Archive for ‘controversa religie’

octombrie 10, 2008

De la credinta la falsa religiozitate

Foarte des sunt oameni care se întreabă cum se face că la noi în România anumiţi creştini trebuie să fie păziţi de poliţie sau jandarmerie atunci când se roagă, de ce se calcă în picioare când vor să venereze moaşte, de ce se îmbrâncesc când primesc aghiasmă şi mai nou, de ce-şi împart pumni pentru două „sarmale sfinte” gătite la Mănăstirea Nicula? Ce-i determină pe aceşti oameni să uite de iubirea lui Hristos şi de faptul că El este cel care trebuie să primeze în viaţa unui creştin? Este greu să dai un răspuns la aceste întrebări fără a supăra păstorii creştinilor cu un astfel de comportament şi fără să rişti a fi catalogat drept un om de rea credinţă. De aceea în rândurile de mai jos voi încerca să vă împărtăşesc câteva idei pe care le-am expus de curând unor participanţi la un congres ţinut la Berlin.
Viaţa de credinţă a românilor are mult de suferit din cauza comunismului. Dacă în Polonia, Ungaria şi alte ţări din fostul bloc comunist a avut loc o revoluţie moralo-culturală înaintea celei politice, în România nici după schimbarea politică nu s-a petrecut aceast tip de revolutie. Bisericile interzise sau tolerate abia reuşesc să-şi facă loc în spaţiul controlat de Biserica colaboraţionistă şi sunt de cele mai multe ori obstrucţionate pentru a putea face ceva în acest sens, timp în care Biserica colaboraţionistă majoritară se pare că nu vrea sau nu poate cu actuala structură să îndrepte lucrurile. Sunt prea ocupaţi să-şi păstreze o poziţie de lider în România încercând din răsputeri să învrăjbească credincioşii proprii împotriva celorlalţi creştini. Cu alte cuvinte, semănând ură, amestecând adevărul cu minciuna îşi culeg imediat roadele; dar din păcate şi proprii lor creştini se învrăjbesc între ei.
Un alt motiv poate fi canonizarea unor aşa zişi sfinţi. De exemplu, Ştefan cel Mare, căruia fără a-i ştirbi din recunoaşterea cuvenită rolului său politic, trebuie să mărturisim că a avut o viaţă nu tocmai demnă de un sfânt. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, îl descrie foarte clar ca fiind „om nu mare de statu, aprig la mânie şi grabnic vărsător de sânge nevinovatu. De multe ori la ospeţe omora fără judeţu”. O astfel de canonizare poate determina creştinii acestei Biserici să aibă atitudini violente şi nedemne, fără să-şi pună nici măcar un moment problema că ar greşi în faţa lui Dumnezeu. La un moment dat cineva mi-a explicat că acest mare sfânt s-ar fi putut converti pe patul de moarte, dar atunci vă întreb nu este această explicaţie o invitaţie la o viaţă imorala? Cu siguranţă căinţa i-a putut aduce mântuirea, dar asta nu-i sfinţeşte existenţa anterioară. Oare nu astfel de exemple îi detremină pe unii „creştini” să săvârşească fapte oribile scuzându-se în faţa propriei conştiinţe: „m-oi căi înainte de a muri”. Mai mult, Atanasie Todoran din Bichigiu ce a fost de curând canonizat la Salva este considerat sfânt şi pentru faptul că şi-ar fi împiedecat fiul muribund să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Cristos din mâinile unui preot unit. Cu alte cuvinte este considerat sfânt un om ce s-a opus lui Cristos prezent în Sfânta Taină. A fost canonizat un Anticrist. Aceste canonizari politizate şi prozelite fac mult rău şi produc multe victime. De aceea nu trebuie să ne mirăm că în România avem şi Biserici pline, dar şi închisori la fel de pline. Nu trebuie să ne surprindă nici atitudinea unor Ierarhi care au cerut caterisirea Mitropolitului Corneanu pentru că s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Cristos alături de Greco-Catolici. Nimic nu trebuie să ne mai surprindă, totul este posibil atâta timp cât cei ce-şi dau seama că astfel de atitudini distrug imaginea Bisericii lui Hristos în ansamblul ei nu vor lua atitudine.
Alin Cîndea
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

## UPDATE Alexandru Petria-
Un taran a descoperit plagiatul unui scriitor român
https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/09/un-plagiat-aurel-podaru/

septembrie 10, 2008

Dumnezeu a venit cu Citroenul

Mi-am cumpărat un Citroen fără să am permis, aşa cum taică-meu şi-a luat demult un disc cu Edith Piaf fără să aibă picup. Făţă de bătrânul, care era topit după solistă, pe mine nu mă rodea deloc amorul automobilistic. Chiar deloc. Dar aşa a stat treaba.
Tocmai m-am hotărât să mă las de ziaristică şi să mă apuc de afaceri. Visam să mă îmbogăţesc repejor, ca să fiu liber să scriu poezie şi proză. Şi am dat-o pe comerţ ca mulţi români în anii ’90. Iar comerţul s-a legat de mine doar cu pagube, aveam s-o constat ulterior.
M-am reîntors în Transilvania după ce ne-am vândut apartamentul din Bucureşti. Ne-am mutat- şoţia, fetiţa şi eu- în apartamentul bunicului, pe care ne-am angajat să-l întreţinem, dar le-am plătit şi-o cotă părinţilor. Fiindcă ei au cumpărat apartamentul de la stat cu câţiva ani în urmă, pe preţul unui frigider, când pentru voturi Iliescu s-a hotărât să-i transforme pe chiriaşi în proprietari. Mi-au cerut, am plătit. Acum leii de frigider ai părinţilor s-au transformat în jumătatea preţului real al locuinţei. E de spus că bunicii m-au crescut. Bunica a murit când eram în liceu.
Pe lângă traiul cu bunicul, m-am ales şi cu un magazin cu haine şi, bineînţeles, cu Citroenul alb la mâna a doua pe care găseam des scris “Spalămă”. După acest tip de vehicul s-a fabricat la noi Oltcit. Neştiinţa gramaticii, pasămite, se armoniza de minune cu praful de pe automobilul parcat lângă drumul naţional. Rareori mergeam după marfă cu el, când conducea mustăcind câte un prieten. Căci şi prietenii preferau să ne ducă cu maşinile lor şi să plătim cheltuielile, numai să nu folosească Citroenul cu motor suprarealist, dificil de reparat pe drum, la o adică.
Deşi am terminat şcoala de şoferi împreună cu soţia, nu mi-am luat permisul de conducere. N-am mers la examenul final. Soţia s-a luat după mine. Astfel că în casă n-aveam nici un permis de conducere. Urcând la volan, trăiam cu spaima nu că o să mă accidentez, nu, ci să nu accidentez pe cineva, să nu nenorocesc existenţa cuiva- apoi, cum aş putea să trăiesc cu vinovăţia în suflet? Terminând orele de condus, sigur că ştiam să şofez. Chiar m-am urcat de două-trei ori în maşină şi am luat-o la drum prin oraş când eram suficient de beat ca să nu-mi dau câtă idioţenie era între urechile mele. Odată, în sat la soacra, am mers prin albia pârâului cu Citroenul ca la raliuri, şi-am făcut un salt cu el de trei-patru metri de pe un dâmb. La aterizare, dacă până atunci ştiam că are doar un motor care toarce silenţios, de atunci încolo am conştientizat că maşina este compusă din mii de piese, din care o mulţime au început să sune.
Cu bunicul ne înţelegeam la fix. Amândoi eram regalişti şi înjuram comuniştii. El mai vocal deoarece a fost şi prizonier în război la ruşi. Îşi iubea nepoţica pe care o plimba cu taxiul la izvor după apă, iar Dalia, la trei ani, nu-l slăbea o clipă. Cu soţia mea, Andrada, avea alt numitor comun. Bunicul Gavril era bolnăvicios de mâncăcios şi ea gătea la superlativ. Era un maniac al sarmalelor. Andrada l-a cucerit, s-ar zice, şi cu sarmalele ei. Mă certam cu bunicul doar pe seama lui Dumnezeu şi el mă numea “spurcăciune ateistă”. Era greco-catolic practicant. Nu putea să priceapă că un om deştept- mă credea deştept- poate să fie ateu dacă nu-i comunist. “Nu-ţi bagi degetul în cur ca să-ţi atingi omuşorul, ţi-l bagi în gură”, zicea.
Cu peste doi metri, bunicul arăta ca un docher în ciuda faptului că a fost frizer toată viaţa. Niciodată nu i-a displăcut băutura şi se bucura că mă are ca partener spre necazul Andradei, care nu suferea beţivii. Nu eram noi beţivi cum ne spunea ea, dar nu ne dădeam în lături s-o facem lată uneori. “E femeie s-o ungi pe pâine Andrada, obişnuia să zică bunicul când avea coniac la bord, trăgându-mi cu ochiul, dar Dumnezeu i-a dat limba cam prea lungă-lungă”. Era fraza lui stas în asemenea ocazii, pe care o rostea întotdeauna după câteva minute de la întoarcerea acasă, timp în care Andrada ne probozea în fel şi chip. Zicând astea îşi privea în ochi soţia nepotului, apoi o săruta zgomotos pe obraz.
Bunicul nu pierdea prilejul să mă miştocărească pe seama Citroenului. Cu obstinaţie. Mă tot întreba dacă vreau să-l transform în coteţ de găini. Îndeosebi din cauza asta, m-am hotărât să-l vând. Am dat anunţuri în ziare, am lipit afişe pe unde am putut, însă n-au apărut amatori. Fiind parcată pe trotuar, o mai loveau pietricele aruncate de roţile camioanelor şi rugina a început să se arate pe ea ici-colo. Când îşi aduceau aminte, doar Andrada sau bunicul o spălau. “Ca să vadă găinile sfântul soare”, zicea bunicul Gavrilă.
Bunicul a murit repede, în stilul lui, după doi ani în care am locuit împreună. Citroenul era tot în faţa blocului, la un an de când vroiam să-l dau dar nu-l vroia nimeni. L-am internat joi în spital, îl durea pieptul şi burta, iar vineri la prânz a murit. “Nu fii cufurit, nu plânge. Să ştii zevzecule că Dumnezeu există, să-ţi intre în cap.”, au fost cu aproximaţie ultimele lui cuvinte, rostogolite mângâindu-mi mâna. Atunci am plâns prima oară în existenţa mea de matur.
Deoarece era sfârşitul săptămânii şi trebuiau să-i facă şi autopsie, medicii mi-au spus că nu pot să-i scot corpul din spital decât luni. Am început să mă gândesc la înmormântare, implicit la cheltuieli. Ştiam că avea fonduri de înmormântare la două firme de de acest soi, a cotizat zeci de ani la ele, iar carnetele se găseau la maică-mea. Nu mi-am făcut probleme până când cea care m-a născut a zis că nu-mi dă carnetele deoarece eu m-am obligat să-l îngrop. Am simţit cum mă cuprinde disperarea.
În ultimele zile vânzările la magazin au fost puţin peste zero, iar prietenii, majoritatea scriitori, aveau bani câtă dragoste de pisici are şoarecele. Eram disperat şi-mi era ruşine de situaţie. Nu le doresc nici duşmanilor sâmbete şi duminici asemeni celor de atunci. Mă gândeam să mă sinucid, dar n-am avut curaj.
Luni dimineaţa beam cafea şi probabil că eram la fel de negru la faţă ca şi cafeaua. Peste cîteva ore trebuia să-l scot pe bunicul din morga spitalului. Am deschis uşa după ce am auzit soneria şi am vrut s-o închid repede la loc la primul impuls. Al doilea gând a fost să-i invit în hol, poate-mi fac un serviciu ucigându-mă. Erau doi ţigani destul de solizi, curaţi dar fioroşi. Mi-au spus pe scurt că doresc să cumpere Citroenul. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Mi-au mai zis că n-au toţi leii, ci doar trei-sferturi din suma la care ne-am înţeles în final. Restul urma să-i primesc peste o lună. Fără multe poveşti, au început să-mi numere bancnotele în palmă şi am semnat pe loc un contract pe-o coală de hârtie.
Peste o lună, punctual, ţiganul cumpărator al Citroenului a bătut iar la uşa noastră. S-a scuzat că nu are restul de lei promis. Şi-a înmormântat o fetiţă. Acolo i-a folosit. Era în haine de doliu. I-am zis că nu-mi mai datorează nimic.
Mi-a intrat în cap că Dumnezeu există.
Alexandru PETRIA

iulie 29, 2008

Fanaticii profetul Mohamed au iar treaba cu arta


Scriitorul turc Nedim Gürsel este în centrul unui scandal în tara lui datorita romanului „Les filles d’Allah”, editat în Franta de Seuil. In 1981 el a fost condamnat de catre un tribunal militar pentru „ofensarea fortelor armate”, în conformitate cu articolul 159 din Codul Penal, pentru romanul „O vara lunga la Istanbul. „Acum s-au depus plângeri împotriva lui, invocandu-se articolului 216 (alineatul 3) din Codul Penal care se refera la „incitare la ura” contra credintei. Pentru scrierea cartii, a petrecut mult timp studiind viata profetului Mohamed. Nedim Gürsel apara romanul sau, pe care-l considera „o încercare de a pune sub semnul întrebarii natura Islamului”, nu o blasfemie. Este de mentionat ca „The Satanic Verses” de Salman Rushdie nu au fost traduse în turca.

P.S Sunt curios cine-o sa preia din presa aceasta stire in premiera. Lupta pentru libertatea cuvantului nu mai preocupa pe multi.

UPDATE: Mediafax şi Cotidianul au dezvoltat subiectul. Nu-i rău.

iulie 24, 2008

Sanctificarea unui criminal


Via Lumeacredintei.info: “Partidul Comunist din Rusia va propune Sinodului condus de Patriarhul Alexei al II lea canonizarea lui Stalin. Acest lucru se va intampla daca acesta va castiga locul intai in topul celor mai de seama rusi, top realizat de televiziunea de stat. Actualmente el ocupa locul al doilea dupa tarul Nicolae al II lea. Sergei Malinkovich, liderul Partidului Comunist responsabil cu propunerea de canonizare a lui Stalin, a afirmat ca poporul ” l-a iertat pe acesta de inevitabilele erori si tragedii ale acelei perioade revolutionare. Stalin a devenit adevaratul lider national al Rusiei. El a transformat o tara inapoiata intr-un gigant industrial.”

La o asemenea aberatie n-ar trebui sa reactioneze patriarhii din celelalte state? Desigur ca si P.F. Daniel.

iulie 5, 2008

Caricaturi cu Iisus

iulie 4, 2008

Raliul Patriarhiei

Văzut-am că Preafericitul Daniel a devenit un mogulaş de presă. Că biserica şi-a înfiinţat şi-o agenţie de turism. Patriarhul are vocaţia comunicării şi afacerilor, fiind mai destupat la minte.
De aceea am o sugestie pentru promovarea dreptei credinţe. Şi pentru numărarea arginţilor. Cu motoarele sfinţite smerit, cum se face la unele mănăstiri, jeepurile înalţilor ierarhi ar putea fi folosite într-un raliu al Patriarhiei. Ruta n-ar avea cum să nu includă nordul Moldovei.

iulie 2, 2008

Cat 3.000 de cuvinte



mai 24, 2008

O samavolnicie a Bisericii Ortodoxe

Abia azi am vazut in casuta mea de e-mail un text important. Scuze parinte Terhes pentru intarziere. Redau:

„La adresa de mai jos gasiti poze facute pe durata mai multor ani acestei biserici romanesti din Ungheni, simbol al rezistentei romanesti in Transilvania, pe care BOR o demoleaza cu samavolnicie.
Biserica Ortodoxa Romana a inceput demolarea bisericii greco-catolice din Ungheni Mures
Ce n-au facut ungurii, nemtii, hortystii, rusii, comunistii iata ca acum desavarseste Biserica Ortodoxa Romana: stergerea dovezilor arhitectonice din Ardeal care dovedesc continuitatea romanilor in zona si lupta acestora pentru pastrarea identitatii nationale. Istoria va judeca Biserica Ortodoxa Romana pentru aceste crime impotriva romanilor!

Pr. Chris Terhes
Purtator de cuvant al Memorandumului
catre Statul Roman al credinciosilor greco-catolici din Romania si din intreaga lume
www.greco-catolica.org/memorandum

Altceva, din ciclul avem nesimtiti si in sutana:

Judecatoria Craiova a acceptat ieri infiintarea primului sindicat al preotilor din Romania. „Pastorul cel Bun” are deja 35 de membri, dintre care 31 sunt preoti si 4 mireni. Cei care au initiat treaba au cam atata treaba pe bune cu Dumnezeu ca si homo cu femeile.

aprilie 22, 2008

A dat in judecata Biserica pentru ca a fost botezat. Ce ziceti?

Un timisorean a dat in judecata Biserica Ortodoxa, careia ii cere despagubiri de 6 milioane de euro, pentru ca a fost botezat imediat dupa nastere, cand nu avea discernamant, informeaza ProTV.Barbatul, acum in varsta de 26 de ani, este foarte furios pentru faptul ca desi se judeca de trei luni cu reprezentantii Bisericii acestia refuza sa il stearga din Cartea de Botez, motiv pentru care barbatul a mers sa ceara socoteala preotilor. El s-a prezentat mai intai la Catedrala din Timisoara, apoi la Mitropolie, unde a facut scandal, sustinand ca botezul ar trebui sa aiba loc la varsta de cel putin 14 ani, pentru ca cel in cauza sa aiba discernamantul necesar. Tanarul sustine ca, dupa ce a citit de cinci ori Biblia, si-a dat seama ca nu crede in Noul Testament, ci doar in cel vechi, motiv pentru care este extrem de indignat de faptul ca atatia ani de zile a fost fortat sa se inchine unui „Dumnezeu fals”.Preotii au chemat la fata locului mai multi politisti care au reusit cu greu sa il potoleasca pe barbatul recalcitrant. Slujitorii Domnului spun ca nu au mai auzit de nimeni pana acum care sa ceara sa fie sters din Cartea de Botez. Ambele parti implicate in proces asteapta cu mult interes decizia finala a judecatorilor, care vor trebui sa hotarasca daca tanarul va primi cele 6 milioane de euro despagubiri pentru ca a fost „inselat”.