Archive for ‘Dinu Virgil’

decembrie 20, 2007

Batista

Poveştile se rescriu la timpul prezent. Palatele sunt din ce în ce mai rare, se vând pe bani mulţi, iar cele noi se numesc, mai simplu, vile. Caii nu mai mănâncă jăratic, probabil c-a intervenit protecţia animalelor. Nu mai sunt probe, sunt tentaţii. Încercăm să facem din trupurile noastre temple de-nchinăciune, de păzim de microbi şi viruşi, golim farmaciile pentru siguranţa şi sănătatea noastră. Bisericile, ş-aşa goale, se înalţă una după alta, ca şi când Dumnezeu ar sta să le numere. În colţul nostru de-acasă, unde-ar trebui să ne rugăm, s-a potrivit mai bine televizorul, aşa că lâncezim după o nouă zi de muncă, tolăniţi şi fără să ne gândim că sufletul n-a mâncat, iarăşi, nimic.
Nu demult, aveam în buzunar, mai tot timpul, câte o batistă. Se cădea să fie una mare, bărbătească, cu nişte dungi acolo. Cele cu broderii şi monograme dădeau bine la dame. Se murdărea repede, de multe ori nefolosită, trebuia spălată şi apoi călcată… Îmi ştergea broboade de sudoare ori nasul înfundat, m-ajuta să strănut ori mă proteja de praf. Acum am devenit mai comod. Batista s-a transformat în şerveţel de hârtie, de unică folosinţă (şi câte nu sunt de unică folosinţă astăzi!), parfumat şi-n diverse culori. Părea mai convenabil şi-am început să achiziţionez. Deveneam un cumpărător disciplinat, încartiruit în regimentul tot mai mare de consumatori. Până în ziua în care am plâns. Noile batiste n-au făcut faţă atâtor lacrimi şi mi-am adus aminte de batista de ieri. Parcă se potrivea mai bine nevoilor mele. O folosea de mai multe ori, avea colţuri şi-o simţeam acolo, în buzunar, apretată şi gata să mă ajute.
Aşa-i şi cu sufletul, săracul. Deunăzi ferit de-atâtea tentaţii, putea să înflorească din când în când la frumos, nu uitasem cărările munţilor şi mersul pe jos, hălăduiam fără grija zilei de mâine, fără arginţi… Iar când toate din jur mă copleşeau, aveam puterea să-mi cobor genunchi-n ţărâna zămislitoare de om şi să-mi unesc lacrimile cu ea în rugăciune. Sigur şi Dumnezeu ne-a plămădit cu lacrimi. Şi-aşa rugăciunea-mi era batistă pentru suflet, de câte ori plângea ori transpira. Tentaţiile au devenit tot mai mari, sufletul cât ce se mai vede, într-o neclară imagine de început. Normal c-a rămas alb-negru într-un imens ocean de publicitate color. Semeţele biserici par pitice pe lângă zgârie-norii ce-adăpostesc sedii de firme cu renume sau bănci înălţate pe zeci de nivele, totul pornind de la 30 de arginţi. Nici clopotele nu se mai aud de-atâta zarvă, de trufie şi laudă, de minciună şi dezmăţ. Batista sufletului a devenit parfumată, cărţile de rugăciune sunt tot mai colorate şi mai atractive, timpul pare mult mai important, aşa că s-au făcut importante reduceri de pasaje, totul vine semipreparat şi se poate rezolva în 3 minute, la foc domol.
Doamne, adă-mi înapoi batista făcută din giulgiul tău şi-adu-mi aminte primele-ţi cuvinte. Simt o gripă ce nu mă lasă să-mi trăiesc libertatea. Am nevoie de sănătatea sufletului să-ţi pot aduce inima îndărăt.
Dinu Virgil
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

decembrie 3, 2007

Plachetă aniversară

De devenit
de Dinu Virgil


Poetul de pe Valea Ilvelor cu inima îmbălsămată în iubire, s-a aşezat între oamenii de preţ ai Ţării Năsăudului, acel izvor nesecat, unde se adapă cei însetaţi spre a scrie poeme de dragoste prin lume.
Placheta „De devenit” a ţâşnit din lumina tiparului chiar de ziua sa onomastică, când Dinu Virgil a sorbit 33 de primăveri într-o zi când Soarele s-a înălţat pe cer mai rotund ca retina, care parcă era înmuiat în sângele ce a vin mirosea, ce ştie secretul zâmbetului pierdut în jurul minţii ca o cetate de cer, spunând povestea anilor ce s-au scurs spre a se reţine în scoarţa neînsufleţită vise tremurânde sau zile netrăite.
Cele 50 de poezii din placheta aniversară “De devenit” sunt o expresie firească a naturaleţii scrise cu o limbă bogată şi curată în care dăinuie originalitatea într-o lume în care unii-şi fac vile, iar alţii un renume, omagiind munca omului la rang de virtute, sperând în bunul Dumnezeu ce le pregăteşte o nouă viaţă, cu Omul ce mi-a mai rămas, Iisus, care-mi răspunde la rugăciune şi chiar dacă-i dau o palmă care-l doare, omul zâmbeşte şi se răzbună c-o mângâiere şi c-o floare.
Dinu Virgil, acest spirit constructiv, ne învaţă să trăim, să iubim frumosul, să mirosim teii în luna mai, să ne încântăm cu trilul păsărilor în dimineţile de vară, să ne îmbătăm cu vise şi cu clipele proaspete rămase în frigiderul veşniciei noastre.
Coloana vertebrală a poeziilor lui Dinu Virgil este credinţa în bunul Dumnezeu şi respectul pentru mama ce ne-a dat viaţa şi este în stare să mute pământul pentru fiii săi, cărora le doreşte ca-n pace să-şi finiseze cântul şi pentru ei viaţa să fie o rugăciune prin care cerem să învăţăm să iubim cu mâinile, cu sufletul, cu firea, să schiţăm în viaţă o punte spre ideal, îmbrăcând în haine de gală speranţa.
Dinu reprezintă viziunea modernă a poeziei străfulgerată de gând, speranţă şi culoare, îngropate în mica şi marea floare care plânge pentru că mâna care a rupt-o, dacă nu sădeşte , nu-i va fi de treabă celui ce zideşte, pentru că floarea e trup din sufletul tău, inimă din cântec, freamăt din cuvânt ce luminează drum spre viitor.
Mesajul poeziilor lui Dinu Virgil pătrunde şi se instalează durabil în inimile cititorilor zidind nevăzute statui, crescând fiorul din noi, iar viaţa parcă-şi răstigneşte zilele-n carte imprăştiind izul de mamă ce ne povesteşte despre libertate spre a înţelege mai uşor veşnicia, pregătindu-te pentru viaţă, cu toate păcatele uitate.
Poetul scrie versuri pentru viaţă, versuri pline de mister, spre a fi hrană inimii, acoperind cititorii cu pace divină, cu îndemnuri spre o cale dreaptă, cale pe care să faci bine nu-n vorbe ci-n fapte, dând culoare vieţii cu picături de tihnă:
“Acum mă duc, să-mi caut rostuirea,/ În ape chipul vechi să mi-l găsesc,/ Să-nvăţ pe îndelete să iubesc,/ Cu mâinile, cu sufletul, cu firea”.
Ioan MITITEAN
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

august 29, 2007

Anotimpul ultimului oftat

Dimineaţa biruia întunericul. Şi a fost zi, cu siluetele frunzelor conturându-se pe retină, cu ochii crescând parcă de la fiecare fantă de lumină. Mă trezisem să-mi continuu viaţa de unde o lăsasem ieri, neştiind prea bine ce am de adăugat. Priveam lung, căutând parcă un răspuns în zorile revărsate prin deschiderea ferestrei de vară. Încă un anotimp, încă o toamnă, şi-apoi un an sfârşit, încă unul… Vârful bradului dansa în adierea devreme a vântului şi m-a făcut să surâd. Copil fiind aş fi sărit de bucurie, încercând cu mânuţele mici să opresc legănarea. Şi cum fugeam de somn atunci, încercând să-mi fac din fiecare clipă rodul bogat al avalanşei acumulărilor de cunoştinţe şi trăiri. Apoi am obosit încet, simţind cum curg prin sângele meu strămoşii, cum îmi şoptesc câte ceva despre drumul pe care, orb ca noi toţi, am apucat.
Vântul a stat. Oare să fi obosit şi el? Câte anotimpuri n-a traversat? Cât zefir n-a tors, câtă adiere n-a răspândit în zăduful amiezii… Stau cu ochi pierduţi, şi mă rog pentru încă o fărâmă de viaţă. Îmi chem îngerul să-mi zugrăvească sufletul de sărbătoare şi să mă-nveţe ceva nou. E o continuă provocare.
– Îmi cam prea seamănă zilele, prietene.
– Eeeee, te înşeli amice. Ia uită-te bine la ridul acela. S-a mai adâncit niţel.
– Mă-ngrijorează colţurile gurii mele. Parcă brazdele astea le aruncă în jos.
– Puterea unui surâs, sincer şi cald, opreşte timpul în loc. E antecamera iubirii, unde se pregăteşte inima să clocotească.
– De ce respir a of?
– Mai aspiri şi tu inima, că s-o fi înfundat de-atâtea vieţii care-au încercat să te locuiască. Oftatul e la fel de natural ca respiraţia şi vine când nu-ţi mai încap sentimentele în piele.
– Eşti hâtru-n dimineaţa asta…
– De ce-aş fi trist? Mai e atât până la ultimul oftat! Atunci abia îţi voi deschide poarta.
Ce dor nebun m-a năpădit atunci! Să iau munţii de piept şi să le urc fiecare creastă, până în vârf, unde să chiui de bucuria unei veri de înalt. M-am simţit tânăr şi puternic (cum sunt toţi oamenii fără măcar să ştie), încurbându-mi buzele spre pomeţi. În ziua asta n-o să mai oftez. O să-mi pun sentimentele într-o aşa ordine, să nu fie nevoie să dea pe-afară. Trebuie să fie o ordine interioară, motor de viaţă. Şi când totuşi n-o să mă găsesc acasă, o să-mi las oftaturile în inima universului, de unde să le ştiu lua atunci, în anotimpul schimbării. Le-oi aduna pe toate grămadă, să ştiu că mi-au ajuns pentru întreaga-mi viaţă. Va fi capitalul meu de încredere că n-am trăit în zadar. Îndărătul lor va sta, cum se-ntâmplă mereu, creatorul: prăpăditul ăsta de suflet, şugubăţ şi năstruşnic, ce ne pune traiul pe roate.
Vântul şi-a reînceput oftatul. Cineva îşi caută veşnicia, mi-am zis. Şi-a scos din străfunduri de aşteptare toate câte l-au făcut ca om, furtuni şi adieri, nădăjduindu-şi nesfârşirea.
Sunt doar în vara vieţii. Urmează toamna, iarna şi anotimpul ultimului oftat.
Dinu VIRGIL
(text publicat şi în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

iulie 7, 2007

„Şi-aşa-mi vine câte-odată…“

„Şi-aşa-mi vine câte-odată…“

Murim… O lume de consum, îmbâcsită de tentaţii, cu serioase discrepanţe sociale, cu prăpăstii şi nenorociri. Trăim… O lume cu flori şi bulgări de speranţă, cu ochi limpezi şi inimi curate, cu iubiri şi frumos. Murim… Un pământ hăituit de nelinişti, suflete zbârcite, priviri tăioase, gesturi necugetate. Trăim… Un pământ din care creşte pâinea, în care ne-afundăm genunchii în rugăciune, pe care sorbim soarele şi ne răcorim sub adieri pictate cu stropi de lumină. Murim… O viaţă dezordonată, cu promisiuni deşarte, colcăind a păcat, cutremurată din temelii de întuneric şi haos. Trăim… O viaţă pentru cei de lângă noi, pentru zâmbete şi bine, o şcoală de îngeri păşind pe căile Domnului.
Ăştia suntem noi, oamenii, fii ai luminii, născuţi fără de păcat, iute învăţători ai fărădelegii. Ce farmec şi câtă culoare încape într-un biet destin! Ce sentimente ciudate locuiesc omul încă din frăgezime! Ne vin rugăciunile gata făcute, canoanele sunt tot mai uşoare, preoţii tot mai înţelegători, n-avem decât să-nvăţăm a ne scufunda în fiecare zi spre moarte.
Unde-s martirii şi adevăraţii prooroci? Unde-s cei care-au suferit şi s-au jertfit pentru credinţă? Unde-i uitat Crăciunul naşterii şi-al bucuriei? Unde-i Paştele luminii? Unde-s învăţătorii de înţelepciune şi doctorii fără de arginţi? Unde-s făcătorii de pace şi liniştitorii de suflete?
Dumnezeu a rămas în inima universului şi ne iartă în continuare, îngăduitor. E un conservator în binele, adevărul şi căile Lui sfinte. Diavolul şi-a întins legiunile pe pământ, modelând mereu modernitatea după minţile oamenilor. Şi-a făcut din ban şi bunuri aliatul de nădejde al pierzaniei.
Diversitatea lumii mă oboseşte, dar mă îndeamnă să trăiesc. Răul ce-l văd mă obligă să-l ocolesc. Binele ce-l simt mă cheamă să-l fac. Semenii mă înconjoară, mă sufocă, mă eliberează, mă ridică, mă întristează, mă ajută, mă urăsc, mă iartă… Dumnezeu doar mă iubeşte, fără prea multe condiţii. Instrucţiunile vieţii sunt legile Lui. Vrei să fii alături de El, în minunata poveste a veşniciei? Leapădă-te de tine, cel care-ai fost până azi şi vezi ce-a mai rămas din restul vieţii tale. Caută bine! N-o să găseşti doar resturi şi fărâme, ci-ntr-un colţ al cutiei te aşteaptă încrederea şi speranţa în cineva mai puternic decât tot ce putem, în micimea noastră, pricepe.
Ne vine uneori să evadăm din pielea prea strâmtă, să explodăm idei din creierul atât de nefolosit, să ne ducem departe de ce-am fost… şi ne trezim încercuiţi de noi. Vieţuind în cerc, uiţi de tine, rătăcind.
Şi-atunci zic: Iartă-mă, Doamne, c-am lipsit de la şcoala de îngeri. Şi-aşa-mi vine câteodată să-nvăţ să zbor singur!
Dinu VIRGIL
(text publicat in Realitatea de Bistrita-Nasaud, Dej si Gherla)