Archive for ‘informatorul iosif ton’

noiembrie 28, 2007

Scandalul din jurul pastorului informator Ton de la “Europa Libera” continua

Va prezint două texte extraordinar de bine scrise, primite de la un prieten. Păcat că nu cunosc autorul.

Scrisoare către domnul Ţon

Vă scriu numindu-vă „domn” pentru că apelativul de „frate” în dreptul unor anumiţi oameni sună periculos de familiar, până acolo unde aduce o nivelare intelectuală şi socială ce nu mai produce respectul necesar.
Mărturisesc sincer că nu sunt unul care poate asculta până la capăt o predică de-a dumneavoastră… Spiritul meu coleric se împacă greu cu logica argumentării dusă până la aritmeticizarea discursului, ce îndepărtează orice urmă de paradox sau frazare şocantă.
Am avut nefericirea să fim contemporani şi poate de aceea am căutat să nu vă întâlnesc niciodată… Eraţi prea strivitor pentru mine.
V-am ascultat la Europa Liberă, duminică de duminică, în acele zile când mama mea, nelăsată de tata să meargă la biserică, vă folosea predica de la radio ca singură hrană spirituală.
Aţi fost pentru un mine un sfânt din aceia pictaţi de Caravaggio, cu varice la picioare, cu unghii murdare, cu haine grosolane, sfinţi pictaţi în aşa fel încât îţi piere pofta de-a te mai ruga în faţa lor. Iar când am citit ce-a zis domnul Hurezeanu, ce v-a fost coleg la Europa Liberă, am fost mai încredinţat că am procedat bine. Sfinţii trebuie băuţi în porţii mici ca şi ceaiul de rostopască… Dumneavoastră sunteţi un învingător dacă e adevărat că învingătorii sunt foşti rataţi ce s-au supărat şi de aceea n-am să spun decât că vă respect pentru faptul că v-aţi supărat tare, ieşind din zona călduţă a pocăinţei, până la răceala negării lui Dumnezeu. Când ajungi acolo orice lucru e posibil. Chiar şi un angajament cu Securitatea…
Vă respect pentru că aţi avut puterea reîntoarcerii şi a reciclării gunoiului din suflet. În toţi anii aceştia aţi fost şantajabil şi singur şi de aceea cred că v-a fost greu.
Urăsc comunismul, dar nu pot face abstracţie de faptul că au fost slujitori neoprotestanţi care au crezut sincer în el. Dumneavoastră eraţi prea deştept ca să nu vă daţi seama că ceva e putred şi aici vă condamn pentru că aţi gândit cu inima, nu cu mintea. Exact ca o femeie…
Au fost mulţi dintre fraţii mei care au strigat şi din puţul gândirii „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus”, dar dacă ar veni din nou comuniştii la putere nici nu vă daţi seama, domnule Ţon, câţi lingăi şi pupincurişti s-ar găsi să-şi plece genunchiul, de frică sau din dorinţa parvenirii şi altor foloase, mai mult sau mai puţin vizibile.
În 1990 trebuia neapărat să se ridice în picioare toţi cei ce se făcuseră frate cu dracul şi să-şi presare cenuşă în cap. N-au făcut-o, iar cei ce-au suferit sub comunişti au fost prea pocăiţi ca să-i arate cu degetul. Generaţia de acum nu mai are dreptul moral s-o facă pentru că Marcel More zicea că el, cuvântul unor oameni care s-au tolănit comod pe cruce nu mai poate avea nici o trecere. Câtă vreme nu suntem dispuşi să plătim preţul trezirii şi suntem tari în clanţă numai în bătălii pe forumurile de pe internet este cazul să intrăm pe mucles şi să nu ne mai dăm cu părerea. Îmi spunea un pastor în vârstă că l-au bătut până a urinat pe el şi apoi l-au pus să semneze. Sigur că e uşor de apucat de guler de către cei cu laptop şi viză de SUA, ce merg să conferenţieze despre o trezire ce nu poate veni cu oameni ce au fundul tocit de-atâta stat pe scaun în faţa monitorului şi nu genunchii tociţi de rugăciune.
Atâta am avut să vă scriu, domnule Ţon. Pe dumneavoastră trebuie să vă judece alţii…
Toţi suntem vinovaţi. Unii că au făcut, alţii că n-au făcut sau nu fac nimic. Restul e o chestie de cine apucă primul piatra de jos…

A doua şi ultima scrisoare către domnul Ţon

Am crezut că prima scrisoare pe care v-am scris-o a fost suficient de clară pentru a vă asigura de dragostea şi stima mea. Din păcate trebuie să vă scriu o a doua, nu pentru că dumneavoastră n-aţi fi înţeles demersul meu prim, ci pentru că între timp am fost aspru criticat pentru ceea ce am scris, poporul drept credincios înţelegând lucrurile exact pe dos.
Sunt tot mai convins de greutatea pe care a trebuit s-o suportaţi în anii care au trecut, dar nu din partea securităţii, ci din partea celor ce fără să te înţeleagă, se reped să dea cu piatra. Ideea de a trunchia fraze nu-i de la securitate, ci de la Diavol, or ceea ce aţi trăit dumneavoastră cu scrisoarea făcută din montaj, trăiesc eu azi cu rândurile pe care vi le-am adresat.
Pocăinţa nu scuză prostia, iar coeficientul de inteligenţă se poate mări prin muncă pentru că un pocăit cult e un pleonasm.
Scriu cu deznădejde şi probabil că vor fi si ultimele editoriale pe care le scriu. Greaţa, sila şi neputinţa care mă încearcă sunt prea mari ca să mai iubesc stiloul, iar munca de a-mi traduce propriile cuvinte, pentru a fi înţelese cum trebuie, o privesc ca pe un blestem final.
V-am numit domn pentru că sunteţi un domn. Eu sunt suficient de aristocratic în gândire ca să nu încurc lucrurile. Frate sunt şi cu cei ce dau cu piatra…
Am avut nefericirea să fiu contemporan cu dumneavoastră, cum am avut nefericirea să fiu contemporan cu Lazăr Gog, Daniel Brânzei, Petrică Lascău, Paul Negruţ pentru că lucrul acesta te inhibă, te blochează şi-ţi distruge pofta de-a mai lupta pentru a intra în tagma predicatorilor.
Am avut înţelepciunea să vă preţuiesc ca pe sfinţii lui Caravaggio, ştiind că toţi în viaţă putem avea momente de slăbiciune şi cu cât înalţi mai sus piedestalul pentru un sfânt, cu atât e mai mare durerea atunci când acesta, pentru un moment în viaţă, se sminteşte.
Am scris în prima scrisoare un post scriptum, întrebându-mă retoric ce s-ar fi întâmplat dacă aţi fi spus lucrurile acestea în 1990. Credeam că poate exemplul ar fi fost contagios pentru aceia care astăzi încă tac sau, şi mai rău, au dus cu ei în mormânt spovedania. Dar când un frate mi-a scris că aţi făcut-o încă în perioada comunistă în Biserica din Cluj, am tăiat fraza aceea de frică să nu vă ofenseze şi v-am apreciat şi mai mult.
Când am citit cu câtă bucurie vă loveau am vrut să explic generaţiei mele că n-avem dreptul să facem asta. Am fost prea puţin în mijlocul acelor evenimente ca să le putem înţelege bine şi de aceea judecăţile noastre sunt lipsite de etică. Generaţia dumneavoastră nu are dreptul să vă judece pentru că nu poţi judeca un om care a făcut atâta slujire unei ţări întregi, în vremea când o parte dintre intelectualii creştini din România jucau fazan şi numeau asta rezistenţă.
Nu uit că în scrisoarea pe care aţi adresat-o Uniunii Baptiste din România, pomeneaţi şi numele meu şi al colegului meu Luigi Miţoi. A fost cea mai frumoasă zi din slujirea mea, egalată doar cu ziua când am primit un email scris de domnul Daniel Brânzei în care îmi adresa cuvinte frumoase. Mulţumesc!
Am folosit cuvinte grele pentru cei ce loveau în dumneavoastră. Doar acestea mi-au mai rămas pentru că cele de „pui de năpârci”, „morminte văruite” erau deja epuizate de Hristos. Vă mărturisesc sincer că ele nu acoperă ceea ce simt în sufletul meu…
În anii aceştia am crezut sincer că mişcarea neoprotestantă din România se poate revigora cu condiţia să ne eliberăm mintea de îmbâcseala şablonului şi prostiei, duhul de spaime, buzunarul de surplusul de aur, trupul de moleşeala televizorului, internetului şi-a forumurilor. Nu mai avem nici o şansă pentru că anii trec şi sinceritatea nu ţine loc de viziune.
V-am citit toate cărţile, v-am ascultat zeci de predici chiar dacă erau prea teologice pentru mine, vă iubesc şi vă respect. Cineva zicea că trebuie să fie o confruntare între noi pentru scrisoarea pe care v-am scris-o, dar cum să te duelezi pentru o scrisoare de dragoste sau cum să te înfrunţi cu omul pe care-l iubeşti?
Celor sinceri ce n-au înţeles scrisoare mea, nu le zic nimic, iar celor ce-au vrut să facă vrajbă între noi le spun că le pricep demersul prin ceea ce spunea Hippolyte Castille despre un poet „Acest Baudelaire este o piatră de încercare, displace invariabil tuturor imbecililor”.
Închei trist pentru că azi dimineaţă am realizat că securitatea a fost o gaşcă de copii nevinovaţi pe lângă ce avem printre noi. Sau poate aceştia sunt bomba lor cu efect întârziat…
Vă doresc alese binecuvântări, asigurându-vă de toată preţuirea mea.
V l a d i m i r P u s t a n

octombrie 23, 2007

Pastorul turnator baptist Iosif Ton considera ca este atacat cultul prin discutarea trecutului sau, teorie stas a celor cu musca pe caciula

Cand m-am pocait eu?

Zilele trecute, dupa ce ziarul central Cotidianul a publicat scrisoarea mea de anul trecut “Eu si securitatea”, BBC mi-a cerut sa le dau un interviu si eu am acceptat si le-am raspuns la toate intrebarile.
Pe marginea acestor evenjimente, pe blogul lui Marius Cruceru s-a dezlantuit o dezbatere la care a participat Paul Negrut si multi altii. Intrebarea pusa de Marius Cruceru a fost daca pocainta mea a fost adevarata, avand in vedere faptul ca eu n-am vorbit numai de mine insumi ci si de alti pastori din acea vreme. Concluzia acestor teologi a fost ca pocainta mea nu a fost veritabila.
Ceea ce presupun aceste dezbateri este idea ca actul meu de a publica materialul amintit mai sus si interviul la BBC au fost un act de pocainta. Ideea aceasta este ridicola! Numai acum, dupa 40 de ani de la evenimente, fac eu un act de pocainta? Oare a putut Dumnezeu sa ma foloseasca in lucrarea Lui timp de atatia ani fara ca eu sa ma fi pocait de pacatele mele?
Sa spun deschis si categoric: Eu nu am scris acest material si nu am acordat interviul la BBC pentru a face un act de pocainta. Pocainta am facut-o acum 40 de ani! Dup ace am stiut ca Domnul m-a iertat de toate pacatele facute in acei ani in care am fost departe de Dumnezeu, in februarie 1968 am vorbit cu Iulian Tataru, pastoral Bisericii in care fusesem membru, Biserica Baptista Cluj-Iris, i-am spus despre intoarcerea mea la Dumnezeu si despre dorinta mea de a reveni in Biserica. El a vorbit cu comitetul Bisericii si am avut o intalnire cu comitetul. Comitetul a decis primirea mea si a convocat adunare generala pentru aceasta. In cadrul acelei adunari generale a Bisericii am recunoscut ca am fost un mare pacatos, ca Domnul Isus m-a iertat si ca cer si Bisericii sa ma ierte. Pe baza acestei marturisiri de pocainta, Biserica a votat in unanimitate reprimirea mea ca membru al Bisercii.
Precizez ca regula Bisericilor noastre este sa nu ceara marturisire detaliata a pacatelor comise. O asemenea detaliere a pacatelor nu ar duce la zidire, ci la o otravire si la o poticnire a celor care asculta.
O asemenea marturisire am mai facut si in aprilie 1972 in Biserica Golgota din Bucuresti. Din nou, m-am referit si atunci la cel care am fost in anii mei de instrainare de Dumnezeu ca la unul care am fost un mare pacatos, si aceasta a fost sufficient ca fratii sa considere ca am facut o adevarata pocainta.
In anii aceia, care raman pe viata mea o pata intunecata, am comis multe pacate. Oare pocainta mea nu este valabila deoarece nu am facut o lista a tutror pacatelor mele pe nume? De exemplu, in anii aceia am scris doua proecte de carte care n-au fost publicate niciodata. Mai tarziu, am ars acele manuscrise.Cui ar folosi sa mai detaliez ce am scris atunci? Cui ar folosi o detaliere a pacatelor cuiva, decat celor care vor sa verse noroi peste viata acelei persoane?
In materialul pe care l-am scris anul trecut si in interviul la BBC m-am referit si la altii care au colaborat cu securitatea deoarece acesta a fost un fenomen al acelor vremuri. Eu n-am fost singur in acea situatie. Cine citeste cu atentie materialul “Eu si securitatea” va vedea ca eu caut sa-i apar pe pastorii care s-au frant in anii aceia. Ei au fost victime ale unui sistem pervers si al unor ofiteri experti in frangere si corupere. Arat clar ca au fost extreme de putini aceia care au slujit din convingere securitatea. Amintindu-i pe altii care au fost franti nu urmaresc sa ma justific pe mine sau sa-mi micsorez pacatul meu. Vreau mai de graba sa-i fac pe cei ce n-au trait atunci sa inteleaga ceva mai bine iadul prin care am trecut noi.
Consider ca fratii mei amintiti mai sus cu numele sunt de buna credinta, dar ca au interpretat gresit actiunea mea. Lucrul acesta se intampla si este omenesc sa se intample. Ei sunt oameni inteligenti, extrem de talentati, in functii foarte inalte si de mare raspundere. De aceea eu ma rog ca Dumnezeu sa continue sa-i binecuvinteze si sa-si reverse peste ei nemarginita Lui bunatate, pentru binele scolii pe care o conduc si spre binecuvantarea cultului Baptist din Romania.
Cei din lume ne rastalmacesc faptele si declaratiile deoarece ei ar vrea sa nu mai existam in Romania. Noi, insa, sa ne amintim de rugaciunea Domnului nostru: “Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine si Eu sunt in Tine, pentru ca lumea sa creada ca tu M-ai trimis” (Ioan 17:21). Credibilitatea noastra in Romania depinde de unitatea noastra.
Va chem pe toti sa ne rugam pentru unitate in cultul Baptist din Romania.
Cu deosebita dragoste, stima, respect si pretuire pentru toti, chiar si pentru cei care, fiindca nu ma cunosc de aproape, vorbesc rau despre mine din nestiinta.
Iosif Ton