Archive for ‘comunism’

ianuarie 7, 2009

Porcul este om cinstit

C.N.S.A.S i-a eliberat lui Adrian Păunescu o adeverinţă cum că n-a colaborat cu Securitatea. Ca şi V.C. Tudor. Este un “porc”(cum s-a autocaracterizat) cinstit cu acte. Pentru cei mai tineri, transcriu o scrisoare de-a lui Păunescu adresată lui Ceauşescu:

Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,

Trist şi singur şi umilit, cum sunt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzân-du-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sunteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.

Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia.

Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment. Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric.

Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte.

Şi-ntr-un târziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă. Dar când am văzut că sunteţi încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut.

Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sunt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe. La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sunteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi când trebuie, şi când nu trebuie.

Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.

Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo.

Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român.

Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămână în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv.

Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sunt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mâna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social.

Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvântarea şi care să aşeze lângă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gânditor politic al situaţiei României sale.

Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial.

Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pârghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române.

Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvântarea din 6 februarie 1986. Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că,
într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte.

Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.

Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămână izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.

Să trăiţi, Măria Voastră!

Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986

noiembrie 15, 2008

A apărut “Istoria critică a literaturii române” de Nicolae Manolescu!

Renumitul critic literar a scris în epilogul lucrării:

“La originea acestei cărţi stă prejudecata că un critic literar e obligat să scrie până în jurul vârstei de cincizeci de ani o istorie a literaturii. Albert Thibaudet a publicat-o pe a lui când avea şaizeci, iar G. Călinescu când avea patruzeci. Prejudecata ca atare mi-a fost cultivată de către prietenul meu Z. Ornea, care, ca istoric literar el însuşi, dar mai ales ca editor, fie şi într-o editură de stat, cum erau toate înainte de 1989, era convins că poate garanta apariţia unei cărţi care întâmpina, prin natura ei, nenumărate dificultăţi. M-am referit în prefaţă şi în postfaţă la dificultăţile de principiu. Z. Ornea, ca şi mine, se gândea însă mai degrabă la cele legate de Cenzură. Primele noastre negocieri au avut loc pe la jumătatea anilor ’80, când mă apro­piam de vârsta de cincizeci de ani. Deşi era vorba pentru început doar de partea consacrată literaturii de dinainte de 1900, mai puţin expusă, n-aveam cum să precedem toate rigorile Cenzurii. Cea mai importantă era clară: interdicţia de a menţiona numele autorilor care părăsiseră ţara, tot mai mulţi în deceniul al nouălea. Fiind în discuţie opere vechi, numele interzise nu erau ale unor scriitori, ci ale unor critici şi istorici actuali care se pronunţaseră despre ei, ceea ce limita gravitatea lucrurilor, dar n-o excludea. Imposibilitatea de a-i cita era cât se poate de stânjenitoare. Unul dintre ei, Virgil Nemoianu, care trăia în SUA, scrisese o carte incon­tur­nabilă despre romantism. Ion Negoiţescu, care publicase un volum de studii despre scriitorii moderni din a doua parte a secolului al XIX-lea, tratându-i, foarte original, ca pe contemporani ai noştri, se refugiase în Germania. Primul volum al istoriei a fost gata, destul de repede, în primăvara lui 1989. El cuprindea literatura medievală, neoclasicismul şi proza romantică şi postromantică. Numele interzise nu lipseau din versiunea care a mers la Cenzură. S-a cerut eliminarea lor. Le-am eliminat, dar am lăsat titlurile cărţilor lor de care mă folosisem şi din care reprodusesem unele pasaje. Cenzura a închis ochii. Dar, cum nu ştiai niciodată ce se putea întâmpla, până în ultima clipă, ori chiar după tipărire, m-am înţeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil apariţia cărţii. Situaţia politică era tot mai critică. Regimurile comu­niste din Europa se prăbuşeau după o lege a dominoului care ne dădea şi nouă, românilor, anumite speranţe. Întârzierea era aşadar vitală, dacă nu doream să risc mutilarea întâiului volum. La cel despre literatura de după 1948 nici nu îndrăzneam să mă gândesc. Cartea a fost expediată la o tipografie din Bacău, cu care Editura Minerva colabora. Consemnul din partea editorului era să nu se grăbească. Din prudenţă, m-am dus la jumătatea lui decembrie 1989 la Bacău, înarmat cu un teanc de pagini noi şi cu numeroase corecturi de detaliu, pe care voiam să le introduc în carte, nu atât din necesitate, cât spre a o mai ţine în loc o vreme. N-am ajuns însă la tipografie. O întâlnire cu Gheorghe Toma, care era preşedintele Consiliului Judeţean şi pe care-l cunoşteam de la „Zilele Călinescu” din Oneşti şi, pe când era secretar cu propaganda în oraşul moldovean, ne acorda tot sprijinul,m-a determinat să renunţ. Gheorghe Toma, pe care l-am vizitat în clădirea înconjurată de taburi a Consiliului Judeţean, m-a scos strategic din birou, conducându-mă până în părculeţul din spate, unde, după ce mi-a propus să mă aşez pe o bancă, mi-a spus: „S-a terminat!” Declaraţia era prea categorică şi venea, în plus, de la un om prea bine informat ca s-o pun la îndoială. Aşa că m-am dus acasă la profesorul Nicolae Neagu, fostul meu student, şi am ascultat până seara emisiunile radioului Europa liberă. Era marţi, 18 decembrie. Timişoara fier­bea. În noaptea precedentă, Toma participase la o teleconferinţă în care, după cum îmi relatase, Ceauşeştii strigaseră pe două voci un singur cuvânt: „Trageţi!” După părerea lui Toma, atât partidul, cât şi Securitatea îl abandonaseră pe Ceauşescu din pricina acelui strigăt repetat, care, dacă i-ar fi dat ascultare, i-ar fi făcut complici în evenimente din care n-aveau cum să mai iasă. Profesorul Neagu, care, în paranteză fie zis, va conduce la preluarea puterii în oraş patru zile mai târziu, secondat de Viorel Hrebenciuc şi de Valeriu Iacubov (asta e istoria!), era şi el de părere că totul s-a sfârşit. M-am întors la Bucureşti fără să mai solicit tipografilor întâr­zierea tipăririi. Imediat după revoluţie, am cerut şpalturile (printurile de azi) ale volumului şi am reintrodus numele cenzurate. Primul volum al Istoriei critice a apărut în 1990 la Editura Minerva.Pauza care a intervenit în deceniul următor a fost una de tipărire, nu de lucru propriu-zis. Am continuat să scriu (Poeţi romantici, tipărit la Editura Fundaţiei Culturale, unde a fost reeditat şi primul volum, reprezintă dovada, deşi nu era la propriu vorbind un al doilea volum). Ceea ce s-a schimbat a fost ritmul. Şi nu doar noile mele ocupaţii, politice, l-au încetinit, ci câteva alte împrejurări despre care n-am vorbit până acum. Unele ţineau de însăşi materia dificilă. Capitolul despre Eminescu m-a ţinut în loc ani buni. Simţeam în mod limpede că marele poet tre­buie abordat diferit decât fusese, de către Ion Negoiţescu inclusiv, al cărui studiu capital data, el însuşi, de patruzeci de ani (tipărit în 1968, fusese scris în 1952). Dar capitolele care nu mă lăsau să dorm erau cele despre literatura con­tem­porană. Intuiţia îmi spunea că trebuie lăsate lucrurile să se aşeze. După un deceniu şi jumă­tate, când am ajuns la perioadacomunistă, mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Am fost obligat să recitesc aproape totul. Trebuie să spun, de altfel, că am recitit toate cărţile, chiar şi pe cele despre care scrisesem, şi uneori şi nu numai o singură dată, în treacăt. N-am păstrat decât acele pagini scrise înainte pe care mi s-a părut inutil să le reformulez după noua lectură. Am recitit şi întreaga critică referitoare la scriitorii de ieri şi de azi. Ocazie cu care mi-am verificat aprecierile asupra valabilităţii în sine a criticii şi nu doar asupra meritelor ei tranzitive. (…)În 2003, când Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, mi-a propus un termen de predare după cinci ani (care m-a scos din impas, publicarea într-un singur volum a Istoriei îngă­duindu-mi să mă plimb, ca un cursor, pe toată suprafaţa literaturii române în funcţie de posi­bilităţile de informaţie şi, de ce nu, de capriciile spiritului meu critic), aceste dicţionare înce­puseră să apară şi mă dispensau de nevoia de a trata, nu pe picior de egalitate, desigur, dar, în orice caz, laolaltă scriitori de toată mâna, nemaicitiţi de nimeni şi dispăruţi din librării şi din manuale. Aşa s-a născut ideea că o istorie a literaturii este altceva decât un dicţionar. Mărtu­risesc a n-o fi avut de la început. Nu vreau să fie trasă de aici concluzia că selecţia pe care mi-am permis-o a fost influenţată sau, cu atât mai puţin, că este aceeaşi cu a generaţiei 2000. Lecţia pe care profesorul a învăţat-o de la stu­denţii lui este aceea că trebuie să fim atenţi la actualitatea literaturii din toate timpurile, nici­de­cum că tre­buie să avem gusturi şi preferinţe ase­mănătoare sau identice. În postfaţă m-am războit nu numai cu preferinţele şi gusturile generaţiei 2000, dar şi cu pariul ei exclusiv pe prezent. Altul e însă sensul în care vorbesc aici de actualitatea clasi­cilor şi a modernilor. Ei sunt cu adevărat actuali, nu însă toţi şi nu numaidecât aceiaşi pe care conta generaţia lui Călinescu şi, de ce nu, gene­raţia mea. O nouă selecţie (poate mai drastică, în orice caz mai potrivită cu spiritul mileniului în care am intrat) era aşadar de rigoare. Revăzând sumarul Istoriei critice, trebuie să admit că selecţia constă mai puţin în ce afirmă decât în ce neagă: e mai bine definită de absenţe decât de prezenţe. Marii scriitori au rămas, în secolul XIX, aceiaşi. În secolul XX, lista e mai bogată, dar nu radical alta. Blecher, Holban, Pillat şi Mateiu I. Caragiale nu erau scriitori canonici în Istoria lui Călinescu. Dar Sadoveanu şi restul, da. În schimb, absenţele sunt mult mai semnificative, mai ales în perioada de dinainte de 1916 (Brătescu-Voineşti şi compania), dar şi în perioada interbelică (Cotruş, Crainic, Gyr, Demostene Botez, Camil Baltazar etc. şi într-un fel, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Gib I. Mihăescu, pe care i-am expediat în câteva rânduri). Cât priveşte contemporaneitatea, aici selecţia poate suscita nedumeriri încă şi mai mari. N-am pretenţia infailibilităţii. Se prea poate ca într-o a doua eventuală ediţie s-o revizuiesc. În cazul contemporanilor, întrebarea principală este de ce i-am cruţat pe unii şi nu pe alţii de apartenenţa la realismul-socialist. Cea mai drastică penalizare a suferit-o Marin Preda, unul dintre scriitorii importanţi de după al Doilea Război Mondial. Dar e un scriitor cu o gândire realist-socialistă, cu tot imensul lui talent, atât în primul volum din Moromeţii, cât şi în ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni. Judecata nu priveşte valoarea operei, ci ideo­lo­gia ei (literară, înainte de orice). În fine, am coborât nivelul tonului judecării estetice a mul­tora dintre contemporani, dar pe care i-am reabilitat (nu în compensaţie, ci fiindcă mi s-a părut firesc) ca scriitori reprezentativi. Nu e o simplă deosebire de nuanţă. Cu toate concesiile la care Cenzura (dar şi autocenzura) i-au împins, scriitorii cei mai de seamă s-au dovedit, după 1965, capabili să înfrunte provocările unei ideo­logii şi ale unei politici culturale pe cât de primejdioase, pe atât de perfide. Majoritatea operelor dintre 1965 şi 1989 au o miză mare. Morală şi politică. Inclusiv cele de critică lite­rară, care au reuşit să opună canonului oficial, preponderent politic, un canon propriu, bazat pe estetic. Nu vreau să ascund că le-am recitit cu oarecare îndoială. Mă temeam de faptul că ar putea părea „datate” sau ca măcar unele dintre concesii să fie astăzi greu de suportat. Din fericire, au rezistat admirabil la o relectură care nu mai datora mare lucru celei de altădată. Contestarea acestor scriitori în vremea din urmă n-are nicio justificare. Prin operele lor, oricât de imperfecte, ne cunoaştem mai bine trecutul şi, prin el, pe noi înşine. Criticii gene­raţiei 2000 care cred de cuviinţă că aceste opere merită să fie uitate dovedesc iresponsabilitate. Ele reprezintă o moştenire demnă de respect. Şi nu le putem opune mai nimic din literatura recentă, oricât ar fi de îndrăzneaţă sub anumite raporturi, dar al cărei spirit civic este inexistent şi care nu se adresează părţii celei mai consis­tente din fiinţa noastră. (Motivul pentru care nu i-am acordat un capitol, cum n-am acordat în general scriitorilor care au debutat după 1989, n-are însă nicio legătură cu această observaţie generală. Există în ultimii ani destule scrieri notabile şi promiţătoare. Dar e nedrept a decide însemnătatea individuală a unor autori foarte tineri, care pot rezerva surprize, iar despre un trend general e prea devreme a vorbi.).”

Şi-o invitaţie:

“Editura Paralela 45 va invita joi, 20 noiembrie, ora 14, in holul central al pavilionului Romexpo, la lansarea volumului Istoria critica a literaturii romane. 5 secole de literatura de Nicolae Manolescu. Evenimentul are loc in cadrul targului de carte Gaudeamus 2008. Vor fi prezenti: Calin Vlasie, Mircea Cartarescu, Nicolae Manolescu Dupa un travaliu de documentare de peste douazeci de ani, profesorul Nicolae Manolescu publica acum monumentalul sau studiu Istoria critica a literaturii romane. 5 secole de literatura. Aceasta opera este, dupa Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent a lui G. Calinescu, cea mai importanta sinteza asupra literaturii din Romania, depasind-o insa prin vastitate pe prima. Critic postbelic de mare prestigiu, Nicolae Manolescu inglobeaza in lucrarea actuala prime volume publicate in anii 90, la care adauga studii noi despre opere ale literaturii romane din contemporaneitatea imediata. Prin rediscutarea unor fatete importante ale literaturii de la noi si prin atitudinea cateodata polemica in fata unor judecati de valoare prea usor consacrate, Istoria critica a literaturii roman. 5 secole de literatura ofera o perspectiva esentiala asupra canonului critic actual. Asa cum precizeaza si subtitlul – 5 secole de literatura – perioada cartografiata de impunatorul studiu reprezinta cel mai intins interval literar analizat de vreun studiu de istorie si critica literara de pana acum, producand o imagine limpede si impresionanta despre intreaga evolutie a literaturii romane. Tiberiu Stamate Coordonator PR Editura Paralela 45”

septembrie 14, 2008

O fapta demna de tot respectul. Colectia fiselor penale ale detinutilor politici

De pe blogul lui Dan Şelaru http://romaniadeieri.blogspot.com/ am aflat că un semen de-al nostru, care nu mănâncă doar pentru defecaţie şi care este deocamdată anonim, s-a apucat de un proiect extraordinar. A scanat fişele penale ale celor condamnaţi la moarte în perioada comunistă şi fişele deţinuţilor politici. La ultimele a ajuns până la litera C. Vedeţi http://82.76.42.19/index.php

august 12, 2008

Eroii nu se întorc acasă

(cu gândul la Soljeniţîn, Monica Lovinescu, Regele Mihai, Paul Goma, Doina Cornea…)

Sunt excepţii care au sărit bariera fricii. Eroii.
Noi am rămas în piperniceala evidenţei contabile. În saluturile servile, în căldura uterină a birourilor. În obstinaţia compromisului.
Ei sunt ei. Aproape. Dar, totuşi, umilitor de departe. Raşi şi frezaţi de meşteşugitorii cuvintelor. Tămâiaţi chiar. Repere.
Au atins punctul de graţie.
Cu toate că sunt vii, nu mâncăm aceeaşi ciorbă. De fapt, cum să mănânce eroii ciorbă? Cu borş, piper şi sare. Ştiu să tragă vânturi? Cum să-şi scuture firimiturile de pâine din barbă? Ce mai vor? Haida, de! Să ne întindă pe metru zi după zi slăbiciunile? Să ne vadă cariile dinţilor? Să ne spună ce ţigări să fumăm? Să ne aleagă culoarea prezervativelor? Să ne sfătuiască pe cine să votăm?
Cum să-i reprimim ca vecini? I-am băgat în manuale. Îi învaţă copiii. Nu-i destul?
Ei ne obosesc. Groaznic. Casa lor este istoria.
Marş acasă!
Alexandru PETRIA

august 4, 2008

In loc de-o lumanare pentru Soljenitin


A fost un om care a schimbat istoria, plecând dintre noi la 89 de ani. Pentru formarea mea a însemnat enorm, alături de Paul Goma şi Monica Lovinescu, personalităţi exemplare care au denunţat crimele comunismului.
Vă invit să scrieţi cum l-aţi perceput.
Randurile doresc sa tina loc de-o lumanare aprinsa.

august 3, 2008

George Orwell, zilnic pe net


Celebrul autor al lui „1984” şi al „Fermei animalelor” http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Orwell va reintra în forţă în atenţia publică prin publicarea zilnică a jurnalului său.
Începând cu 9 august – la 70 de ani de la prima notiţă a romancierului în jurnal -, documentele vor fi publicate pe site-ul Orwell Prize (
http://www.theorwellprize.co.uk/home.aspx).

august 2, 2008

Dinozaurilor le prieste netul. Reflexiones del Comandante en Jefe si Ion Iliescu



Ca o dovadă că dinozaurilor le prieşte netul, vă spun că Fidel Castro comunică frecvent prin intermediul lui. Despre Iliescu bănuiesc că ştiaţi. Vă redau ultima postare in engleza a lui Castro, despre Jocurile Olimpice, dar la linkul de mai jos il gasiti in multe alte limbi:

Reflections by Comrade Fidel
The Harassed Team
The Olympics will very soon begin in China. Some days ago I wrote about our baseball team. I said that our athletes were put through a very hard test and that if something went wrong they were not the ones who deserved the harshest criticisms. I recognized their quality and patriotism. They felt depressed after the criticisms that came from Cuba.
Afterwards I learned that they were all in good spirits. They had learned how to eat the spicy Korean food with chopsticks, the way it is done in eastern Asia. On July 26 they sent a vibrant patriotic message. They will no doubt face with honor that difficult test.
But, will they be on an equal footing with regards to the teams of other rich powers, such as the United States and Japan, which will be competing against Cuba?
The first has almost thirty times as much inhabitants as Cuba; the second, at least eleven times as much. Neither of them is under any economic blockade and both are extremely wealthy. No one is robbing or plundering them of their athletes.
Japan has ordered its professional athletes to join the Olympic team, and they will have to; so has been the will of their masters. That has nothing to do with the athletes that have been turned into merchandise.
On the eve of the Olympics, the United States, with its mercenary money, bought Alexei Ramírez, who had been the leading home runner of the National Baseball series in our country in 2007. The coach of the team that bought him has boasted that he does not know in what base he should place Ramírez, because he had been well trained in all of them. It is disgusting to read about the details of the commercial arrangements surrounding the case, which have been disseminated by the cables, regarding the distribution of the money. Formerly, they had bought the most promising pitcher from the province of Pinar del Rio, José Ariel Contreras, thus creating uncertainty and mistrust.
In Edmonton, Canada, just before the beginning of a match with the team of the host country at the 23rd World Youth Baseball Championship, we learned that the southpaw Noel Argüelles, who would for sure be the starting pitcher of the game, and the shortstop José Antonio Iglesias, with a batting average above 500, were missing.
The courageous youth league pitcher from Pinar del Río, Julio Alfredo Martínez Wong, climbed the mound. He had already pitched for eight innings in a row and had one more out to make; there were men on the bases and he looked exhausted. In the bullpen, Joan Socarrás Maya was warming up hard; he was instructed to be ready to take action. Esteban Lombillo, the energetic and able coach of Cuba’s youth team had already been to the box. Julio Alfredo, exploding with dignity, demanded that he be allowed to continue pitching: „I will finish this game!” –he exclaimed. Lombillo, who was also upset about the despicable betrayal, knew what he meant and trusted him. Julio Alfredo put his heart and soul into the game. He pitched for the last out of the eighth inning. In the ninth he retired the batters by three consecutive strikeouts and beat the Canadian team by one run.
The substitute shortstop, Yandy Díaz, played wonderfully and connected for a double that was decisive for Cuba’s victory.
Edmonton has become a dumping ground. The Cuban athletes were badly taken care of. That city has the privilege of hosting that championship every year. We should analyze whether it is worth attending that tournament. Not even a single representative of the Cuban press had been sent to cover the event. All we know we have learned through unofficially.
The proud Cuban athletes of the Olympic baseball team, who have been wonderfully taken care of by their Korean hosts and will be even better taken care of in China, will have to compete under the unfavorable circumstances that I explained before. Whatever the results, they know that what really matters for us are the honor and the courage with which they struggle.
But the imperialist aggression is not only seen in baseball. Some months ago, part of our male soccer team let itself be drawn into an act of betrayal inside the United States, which limited Cuba’s prospects in that sport in the international arena. A female Olympic judo athlete, almost a sure gold medalist, was bribed. Buying our athletes they deprived us from five sure gold medals in Olympic boxing. It is like a call to slaughter against Cuba to steal brains, muscles and bones.
Why are the rich and powerful afraid of our small and blockaded island?
Leinier Domínguez struggles in Switzerland at one of the most important international chess tournaments.
At the Olympics, due to begin on August 8, our athletes in different sports will struggle to win the gold with more dignity than ever, and our people will enjoy their gold medals as they never have. Then the fanatics will remember the traitors.
Fidel Castro Ruz
July 31, 2008
12:32 p.m.
Sursa:
http://www.cuba.cu/gobierno/reflexiones/reflexiones.html

„Bunicuta” se opreşte asupra unui subiect despre care am scris si eu http://ioniliescu.wordpress.com/2008/08/01/realitati-pe-bloguri/ . Mă rog, nu mor de plăcere că şi Ion Iliescu gândeşte cam la fel despre chestiune.

iulie 26, 2008

Margarina lui Basescu si Securitatea


Marius Oprea este pe punctul de-a publica “Ascensiunea lui Băsescu”, o carte care sigur va face valuri în România. Volumul o să apară la Polirom.
Redau din “Obsevatorul cultural” două fragmente:

Camionul cu margarină

“În 26 mai 2005, care pica atunci într-o joi, după-amiaza de la ora 17, într-o populară emisiune, „România la raport“, realizată de Carol Sebastian la Radio Mix, se afla invitat vicepremierul conservator George Copos. La un moment dat, pe parcursul interviului, domnul Copos a devenit sentimental, povestind cum l-a cunoscut pe preşedintele României, Traian Băsescu, în 1990: „Eu ţin foarte mult la Traian Băsescu. Vă mărturisesc cu toată sinceritatea, îl cunosc din 1990, de cînd începuse şi el cu o fabrică de îngheţată. Îmi amintesc că aduceam împreună un camion de margarină şi îl împărţeam jumătate-jumătate. Traian Băsescu este un om special, este unul dintre marii lideri ai anului. Este un om foarte serios, foarte direct, este un om foarte hotărît“. Au trecut cîţiva ani de la acea emisiune, de atunci lucrurile s-au mai schimbat.”

Colaborator al Securitatii

“Conform unui document care a fost făcut public în circumstanţele unui proces derulat în 2004 şi asupra căruia vom reveni, emis de către Unitatea Militară 01150 (Arhiva) din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Traian Băsescu figurează în evidenţele păstrate ca fost colaborator al Direcţiei de contrainformaţii militare (Direcţia a IV-a din cadrul Securităţii), pe vremea cînd era student la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrîn“.
Ce înseamnă, practic, cele de mai sus? „Colaborator“ al Securităţii, spre deosebire de informator, era o persoană care, fără a semna un angajament şi fără a primi în mod obligatoriu un nume conspirativ, furniza de bunăvoie informaţii unui ofiţer al Securităţii. Fără îndoială, la Institutul de Marină era un asemenea „ceist“, cum era numit, prescurtat, ofiţerul de contrainformaţii al unităţii, care monitoriza atent atît cursanţii, cît şi profesorii Institutului, sub aspectul activităţii lor profesionale, dar, mai ales, al celui cu privire la fidelitatea faţă de regim. În genere, marinarii erau atent urmăriţi, datorită contactelor lor implicite cu străinii, contacte asupra cărora regimul comunist din România devenise de-a dreptul paranoic, pe măsură ce Nicolae Ceauşescu lăsa deoparte orice scrupul în întărirea puterii personale şi instaurarea dictaturii. Cu atît mai mult, încă din faza de pregătire, trebuiau controlaţi ofiţerii care aveau să îi comande. A fost sau nu studentul Traian Băsescu de la Institutul de Marină un asemenea colaborator? În orice caz, ca o primă reacţie, Traian Băsescu, liderul de partid şi candidatul la Preşedinţia României, nu şi-a ascuns mai întîi furia faţă de publicarea acestor informaţii despre trecutul său.”

iulie 24, 2008

Ceausescu- sfant!


Prietenul Marius mi-a suflat ideea într-un comentariu http://realiatealuipetria.blogspot.com/2008/07/sanctificarea-unui-criminal.html . Subiectul este potrivit ca să încep serialul “Aberaţia deşteaptă naţia”. La ruşi s-au găsit dilimani care să ceară sanctificarea lui Stalin; noi rămânem mai prejos?

iulie 24, 2008

Sanctificarea unui criminal


Via Lumeacredintei.info: “Partidul Comunist din Rusia va propune Sinodului condus de Patriarhul Alexei al II lea canonizarea lui Stalin. Acest lucru se va intampla daca acesta va castiga locul intai in topul celor mai de seama rusi, top realizat de televiziunea de stat. Actualmente el ocupa locul al doilea dupa tarul Nicolae al II lea. Sergei Malinkovich, liderul Partidului Comunist responsabil cu propunerea de canonizare a lui Stalin, a afirmat ca poporul ” l-a iertat pe acesta de inevitabilele erori si tragedii ale acelei perioade revolutionare. Stalin a devenit adevaratul lider national al Rusiei. El a transformat o tara inapoiata intr-un gigant industrial.”

La o asemenea aberatie n-ar trebui sa reactioneze patriarhii din celelalte state? Desigur ca si P.F. Daniel.

februarie 19, 2008

Umbra lui Fidel. La Havana

Castro a renuntat la preşedinţia Cubei http://www.hotnews.ro/stiri-international-2394075-fidel-castro-renuntat-presedintia-cubei.htm. Pe bune- oare trăieşte încă?

ianuarie 30, 2008

Papagalul Mihnea Georgescu vrea sa-i trimita la puscarie pe cei care nu au opinii “cum trebuie”

Ăsta http://realiatealuipetria.blogspot.com/2008/01/vomitati-citindu-l-pe-mihnea-georgescu.html, după ce a aprins pe net un scăndăluţ jalnic pe tema antisemitismului, recidivează în prostii şi zice azi:

„Nu am eu această putere deocamdată, dar nu este departe ziua când vom da socoteală, frumos şi democratic, de opiniile noastre, în faţa legii. Pentru că nu este normal să spui ce vrei, cât vrei, cum vrei şi cui vrei pe Internet. Ci trebuie să vorbim, frumos, cum am fost învăţaţi, ce trebuie, cât trebuie, cum trebuie şi cu cine trebuie.”

Da, n-are puterea deocamdată…!