Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

Bateriile

Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe cînd eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă în afara cuvintelor mele pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.
Alexandru Petria

Dumnezeu a venit cu Citroenul

Mi-am cumpărat un Citroen fără să am permis, aşa cum taică-meu şi-a luat demult un disc cu Edith Piaf fără să aibă picup. Făţă de bătrânul, care era topit după solistă, pe mine nu mă rodea deloc amorul automobilistic. Chiar deloc. Dar aşa a stat treaba.
Tocmai m-am hotărât să mă las de ziaristică şi să mă apuc de afaceri. Visam să mă îmbogăţesc repejor, ca să fiu liber să scriu poezie şi proză. Şi am dat-o pe comerţ ca mulţi români în anii ’90. Iar comerţul s-a legat de mine doar cu pagube, aveam s-o constat ulterior.
M-am reîntors în Transilvania după ce ne-am vândut apartamentul din Bucureşti. Ne-am mutat- şoţia, fetiţa şi eu- în apartamentul bunicului, pe care ne-am angajat să-l întreţinem, dar le-am plătit şi-o cotă părinţilor. Fiindcă ei au cumpărat apartamentul de la stat cu câţiva ani în urmă, pe preţul unui frigider, când pentru voturi Iliescu s-a hotărât să-i transforme pe chiriaşi în proprietari. Mi-au cerut, am plătit. Acum leii de frigider ai părinţilor s-au transformat în jumătatea preţului real al locuinţei. E de spus că bunicii m-au crescut. Bunica a murit când eram în liceu.
Pe lângă traiul cu bunicul, m-am ales şi cu un magazin cu haine şi, bineînţeles, cu Citroenul alb la mâna a doua pe care găseam des scris “Spalămă”. După acest tip de vehicul s-a fabricat la noi Oltcit. Neştiinţa gramaticii, pasămite, se armoniza de minune cu praful de pe automobilul parcat lângă drumul naţional. Rareori mergeam după marfă cu el, când conducea mustăcind câte un prieten. Căci şi prietenii preferau să ne ducă cu maşinile lor şi să plătim cheltuielile, numai să nu folosească Citroenul cu motor suprarealist, dificil de reparat pe drum, la o adică.
Deşi am terminat şcoala de şoferi împreună cu soţia, nu mi-am luat permisul de conducere. N-am mers la examenul final. Soţia s-a luat după mine. Astfel că în casă n-aveam nici un permis de conducere. Urcând la volan, trăiam cu spaima nu că o să mă accidentez, nu, ci să nu accidentez pe cineva, să nu nenorocesc existenţa cuiva- apoi, cum aş putea să trăiesc cu vinovăţia în suflet? Terminând orele de condus, sigur că ştiam să şofez. Chiar m-am urcat de două-trei ori în maşină şi am luat-o la drum prin oraş când eram suficient de beat ca să nu-mi dau câtă idioţenie era între urechile mele. Odată, în sat la soacra, am mers prin albia pârâului cu Citroenul ca la raliuri, şi-am făcut un salt cu el de trei-patru metri de pe un dâmb. La aterizare, dacă până atunci ştiam că are doar un motor care toarce silenţios, de atunci încolo am conştientizat că maşina este compusă din mii de piese, din care o mulţime au început să sune.
Cu bunicul ne înţelegeam la fix. Amândoi eram regalişti şi înjuram comuniştii. El mai vocal deoarece a fost şi prizonier în război la ruşi. Îşi iubea nepoţica pe care o plimba cu taxiul la izvor după apă, iar Dalia, la trei ani, nu-l slăbea o clipă. Cu soţia mea, Andrada, avea alt numitor comun. Bunicul Gavril era bolnăvicios de mâncăcios şi ea gătea la superlativ. Era un maniac al sarmalelor. Andrada l-a cucerit, s-ar zice, şi cu sarmalele ei. Mă certam cu bunicul doar pe seama lui Dumnezeu şi el mă numea “spurcăciune ateistă”. Era greco-catolic practicant. Nu putea să priceapă că un om deştept- mă credea deştept- poate să fie ateu dacă nu-i comunist. “Nu-ţi bagi degetul în cur ca să-ţi atingi omuşorul, ţi-l bagi în gură”, zicea.
Cu peste doi metri, bunicul arăta ca un docher în ciuda faptului că a fost frizer toată viaţa. Niciodată nu i-a displăcut băutura şi se bucura că mă are ca partener spre necazul Andradei, care nu suferea beţivii. Nu eram noi beţivi cum ne spunea ea, dar nu ne dădeam în lături s-o facem lată uneori. “E femeie s-o ungi pe pâine Andrada, obişnuia să zică bunicul când avea coniac la bord, trăgându-mi cu ochiul, dar Dumnezeu i-a dat limba cam prea lungă-lungă”. Era fraza lui stas în asemenea ocazii, pe care o rostea întotdeauna după câteva minute de la întoarcerea acasă, timp în care Andrada ne probozea în fel şi chip. Zicând astea îşi privea în ochi soţia nepotului, apoi o săruta zgomotos pe obraz.
Bunicul nu pierdea prilejul să mă miştocărească pe seama Citroenului. Cu obstinaţie. Mă tot întreba dacă vreau să-l transform în coteţ de găini. Îndeosebi din cauza asta, m-am hotărât să-l vând. Am dat anunţuri în ziare, am lipit afişe pe unde am putut, însă n-au apărut amatori. Fiind parcată pe trotuar, o mai loveau pietricele aruncate de roţile camioanelor şi rugina a început să se arate pe ea ici-colo. Când îşi aduceau aminte, doar Andrada sau bunicul o spălau. “Ca să vadă găinile sfântul soare”, zicea bunicul Gavrilă.
Bunicul a murit repede, în stilul lui, după doi ani în care am locuit împreună. Citroenul era tot în faţa blocului, la un an de când vroiam să-l dau dar nu-l vroia nimeni. L-am internat joi în spital, îl durea pieptul şi burta, iar vineri la prânz a murit. “Nu fii cufurit, nu plânge. Să ştii zevzecule că Dumnezeu există, să-ţi intre în cap.”, au fost cu aproximaţie ultimele lui cuvinte, rostogolite mângâindu-mi mâna. Atunci am plâns prima oară în existenţa mea de matur.
Deoarece era sfârşitul săptămânii şi trebuiau să-i facă şi autopsie, medicii mi-au spus că nu pot să-i scot corpul din spital decât luni. Am început să mă gândesc la înmormântare, implicit la cheltuieli. Ştiam că avea fonduri de înmormântare la două firme de de acest soi, a cotizat zeci de ani la ele, iar carnetele se găseau la maică-mea. Nu mi-am făcut probleme până când cea care m-a născut a zis că nu-mi dă carnetele deoarece eu m-am obligat să-l îngrop. Am simţit cum mă cuprinde disperarea.
În ultimele zile vânzările la magazin au fost puţin peste zero, iar prietenii, majoritatea scriitori, aveau bani câtă dragoste de pisici are şoarecele. Eram disperat şi-mi era ruşine de situaţie. Nu le doresc nici duşmanilor sâmbete şi duminici asemeni celor de atunci. Mă gândeam să mă sinucid, dar n-am avut curaj.
Luni dimineaţa beam cafea şi probabil că eram la fel de negru la faţă ca şi cafeaua. Peste cîteva ore trebuia să-l scot pe bunicul din morga spitalului. Am deschis uşa după ce am auzit soneria şi am vrut s-o închid repede la loc la primul impuls. Al doilea gând a fost să-i invit în hol, poate-mi fac un serviciu ucigându-mă. Erau doi ţigani destul de solizi, curaţi dar fioroşi. Mi-au spus pe scurt că doresc să cumpere Citroenul. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Mi-au mai zis că n-au toţi leii, ci doar trei-sferturi din suma la care ne-am înţeles în final. Restul urma să-i primesc peste o lună. Fără multe poveşti, au început să-mi numere bancnotele în palmă şi am semnat pe loc un contract pe-o coală de hârtie.
Peste o lună, punctual, ţiganul cumpărator al Citroenului a bătut iar la uşa noastră. S-a scuzat că nu are restul de lei promis. Şi-a înmormântat o fetiţă. Acolo i-a folosit. Era în haine de doliu. I-am zis că nu-mi mai datorează nimic.
Mi-a intrat în cap că Dumnezeu există.
Alexandru PETRIA

GPS către Dumnezeu

Cu un ochi, am urmărit relatările din presă despre târgul cu produse bisericeşti de la Bucureşti. Cu doi, ce a scris amigos Iosif Buble pe blogul său. Dar n-am găsit ce m-ar fi interesat printre sutane, icoane şi tălăngile alea pe care le poartă popii la gât. V-aţi prins ce vreau? Desigur, fiindcă sunteţi măcar la fel de inteligenţi ca şi mine. Este în titlu. Unde aflu?

Cine este tatăl lui Dumnezeu?

Când era micuţă, cam de trei ani, Bianca, fiica mea, mi-a spus: “ Dumnezeu este tatăl lui Iisus.” N-am zis nimic. Şi Bianca a continuat: „Dar cine este tatăl lui Dumnezeu?” Iar n-am zis nimic.

P.S. Un an nou fericit!

Culoarea lui Dumnezeu

Suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cam aşa scrie în Biblie. Despre noi, oamenii.

Da’, dacă Charlie este negru, eu- alb, care este culoarea lui Dumnezeu?

Filosofie de nota 10

Conform unor posturi pe net, urmatoarea intrebare ar fi fost pusa la un examen de chimie la Universitatea Liverpool . Raspunsul dat de unul dintre studenti a fost atat de „profund” incat profesorul l-a impartasit colegilor sai pe Internet, iar astfel am ajuns sa avem si noi placerea de a-l cunoaste. Intrebare suplimentara: este Iadul exoterm (emite caldura) sau endoterm (absoarbe caldura)?
Pentru a-si demonstra opinia, cei mai multi studenti au folosit legea lui Boyle, care spune ca un gaz se raceste atunci cand se extinde si se incalzeste atunci cand este comprimat, sau ceva similar. Insa unul dintre studenti a scris urmatoarele:
In primul rand, trebuie sa cunoastem cum se schimba masa Iadului in timp. Asadar, trebuie sa cunoastem rata cu care sufletele ce intra in Iad comparativ cu rata celor care pleaca din Iad. Cred ca putem sa presupunem cu destul de multa siguranta ca, odata ce un suflet ajunge in Iad , nu mai iese niciodata. Prin urmare, nici un suflet nu iese din Iad. In ceea ce priveste rata celor care intra, sa ne uitam la diferitele religii care exista astazi in lume. Cele mai multe dintre aceste religii spun ca, daca nu esti un membru al lor, vei ajunge in Iad . Dat fiind ca existe mai mult de o singura asemenea religie si cum oamenii nu sunt membrii mai multor religii simultan, putem sa facem estimarea ca toate sufletele merg in Iad . Date fiind ratele nasterilor si deceselor, putem sa spunem ca numarul sufletelor din Iad creste exponential. Acum trebuie sa ne uitam la volumul Iadului. Din cauza ca legea lui Boyle spune ca, pentru ca temperatura in Iad sa ramana constanta, volumul Iadului trebuie sa creasca proportional cu numarul sufletelor care intra. Acest lucru arata ca sunt doua posibilitati:
1. Daca Iadul se extinde cu o rata mai mica decat cea cu care intra sufletele in el, atunci temperatura si presiunea in Iad vor creste atat de mult incat pana la urma se va declansa tot Iadul pe pamant.
2. Daca Iadul se extinde cu o rata mai mare decat cea cu care intra sufletele in el, atunci temperatura si presiunea vor scadea pana cand o sa inghete Iadul. Asadar, care din ele este?
Daca acceptam postulatul pe care mi l-a dat Sandra in primul an de facultate, „o sa fie o zi friguroasa in Iad inainte sa ma culc cu tine”,si tinand cont de faptul ca m-am culcat cu ea azi-noapte, atunci ipoteza a doua trebuie sa fie cea corecta. Prin urmare, sunt sigur ca Iadul este endoterm si ca a inghetat deja. Corolarul acestei teorii este ca, din moment ce Iadul a inghetat, rezulta ca nu mai accepta nici un suflet si a disparut… ramanand numai Raiul, ceea ce, prin urmare, dovedeste existenta unei fiinte divine – ceea ce explica de ce, noaptea trecuta, Sandra striga „Dumnezeule!”.
secret_bliss

Scrisori (autentice) ale unor copii către Dumnezeu

„Dragă Dumnezeule! Daca eşti atent duminica în biserică, îţi arăt pantofii mei cei noi.”
„Dumnezeu! Vreau să trăiesc 900 de ani, ca tipul acela din Biblie.”
„Niciodată n-aş fi crezut că movul se potriveşte cu portocaliul, până ce n-am văzut apusul de soare, ce l-ai făcut marţi seara. A fost tare mişto…”
„La şcoala de duminică ni s-a explicat ce şi câte faci. Cine-ţi face treaba când eşti în concediu?”
„De unde ai aflat că tu eşti Dumnezeu?”
„Pentru balul mascat vreau să mă îmbrac în drac. Nu-i bai, nu?”
„Tu chiar aşa ai proiectat girafa sau din greşeală a ieşit aşa?”
„De ce laşi oamenii sp moară şi tot faci alţii în loc? N-ar fi mai simplu să-i laşi în viaţă pe ăştia?”
„Dumnezeule! Că ai făcut mai multe religii, e OK, dar cum de nu le încurci între ele?”
„Tu ştii despre lucruri înainte să fie inventate?”
„Bunicul a spus că Tu deja erai când a fost el copil. Cât de vechi eşti?”
„Îţi mulţumesc pentru frăţior, dar eu m-am rugat pentru un căţel.”
„Cât timp am fost în vacanţă, tot timpul a plouat şi tăticul a fost tare nervos şi a spus nişte lucruri despre Tine… dar te rog să nu-i
faci rău!”
„Te rog să-mi trimiţi un ponei. Până acum nu ţi-am cerut nimic. Poţi verifica.”
„Cum se poate că pe vremuri atâtea minuni ai făcut şi acum nu-i nici una? Cum se poate, că în ultima vreme n-ai inventat nici un animal nou? Sunt numai acelea vechi.”
„Doamne, Te rog, să mai pui o sărbătoare între Crăciun şi Paşte!”
„Poate Cain şi Abel nu s-ar fi omorât dacă aveau camere separate. La noi, cu frate-meu funcţionează …”
„Pun pariu că e foarte greu să iubeşti pe toţi de pe pământ. Noi suntem doar patru în familie şi nu merge.”

Scrisori (autentice) ale copiilor către Dumnezeu

„Dragă Dumnezeule! Daca eşti atent duminica în biserică, îţi arăt pantofii mei cei noi.”

„Dumnezeu! Vreau să trăiesc 900 de ani, ca tipul acela din Biblie.”

„Niciodată n-aş fi crezut că movul se potriveşte cu portocaliul, până ce n-am văzut apusul de soare, ce l-ai făcut marţi seara. A fost tare mişto…”

„La şcoala de duminică ni s-a explicat ce şi câte faci. Cine-ţi face treaba când eşti în concediu?”

„De unde ai aflat că tu eşti Dumnezeu?”

„Pentru balul mascat vreau să mă îmbrac în drac. Nu-i bai, nu?”

„Tu chiar aşa ai proiectat girafa sau din greşeală a ieşit aşa?”

„De ce laşi oamenii sp moară şi tot faci alţii în loc? N-ar fi mai simplu să-i laşi în viaţă pe ăştia?”

„Dumnezeule! Că ai făcut mai multe religii, e OK, dar cum de nu le încurci între ele?”

„Tu ştii despre lucruri înainte să fie inventate?”

„Bunicul a spus că Tu deja erai când a fost el copil. Cât de vechi eşti?”

„Îţi mulţumesc pentru frăţior, dar eu m-am rugat pentru un căţel.”

„Cât timp am fost în vacanţă, tot timpul a plouat şi tăticul a fost tare nervos şi a spus nişte lucruri despre Tine… dar te rog să nu-i
faci rău!”

„Te rog să-mi trimiţi un ponei. Până acum nu ţi-am cerut nimic. Poţi verifica.”

„Cum se poate că pe vremuri atâtea minuni ai făcut şi acum nu-i nici una? Cum se poate, că în ultima vreme n-ai inventat nici un animal nou? Sunt numai acelea vechi.”

„Doamne, Te rog, să mai pui o sărbătoare între Crăciun şi Paşte!”

„Poate Cain şi Abel nu s-ar fi omorât dacă aveau camere separate. La noi, cu frate-meu funcţionează …”

„Pun pariu că e foarte greu să iubeşti pe toţi de pe pământ. Noi suntem doar patru în familie şi nu merge.”

Cum Dumnezeu am supravieţuit copilăriei noastre?

Dacă ţi-ai trăit copilăria în anii ’60,’70 sau chiar la începutul anilor ’80 ……
Cum ai făcut să supravieţuieşti ?

1.De mici mergeam în autobuze şi maşini care nu aveau centuri de siguranţă nici perne cu aer….
2.Când mergeam în remorca unui camion era o excursie foarte specială şi ne-o aminteam toată viaţa.
3.Leagănele noastre erau pictate în culori aprinse şi toată vopseaua era pe bază de plumb.
4.Nu aveam capace de siguranţă la cutiile de medicamente, dulapuri sau uşi.
5.Când mergeam pe bicicletă nu aveam cască.
6.Beam apa de la cişmeaua din grădină, nu dintr-o sticlă de apă minerală…
7.Pierdeam ore în şir construind cărucioare din fier vechi şi cei care aveau noroc să aibă străzi înclinate îşi dădeau drumul pe ele şi la jumătatea drumului ne aduceam aminte că nu aveau frâne. După câteva opriri, în copaci sau în garduri, am învăţat să rezolvăm problema.
8.Ieşeam la joacă cu singura condiţie să ne întoarcem înainte de a se lăsa întunericul.
9.Şcoala dura până la prânz şi veneam acasă să mâncăm. Nu aveam celular aşa că nimeni nu putea şti unde suntem. De necrezut ……
10.Ne tăiam, ne rupeam un os, ne pierdeam un dinte, dar niciodată nu căutam un vinovat. Era numai vina noastă.
11.Mâncam biscuiţi, pâine cu unt, beam sucuri cu zahar şi nu aveam exces de greutate, pentru că tot timpul eram afară la joacă.
12.Împărţem o sticlă de suc între patru prieteni … utilizând aceeaşi sticlă şi nimeni nu murea din asta.
13.Nu aveam Playstation, Nintendo, 64, X box, jocuri video, 99 de canale de televiziune prin cablu, dollby surround, celulare personale, calculatoare, chat pe Internet…. dar AVEAM PRIETENI.
14.Ieşeam, ne suiam pe bicicletă sau mergeam până la casa prietenului, sunam la uşă sau intram încet fără să sunăm şi ieşeam să ne jucăm.
15. Acolo, afară, în acea lume crudă, fară gardian. Cum Dumnezeu făceam ? Aveam tot felul de jocuri de echipă, fotbal, ţările, v-aţi ascunselea, şi nu toată lumea ajungea să fie aleasă, dar nu se supăra nimeni.
16.Nu eram toţi elevi strălucitori şi când unul rămânea repetent, pur şi simplu repeta anul. Nimeni nu mergea la psiholog, la psihopedagog, nu avea dislexie, nici probleme de atenţie, nici hiperactivitate, doar o repeta şi avea a doua şansă.
17.Aveam libertate, eşecuri, bucurii, responsabilităţi…şi am învăţat să ne descurcăm cu ele.
18. Marea întrebare este : Cum am reuşit să supravieţuim, şi mai ales să devenim persoanele adulte de azi ?

Faceţi parte din această generaţie ?
Dacă da, atunci trimiteţi acest mesaj tuturor cunoscuţilor din aceeaşi generaţie sau oamenilor mai tineri, ca să ştie şi ei cum eram înainte ca această „securitate” să devină cea mai importantă valoare.
Mai mult ca sigur vor spune că eram plictisitori …..
DUMNEZEULE, DAR ERAM TARE FERICIŢI !

(Am primit acest text interesant prin e-mail. Nu-i cunosc autorul.)

Nu suntem fraţii lui Băsescu

Nu ştiu ce le-a căşunat colegilor gazetari pe fratele lui Băsescu, Mircea Băsescu. El cumpără energie electrică ieftină prin Plusfood SRL şi o revinde scump la stat. Este o afacere cistită, normal.
Ce, noi nu putem s-o învârtim, nu avem un facturier, un chitanţier şi o ştampilă, suportul costisitor al tranzacţiei? Hai s-o încercăm… Ei, dar dacă n-o putem realiza, ori suntem proşti ori nu suntem fraţii preşedintelui Băsescu, crucişătorul anticorupţiei româneşti. Să ne consolăm că Dumnezeu în bunătatea Sa, la o ţară de proşti, ne-a fericit cu lideri inteligenţi.
Alexandru PETRIA