Archive for ‘copilARIE’

martie 31, 2009

Nu numai despre Liviu

Glonţul a ricoşat din gard şi i-a atins jugulara. Sângele a ţâşnit din gât pe peretele cazarmei, a simţit cum pământul urcă spre el până şi-a sprijinit capul pe ceva tare.
– L-a împuşcat un coleg când îşi curăţa puşca, spuse.
– Maria, ai o fetiţă, Doamne, pentru ea să nu te laşi, îi şopti mama, trecându-şi greutatea de pe un picior pe altul.
Eu şedeam pe un scăunel şi nimeni nu-mi dădea atenţie. Aveam 12 ani. Tata era ocupat să îndulcească nişte ţuică, din care turnă în trei pahare. Maria bău după insistenţele mamei şi întrebă cum să-l îngroape pe Liviu, dar mama i-a mărturisit că nu ştie ce-i de făcut, apoi s-a gândit să cheme o vecină. Surorile îşi frământau mâinile, iar Maria îşi rotea verigheta pe deget. Aşa a devenit mătuşa Maria văduvă la 21 de ani. I-a rămas o singură fotografie cu Liviu. În uniformă militară. Pe cele de la nuntă le-a pierdut la inundaţiile din 1970.
Mama, Maria, tata şi bunica erau în urma carului cu sicriul. Boii s-au poticnit în noroi, au împins carul înapoi şi o coroană a căzut aproape de roata din stânga, la un pas de Maria. Mama a ridicat-o, însă panglica de hârtie cu condoleanţele nepoţilor, eu şi Sabin, era murdărită, ca şi o parte dintre garoafe.
– Haideţi pe scurtătură!, ne arătă tata o potecă, pe care a păşit şi preotul şi restul lumii. Carul a rămas să meargă pe drum. Urma să-l întâlnim la intrarea în cimitir.
M-am uitat la tata şi ochii mi s-au înceţoşat. Îl imaginam pe el împuşcat, în sicriu. O fotografie de-a lui lua chipul lui Liviu, s-a suprapus peste obrajii mortului şi prin două găuri îi ieşeau urechile. Găurile aveau marginile neregulate. Nu mai aveam putere să păşesc, m-am oprit. Vin imediat, le-am spus, şi m-am prefăcut că-mi şterg preocupat pantofii pe iarbă de noroi. Un scaiete mi s-a legat de pantaloni. Cu capul spre sat, ca să nu mă vadă nimeni, plângeam. Îmi imaginam viaţa fără tata. Mi-am scos batista şi m-am prefăcut că-mi suflu nasul. Cortegiul a intrat în cimitir, după un pâlc de copaci. Nu era nimeni în preajmă şi mi-am aprins o ţigară din care am tras cu sete până a ars şi o porţiune din filtru. Prin fum îl zăream încă pe tata în sicriu. Ajuns la marginea gropii, în timpul predicii, i-am strâns palma tatei, şi bulgării de lut cădeau pe capacul sicriului. M-a privit nedumerit. “Ai fumat cumva iar?”, zise. Cu două săptămâni înainte m-a surprins cu o ţigară în gură. M-a usturat dosul de curelele încasate.

februarie 3, 2009

Tatăl lui Dumnezeu

Am pus-o pe umeri pe Alina, cu un fular peste gura mică. Genele îi clipeau dintre căciuliţă şi fular. Fredona înăbuşit cântecele una după alta, iar pauzele dintre ele le vizualizam parcă lipite cu bandă adezivă. Vizualizam şi cum stătea Alina la coadă după ceilalţi copii la cantina grădiniţei. Cu tetina în mână şi părul în zece direcţii, cu pantalonii tricotaţi verzi puţin lăsaţi pe vine. Aşteptau prânzul. Culorile curgeau parcă de pe ei, printre râsete şi înghiontiri, şi-mi vărsau în ochi tihnă. Educatoarea m-a asigurat c-o s-o dezveţe de tetină. Avea metodele ei. Amalia şi eu am încercat, dar degeaba.
“Tati, hai şterge-mă la fund!”, auzeam dimineaţa, în fiecare dimineaţă. Alina avea ce avea să mă cheme pe mine. După, o luăm spre grădiniţă. Ambii pe jos, până Alina începe să se şmecherească în faţa aceluiaşi magazin de chimicale, scâncind că o dor picioarele. Urma s-o port pe umeri restul distanţei.
Alina e pe umerii mei şi nu mai cântă. Se uită la lună. “Cine stinge lumina pe lună?”, zice dintr-o dată. Nu ştiu ce i-am răspuns, însă ceva i-am răspuns. Povestim amândoi toată ziua, de ce una, de ce aia, pentru ce aşa şi nu pe dincolo. Amalia o duce duminica la biserică.
“Tati, eşti urât şi bun.”, m-a fixat cu ochii într-o după-amiază Alina. “Are dreptate fiică-ta”, surâde şi Amalia. “Cum pisica?”, mă studiez de ai spune că nu mă ştiu în faţa oglinzii, şi nu zic nimic.
“Tati, şi Dumnezeu are barbă ca tine? Oamenii buni au barbă? Are barbă că e bun?”, mă face atent Alina de pe umeri, tocmai cînd îmi aprind o ţigară. Tac şi ascult zăpada cum scrâşneşte sub bocanci. Alina insistă, aruncând întrebările ca într-un perete. “Cine este tatăl lui Dumnezeu? Mă duci să-l cunosc?”, reţin. Suntem lângă grădiniţă.
Alexandru Petria

ianuarie 27, 2009

Moartea porno-romancierului

A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei după cocteiluri, şi la scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.
Când am ajuns să am habar şi eu de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi ca oricare alta Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă şi blondă, care avea o fată şi mai slabă şi mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, şi m-a acuzat ca să mă amărască, deşi eu n-o recunoşteam. Mi-a arătat-o pe fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare şi cum m-am regulat iepureşte la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde avea încă penisul în erecţie. Vroia să urineze şi nu prea reuşea.
Am publicat şi eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a murit. Le-a citit numai în manuscris şi a mustăcit, şi cu un creion roşu mi-a subliniat redundanţele şi scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite.
Stau cu părinţii în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său, Andrei s-a avut la cuţite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul, simţea că-l trădez. Mă lua la mişto, cum îl lua şi pe Andrei, însă el, spre deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi dădea şi un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghiţea, dar nu se resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Aşa că vă daţi seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, şi părinţii au chemat un infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată îmbibată cu formol în nasul bunicului şi în gură. I-a mai turnat formol în gură şi dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i sparg nasul tatei sub care se ascundea zâmbetul cu un pumn, dar am început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ţi-e ruşine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata care se aştepta să plâng. Nu i-am dat atenţie.
Am râs până m-am înroşit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-am amintit.
Alexandru Petria

ianuarie 20, 2009

Pauza de blog. Scriu proza cateva zile

În aburi

Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam, şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria

noiembrie 2, 2008

Şi bărbaţii plâng. Câteodată

Ieri şi alaltăieri am fost la Luminaţie. La bunici la Dej în cimitir, la socrii în Dumbrăviţa, tot la cimitir. Lumânări, candele, dulciuri pentru copii…
Am auzit şi un prieten, vorbind la mobil, cum a scos o replică antologică: “Ne întâlnim în cimitir”. Vorbea cu sora lui care venea la Luminaţie.
Stând lângă mormântul lor, mi-am simţit bunicii aproape. Şi am plâns. Recunosc că am plâns. Şi nu sunt un cufurit.

PS. Desigur că titlul este după Bitman, după care nu mă împrăştiu de admiraţie.

Încă un P.S. Despre bunicii mei (dar nu numai, că aşa-i literatura) https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/11/ingerii-mananca-placinte/ şi https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/07/dumnezeu-a-venit-cu-citroenul/

iunie 19, 2007

Cum Dumnezeu am supravieţuit copilăriei noastre?

Dacă ţi-ai trăit copilăria în anii ’60,’70 sau chiar la începutul anilor ’80 ……
Cum ai făcut să supravieţuieşti ?

1.De mici mergeam în autobuze şi maşini care nu aveau centuri de siguranţă nici perne cu aer….
2.Când mergeam în remorca unui camion era o excursie foarte specială şi ne-o aminteam toată viaţa.
3.Leagănele noastre erau pictate în culori aprinse şi toată vopseaua era pe bază de plumb.
4.Nu aveam capace de siguranţă la cutiile de medicamente, dulapuri sau uşi.
5.Când mergeam pe bicicletă nu aveam cască.
6.Beam apa de la cişmeaua din grădină, nu dintr-o sticlă de apă minerală…
7.Pierdeam ore în şir construind cărucioare din fier vechi şi cei care aveau noroc să aibă străzi înclinate îşi dădeau drumul pe ele şi la jumătatea drumului ne aduceam aminte că nu aveau frâne. După câteva opriri, în copaci sau în garduri, am învăţat să rezolvăm problema.
8.Ieşeam la joacă cu singura condiţie să ne întoarcem înainte de a se lăsa întunericul.
9.Şcoala dura până la prânz şi veneam acasă să mâncăm. Nu aveam celular aşa că nimeni nu putea şti unde suntem. De necrezut ……
10.Ne tăiam, ne rupeam un os, ne pierdeam un dinte, dar niciodată nu căutam un vinovat. Era numai vina noastă.
11.Mâncam biscuiţi, pâine cu unt, beam sucuri cu zahar şi nu aveam exces de greutate, pentru că tot timpul eram afară la joacă.
12.Împărţem o sticlă de suc între patru prieteni … utilizând aceeaşi sticlă şi nimeni nu murea din asta.
13.Nu aveam Playstation, Nintendo, 64, X box, jocuri video, 99 de canale de televiziune prin cablu, dollby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe Internet…. dar AVEAM PRIETENI.
14.Ieşeam, ne suiam pe bicicletă sau mergeam până la casa prietenului, sunam la uşă sau intram încet fără să sunăm şi ieşeam să ne jucăm.
15. Acolo, afară, în acea lume crudă, fară gardian. Cum Dumnezeu făceam ? Aveam tot felul de jocuri de echipă, fotbal, ţările, v-aţi ascunselea, şi nu toată lumea ajungea să fie aleasă, dar nu se supăra nimeni.
16.Nu eram toţi elevi strălucitori şi când unul rămânea repetent, pur şi simplu repeta anul. Nimeni nu mergea la psiholog, la psihopedagog, nu avea dislexie, nici probleme de atenţie, nici hiperactivitate, doar o repeta şi avea a doua şansă.
17.Aveam libertate, eşecuri, bucurii, responsabilităţi…şi am învăţat să ne descurcăm cu ele.
18. Marea întrebare este : Cum am reuşit să supravieţuim, şi mai ales să devenim persoanele adulte de azi ?

Faceţi parte din această generaţie ?
Dacă da, atunci trimiteţi acest mesaj tuturor cunoscuţilor din aceeaşi generaţie sau oamenilor mai tineri, ca să ştie şi ei cum eram înainte ca această „securitate” să devină cea mai importantă valoare.
Mai mult ca sigur vor spune că eram plictisitori …..
DUMNEZEULE, DAR ERAM TARE FERICIŢI !

(Am primit acest text interesant prin e-mail. Nu-i cunosc autorul.)