de Valentin Marica/66

Vatra – semnificaţie si simbol, de Lina Codreanu/67

Poeme de Mariana Pandaru/69

Excelsior. Amurg, de Ioana Ecaterina Talancă/69

Biblioteca Babel. Gunnar Ekelof, de Dorina Brandusa Landen/70

Poeme de Andrei Fischof/71

Poeme de Jack Kerouak, de Ion Rosioru/71

Biblioteca Babel. Maria Capp, de Flavia Cosma/72

Eseu. Fernando Arrabal, de Geo Constantinescu/73

Călătoria muritorilor, de Suzana Fantanaru/75

Poeme de George Baciu/75

Un roman in India, de Ovidiu Ivancu/76

Poem de Maria Belean/77

Literatură si film. Divizii blindate de paznici de noapte, de Alexandru Jurcan/78

The Dreamers, de Mădălina Pojoga/78

Poem de Alexandru Cazacu/78

Pamflet, de Hydra N.T./79

In vara aceasta se poartă alba-neagra, de Iulian Dămăcus/80

Poem de Ovidiu Bajan/80

Epigrame de Vasile Larco si Mugurel Sasu/81

Curier/82

Centenar Nicolae Steinhardt la poalele Tampei, de Maria Stoica/85

Ochean intors. Sfinţirea Catedralei „Inălţarea Domnului” (1990),

de M. A./87

Bunicul si caii…, de Adalbert Gyuris/ 88

Aveti aici revista in pdf vatra-veche-8-2012-bt

Iulie 24, 2012

SCRISOARE CĂTRE OFICIALII UE. Am semnat. Semnati si voi!

SCRISOARE CĂTRE OFICIALII UE

Către:
Președintele Consiliului European, ES Herman Achille Van Rompuy
Președintele Comisiei Europene, ES Jose Manuel Durao Barroso
Vice-Președintele Comisiei Europene, ES Viviane Reding
Comisarul European pentru Afaceri Interne, ES Cecilia Malmstrom
Secretarul General al Comisiei Europene, Dna. Catherine Day

București, 23 iulie 2012

Excelențele Voastre,
Suntem un grup de intelectuali români – savanţi, universitari, cercetători în domeniul ştiinţelor fundamentale, aplicative şi umaniste, scriitori şi artişti. Unii suntem veterani ai mişcării democratice din România, alţii – reprezentanţi ai unor generaţii mai tinere, dar toţi suntem apărători fervenţi ai valorilor europene. Mulţi dintre noi nu sunt implicaţi în niciun fel în politică; unii au afilieri şi simpatii dintre cele mai diferite. Exprimăm aici un punct de vedere non-partizan. Singurul nostru scop este acela de a apăra principiile democratice şi statul de drept, aşa cum am făcut-o mereu începând din decembrie 1989.

Suntem acum profund îngrijoraţi de reacţiile externe la recentele evenimente politice din ţara noastră. Sperăm ca această scrisoare să ajute la clarificarea oricăror concepţii eronate cu privire la situaţia curentă şi va deschide un dialog în legătură cu viitorul. Căci suntem profund preocupaţi de recentele acuzaţii care pretind că Parlamentul şi Guvernul României ar fi subminat statul de drept şi independenţa justiţiei în încercarea de a-l demite pe preşedintele Traian Băsescu. E greu pentru noi să vedem că reprezentanţi de seamă ai Uniunii Europene îşi exprimă poziţia, ignorând un principiu fundamental al dreptului, audiatur et altera pars. Această poziţie nu a putut fi formulată decât pe temeiul unor informaţii înşelătoare sau incomplete cu privire la adevărata natură a situaţiei din România.

Vă rugăm să ne permiteţi ca, folosind experienţa noastră de cercetare şi cunoaşterea directă a climatului politic din ţara noastră, să vă prezentăm doar câteva puncte pe scurt:

· Curtea Constituţională nu este parte a sistemului judiciar independent din România. Este vorba de o instituţie unde numirile se fac politic şi care are ca unică vocaţie arbitrajul în chestiuni constituţionale.

· Curtea Constituţională a recunoscut că, substituindu-se Primului Ministru, Preşedintele Basescu a încălcat principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor. Guvernul României nu a mai răspuns în faţa Parlamentului, aşa cum se întâmplă în toate statele democratice din Uniunea Europeană, ci în fapt în faţa Preşedintelui, ca în Federaţia Rusă. Parlamentul a tins să devină o cochilie vidă, atunci când majoritatea guvernamentală nu a avut voie să voteze de câte ori exista riscul unei opinii disidente. În consecinţă, aşa cum a recunoscut-o Curtea Constituţională, suspendarea Preşedintelui este conformă cu Constituţia României şi urmează să fie confirmată sau nu de un referendum naţional, organizat de asemenea în strictul respect al legii.

Preşedintele Băsescu vorbeşte deschis şi liber despre rolul său de jucător, în ciuda faptului că un atare rol contravine definiţiei constituţionale a Preşedintelui României ca mediator. Alte incidente recente confirmă temerile noastre referitoare la modul în care Preşedintele Băsescu îşi înţelege competenţele.

· În 2009, Parlamentul a votat o moţiune de cenzură împotriva Guvernului, care a fost demis în conformitate cu legea. Preşedintele a refuzat să accepte propunerea majorităţii, cum se cuvenea, şi nu l-a desemnat drept Prim Ministru pe dl. Klaus Johannis, Primarul Municipiului Sibiu, susţinut de o largă majoritate, ci a prelungit mandatul Guvernului demis, doar ca să fie sigur că o echipă favorabilă îi va organiza realegerea ca Preşedinte al României.

· Preşedintele a declarat în direct într-un interviu televizat că i-a numit din proprie voinţă pe cei doi şefi ai Serviciilor Secrete care, în conformitate cu legea, trebuie să fie numiţi de Parlament. De curând a adăugat că ”aproape s-a decis” cu privire la persoana viitorului Procuror General care, în conformitate cu legea, este propus de către Ministrul Justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, organism independent.

· Acum câteva zile, Preşedintele i-a povestit în direct unui reporter TV că, atunci când Cancelarul Germaniei, dna Angela Merkel, l-a întrebat dacă există în Constituţia României reglementări privitoare la suspendarea Preşedintelui, el i-a răspuns că nu, nu există. A fost poate o eroare de exprimare, dar cum să lăsăm soarta ţării noastre în asemenea mâini? Articolul 95 al Constituţiei României este explicit şi defineşte procedura de suspendare, de la iniţierea ei la sfârşitul procesului; faptul că în Constituţia Germaniei sau a oricărui alt stat din Uniune Europeană nu există o asemenea prevedere nu are nicio semnificaţie în această materie.

Iată de ce, în ultimii ani, cetăţenii obişnuiţi ai României au devenit tot mai îngrijoraţi de acţiunile întreprinse de Preşedintele Băsescu şi de apropiaţii săi. Ei au fost votaţi pe baza unui program de justiţie, echitate şi bunăstare a cetăţenilor. Dimpotrivă, Preşedintele însuşi a asumat un rol executiv direct când a iniţiat tăieri sălbatice ale salariilor şi pensiilor, fie că era vorba de profesori, de militari, de cadre medicale, de judecători şi funcţionari publici, decimând astfel clasa mijlocie în formare. În acelaşi timp, fondurile publice care-i plăteau pe clienţii partidului dominant au crescut an de an, în dispreţul retoricii de austeritate generală.

Poate încă şi mai îngrijorătoare au devenit manifestările de intoleranţă printre susţinătorii Preşedintelui. Lideri ai partidului care-l susţine au declarat că minoritatea rromă din România este “genetic programată” să încalce legile. Ni se repetă constant – în ecou cu declaraţiile Preşedintelui – că idealul european al unei societăţi care garantează o viaţă decentă pentru toţi este perimat, şi ar trebui să fie înlocuit de o societate “competitivă” în care doar cei mai adaptaţi şi mai puternici să supravieţuiască. Această formă brutală de darwinism social este opusul valorilor democratice ale Uniunii Europene, aşa cum le-am adoptat cu entuziasm în ultimii douăzeci de ani.

Acestea sunt doar câteva dintre evenimentele recente care au făcut să explodeze în iarna trecută demonstraţii civice în peste 60 de oraşe ale României. Referendumul din 29 iulie este expresia faptului că societatea românească refuză intoleranţa şi discrepanţele economice din ultimii ani. Sperăm cu toată sinceritatea că acest referendum va dovedi că idealurile democratice au rădăcini adânci în societatea românească, sunt vibrante şi pline de viaţă.

Apreciem din toată inima timpul şi preocuparea pe care le cheltuiţi pentru examinarea contextului pe care l-am evocat, şi care priveşte climatul politic al României într-un moment delicat. Sperăm că declaraţiile dvs de susţinere a democraţiei în România vor reflecta de asemeni aceste fapte complexe şi că, împreună, putem continua să lucrăm în interesul nostru comun pentru un viitor democratic, prosper şi tolerant deopotrivă pentru România şi pentru Uniunea Europeană.

Cu deosebită considerație,
Prof. dr. Nicolae Anastasiu, membru corespondent al Academiei Române, professor emeritus, Universitatea din București.

Prof. dr. Liviu Antonesei, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea « Al. I .Cuza » Iasi ; scriitor, jurnalist.

Prof. dr. Vasile Astarastoae, Rectorul Universității de Medicină și Farmacie « Gr. T. Popa », Iasi, Președintele Colegiul Medicilor din Romania

Horia Barna, scriitor, traducător

Prof. dr. Lavinia Bârlogeanu, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București

Dr. Vlad Bedros, Universitatea Națională de Artă din București

Corina Bernic, scriitor, traducător ; manager pentru Europa Centrală și de Est a programelor Robert Bosch Stiftung

Prof. dr. Dr.Andrei Bodiu, scriitor

Lect. Dr. Valentin – Victor Bottez, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Prof. dr. Romulus Brancoveanu, Facultatea de Filozofie, Universitatea din București

Bianca Burta-Cernat, critic literar

Anca Calangiu,filolog, tradcător

Dr. Ileana Cazan, cercetător științific I, director adjunct al Institutului de Istorie ”Nicolae Iorga” al Academiei Române

Paul Cernat, critic literar

Dr. Marius Chelcu, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei Române, Iași

Conf. Dr. Mihai Chioveanu, Facultatea de Științe Politice a Universității din București ; delegat al României în Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research.

Conf. Dr. Mirana Cioba, Facultatea de Limbi și literaturi Străine, Universitatea din București, catedra de limbi Ibero-Romanice

Conf. Dr. Alin Ciupală, Departamentul de Istorie a românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Dr. Razvan Constantinescu, DrMed., Universitatea de Medicină și Farmacie “Gr.T. Popa”, Iasi, medic primar, Centrul de Gasteroenterologie și Hepatologie

Lect. Dr. Emanuel Copilas, Ph.D Facultatea de științe politice, “Universitatea de Vest” Timisoara

Prof. dr. Emil Coșeru, Universitatea de Artă « George Enescu », București

Marius Costa, DrMed.,

Annia Costa, jurnalist

Dr. Ing. Eugen Cuteanu

Dorin David, cercetător, Universitatea “Transilvania” Brasov

Iarina Demian, actriță, regisor, scriitor.

Georgeta Dimisianu, editor

Nicolae Iordan-Constantinescu, PhD, profesor asociate, Universitatea FInanțe – Bănci, Bucuresti

Prof. dr. Octavian G. Duliu, Facultatea de Fizică, Universittea din București

Șerban Foarţă, scriitor

Ildiko Gabor -Foarţă, psiholog, traducător

Dr. Monica Ghetz, scriitor

Marius Ghilezan, scriitor

Dr. Cristian E. Ghita, cercetător post-doctoral, Universitatea din București

Prof. dr. Mihai Dinu Gheorghiu, Universitatea « Al. I .Cuza » Iasi

Prof. dr. Mihaela Grancea, Universitatea « Lucian Blaga » Sibiu

Andreea Grecu, PhD, manager cultural, Asociația Operatorilor Culturali din România

Prof. dr. Ladislau Gyemant, Directorul Institutului de Iudaistică, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj

Prof. dr. Constantin Hlihor, Decanul Facultății de Istorie, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București

Octavian Hoandra, scriitor, jurnalist

Prof. dr. Adrian Paul Iliescu. Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

Eugen Ionescu, DrMed., Hospices Civils de Lyon

Dr. Corina Iosif, cercetător științific, Institutul de Etnografie al Academiei Române, Cluj – Napoca

Lect. Dr. Ruxandra Ivan, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București

Florin Lazarescu, scriitor

Prof. dr. Ion Bogdan Lefter, critic literar, analist cultural și politic, scriitor, Facultatea de Litere, Universitatea din București

Prof. dr. Sabin Adrian Luca, Universitatea “Lucian Blaga”, Director General al Muzeului Brukenthal, Sibiu

Prof. dr. Ecaterina Lung, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Prof. dr. Coman Lupu, Facultatea de Limbi și Literaturi străine, Universitatea din București

Dr. Alexandru Mamina cercetător științțific, institutul de Istorie « Nicolae Iorga » al Academiei Române, București

Sorin Mărculescu, scriitor

Prof. dr. Tudor A. Marian, professor emeritus de Fizică, Universitatea din București

Prof. dr. Paulina Marian, profesor de Fizică, Universitatea din București

Conf. Dr. Alexandra Mitrea, decanul facultății de Litere și Arte, Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu

Lect. Dr. Adrian Muraru, Universitatea « Al. I. Cuza » Iasi

Prof. dr. Oana Muraruș, Facultatea de litere, Universitatea din București

Prof. dr. Marina Muresanu Ionescu, Facultatea de limbă și literatură franceză, Universitatea « Al. I .Cuza » Iasi

Dr. Carmen Musat, Facultatea de Litere, Universitatea din București; redactor șef, “Observatorul Cultural” București

Dr. Lucian Nastasa-Kovács, Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române,, Cluj – Napoca

Pof. Dr. Victor Neumann, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara, director (din 2008) al Școlii Doctorale Internaționale de Istorie Conceptuală „Reinhart Koselleck” din cadrul Universității de Vest din Timișoara

Viorica Niscov, cercetător, traducător

Prof. dr. Gheorghe Vlad Nistor, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Conf. Dr. Cristian Olariu, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Dr. Marius Oprea, directorul Departamentului de Investigații Speciale, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoriei Exilului Românesc

Alexandru Pecican, regizor

Prof. dr. Ovidiu Pecican, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca, membru în COnsiliul Național al Uniunii Scriitorilor

Dr. Emanuel Petac, conservator al Cabinetului Numismatic al Bibliotecii Academiei Române

Prof. dr. Zoe Petre, professor emeritus de istorie antică, Universitatea din București

Dr. Zeno Karl Pinter, membru corespondent al Institutului Arheologic German, (DAI), Președintele Comisiei Naționale de Arheologie

Prof. dr. Cristian Pîrvulescu, SNSPA, președinte Pro Democratia

Acad. Prof. dr. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universității « Babes Bolyai », Cluj – Napoca

Prof. dr. Grigore Popescu Arbore, Chief Technology Officer, The National Research Council / CNR, Institute of Marine Sciences / ISMAR, Venice – Italy

Lect, dr. Simona Popescu, PhD, Facultatea de Litere, Universitatea din București ; scriitor,

Iulia Popovici, critic literar

Prof. dr. Mihai Retegan, DHC Universitatea Ovidius, Constanta, Departamentul de Istorie a Românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Prof. dr. Zoltan Rostas, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București

Prof. dr. Michael Shafir, professor emeritus, Universitatea « Babes-Bolyai » Cluj

Prof. dr. Cezar Sigmirean, Universitatea „Petru Maior”, Targu-Mures

Conf. Dr. Elena Șaulea, UNATC, București

Ovidiu Șimonca, jurnalist, redactor șef adjunct, “Observator cultural”

Prof. dr. Monica Spiridon, PhD, habilit. , Universitatea din București, Membru al Academia Europea, Vicepreședinte al International Comparative Literature Association (ICLA), Chair to the Experts Panel of Literature, European Science Foundation ( Program ERIH), Membru al The European Pool of Reviewers, Evaluator of the European Research Council (” Bringing Great Ideas to Life”, Panel SH5)

Prof. Dr. Filip Stanciu, Rectorul Universității “Lumina” din București

Cornel Apostol Stanescu, fost Director General al Nvățământului SUperior și Cercetării, Ministerul Educației

Prof. dr. Constantin Stoenescu, Facultatea de Filosofie, Universitatea din București

Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, publicist

Dr. Alexandru Suceveanu, emeritus director adjunct, Institutul de Arheologie “Vasile Parvan” al Academiei Române, Bucharest

Prof. dr. Stelian Tanase, scriitor

Prof. dr. Antoaneta Tanasescu, Facultatea de Litere, Universitatea din București,

Prof. dr. Nicolae Serban Tanaşoca, Directorul Institutului de Studii Sud-est auropene al Academiei Române

Lucian Dan Teodorovici, scriitor

Conf. Dr. Zoltan Tibori Szabo, Departamentul de Științe Politice, Administrație și Comunicare, Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca

Conf. Dr. Nicolae Toboşaru, Universitatea din Oradea, Masteratul de Studii de securitate Euopeană

Prof. dr. Florin Țurcanu, Facultatea de Stiințe Politice, Universitatea din București

Dr. Silviu Vacaru, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei ROmâne, Iasi

Alexa Visarion, regizor

Conf. Dr. Viorel Vizureanu, PhD, Facultatea de FIlosofie, Universitatea din București.

Prof. dr. Laurentiu Vlad, facultatea de Științe Politice, Universitatea din București

Lect. Dr. Felicia Waldman, Universitatea din București

Lect, dr, Daniela Zaharia, PhD, Departamentul de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei, Facultatea de Istorie, Universitatea din București

LISTA RAMÂNE DESCHISĂ.
Persoanele care doresc să semneze pot să anunțe pe acest blog.

Add., 24 iulie:
Direct sau prin intermediarul blogului lui Stelian Tănase, am primit solicitarea de a adăuga pe lista semnatarilor mai multe persoane care și-au manifestat aocordul cu textul scrisorii după publicarea ei. Iată lista de azi:

Vasile Baghiu, scriitor

Mircea Bostan, scriitor

Călin și Simona Cainap, medici

Prof. Marilena Rodica Chiretu, traducator, scriitoare

Prof. dr. Pompiliu Comșa, Facultatea de Stiinte ale Comunicarii si Jurnalism, Universitatea APOLLONIA Iasi,

prof.univ.dr.Emil Coșeru, Univ.arte ”G.Enescu” iasi

Dan David, scriitor

Acad.prof.dr. Sorin Dumitrescu, pictor

Doina Dumitrescu, grafician

Monica Dumitrescu, filolog

Prof.dr. Constantin Flondor, pictor Timișoara

Ioana Geacar, scriitoare

Lector dr. Cristian Luca, Departamentul de Istorie, Universitatea Dunarea de Jos din Galati

Prof. Dr. Mihai Nicolescu, Universitatea de Medicina Carol Davila, Bucuresti

Damian Oancea, actor

Daniel Raduta -scenograf

Dr. Mihnea Strain, sef de lucrari UMF Timisoara

Victor Tănase, profesor

Dr. ing. Nicolae Țăran, analist economic
Marius Varvaroi, violonist
______________________
Dr. George Calalb, Presedintele Conventiei Medicilor Democrati din Romania 1992-2006

Ing. Mihai Costoiu, rectorul Universității „Politehnica”, București
Florin Iaru, poet

Dr. Cicerone Ionescu, matematician

Oana Buhan-Ionescu, filolog, M.A., E.M.B.A.

Radu Bogdan Matei, Specialist Relații Internaționale și Studii Europene, Universitatea din Haga

Alexandru Petria, scriitor

Doina Popescu, jurnalist

Adrian Rusu, arhitect

Dana Scumpu – functionar public

Liliana Tirel, profesor

Prof. univ. dr. emeritus Nicolae Ursulescu, Facultatea de Istorie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iasi.

LISTA RAMÎNE DESCHISĂ
Persoanele care vor să semneze pot să scrie pe adresa de email apelintelectuali@gmail.com

menționînd numele complet și titlurile, așa cum doresc să apară.

Iulie 23, 2012

mi-a inflorit cactusul. 29 de flori!

Iulie 11, 2012

Păianjenul şi medalia

Îi înțeleg acum pe cei ”bătrâni” care vorbesc plini de regrete când vine vorba de 89. Am avut un profesor de istorie în clasa a-8a pe care mi-l amintesc foarte bine. Ne-a sărit peste lecția cu ”revoluția” din 89, iar atunci când unii dintre noi am întrebat de ce am primit următorul răspuns: ”Lăsați. Mai bine rămâneți proști decât cu minciuni în cap!”. Orice am fi încercat să îl întrebăm despre acea perioadă din istorie ne izbeam mereu de același răspuns: ”Lăsați!”. Mai târziu am reușit să smulgem cu patentul câteva cuvinte din gura lui. Ne-a spus cam atât: ”Am fost și eu tânăr și naiv ca voi. Da au fost alții de sus mai deștepți!”
Nu încerc să reanalizez evenimentele din acea perioadă. Știu prea puține și prea puțin adevărate, iar eu am prostul obicei cartezian de a cugeta mult prea mult, pe lânga bolnăvicioasa practică de a mă îndoi de toți și de toate. Acum, fiind încă tânăr, mă gândesc și eu că am fost tânăr și naiv, dar au fost alții de sus mai deștepți. De la protestele din ianuarie și până acum nu s-a schimbat mare lucru. Sunt încă tânăr și naiv, numai că acum am rămas păcălit la puterea a 2-a.
Năstase este luat de genunchi și ridicat la același nivel cu Iuliu Maniu. Muzica românească continuă să fie din ce în ce mai proastă. Al 3-lea război mondial ne-a trecut pe lângă urechi, deși asta nu se mediatizează mai deloc. Și pe undeva pe acolo cel pe care l-am vrut jos în iarnă a fost aruncat de pe cal în momentul în care a schimbat ovăzul, iar acum toată lumea vrea să facă hop pe cal în locul său.
Vreme trece, vreme vine… și am ajuns să văd și să aud oameni alături de care am pus botul la prostii și bastoane în iarnă cum îl apără acum pe marinar. Cică statul de drept e în pericol. Cică America împreună cu toți piticii săi sunt îngrijorați de moarte când vine vorba de România. Serios? Dar când s-au încălcat drepturile civile cine a fost îngrjiorat? Păi nimeni.
Am ajuns să văd și proteste noi la care se intră numai dacă ești pe listă, iar dacă nu ești nu-i nici o problemă că te bagă domnii și ești și remunerat. Când vine vorba de toate aceste aspecte cine se îngrijorează? Vecinii mei anti marinaru sigur nu pentru că acum îl vor înapoi pe cal. De ce? Eh, uite că băieții din USL au fost obraznici și se zice că l-ar fi tras de pe cal intenționat. Adică domnul marinar nu a căzut chiar singur singurel.
Râd ca la circ și mă întreb dacă cei de la Globus își iau notițe… pentru că au ce nota.
Circ, circ, circ… și în tot acest circ scoate capul un păianjen. Un păianjen bine cunoscut, fondator al unei platforme literare pe care am activat, înjurat și scuipat chiar și eu (deși înțeleg acum că nu este foarte frumos să faci asta). Un păianjen bine stabilit pe pernuța lui caldă. Dar păianjenul ăsta are și un piept. Eh… și ce are în piept? Uite că are o medalie. Ce medalie? Medalia Ordinului Meritului Cultural în Grad de  Cavaler, categoria A. Păianjenul ăsta este decorat de însăși marinarul… adică de președintele de atunci (ca să nu facem totuși o confuzie ridicolă și să băgăm și alți marinari în oală).
Redau decretul postat pe Rețeaua Literară în data de 21 Ianuarie, 2012 la 1:17am:
”Decretul Nr.28 din 16.01.2012
privind conferirea Ordinului Meritul Cultural în grad de Cavaler

ACT EMIS DE: Presedintele Romaniei
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 44 din 19 ianuarie 2012

În temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi ale art. 100 din Constituţia României, republicată, ale art. 4 alin. (1), ale art. 7 lit. A şi ale art. 11 din Legea nr. 29/2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, cu modificările şi completările ulterioare,având în vedere propunerea ministrului culturii şi patrimoniului naţional,în semn de apreciere pentru talentul şi dăruirea de care a dat dovadă în întreaga sa carieră literară, pentru promovarea culturii româneşti în lume şi implicarea sa constantă în strângerea legăturilor dintre românii aflaţi peste hotare,Preşedintele României d e c r e t e a z ă:
ARTICOL UNIC
Se conferă Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria A „Literatura“, domnului Gelu Vlaşin, scriitor.
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI TRAIAN BĂSESCU
În temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţia României, republicată, contrasemnăm acest decret.
PRIM-MINISTRU EMIL BOC”
Îmi amintesc că înainte să mă numească în funcția de Editor de proză pe portalul literar (funcție în care am activat pentru scurt timp) păianjenul se arăta la fel de sătul ca și mine de toate lichelele și intelectualii crescuți precum mușchii pe spatele sistemului corupt. Nu știu dacă oamenii se schimbă cu adevărat, dar cu siguranță își perfecționează pupatul de funduri. Între timp păianjenul a trecut din latrina PDL-ului în marsupiul la fel de plin de mizerii la PNL-ului.
Pe data de 8 Iulie 2012, 1:oo pm păianjenul publică următoarele cuvinte pe siteul România Din Diaspora ( http://romaniadindiaspora.ning.com/profiles/blogs/o-sa-votez-da-pentru-demiterea-lui-basescu ):
” O să votez DA pentru demiterea lui Băsescu !
Nu-mi vine să cred că mai există oameni care-l văd pe Traian Băsescu într-o lumină favorabilă ! Și nu-mi vine să cred că anumiți intelectuali tineri sau mai puțin tineri pot avea o viziune atât de distorsionată asupra realității. Dacă Traian Băsescu era suspendat prin referendum încă din 2007 vă asigur că ne-am fi aflat acum într-o ipostază  mult mai bună din toate punctele de vedere (economic, politic, social). Păcălind în acel moment o majoritate electorală care îndură și acum efectele acelui vot, Băsescu n-a facut altceva decât să-și instaleze oamenii în toate instituțiile statului, să acapareze serviciile de informații, să manipuleze un guvern de marionete și mai ales să transforme țara într-un poligon al conflictelor, al nesimțirii si al urii, al corupției generalizate și al promovării nonvalorilor și a incompetenței. În orice stat civilizat președintele are un rol esențial de moderator. În România Băsescu a fost principalul motor al tuturor conflictelor instituționale din ultimii 8 ani. Ca să nu mai vorbesc de faptul că Băsescu este cel care a taiat 25% din salariile bugetarilor și 15 procente din pensie! Traian Basescu este cel care a încercat sa controleze totul în România. Unii sunt „uimiți” de rapiditatea schimbărilor și acuză majoritatea parlamentară de neconstituționalitate dar uită că de fapt aceasta era singura soluție viabilă și legală (conform procedurii parlamentare constituționale)  pentru a rezolva acest blocaj – o acțiune parlamentară legală și concertată care să repună în funcțiune instituțiile statului care timp de ani și ani de zile au fost unelte de manipulare pentru așa numitul „președinte – jucător”. În plus, întreg mecanismul propagandistic pus în funcțiune la nivel internațional pentru discreditarea acțiunilor majorității parlamentare a atins apogeul prin virulența mesajului transmis, mesaj care insinua că în România a avut loc o „lovitură de stat” și că „statul de drept este în pericol” sau că  „justiția este anihilată”. Cum e posibil ca anumiți europarlamentari români și responsabili ai filialelor ICR plătiți cu mii de euro de către statul român să facă declarații publice atât de alarmiste și de-a dreptul isterice care au fost pe punctul de-a destabiliza economia României ?  Cu astfel de mesaje și declarații nu s-a făcut altceva decât să se aducă imense prejudicii atât imaginii României cât și credibilității acesteia la nivel internațional. Asemenea iresponsabilități ar trebui sistate și penalizate imediat pentru că aici este pus în discuție viitorul unei națiuni și al țării, al României, nu interesele unei persoane sau grup de persoane sau ale unui partid politic. Doar din aceste motive și cred că e suficient să spun că voi vota DA pentru demiterea lui Băsescu din convingere și fără niciun fel de regrete ! ”
Șocant. Așa ceva nu se face. Să muști mâna care te-a medaliat? Păi cum? Ești atât de nesimțit încât nimeni nu te trage de urechi? Nu se poate.
Îl acuz pe acest păianjen de oportunism de cea mai joasă speță. Consider că ar trebui să fie privat de orice opinie impertinentă prin boicotarea tuturor portalurilor pe care le administrează (Atenție păianjene, căci Anonymous are ochii pe toți sugătorii și primesc și sesizări), căci unui păianjen trădător nu i se poate arăta decât șlapul. Poate unii veți întreba: ”Și ce voiai dom le? Să refuze medalia?”. Da. Să refuze medalia. Asta cu siguranță i-ar fi dat mai multă notorietate și verticalitate, dar lașul e tot laș.
Acțiunile josnice și scârboase pe care păianjenul le întreprinde nu se opresc aici. Cenzura reprezintă un alt episod interesant din sitcomul de prost gust pe care îl constituie activitatea păianjenului din ultima vreme. Mi-au atras atenția pe pagina publică a lichelei mesajele necontenite ale domnului Boris Mehr, un domn care mereu a scris lucruri interesante pe Retea și pe care obișnuiam să îl urmăresc ori de câte ori aveam ocazia. Boris Mehr cere în repetate rânduri să îi fie oferită un fel de explicație având în vedere că i-a fost suspendat contul de pe Rețea. Nu îmi imagineaz cu ce ar fi putut supărat acest Boris Mehr, dar licheaua dă dovadă de același comportament zăvorât în tăcere pe care l-a moștenit de la călărețul cel chior, probabil, odată cu medalia
Este rușinos și absolut de neconceput să muști cu poftă din osul aruncat apoi să îți negi condiția de câine, ba mai mult, să te faci că plouă, de ca și cum acest episod nici nu ar fi existat.
Domnule păianjen, în cine și în ce să mă încred eu și cei din generația mea? Dar nu, nu asta este întrebare potrivită căci generația din care fac parte este una deja pierdută, una pe care ați furat-o cu succes. Dar cei care vin în cine și în ce să se încreadă?
Pupați toate fundurile și lingeți toate podele care vi se dau. Acum sunteți încă novice, dar în câțiva ani veți fi un lingău și un laș de primă mână. Veți fi băgat eventual și în manualele de română (să ne ferească Dumnezeu). Și ce coșmar crunt…
Să îmi întreb odrasla: ”Ce v-a predat la română?”
Iar odrasla să îmi răspundă: ”Vlașin”
Vă aplaud domnule păianjen, lichea, sau câine… nu am găsit încă o denumire care să le întrupeze pe toate cele 3. Ați reușit să plecați de la nimic și să ajungeți la Un Nimic!
Norbert Matei

Iulie 8, 2012

„Medi, cu ochiul sticlos” al lui Marius Ghilezan

Vă anunţ cu deosebită plăcere o apariţie editorială- „Medi, cu ochiul sticlos”, un volum de poeme al scriitorului Marius Ghilezan, la editura „Brumar”. Ca să vă incit la lectură, transcriu câteva poezii mai jos. Felicitări, Marius! (A.P.)

Medi şi puiul de lăstun

Medi, cu ochiul sticlos
şi clonţul ei mare cât veacul,

trăncăneşte despre moarte şi viaţă,
puiul de lăstun aşteaptă lămurirea.

Deşertăciune şi vânt în miezul din vânt,
întunericul se cuibărea în inima întunericului
şi plinul era descojit de culoare şi umbră.
Dar ce a fost mai întâi?

Haosul a zămislit lumea
(continuă înţeleapta
Clănţănitoare ce depăşise de mult borna mileniului)

A apărut creaţia, căldura, dragostea, repetă ea,
ca o predică de amvon.
Dar ce ştim noi, tinere cu aspenger, ce a fost de dinaintea zeilor?
Se spune că viaţa,
dar dincolo de poartă?

Era particula lui Dumnezeu. Dar dinainte de Zeu?

Incantaţie

Prea departe cânturi, ne-nţelese taine

nici cu atâta beznă, Spiritul suprem,

prin căderi în sine, dezbărat de haine,

totul străluceşte, până la extrem.

Sus, o curioasă lume călătoare,

cam prea mulţi se-avântă-n buza avalanşei,

cu  naivitate, clar năucitoare,

prea mult vis îi mână-n Himalaya transei.

Iar prea înţeleptul, despovărat de păr,

trage după sine primii nesosiţi,

cu presupuneri fade şi poftele-n răspăr,

virtutea-i sus în munte, rog nu obosiţi!

Elefant la bloc

De dragul Savanei

mi-am luat un elefant

şi l-am urcat în apartament

pe scara de bloc

a distrus totul în casă

trebuie să-l vinzi,

îmi zise un prieten,

dacă te vaiţi

nu-l mai dai nici la preţ de porţelan.

Mă luă cu fiori,

am scos mobila

şi am deschis circul la etaj

în cartierul în care

locuiam singur.

De ce nu iubim leopardul?

Nu iubim decât ceea ce îmblânzim

îmblânzim selectiv

doar vietăţile care ne ling

ne plac fiarele cu dinţii piliţi

suntem prea firavi să iubim leopardul.

Colţ de Rai

Din Luzonul orhideelor saprofite

am cules seminţia veşniciei

Ecuatorul sfârtecat de liane

amăgind gândul revederii

mi-am durat un colţ de Rai

departe de uscatele frunze din cărţi

aud ropotul apei

ţipătul ploii dezlanţuite

şi foşnetul eucaliptului

văd flamingo şi aud “Dahil sa iyo”.

De ce-am plecat?

şi mai tai din lista cărnoasă

la adăpostul brusturelui

aşa mi-am amintit noaptea cu Marjorie

fredonând tagalog şi mâncând mango

era o altfel de Ammely

sclipea în umbra astrelor

uitasem să spun

patul era din accacia

regal înflorit.

Supravieţuiesc Paradisului.

Marius Ghilezan

Puteţi achiziţiona cartea de aici http://www.bookiseala.ro/marius-ghilezan-medi-cu-ochiul-sticlos/78271.html

Iulie 5, 2012

Ce-i doresc lui Băsescu