Archive for ‘jurnalism’

Iulie 14, 2014

Orășelul „O inimă de Broscuță”

Editura Adenium, cu sprijinul Primăriei Municipiului Iași, al Direcției de Protecție a Copilului, al Consiliului Județean Iași și al Fundației Iaşi Capitală Culturală Europeană 2021, inaugurează pe 20 iulie, de la ora 16.00, în Parcul Expoziției din Copou, Orășelul „O inimă de Broscuță” (cu intrare gratuită). Timp de șapte duminici, până pe 31 august, dăm tonul distracției cu spectacole de teatru pentru copii, workshop-uri Origami, vedetele „O inimă de Broscuță”, păpuși gigant, ateliere de face painting, concursuri cu jocurile copilăriei („șotron”, „ața”), tombole cu premii, muzică și dans, concerte în aer liber (cu invitați-surpriză, câștigători ai celor mai populare concursuri muzicale din ultima vreme). Multă joacă, interactivitate și veselie! Pentru toți copiii, în vacanța asta mare, un parc de distracții „tare”!
Orășelul „O inimă de Broscuță” este primul proiect de amploare pentru copii, care va intra în galeria de evenimente ce susțin Iașul în cursa pentru obținerea titlului „Iași Capitală Culturală Europeană 2021”.

oraselul o inima de broscuta

Anunțuri
Iulie 11, 2014

Acolada nr.6. Despre zilele revistei

A aparut nr. 6 al prestigioasei publicatii Acolada. La pag. 17 gasiti o relatare de la Zilele revistei Acolada. In fotografia de pe coperta publicatiei apar Magda Ursache, Gheorghe Grigurcu, Radu Ulmeanu, eu si Liviu Antonesei. Fotografia e de la aceasta frumoasa manifestare. Pdf-ul lunarului aici revista acolada nr. 6 2014

prima pagina acolada nr. 6

Mai 2, 2014

România lui Petria

 

Alexandru Petria ne-a adus, în ultimul timp, o serie de evenimente editoriale menite să ne apropie şi mai mult de lumea sa. Cartea „Convorbiri cu Mircea Daneliuc”, apărută la Editura Adenium, este o confesiune artistică a unuia dintre oamenii care au făcut ca România să fie cunoscută prin frumos pe mapamond. Celebrul regizor, scenarist, actor şi prozator român Mircea Daneliuc este un partener bun de dialog, pe măsura lui Alexandru Petria, care ştie să adreseze adevărate întrebări care curg viu, deşi dialogul este purtat întru totul pe facebook, cei doi protagonişti ai cărţii întâlnindu-se abia la lansarea de la Gaudeamus. Respectându-i dorinţa de a nu insista cu întrebările, mai ales cu cele legate de viaţa personală, şi declarându-l pe Daneliuc un adevărat frate, Petria reuşeşte să ne poarte în lumea artelor descoperind, pas cu pas, pe marele regizor şi scriitor care, pornind din Bucovina, ajunge să cucerească, prin activitatea sa, o ţară întreagă şi nu numai. Vorba lui Daneliuc: „Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor”, declaraţie care nu se susţine deoarece activitatea sa l-a aşezat în nemurire. Regizarea unui film porneşte de la o scenă, de la o frază, de la o carte sau de la realitatea imediată: „Lucrurile acestea apar fără să le cauţi”, Daneliuc mărturisind că scrie: „Ca să nu mă defenestrez”. La fel ca un tată care nu-şi poate separa copiii în dragoste, regizorul declară: „Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decât din dragoste, niciunul alimentar”. Când îl ajung stările scrisului ne mărturiseşte tot personajul volumului: „Diurn. A nu se crede că noaptea nu dorm”. Despre oamenii pe care-i admiră în profesie declară: „Cineaştii mei sunt dintre aceia în timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivalurilor”. Dialoguri despre oameni şi fapte, despre drumuri şi stări, dar şi despre modestie, despre care Daneliuc spune: „Nu-mi place să fiu nevoit a recurge la ea. Modestia nu e neapărat un semn de deşteptăciune. E un sentiment artificial inventat de umanoizi”. Despre lucrul pe mai multe paliere în lumea scrisului, Daneliuc spune că lucrează doar la o singură carte o dată: „Mie mi se pare obligatoriu ca să fiu cu toate sinapsele şi cu toţi hormonii grămadă acolo”. Deşi nu a mai ajuns în locul natal, Hotin, niciodată, regizorul vorbeşte despre rădăcini, dar şi despre drumurile în viaţă, de la Cluj la Sighişoara, Săcuieni, Piteşti, Câmpulung şi Iaşi, acolo unde tatăl său, inginer de drumuri şi poduri, a fost repartizat. Toate aceste drumuri l-au întărit pe Daneliuc, cel care declară că se simte fericit atunci când este singur „Pe malul unui râu, dar şi acasă”. O carte care se citeşte cu plăcere, personajul fiind momit cu „Feisbucul” şi scos din bârlog, după cum el însuşi declară. „Cum Dumnezeu poţi să scrii atât de uşor? Chiar a ieşit din joacă o carte? Pune pe cineva să jure”, îi declară Daneliuc lui Petria. Pentru acest volum, care prin vorbele maestrului este un reper pentru activitatea acestuia, Petria reuşeşte să ne apropie şi mai mult de lumea artei.
Volumul de interviuri „România memorabilă”, apărut la Editura Tribuna sub semnătura lui Alexandru Petria, prezintă un portret al lumii intelectualilor văzută prin prisma a câtorva nume reprezentative. Radu Aldulescu declară, în interviul acordat lui Petria: „Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu”, considerând, în acelaşi timp, că scrisul nu este un drog, nu este o profesie ci o chestiune de vocaţie care implică, în mod misterios, iubirea. Un interviu interesant este şi cel cu Gabriel Andreescu, care declară tranşant „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”. Pe acelaşi registru este şi interviul cu Liviu Antonesei care declară: „O inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter” făcând referire la societatea de astăzi. Ioan Cristofor se plânge că a scris prea mult, declarând „Sunt indiscutabil un ratat destul de reuşit”, ceea ce bineînţeles ne face să nu fim de acord cu el, însă îl iertăm pentru aceste negaţii când citim cuvintele: „Dumnezeul literaturii să-mi dea mai mult talent, mai multă sănătate, mai multă bunăvoinţă, mai multă înţelegere şi fraternitate faţă de colegii de condei”. Interviul cu Mircea Danieluc, prezent în această carte, este doar un fragment din integrala care a apărut într-un volum de sine stătător. Impresionează şi declaraţia lui Mihai Gălăţanu „Sunt îndrăgostit de Dumnezeu numai pentru un singur motiv: „Pentru că este iubire pură”. Gheorghe Grigurcu ne spune că scrie doar în orele matinale, punând lumii o singură condiţie, aceea de a fi singur, iar Zoe Petre declară că republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. Tot din interviul cu Zoe Petre aflăm că Grigore Moisil i-a fost unchi şi că în 29 noiembrie 1996, când în Parlamentul României Emil Constantinescu depunea jurământul de preşedinte al ţării, atunci când s-a intonat Imnul Naţional, Zoe Petre nu a putut să nu se gândească că Andrei Mureşanu se numără printre strămoşii ei: „Asta impune mari răspunderi şi o datorie de onoare imposibil de ocolit”. De ce valoarea literară originală nu este apreciată, se întreabă Liviu Ioan Stoiciu, în timp ce Adrian Suciu s-a obişnuit cu acest lucru, creându-şi o viaţă literară a lui „frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu există generozitate, bine, adevăr şi frumos”. Interviurile cu Alex Ştefănescu, Radu Ţuculescu, Doina Uricariu întregesc acest volum de dialoguri. Alexandru Petria ştie să stea de vorbă cu fiecare personaj al cărţii în parte, să-i asculte gândurile, să muleze întrebările după caracterul fiecăruia, să fie un bun receptor şi, mai presus de toate, şi un bun jurnalist literar.
În ultimii ani, Alexandru Petria s-a reîntors la poezie cu toată forţa poetului care conturează în atelierul de creaţie o poezie cu fibra ancorată în imediatul vieţii. Reîntoarcerea la poezie s-a produs neconvenţional, aşa cum spune în Prefaţa volumului „Rugăciuni neruşinare & alte chestii”, apărut la Editura Vinea, Liviu Antonesei. Întâlnim o poezie care a dat mai întâi faţa cu ochii cititorului pe Facebook, Petria postând, zi de zi, pe pagina sa, câte un poem. Comentariile care au apărut de fiecare dată ar putea constitui, ele însele, o carte de critică virtuală despre poezia lui Petria. Adunate din spaţiul internetului într-o carte, poeziile capătă o altă forţă, conturând un portret al unui poet deja consacrat la nivel naţional. Aceşti psalmi neconvenţionali sunt parte ruptă din gândurile păcătoase ale poetului: „lângă tine/ e cum ai picta punctul/ din interior”. Surprinde la Petria modul în care şochează în sensul bun al cuvântului, cu imagini care revarsă sufletul în exterior: „nu te mira prea mult/ ca spuma şamponului/ îţi cade sufletul/ afară”. Lumina, la Petria, are un sfârşit întru aşteptarea unui nou început al speranţelor, al iubirilor, al iertării gândurilor păcătoase: „când se termină cerul/ unde să aştepţi/ să crească altul”. Iubirea este „consumabilă” însă contează cel mai mult trăirea intensităţii ei: „n-aş vrea să se gate dragostea, ca pita/ şi sufletul aburi tras: printr-o ţeavă de cupru încălzită/ cum zgomotul unei farfurii pe gresie” sau „şi ne sărutăm/ cum uităm să ne legăm şireturile/ înainte aş fuma ţigara de după”. În poezia lui Petria până şi întâlnirea cu moartea este un lucru firesc, la fel cum ai face o activitate zilnică: „cu degetele/ săpunite/ încerci în lighean/ de-i moartea caldă”. „Specialitatea lui Petria o reprezintă o ingenioasă asociere de frivolităţi şi de profunzimi fulgurante”, spune Gheorghe Grigurcu, pe coperta IV a cărţii, iar Alex Ștefănescu confirmă faptul că Alexandru Petria scrie bine, inteligent şi provocator. Poezia lui Petria merită a fi citită în cheia descoperirii unor simboluri care se află în imediata vecinătate a sufletului poetului şi aduse în faţa noastră aşa cum sunt ele, cu patimi şi mult adevăr.
Menut Maximinian
Text apărut în revista ”Mișcarea literară”nr1, 2014,, pag. 80-82 pdf aici miscarea literara nr 1 2014

 

Aprilie 23, 2014

Festival de film dedicat lui Mircea Daneliuc

Asociatia Studentilor Jurnalisti (ASJ) si revista de cultură contemporană Timpul din Iasi organizează a V-a editie a festivalului Serile Filmului Românesc Timpul. Festivalul va avea loc în perioada 20-24 mai, în sala Gaudeamus a Casei de Cultură a Studentilor din Iasi. Intrarea la film si la dezbaterile cu actorii si regizorii invitati va fi liberă.
Parteneriatul dintre ASJ si Timpul aduce noutăti de continut în cadrul festivalului si o nouă identitate vizuală. Totodată, editia din acest an îi este dedicată regizorului Mircea Daneliuc. În program sînt incluse filmele regizate de el: Patul conjugal, Marilena, Senatorul melcilor si Cele ce plutesc.
În cele cinci zile de festival vor fi proiectate filme românesti pentru toate categoriile de vîrstă. Vom reveni cu programul complet al festivalului si numele invitatilor.
Editia a V-a a Serilor Filmului Românesc Timpul este finantată de către Primăria Municipiului Iasi, în cadrul proiectului Iasi Capitală Culturală Europeană 2021. Asociatia Studentilor Jurnalisti si revista de cultură Timpul sustin candidatura orasului Iasi la titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021.
Asociatia Studentilor Jurnalisti din Iasi este o organizatie non-guvernamentală, care se implică în viata culturală si socială a Iasului prin proiecte independente si acte de caritate/voluntariat. Din 2007 si pînă în prezent ASJ a organizat proiecte precum So Keres, Journalism Summer School, Presa- cîinele de pază al societătii, Serile Filmului Românesc s.a.
Revista de cultură contemporană Timpul apare lunar la Iasi, cu distributie în toată tara. În paginile revistei puteti citi reportaje de atitudine culturală, interviuri cu personalităti ale momentului, articole si eseuri semnate de nume de referintă din spatiul cultural si publicistic românesc.
daneliuc
Februarie 12, 2014

Laptele negru al mamei și o invitație

Am descoperit un tip, debutant, care chiar are coaie de romancier. Cosmin Leucuța, e din Arad, după câte am înțeles. Laptele negru al mamei, romanul său, a fost lansat la Gaudeamus, fiind câștigătorul premiului de debut la proză, împreună cu Beatris Serediuc, al editurii Adenium. Într-o postare pe Facebook, am scris câte ceva despre el la nervi. Nervi provocați de faptul că o carte ok de 400 de pagini a unui tânăr riscă să treacă nebăgată în seamă cum ar merita. Prietenii de la editura Adenium, unde a apărut romanul, mă bucur, au reacționat extrem de prompt și au spus că oferă exemplare colegilor scriitori care vor comenta Laptele negru al mamei pe blogurile proprii sau în presă. Să înjure cartea, s-o laude, treaba lor. Haideți să spargem tăcerea, e păcat ca munca unui tânăr să nu fie evaluată atent! Cine doreste să intre în joc, este rugat să-și anunțe intenția la mailul editorial@adenium.ro.

 

Până una-alta, țin să spun că Leucuța a dat un roman care nu plictisește, antrenant, cu jocuri de perspective inteligente. Dacă personajele vorbesc de multe ori la fel, cred că e de pus pe seama mediului în care se mișcă. Autorul are o scriitură nervoasă, și frazele lungi reușesc să se susțină, cuvintele vizualizează acțiunea, fără excese descriptive. Cititorul are șansa să urmărească propriul ”film” al cărții, lucru îmbucurător și destul de rar la prozatorii români, obișnuiți să se piardă în fleacuri considerate greșit interesante. O observație- repetițiile unor cuvinte nu știu dacă vin cu un plus la calitatea volumului.

 

N-o să vă povestesc ce se întâmplă în carte, precum criticii literari en- titre, cuminți și profesorali. M-ar plictisi și, probabil, v-aș plictisi. Dar vă asigur că sunt toate condimentele în roman- de la sex la psihologie.

 

În încheiere, transcriu câteva fragmente din Laptele negru al mamei:

 

Am aproape 24 de ani, şi nu am făcut mare lucru pînă acuma. O maşină m‑ar putea lovi mîine pe stradă şi am să îmi dau duhul pe un drum prost asfaltat şi plin de gropi. O să îmi trec în revistă repede toată viaţa, înainte să mă duc, fiindcă proba­bil că voi fi lovită grav şi salvarea nu va ajunge la timp, şi o să mă bucur că măcar nu am uitat nimic. Fiindcă nu e mare lucru de trecut în revistă. Am făcut o şcoală din care nu m‑am ales cu nimic. Nu am un loc de muncă serios… nici măcar unul neserios, dacă e să mă gîndesc bine. Părinţii mă suportă sub acoperişul lor fiindcă sînt greţos de înţelegători şi total, dar total duşi cu pluta. Parcă mi‑ar fi colegi de apartament, nu părinţi. Ce părinţi simpatizează în halul ăsta cu copilul lor?

 

M‑am ţinut cu dinţii şi cu inima sîngerîndă de un tip cu care credeam că am totul şi cu care voi avea şi mai mult, şi m‑a lăsat cu curu’ ăla al meu mare (şi fain) într‑o baltă rece şi mur­dară, alături de alte tipe care au păţit‑o ca şi mine. Au fost destul de drăguţe să îmi facă şi mie loc în baltă. Iar acum încerc să mă conving că nu îmi petrec timpul plîngîndu‑mi de milă şi bîrfind cu prietenele”

 

Culcă‑te și simte‑te atît de bine ca şi atunci cînd cazi în gol.

 

Să nu crezi că dacă eşti frîntă de oboseală, singură şi tristă, ţi se va întîmpla ceva frumos.

 

Aşa ceva nu se va întîmpla.

 

Nu se va întîmpla fiindcă tu eşti pîinea mucegăită care as­tîmpără foamea neagră.

 

Tu eşti pata de jeg care nu dispare indiferent cît ai spăla‑o.

 

Tu eşti omida care nu se va transforma niciodată în fluture.

 

Nu ştii cum să o faci.

 

Defineşte: catatonie, din punctul tău de vedere. Tu.

 

Lasă‑te păgubaşă. Păcatul tău preferat e lenea.

 

Alunecă în nepăsare. Bucură‑te de singurul lucru pe care nu îl ai.

 

Responsabilitate. Nu ai obligaţii, nu eşti legată.

 

Nimeni nu are nevoie de tine? Nici tu nu ai nevoie de ni­meni.

 

Îţi spui:

 

Sînt autosuficientă.

 

Dar te tai. Sîngerezi. Ca noi toţi.

 

Îţi spui:

 

Nu am nevoie de ajutor să fac un pas înainte. Cu atît mai puţin am nevoie de ajutor ca să fac un pas înapoi.

 

Mori. Te răceşti. Ca noi toţi.

 

Eşti îngropată. Putrezeşti. Ca noi toţi, de altfel.

 

Îţi spui:

 

Rîzi! Hohoteşte! Eşti un strugure umilit.”

 

Din ce eşti făcută?

 

Ea nu avea să ajungă ca ei. Refuza să fie împlinită. Nici nu îşi putea închipui cum ar fi putut să se trezească întro zi şi să nu îşi dorească nimic. Aceea ar fi fost ziua în care ar fi comis suicid din pură plăcere şi plictiseală.

 

Din ce eşti făcută?

 

Aşa că, după cum îi era caracteristic, urma să facă o prostie extrem de mare dar, în acelaşi timp, simţea că nu era nimic altceva de făcut.

 

Din ce eşti făcută?

 

Cămăşile albe şi albastre Luisa Spagnoli.

 

Brăţările Armin Strom, din aur masiv, alb.

 

Cerceii MHH.

 

Colierul Leo Wittwer.

 

Ochelarii de soare Paola Paquin, cu rame de os.

 

Toate le lăsase în NY. Singurul lucru pe care îl luase cu ea era Domnul Dalloway. Atît. Acela simţea ea că era singurul lucru care merita să fie cărat peste oceane şi ţări. Acela era singurul cadou pe care, privind înapoi, se bucura că îl acceptase.”

 

Alexandru Petria

laptele-negru-al-mamei-cosmin-leucuta

 

Ianuarie 24, 2014

Cu Brumaru, cu Antonesei, cu Tarkovski

În ultimele zile, recăzut-am în doaga cinefilă. Am schimbat regizorii, ca pachetele de țigări pe golite, enervat de von Trier, entuziasmat de-un Tornatore, cu privirea agățată pe mustața hoață a lui Daneliuc, interpretul operatorului tv din Probă de microfon, și tot așa într-un carusel de prăjit neuronii. Țicneală, plăcere, overdose.
Acum Michiduță îmi șoptește s-o iau nițel pe Tarkovski. Cinstit și piraterește, vă spun unde să vă uitați și voi pe gratis la unele pelicule-
Nostalgia http://www.filme-online.tv/nostalghia-nostalgia-online-1983/
Andrei Rubliov http://filmehd.net/andrey-rublyov-1966-filme-online-gratis.html
Solaris http://www.filme-online.tv/solaris-online-1972/
Era să uit, despre rusul ăsta, care a puțit de talent, ba a și râcâit pe alocuri genialitatea, aveți ocazia să aflați mai multe dacă sunteți sâmbătă prin Iași. Emil Brumaru și Antonesei sunt cu o ofertă de nerefuzat.

tarkovski brumaru antonesei

Septembrie 3, 2013

Nu sunt tâmpit. Tu ești?

Toată discuția din jurul exploatării aurului de la Roșia Montană este reductibilă la două întrebări. Suntem tâmpiți? Acceptăm pasiv să fim luați de tâmpiți?

Dau deoparte bla-bla-ul ecologist, cât și proiecția coborârii raiului financiar asupra României, sub mirul corporatiștilor, în legătură cu începerea scoaterii aurului din pământ. Nu că nu-s interesante, nu că nu ar devoala jocurile teleghidate obscur ale personajelor prinse în horă și mentalitatea de supușenie ce bântuie degrabă capetele mioritice când vin în contact cu ceva străin.

Aleg simplificarea ca să evidențiez esențialul din noianul de fum parazitar. Și ce rămâne? Certitudinea că acolo există aur și problema dacă merită sau nu extras.

Variantele de exploatare susținute de politicieni, cu nesimțire de Traian Băsescu și, dându-și cu stângul în dreptul, de către Victor Ponta denotă o logică aiuritoare. Dacă nu o interferență acută cu zona penalului. Cum să marșezi cu o redevență meschină, când zăcământul este al României, și să accepți să te procopsești apoi, peste ani, cu o gestionarea unei complicate probleme ecologice? Pentru ce, pentru o redevență sub 10%? De ce nu, de exemplu, 80% statul român, restul investitorul? De ce nu se înființează o firmă cu 100% capital de stat? Dacă afacerea cu datele avansate de politicieni este curată, înseamnă că ei sunt fără doar și poate tâmpiți. Dacă nu, că aceștia ne consideră pe noi tâmpiți dacă o înghițim.

Eu nu sunt tâmpit. Tu ești?

Alexandru Petria

Mai 26, 2013

Gheorghe Grigurcu: “Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii“

– discuție cu Gheorghe Grigurcu

Alexandru Petria: Cînd mă gîndesc la dumneavoastră, stimate domnule Gheorghe Grigurcu, mintea îmi fuge la Clint Eastwood. Nici vorbă de asemănarea fizică, desigur. Ci îmi păreţi, ca şi multe din personajele celebrului actor american, un “lup singuratic”…

Gheorghe Grigurcu: Iată o comparaţie la care nu mă aşteptam în ruptul capului. Eu şi… Clint Eastwood! Acesta joacă într-adevăr de multe ori rolul unui “lup singuratic”, dar într-un stil… american. Solitudinea are şi o amprentă naţională, nu găsiţi? Cea pe care o ilustrează Clint Eastwood nu e una introvertită, autoscopică, ci legată de condiţia unui “om între oameni”, care se simte stînjenit din pricina semenilor. Un cunoscut romancier american, Henry Miller, scria: “Dintre toate fiinţele terestre, omul e cel mai singur. Cu atît mai solitar cu cît e mai înconjurat de cei din rasa lui”. În condiţiile imanente ale spaţiului său, cucerit treptat, anevoios, singuraticul american e un explorator, un aventurier. Dîrz, fire de luptător, s-a deprins cu pistolul (o seamă de pistolari au căpătat o aură legendară) şi nu cu introspecţia. În schimb francezii reprezintă o solitudine, ca să zic aşa, mondenă. De regăsiri doar intermitente ale intimităţii eului relaţionat social, pretinzînd o comunicare convenabilă, singurătatea prelungită, dramatică nefiind de bonton. Vauvenargues o caracteriza drept “o dietă a spiritului mortală cînd e prea îndelungată”, după cum Valéry pune punctul pe i afirmînd că “un om singur e totdeauna în proastă companie”. Să ne gîndim la Proust care a fost eminamente un “om de lume”, frisonat de constatarea ierarhiilor sociale, a snobismelor pe care le-a analizat, punîndu-se el însuşi în cauză, cu o perspicacitate tangentă la genialitate. Atunci, unde am putea vorbi de o singurătate care angajează “în forţă” fiinţa interioară, care devine un resort al creaţiei? Mai curînd la germani, la ruşi. Muzica, filosofia, lirica în care au excelat germanii găsesc acoperire într-un aforism al lui Schopenhauer, care desemnează singurătatea ca fiind “soarta spiritelor superioare”. După cum marii scriitori ruşi au oferit cele mai profunde sondaje ale fiinţei, graţie solitudinii religioase a lui Tolstoi şi a celei religios-demonice a lui Dostoievski. Dar la români? Aici lucrurile sînt amestecate. Dacă la un Eminescu, la un Blaga, la un Bacovia (“nordicii” noştri) triumfă solitudinea dureroasă, la un Arghezi, la un Ion Barbu avem a face cu o ambiguitate, cu o apropiere de lume datorită pitorescului inclusiv de expresie. Practica unui limbaj colorat, sarcastic nu e oare o mişcare a deschiderii spre exterior, id est o nervozitate a solitudinii ce ar vrea să-şi înceteze “dieta”? Dar dvs. voiaţi probabil să vă vorbesc şi despre modesta mea persoană. M-am aflat, mai toată viaţa, între două tipuri de singurătate care s-au potenţat reciproc. Una nativă, alta impusă de împrejurări. Singurătatea dată cutez a presupune că ţine de o fibră “nordică” ce m-a îndrumat către o evadare în mine însumi, în acea perspectivă a trăirilor care pune în paranteză prezentul, bizuindu-se pe trecut şi pe viitor. Pe un viitor nutrit de energia neconsumată a trecutului, o formă de trecut ideal în care m-aş putea recunoaşte. Trecutul şi viitorul: timpuri trase în ficţiune, reprezentînd o similiestetizare existenţială. Să fie astfel vorba de singurătate ca de-o ipostază strict egotică, închisă? De o noncomunicare? Nu cred, întrucît solitudinea proprie poetului configurează limbajul liric, factor ce caută a se sustrage prezentului, dar, oricum, un limbaj. Dacă autorii de tip “sudic” aţîţă, provoacă timpul prezent printr-o manieră spectaculară, nu o dată extravagantă, (suprarealiştii aparţin acestei categorii), “nordicii” îl prefac în tensiuni ale aşteptării. Emoţia lor specifică: nostalgia. În primul caz e o singurătate libertină, în al doilea una fidelă sieşi. Evident, contează şi circumstanţele vieţii unui scriitor. În situaţia mea, dovedindu-se de atîtea ori neprielnice, acestea au avut totuşi generozitatea de a-mi favoriza ceea ce am numit singurătatea nativă.

– Să ne întoarcem în timp. Aţi fost refugiat de două ori, în două cotituri ale istoriei. Ce au lăsat în urmă aceste ruperi de locurile unde aţi trăit? În viaţă, în scris.

Da, am cunoscut în copilărie două refugii. Unul din Ardealul de Nord, în 1940, altul din Basarabia, meleagul meu de baştină, în 1944. A fost o invazie timpurie a prezentului în viaţa mea, zdruncinată la un mod care m-a făcut pesemne şi mai rezervat faţă de acest timp “regal”, aşa cum îl socoteşte un poet spaniol, însă pentru umila mea persoană, opresiv. Amintirile din Basarabia pe care am părăsit-o definitiv la 8 ani au dulceaţa paradiziacă a începutului de viaţă, cînd temporalitatea nu e încă divizată, formînd un conglomerat feeric. Nimic de atunci n-am impresia că ar constitui un rest inutil, un rebut, totul se încarcă într-o memorie afectivă cu caracter vital, precum un organ al corpului nostru. La fel s-a întîmplat cu zilele petrecute în Ardeal, la Gheorgheni, unde, în pragul unor evenimente triste ale istoriei, am locuit un an. Necazurile s-au înmulţit în 1944, cînd am ajuns la Târgu-Jiu (Amarul Tîrg de mai tîrziu!) şi, ulterior, într-o comună gorjeană, Peşteana-Jiu. Au continuat la Oradea, unde am urmat liceul, între 1950-1954. Goma vorbeşte despre un fapt cunoscut şi de mine şi anume atitudinea neprietenoasă a unor “regăţeni”, oameni ai locului, cu casa, masa şi rosturile lor îndeobşte încă neatinse, faţă de noi, refugiaţii, victime ale acelor vremuri de restrişte. Îmi sună încă în auz acest cuvînt peiorativ, aplicat nu o dată cu ciudă unor nefericiţi. Desigur, îndată după război exista o criză economică, nivelul de trai al majorităţii locuitorilor ţării a coborît, însă refugiaţii se vedeau loviţi de soartă într-un chip aparte. Plecaţi de acasă în grabă, cu doar cîteva geamantane, am fost nevoiţi a ne vinde puţinele lucruri pe care le mai aveam, tacîmuri, feţe de pernă, rochii ale mamei, pentru a ne procura mîncare. Bunica spăla rufele unor militari sovietici… De la Târgu-Jiu ne-am mutat, cum spuneam, la Peşteana-Jiu, unde tatăl meu, inginer agronom, primise serviciu. Cultivînd legume pe o mică suprafaţă de teren din preajma casei (oficiale) în care ne-am stabilit, crescînd cîteva păsări, situaţia ni s-a mai ameliorat întrucîtva. Însă mă umilea starea de inferioritate în care mă aflam chiar faţă de colegii mei de şcoală. Toţi (marea majoritate era alcătuită din copii de ţărani săraci) aveau o casă proprie. O curte, o gospodărie. Adesea şi o mică livadă şi un petec de pămînt. Erau proprietari. Noi eram nişte venetici. În acel moment simţămîntul de proprietate era încă foarte dezvoltat, precum un element determinant pentru calitatea unei persoane. Nici la Oradea, destulă vreme, lucrurile n-au mers bine. Ca licean, locuiam împreună cu părinţii şi cu bunica, toţi patru într-o singură odaie igrasioasă. Bunica şi tata dormeau pe jos. Niciunul, din cîte ştiu, dintre colegii mei de clasă nu păţise aşa ceva. Într-o bună zi, unul din ei a vrut să-mi facă o vizită. L-am zărit pe fereastră şi nu i-am deschis uşa. M-a văzut şi el şi a rămas supărat pe mine, nedîndu-şi probabil seama că mi-a fost ruşine să-l primesc în mizeria noastră. Abia cînd devenisem student la Cluj, ne-am mutat într-o locuinţă mai “onorabilă”, cu două camere, dar fără baie şi fără toaletă în interior, în care am rămas pînă la reîntoarcerea, lipsită de glorie, în Amarul Tîrg, în 1978. Să mai continui? Ca student al Şcolii de literatură din Bucureşti, m-am pomenit exmatriculat după numai un trimestru, ca “duşman al poporului”, pentru că-i vizitasem pe Tudor Arghezi şi pe fosta soţie a lui E. Lovinescu. Ca student la Universitatea din Cluj, neîndoios rău văzut şi acolo pentru relaţiile cu Blaga, am fost aşijderea exmatriculat pentru cîteva absenţe la plicticoasele ore de marxism-leninism şi reprimit numai după ce autorul Spaţiului mioritic a făcut un drum pînă la decan. Deşi am luat, în ultimul an de studenţie, premiul întîi pe ţară, n-am obţinut, la terminarea facultăţii şi nici mai tîrziu, nici măcar un post de portar la vreo instituţie culturală a oraşului de pe Someş (poetul, mult preţuit de mine, Aurel Rău ştie cum stau lucrurile)… Bucuros, la un moment dat, că am ajuns redactor al revistei Familia, la reînfiinţarea ei, în 1965, m-am trezit scos din funcţie, proiectat în şomaj pe o perioadă de nu mai puţin de 16 ani. Pe deasupra silit să părăsesc Oradea, întrucît am indispus “organele” prin cîteva scrisori de protest înaintate lor. Motivul, unicul motiv invocat? N-am scris nimic despre partid şi despre “tovarăşul” Ceauşescu… Ce-au însemnat aceste “ruperi” de locurile unde am stat de-a lungul vieţii, v-am povestit pe scurt. Ce-au însemnat în scris, vă poate spune scrisul meu însuşi.

Dacă excelezi în mai multe specii literare, dintr-o lene sau comoditate a evaluării probabil, lumea literară românească ţine să încline balanţa spre una, neglijînd-o pe cealaltă. E o prostie şi o nedreptate. Sînteţi un poet extraordinar, însă în percepţia publică are întîietate criticul literar Grigurcu. Vă mărturisesc că am citit prima dată poeme de-ale dumneavoastră cînd eram în liceu, din paginile revistei “Convorbiri literare”.

Cum v-aş putea contrazice în privinţa “balanţei” arbitrar înclinate? Cum aş putea să nu admit că, în principiu, se comite astfel o “nedreptate”? În cazul meu, poate că a constituit o eroare scrisul critic, cultivat insistent, care mi-a împins mai la margine poezia, chemarea, mărturisesc, precum şi silinţa mea literară dintîi, obiectul debutului editorial. Un confrate mai tînăr, Nicolae Coande, nota în acest sens: “nu se ştie pe cine iei la drum”! Şi n-avea dreptate? Nu era mai bine să am o singură “direcţie de înaintare”? Aşa cum am mai explicat, mi s-a părut că a fi critic poate fi o eventuală profesie, pe cînd a fi (doar) poet… nu prea. O dorinţă de “corectitudine” socială m-a împins către o activitate critică ce, din aproape în aproape, a căpătat proporţii pe care nu le prevăzusem. De unde o anume lipsă de atenţie faţă de poezia pe care am publicat-o mereu (cu toate că aprecierile favorabile asupra ei, sub semnătura unor prestigioase condeie, s-ar fi cuvenit să mă bucure). Fenomenul nu e nou. Iată observaţiile amare ale lui E. Lovinescu, romancier suficient de neglijat în epoca sa, care abia în ultimii ani începe a fi preţuit după cum se cuvine şi pe această latură: “Criticul care se încearcă în literatura de imaginaţie, este privit cu aceeaşi neîncredere instinctivă cu care e privit romancierul făcînd poezii. Din comoditatea clasificării, publicul nu poate admite polivalenţa talentului; scriitorul este legat în cămaşa de forţă a unităţii şi toate încercările lui de a evada sînt considerate ca abateri sau ca simplă neseriozitate”. Curios e faptul că o atare “comoditate” nu cedează uşor nici în atmosfera aşa-zisului postmodernism, însuşit în alte privinţe precum o deschidere largă, precum o convieţuire exemplară a modalităţilor. Mă gîndesc însă şi la altceva. Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii. Iată şi o vorbă în această privinţă a lui Novalis: “Criticul autentic trebuie să posede capacitatea de a crea el însuşi creaţia supusă criticii”. Or, ce se întîmplă? Criticii care nu sînt poeţi (nu e o incriminare, vocaţia lor critică poate fi înaltă şi în felul acesta), aplicîndu-se asupra textelor poetice, se întîmplă să nu posede acei senzori aparte ai recepţiei celor mai fine calităţi, a reliefurilor ca şi impalpabile, a particulelor ca şi imponderabile ale acestora. Istoria criticii noastre e în măsură a confirma un asemenea punct de vedere. Titu Maiorescu, e adevărat, l-a descoperit pe Eminescu (ceea ce nu era prea greu), dar mai departe a promovat numele unor minori, fiind total neinteresat de valorile lirice reprezentative cu care s-a întîmplat a fi contemporan, de la Macedonski şi Coşbuc la Dimitrie Anghel, St. O. Iosif, Ştefan Petică, Ion Minulescu, Ion Pillat, Bacovia. Cu E. Lovinescu s-a petrecut altceva. N-a fost poet, însă a fost, cum arătam, un romancier de înaltă ţinută, un prozator excepţional în Memorii. Meritul său de-a fi susţinut şi introdus în tabloul literaturii române pe modernişti e legat şi de prezenţa în cenaclul Sburătorul a unor poeţi ale căror opinii şi preferinţe le-a înregistrat cu folos: Felix Aderca, Ion Barbu, B. Fundoianu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu ş.a. În continuare, cei mai de seamă critici ai poeziei au fost şi poeţi: G. Călinescu, Vladimir Streinu, I. Negoiţescu (să nu-l uităm nici pe Ion Pillat, foarte comprehensiv faţă de numele noi pe atunci ale poeziei occidentale).

Care personalităţi v-au marcat anii de formare?

Spre deosebire de mulţi literaţi tineri de azi, eu unul am avut o mare preţuire pentru trecut, mai mult, o evlavie a trecutului. Să fi fost în cauză aceeaşi neîncredere în prezent cu care intram în viaţă? Copil şi adolescent, am crezut o vreme că mă voi consacra istoriei. Citeam pe nerăsuflate tot ce-mi cădea în mînă din domeniul său. Mirajul literaturii s-a ivit ceva mai tîrziu. Să precizez că liceul şi facultatea le-am urmat în perioada cea mai întunecată a ideologizării comuniste, pe care au reprezentat-o anii ’50. Căutam cu înfrigurare cărţile interzise de cenzură, încredinţat fiind că ele întrupează universul firesc al scrisului, că adevăratele valori se află acolo. Trecutul pe care oficialitatea abuzivă se străduia să-l suprime devenea pentru mine un reazem major, dătător de speranţe. Aveam nevoie de textele sale precum de aer. Astfel i-am citit cu nesaţ pe marii poeţi interbelici, pe criticii aceleiaşi perioade fundamentale, resimţindu-i drept mentori. E. Lovinescu, pe care-l cunoşteam suficient de bine încă din clasele liceale, se constituia pentru mine într-un autor de căpătîi, apropiat sufleteşte şi din pricina vicisitudinilor biografiei sale, oferind o lecţie de consecvenţă şi demnitate. Dar n-aş putea omite fascinaţia resimţită în faţa Istoriei lui G. Călinescu, procurată de la un anticar particular din Capitală, Radu A. Sterescu, personaj curajos care îndrăznea să vîndă cărţi puse la index (a şi intrat în curînd în temniţă), la care am ajuns prin recomandarea lui Labiş. Desigur, Divinul critic urma să mă dezamăgească atunci cînd mi-am dat seama de compromisurile pe care le făcea cu regimul comunist, prefigurate într-un fel în paginile lovinesciene care-l comentau, neomiţînd a-i semnala slăbiciunile. Cu toată antipatia pe care patronul Sburătorului i-o purta lui G. Ibrăileanu (i-a lăudat, totuşi, Adela), mi-a devenit drag acest moralist “provincial”, de-o acuitate pe care o resimt neştirbită pînă în prezent, cînd îl recitesc. Dintre poeţi, preferaţii mei erau Adrian Maniu, Fundoianu, Vinea, Voronca, dar mai presus de toţi Blaga. Am avut marele noroc de a-l cunoaşte îndeaproape în anii petrecuţi la Cluj, de-a fi încurajat de marele om cu o înţelegere şi magnanimitate uluitoare. Blaga a rămas o stea polară a existenţei mele intelectuale, cu toate că în poezia pe care o scriu, ale cărei începuturi le-a apreciat aşa cum n-aş fi nădăjduit nici în visele cele mai frumoase, s-a întîmplat să nu-l urmez. Ce să vă mai spun? Am citit şi destui autori străini, pe cei francezi şi ruşi adesea în original (Baudelaire, Rimbaud, Apollinaire, Thibaudet, Bachelard, ca şi Esenin, Blok, Maiakovski, Bagriţki, etc.). Limba rusă o cunoşteam din familie, iar pentru a mă deprinde mai bine cu limba franceză am citit, cu creionul în mînă, vreo 7-8 volume de Anatole France… Cum rămîne aşadar cu personalităţile care mi-ar fi “marcat” formarea? Toţi la un loc, mai curînd decît unul sau doi sau trei, într-o devălmăşie a cărţilor care, în acea epocă de cumplită secetă culturală, alcătuiau, pentru copilandrul visător ce eram, o boltă nu mai puţin copleşitoare decît bolta celestă. Jules Renard afirma că a înţelege cum se cuvine un autor înseamnă a-i deveni egal. Poate că aşa este: o egalitate respectuoasă, rezultat al empatiei pe care o presupune admiraţia, dar care nu se cuvine a-şi prelungi prea mult farmecul prezumţios, lăsîndu-ne disponibili pentru alte experienţe de acelaşi norocos tip.

Vă rog să încercaţi un Top 10 al celor mai importanţi poeţi români.

Am mai făcut cîndva un asemenea exerciţiu, ajungînd la un rezultat care nu m-a mulţumit. Îmi aduc aminte de o comparaţie a lui Tolstoi, din Moartea lui Ivan Ilici, aceea după care a muri ar fi ca şi cum omul ar încerca să intre într-un sac mai mic decît el. Ce se petrece în cazul poeţilor români “de top” (acum încerc a mă pronunţa asupra celor ce, cu o unică excepţie, nu se mai află în viaţă)? Asupra primilor şase n-aş avea niciun dubiu: Eminescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu. De-aici încolo însă apar dificultăţi. Din rîndul interbelicilor renunţ cu greu la Fundoianu şi la Al. Philippide. Dar ce nume să aleg mai departe? Cum să nu am impresia stînjenitoare că nedreptăţesc pe cineva, oprindu-mă doar la patru dintre următorii: Gellu Naum, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Nicolae Labiş, Cezar Ivănescu? Aşa încît, cu voia dvs., renunţ.

Viaţa dumneavoastră n-a fost deloc roză. Dacă era altfel, era mai bine pentru literatul Grigurcu? Fără securişti, fără comunişti, cu bani îndestulători?

Vedeţi dvs. domnule Alexandru Petria, mi-ar fi greu să mă gîndesc în această clipă la o viaţă contrafactuală. Aşa cum s-a desfăşurat, integrată în cea mai mare parte în cei 45 de ani de comunism, îmi resimt viaţa, desfigurată de perioada cu pricina, ca pe un prezent care n-a încetat. Un prezent extins aidoma unei uriaşe pete de ulei pe suprafaţa mării, care stăruie încă mult timp după accidentul de navigaţie care l-a produs. Am fost dat afară din oraşe, din universităţi, din slujbe, marginalizat cu îndărătnicie pînă am ajuns la seninătatea unei constatări. Acesta e un Destin. Cum să te împotriveşti Destinului, teribilului Destin pe care grecii antici îl venerau cu resignare, dîndu-ne o pildă, poate cea mai teribilă pe care ne-o oferă mitologia lor? Trăsătura de “lup singuratic” pe care mi-aţi atribuit-o e oare premisa sau consecinţa acestui Destin? Îndrăznesc a socoti că e o premisă, un dat al unei fiinţe care trebuia să fie inadaptabilă, în răspăr cu habitudinile lumii, cu destui semeni, mîhnită de dizarmoniile sale lăuntrice, dar şi de cele ale întîlnirilor cu realul, aşteptînd. Aşteptînd ce? Poate reînvierea unui trecut real cîndva, îndepărtat în zona unei vîrste aurorale, care în mod fabulos s-ar cuveni să curme odată blestemul prezentului perpetuu, stigmatizat de comunism şi de urmările sale. Blaga are un aforism enigmatic: “Cele mai multe aspecte ale prezentului sînt accesibile numai profeţiei”. Ce s-ar putea înţelege de aici? Că prezentul e fie proiecţia unor vaticinări confirmate, fie conţine vaticinările pentru vremea ce va să vie. Sau ambele. Aşadar o perspectivă care, fără a izbăvi prezentul de scăderile sale, îi recunoaşte funcţia de receptacol al unor misterioase forţe care-l transcend, mistuindu-i condiţia inferioară. Am aşteptat decenii în şir o schimbare istorică ce a venit fără a aduce totuşi decît o jumătate a eliberării, încărcîndu-ne cu un nou set de dezamăgiri care nu o dată pornesc din cele ale totalitarismului, insuficient eradicate, precum o operaţie nereuşită, care lasă neatins un rest de ţesut bolnav.

O să abat dialogul în altă direcţie. Vă consideraţi încheiate socotelile cu trecutul? Îi ştiţi pe informatorii Securităţii din preajma dumneavoastră?

– “Lup singuratic” fiind, n-aveam cum să nu atrag “ochii albaştri”, nespus de vigilenţi, ai instituţiei pe care Luca Piţu o alintă cu numele de Securiţica. Mai ales după ce, luînd legătura cu Arghezi şi cu Blaga, ajungînd mai tîrziu a fi comentat la Europa liberă, am dovedit prin acestea că pun în teribilă primejdie statul, întreaga societate angajată pe drumul construcţiei socialismului. Lucrurile au culminat, după cum am mai relatat în cîteva rînduri, cu anchete, percheziţii şi cu confiscarea manuscriselor. Silit a-i privi pe bravii “lucrători” cum scotocesc minuţios prin rafturi şi sertare, în căutarea, se vede, a unor explozivi măcar ideologici, tatăl meu, grav bolnav, a avut o criză în urma căreia, la puţine zile, a încetat din viaţă. Astfel Securiţica mi-a lăsat o amintire de neşters… Asta se petrecea în Amarul Tîrg. Dar în scurta perioadă petrecută la Şcoala de literatură devenisem “interesant” pentru doi colegi care mi-au pregătit cu sîrg un dosar solid în vederea exmatriculării (unul s-a afirmat ulterior ca traducător, altul, vag istoric literar, a avut o prestaţie pitorească, după 1989, apărînd chiar în postura de… candidat la preşedinţia ţării). Îl dibuisem cel puţin pe unul dintre astfel de “observatori” şi în rîndul studenţilor filologiei clujene, care a ajuns – nu se putea altminteri! – universitar în speţa lingvisticii (în facultate, colegul cu pricina era secretar UTC şi un soi de responsabil “cultural” de la Căminul studenţesc de pe strada Racoviţă). La Oradea, importanta “sarcină” a fost preluată de un ofiţer Secu care frecventa Cenaclul literar orăşenesc, în calitate de… poet. Cînd am fost angajat la revista Familia, supravegherea necurmată al cărei obiectiv eram a căpătat un supliment preţios, cel al intoxicării. Mi-am dat seama curînd că doi redactori (cum era de aşteptat, cei mai slabi sub raportul condeiului, care petreceau mai mult timp în anticamera activiştilor de partid decît la masa de lucru) răspîndeau felurite năzbîtii calomnioase pe seama mea. Aşa, ca să fiu înlăturat mai repede din calea lor, ceea ce s-a şi întîmplat.

Scriitorii români nu prea excelează în hărnicie. Sunteţi o excepţie.

– Nu ştiu dacă e chiar aşa, Am avut/avem destui autori “harnici”, de la Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu la (era să zic Nichita Stănescu, dar mă abţin!) Nicolae Breban, şi neîndoios, Paul Goma. Şi ne fuge gîndul şi către “hărnicia” celebră, impusă de condiţionări financiare, a unui Balzac (deşi poate că n-a fost numai acest pinten care l-a îndemnat la galopul scrisului) sau către cea, nu mai puţin celebră, a unui Fernando Pessoa, atît de debordantă, încît a simţit nevoia de a-şi multiplica braţele auctoriale, aidoma unei zeităţi asiate. E bine sau ba să fii “harnic” în breasla literaţilor? La umila mea persoană ar putea fi vorba iniţial de un reflex dobîndit încă din copilărie, de la bunica şi mama, atunci cînd am fost îndrumat să-mi fac lecţiile cu conştiinciozitate şi să ajung astfel ditamai premiantul întîi. Aveam o mentalitate, să zicem, “pozitivă” pe-o parte, păguboasă pe alta, presupunînd că învăţînd “bine”, porţile în viaţă îţi vor fi deschise în consecinţă. Chiar ajuns student, habar nu aveam de formidabila forţă a “relaţiilor”, de magia “pilelor”, dumirindu-mă abia după o vreme că există colegi “purtători de serviete” profesorale ori avînd conexiuni oculte cu anume autorităţi, colegi care, bineînţeles, au făcut cariere universitare. Ce s-a ales însă de “hărnicia” mea? Scriu pentru a-mi ocupa timpul (variantă golănească: “a-ţi omorî timpul”), pentru a umple ecranul alb al acestuia cu rîndurile pe care le aştern din simţămîntul că n-aş avea ceva mai potrivit de făcut. Ceea ce s-ar numi vocaţie a devenit o îndeletnicire cotidiană, străduindu-se a nu sfida dictonul strămoşesc: non multa sed multum, prin numeroase corecturi, completări, printr-un şir de reveniri asupra paginilor scrise fără uşurinţa care, la unii confraţi, se pare că se instalează după un anume stagiu de practică. Asta e. Pe cît de “harnic” s-ar putea să apar în exterior, pe atît de critic sînt faţă de mine însumi, un biet laborios care nu rareori sfîrşeşte în nemulţumire şi o ia de la capăt, pe altă canava. Inclusiv pentru a se degreva de monotonia care pîndeşte în penumbre, de senzaţia de saturaţie. Aşa cum s-a statornicit, scrisul meu implică o alternanţă, întrucîtva consolatoare, între specii: critica, poezia, însemnările de jurnal, gazetăria se succed în funcţie de o dispoziţie pe care n-aş putea-o controla, căreia mă subordonez (excepţie fac “materialele” care musai să fie înfăţişate la termen fix). Şi de ce să nu recunosc că scriind “mult” îmi protejez singurătatea? Necesitatea ei irepresibilă îşi găseşte în ocupaţia scrisului – nu-i aşa? – un mediu prielnic.

– Cu mulţi ani în urmă, l-aţi “ras” pe Nichita Stănescu. Poezia lui are o posteritate ciudată, după voga enormă de care s-a bucurat…

– Da, cu Nichita Stănescu e o poveste. Am fost cel dintîi critic care, într-un articol apărut în Luceafărul, la finele anilor ‘60, am spus ceea ce am crezut că se cădea spus despre acest poet adorat al momentului: “Împăratul e gol”. Autorul Necuvintelor a beneficiat, ca niciun altul pe atunci, de un îndoit sprijin: din partea criticilor “liberali” (a se citi oponenţi ai “realismului-socialist”, care a decimat pînă către mijlocul deceniului şapte literele româneşti), ca şi, de la o vreme, din partea oficialităţii care găsise nimerit a agăţa un nume pe panoul “măreţelor realizări” ale regimului. Foarte promiţător la început (îi citeam poeziile apărute prin reviste, destul de rar, de altminteri, cu încîntare), Nichita s-a lăsat pradă, din păcate, unei inflaţii care l-a dezavantajat drastic. A acoperit innumerabile pagini cu stihuri torturate, cu puerilităţi ce frizau revelaţia sau cu incoerenţe vădind o suspendare a minimului autocontrol. Aidoma unui Rasputin, care, după chefuri straşnice, emitea în mijlocul cercului său de admiratori şi mai ales de admiratoare propoziţii mistice, bardul în chestiune îşi dicta textele într-o incontinenţă de rău augur. În acelaşi timp n-a şovăit a se ploconi, prin poeme şi declaraţii cîtuşi de puţin onorabile, în faţa cerinţelor partidului care l-a răsplătit copios. I-au trecut prin mînă sume imense: s-a spus că numai datoriile către Fondul literar pe care le făcuse echivalau cu preţul a cincizeci de automobile Dacia! O degringoladă paralelă a scrisului şi a vieţii l-a marcat fără şansa unui reviriment. Gloria sa a rămas însă, bizar intangibilă, într-o zonă, majoritară la ora actuală, a consideraţiei critice. Explicaţia? În primul rînd o inerţie, o subordonare a comentatorilor faţă de primele evaluări exaltate, care sugerau în subsidiar, repet, o anume opoziţie faţă de producţiile aservite regimului (Nichita n-a făcut din capul locului figura unui poet de curte). De aici pornind, o modă cu servituţile ei, ale cărei efecte nu s-au sleit. Îmi spunea I. Negoiţescu, îndată ce publicase o analiză favorabilă lui Nichita, Descrierea unui poet: “M-am gîndit, scriind-o, la părerile tale. Aveam tot atîtea argumente pentru a-l aproba ca şi pentru a-l nega pe poet. Am ales ultima soluţie, ca să nu distonez, eu, un întîrziat, cu generaţia tînără”. Mai recent, referindu-se la Nichita, Cristian Tudor Popescu pomeneşte de un soi de obligaţie pe care o au unele condeie de a-l lăuda excesiv, în continuare, pe acesta, pentru a-şi asigura “o pîine”… universitară ori publicistică. Iată un fragment din textul în cauză, pe care-l socotesc a fi cel mai judicios din ultimii ani asupra subiectului: “Răsfoiesc voluminoasele volume de lux Humanitas, Nichita Stănescu, Opera poetică, şi găsesc hectare de cuvinte fără noimă, şiruri căznite, versificaţii mecanice, de dragul rimei, gen Păunescu în degringoladă, o obscuritate cîtuşi de puţin fertilă, menită să înfăşoare nimicul, un vid de simţire poetică”. Vreţi să ştiţi şi opinia finală a Monicăi Lovinescu, care l-a cuprins destui ani pe Nichita în acolada elogiilor sale la Europa liberă? Iat-o: “Nichita a fost probabil cea mai neaşteptată şi mare degradare din literatura ivită prin 1960”. Cauzele? “Alcoolul şi turcirea”. Mi-aţi putea replica: acestea sînt cazuri izolate! Nu chiar. Aruncînd o privire în urmă, ne putem da seama că un şir de personalităţi ale literelor noastre au manifestat, unele cu o anume zăbavă, rezerve categorice faţă de supralicitatul bard: Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş, A. E. Baconsky, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Matei Călinescu etc. Am simţămîntul că Nichita Stănescu nu constituie încă un caz clasat, aşa cum s-ar părea, într-un duh al beatificării, că, în consecinţă, peste capul unei generaţii sau a două, va fi rediscutat într-un climat cu mai puţine preconcepţii. Eu unul nu-l “neg”, nu-i contest personalitatea lirică reală, înăbuşită însă sub maldăre de incontestabile rebuturi. Opera sa e aidoma unui butoi uriaş umplut cu un lichid impur, din care ar fi avantajos să se tragă, prin distilare, conţinutul unei singure sticle. Încerc doar a-i pune în discuţie reputaţia, încă atît de străină, în supradimensionarea sa, de o apreciere critică neconstrînsă, care-l urcă pe un soclu inadecvat.

Cum scrieţi? Ambianţă, tabieturi, treburile astea.

Să ştiţi că nu sînt pretenţios. Scriu în orele matinale, punînd lumii o singură condiţie, aceea de-a fi singur (în schimb sînt bucuros să am în preajmă un cîine sau o pisică). Ceea ce presupune şi suspendarea strictă în acel răstimp a convorbirilor telefonice. Accept – n-am încotro – ca acestea să mă terorizeze către seară. Dar vreţi să ştiţi probabil mai mult. Vă destăinui că nici eu nu ştiu prea bine ce se întîmplă la masa de lucru. Uneori vorbele mi se ordonează mai lesne, cu o senzaţie de armonie (care poate fi şi înşelătoare), alteori dificultatea se instalează din capul locului, sub chipul unui text împiedicat, care nu se mai urneşte asemenea unui vehicul pe un drum desfundat. Noroc că nu scot la iveală aproape nimic “din prima”, revenind, îndeobşte în mai multe reprize, asupra variantei iniţiale, pe care în unele cazuri o modific pînă la nerecunoaştere. Rezumativ, scriu greu. Am băgat de seamă că în această ocupaţie urmez două tactici pe care le-aş numi a scrisului liniar şi a celui în zig-zag. Cel dintîi se impune atunci cînd trebuie să mă ocup de un anume subiect pe care-l “dezvolt”, cel de-al doilea trece de la una la alta, într-o lejeritate a momentelor în care m-aş putea regăsi cu o spontaneitate aidoma senzaţiei pe care o încerci cînd te afli instalat confortabil într-un automobil ce străbate un peisaj parcă neatins de om. “Inspiraţie”? Ceva venit dintr-o extraneitate, un dar ce te face să te întrebi cît de vrednic eşti a-l primi, sau doar o eliberare ca atunci cînd laşi jos o povară pe care ai purtat-o de-a lungul unui drum greu? Nu-mi dau seama. Dintr-odată ordinea ţi se pare superfluă, îndemnîndu-te a o înlocui nu cu dezordinea, ci cu o libertate care conţine o secretă disciplină. O ordine specială pe care n-ai putea şi nici nu vei simţi vreodată nevoia a o desluşi, deşi o simţi. Precum o adiere de vînt împrospătînd obrazul, care e, după cum nota Soljeniţîn, cel mai tulburător semn al vieţii.

– O întrebare probabil încuietoare – pentru ce scrieţi?

– Într-adevăr, o întrebare “încuietoare”. E ca şi cum m-aţi întreba de ce mă mişc, de ce privesc, de ce respir. Într-o carte pedantă din secolul XIX, operă, desigur, a unui Marius Chicoş Rostogan, se găseşte o definiţie a… mersului. Există în viaţa fiecărui om lucruri care cad sub incidenţa unei explicaţii ce ar suna cam aşa: pentru a fi el însuşi. Fără a-mi fi impus/ recomandat de cineva, scrisul cred că face parte din gena mea psihică. E o înzestrare sau o damnare? O altă chestiune “încuietoare” pe care mi-o pot pune. Deoarece, alegînd unul din termenii acestei dileme, mi s-ar părea nu doar că simplific nepermis problema, ci şi că încerc să-mi pun laurii unui cîştigător, cu semnul “binelui” sau al “răului”, nu importă, în realitate cu neputinţă de admis în mediul unor nesfîrşite incertitudini, frămîntări. În acel dans epuizant de lumină şi umbră, în care n-aş putea ţine partea niciuneia.

La ce lucraţi acum?

– La ce bun să-mi anunţ proiectele, cîte or fi, aidoma unei reclame la un produs ce “urmează să apară în curînd pe piaţă”? Mă aflu angajat cu colaborări permanente la o seamă de reviste (vai, vreo zece), cîteva din ele găzduindu-mi “cronica literară”. E, după cum ştiţi, o rubrică băgată-n corzi, reabilitată, iarăşi obiect al dispreţului, dar care supravieţuieşte vicisitudinilor, se vede ca o necesitate a contactului prim cu creaţiile literare. După ce am slujit-o aproape cinci decenii, mă învrednicesc a supune în continuare comentariului meu între 40 şi 50 de cărţi pe an, dar… am obosit. Ce să fac mai întîi? La ce să renunţ, cum să-mi reechilibrez munca? Mă simt atras progresiv, pe lîngă poezia ce rămîne noua-vechea mea practică de căpetenie, de o formulă, să zic, a jurnalului, confesivă, de rememorări dar şi de meditaţie asupra unor teme ce mi-au fost/îmi rămîn aproape. Voi avea suficient răgaz pentru ele? Îmi măsor în oglinda critică nu numai chipul, aşa cum a răzbătut prin vremi, dar şi trecutul care te-ndeamnă la speculaţii, judecăţi, concluzii, precum într-o etapă ultimă, penultimă – cine ştie? – a ceea ce sîntem.

Am constatat cu mîhnire, sînt excepţii, desigur, că la scriitorii contemporani lipsa de caracter este proporţională cu valoarea. Onoare, demnitate, vorbe cam în vînt… Pentru o subvenţie sau o sinecură, stau în preajma unor personaje politice infecte, fie ei şi preşedinţi ai republicii, legitimîndu-i. Mă contraziceţi?

Cum v-aş putea contrazice? Năravul nu e nou, sistemul comunist l-a confirmat cu asupra de măsură, noi sînt doar oamenii care-l perpetuează în zilele noastre. Înţeleg subtextul decepţiei dvs. Mă văd nevoit aşadar a mă referi la aşa numiţii “boieri ai minţii”, care treceau drept discipolii lui Noica, însă care în loc de a se conforma tablei de legi a acestuia, stipulînd un mandarinat al ideii pure, s-au urcat într-o ambarcaţiune plutitoare pe valurile tulburi ale politicului. Nu mă contrazic. Sînt departe de-a contesta dreptul, ba chiar, în anume conjuncturi, obligaţia morală a intelighenţilor de-a se rosti în treburile cetăţii, care le poate favoriza ori perturba grav misiunea. La “boierii minţii”, numiţi şi “elitişti”, s-a manifestat însă, pe lîngă “despărţirea” de legatul mentorului (las’ că, în plan biografic, şi acesta s-a apropiat de două extreme politiceşti), o nu tocmai măgulitoare orientare spre, vorba lui Caragiale, “un ce profit”. Spre năzuinţe de carieră, iar nu de ordin ideal. Unul din ei a sărit, aidoma unei figurine dintr-o cutie cu resort, îndată după prăbuşirea dictatorului, în chip de “ales” al lui Iliescu, în primul guvern al acestuia (cineva îngîna cu acel prilej nişte versuri argheziene: “Tînărul cu-adevărat/ Pare un om învăţat,/ Zise preşedintele / Potrivindu-şi dintele”). A avut grijă de-a ocupa înalte demnităţi şi în imediata apropiere a următorilor doi preşedinţi ai ţării. Cu aceeaşi mixtură de sumisiune într-o direcţie şi prezumţie în alta, şi-a dovedit rafinamentul inclusiv în spaţiul gingaş al oportunismului. Altul, companion indisociabil al celui dintîi, înzestrat cu un dar magnific din partea acestuia, o importantă editură şi un corespunzător salariu directorial, s-a lansat în cîteva diatribe de-o remarcabilă ferocitate justiţiară împotriva “lichelelor” erei precedente, dar ce să vezi? Cerbicia i-a cedat brusc în faţa actualului nostru prezident. Ce mai contează criteriile (civice, culturale, etice), utile doar spre a strivi o… muscă, atunci cînd te confrunţi cu un atare importantisim personaj? Nu e cazul să foloseşti două măsuri şi atunci cînd ai de a face cu un amic generos? N-ar fi de bonton, odată ce ţi-a pus în braţe o editură ce înfloreşte pînă la ceasul prezent, să mai faci vreo aluzie la o bagatelă precum inconsecvenţa! Să te mai iei de patima şarmantului ins pentru măririle lumeşti! N-ar fi mai conzult (vorba ardeleanului) să te asociezi plecăciunilor aceluia adresate puternicilor zilei? Şi să mai încasezi şi o pensie de merit din partea Uniunii Scriitorilor, cînd cîştigul tău e de cîteva zeci de ori mai mare decît al unora dintre sărăntocii tăi colegi de breaslă? Un alt “boier”, mai june, n-a întîrziat a se deprinde şi d-sa cu elogiile dirijate către patronul ignar, cu un trecut de tot jenant, dar… patron. Ajuns în jilţul de conducere al unui Institut cu un bogat buget, ce l-a costat să-l accepte ca prezident al acestuia, după pilda, se vede că imortală, a Ceauşescului? Dar patronii trec ca apa, pietrele (biografice) rămîn.

Vă încearcă păreri de rău că n-aţi făcut ceva ce aţi visat?

Există o diferenţă între visuri şi vise. Visurile, figuri de stil ale somnului, acordîndu-i o identitate poetică, sînt coincidente cu materia lor, împlinindu-se în contururile acesteia, consumîndu-şi tensiunea în hazardul care o caracterizează. Nutrit, pînă la un punct, de experienţele stării de veghe, oniricul nu e îndreptat spre afară. Îşi mistuie “hrana” astfel dobîndită, o transformă în imagistică proprie. Visele au însă un cu totul alt statut. Ele tind spre un ţel, aidoma săgeţii înscrise într-un arc încordat. În sine poartă doar virtualitatea mişcării. Promisiunea ce şi-o fac în clipa în care iau naştere. Depind de real în aşa grad încît se poate întîmpla (şi se întîmplă deseori) ceva paradoxal. Îşi anulează ţinta spre a se bucura, într-un univers imperfect, de beţia increatului. Nu e oare sortit celor mai frumoase vise să rămînă neîmplinite?

Ce e poezia?

– Vai, chiar credeţi că v-aş putea da un răspuns mulţumitor? Poezia: unul din acele concepte precum viaţa, iubirea, fericirea etc., ale căror explicaţii sînt inepuizabile ori, ca să mă rostesc abrupt, nici nu există. S-ar părea că ele conţin un germene de obscuritate care se nutreşte din sine, îngăduindu-ne exclusiv aproximaţii ce lunecă aidoma apei pe o suprafaţă dură fără a o pătrunde, fără a o clinti. Creaţia poetică intrigă prin emoţia ce pare a nu avea obiect, fiind, aşa cum observa Baudelaire, “un entuziasm cu totul independent de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care e hrana raţiunii”. Atunci la ce bun? La ce bun echivocul acestui fenomen care pare lipsit de sens în economia existenţială, “gratuit”, însă totodată fascinant precum o chemare spre altceva? Scandalos lipsită de sistem, de reguli, poezia are natura unor frînturi fugitive, a unor fulguraţii dintr-o viziune a întregului, care doar în felul acesta binevoieşte a ne contacta. Sau cum spune Sandburg: “Poezia este deschiderea şi închiderea unei uşi, lăsîndu-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în crîmpeiul acela de clipă”. Operînd astfel, ea se opune temporalităţii, făgăduieşte ceva cu totul în afara unei succesiuni, a unei discipline, a unei durate. Ne oferă sugestia unei existenţe ce s-ar putea regăsi la rădăcinile sale divine, a unei existenţe absolute.

În încheiere, vă provoc să scrieţi un scurt text pentru un ipotetic dicţionar al literaturii române despre Gheorghe Grigurcu.

Nu mă simt în stare să scriu un asemenea text. Las altcuiva eventuala satisfacţie de-a mă executa încă o dată în felul acesta, aşa cum a procedat un purtător de servietă al d-lui E. Simion, într-un tom al impozantului Dicţionar academic consacrat scriitorilor români…

Vă mulţumesc.

– Şi eu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 257, 15- 30 mai 2013

Gheorghe-Grigurcu1

Mai 8, 2013

Mircea Daneliuc:„Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu„

De vorbă cu regizorul și scriitorul Mircea Daneliuc

Alexandru Petria: – Stimate domnule Mircea Daneliuc, mi-aţi spus înaintea interviului că vă consideraţi un emigrant. Ce vrea să însemne asta?
Mircea Daneliuc – Emigraţia este operă, domnul meu. Lumea se înşeală, crede că ar fi o distanţare de patrie făcută neapărat cu pantofii. Ea nefiind decât o chestiune de inimă…  Dai o fugă până în Oregon şi te declari diaspornic; sarmale, murături, mărar în grădină, borş, româneşte în casă şi în cartier, ziare dâmboviţene, dispute naţionaliste, ieşi la votări necesare şi le pui pe cap ălora din ţărişoară exact pe nenea de care încearcă să scape. Dar să rămâi deliberat într-o selecţie de contemporani pe care ţi-e greu să-i mai vezi, să-i auzi, ghemuit numai în inima ta şi să surâzi împăcat, ce operă mare!
Nu-l admir atâta pe Caragiale, deşi l-am invidiat pentru mătuşa de la Berlin. Caragiale avea un defect, îl trăgea aţa îndărăt. Modelul lui Moise e mai inspirat: mergeţi înainte copii, eu rămân aici, duce-ţi-vă unde vă taie capul şi unde vi se pare că-i bine! Nu mă mai căutaţi; vorbesc cu cine vreau eu, acuma cu dvs.
– E orgoliu sau scârbă? Ori o plăcuţă pe care scrie „Câine rău”? Oregonul e Berlinul dumneavoastră?
– Nu cred că m-am făcut înţeles. America e doar un exemplu, poate fi şi Berlinul. Nici vorbă, mă aflu statornic în frumoasa noastră Capitală. Dezavantajul de a vorbi pe net e că nu ştii unde bate. Dar, ca să nu încurajez propensiunea spre băşcălie care pluteşte în acest aer ilfovean, alături de alte suspensii, mă opresc din detalierea chestiunii anterioare.
– Da, e dezavantajul că nu discutăm faţă în faţă, ci pe mail. L-aţi amintit înainte pe Caragiale. E un blestem lumea lui sau o binecuvântare? Că tot se poartă raportarea la el.
– Hai să nu punem problema aşa. Nu Caragiale ne-a făcut cum suntem şi nici gheţarul de la Scărişoara. De aceea, nu văd să binecuvânteze nimic. Esenţa românească i-a fost masiv precedentă, poate că-n termeni de perenitate dă semne c-ar atinge veşnicia, are scăderi ce covârşesc calităţi; popoarele astea se sting ultimele. Însă omul a avut nas şi ureche, a prins-o. O lume în cu totul alt spectru are şi Agârbiceanu, iar un scriitor fără lume e mai rău ca unul fără de stil, preferi să te uiţi la televizor.
Popolul suveran oferă exaltări în faţa lui Caragiale ca dinaintea unui stâlp totemic. Îşi dă cetăţeanul seama spontan, în dureri, de un adevăr filosofic despre neamul român: nu avem, de pildă, simţul onoarei, deşi îl mimăm – e numai o ipoteză –, şi sare din baie: Exact ca la Caragiale! proclamă. Asta îl linişteşte cumva, exultă, exaltă, vrând implicit să lase impresia unei comunicări medulare, deşi a frunzărit autorul oarecum în pruncie, înainte de-o teză şcolară. Are dintr-odată reperul! Existând şi posibilitatea adversă: Caragiale, mic copil. Circulă pe net o Scrisoare deschisă adresată postum clasicului de către Dan Mihăescu, umorist, care afirmă în clar: Eşti mărunt, neicuşorule! Pentru a sublinia, nu-i aşa? că realitatea prezentă e catastrofic mai insuportabilă decât cea ironizată de către maestru.
Dacă uităm o secundă de pulsiunea din organism către raportarea obişnuinţei, ne rămâne un Caragiale cu mecanismul teatral derivat din teatrul bulevardier, în tragedie grosuţ, ca şi în nuvele, cu personaje involutive scenic, ies din acţiune precum au intrat, dar cu un har şi într-o limbă de geniu. Eternitatea realităţii româneşti nu s-a sucit foarte mult, e cea a anturajului Zoiţicăi, se ţine în perimetrul aceloraşi păcătoşenii, rafistolate pe ici, pe colo, dar neesenţial. Pentru că aici există superficialitatea conservatoare: lumea lui, lumea noastră, la fel.
Au făcut la Bucureşti un grup statuar caragelian, dar tot ca pe vremuri îi duse gândirea, a la Jiquidi.
– Aţi fi preferat să vă naşteţi în altă ţară?
– Nu sunt sigur. Dar Islanda, azi, m-ar atrage.
– Că tot am pomenit de naştere. Vorbiţi-mi despre copilărie.
– Ce-aţi vrea să ştiţi? Credeţi că interesează pe cineva?
– Cum să nu?
– Primii şapte ani i-am absolvit acasă. Eram în Bucovina, iar dacă azi s-ar mai găsi pe undeva ceva care să-i semene, s-ar spune c-ar fi un ţinut foarte eco. Oricum, un loc care m-a construit decisiv, aşa cred. Dirijam toată ziua cu un fel de vătrai o rotiţă. Doream să mă fac dirijor. Aveam respect pentru undiţă şi pentru Moroşan Tatiana. Mă gândesc la mine ca la un puşti dezgustător de timid faţă de sexul frumos incipient. Deşi drumul meu spre şcoală trecea printr-o luncă unde era amenajată o staţie de montă: amor taurin. După alţi şapte ani, captivat de erotism, ne-am mutat la Iaşi, unde am refuzat să mă mai declar copil. Între timp şi împotriva voinţei mele, am învăţat ceva vioară.
– Ţineţi minte primul film văzut?
– A, îmi place să-mi amintesc asta!… Cred c-aveam vreo cinci ani. M-au dus la Balada Siberiei, o melodramă sovietică; neavând o altă opţiune, se îngrămădea tot oraşul ca la halva. Mai ţin minte câteva cadre. Înghesuială de nedescris, vindeau locuri şi în picioare. Am ieşit cu o durere de cap criminală şi am vomat din suflet pe zidul cultural. Tata, jenat, mă ţinea de cap; ieşea lumea, catharsis. Nu ştiu ce-am avut, pentru că orice film, cam un an şi ceva de atunci, îmi inducea starea aceea de disconfort fiziologic, chiar Stan şi chiar Bran. Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu.
– Extrem de ciudat contactul. De fapt, mai târziu, aţi ajuns la regie după filologie, iarăşi un parcurs atipic.
– Nu ştiu ce-ar fi situaţiile tipice, dar dacă cele atipice au venit cu precădere, probabil că mi-au fost fireşti. Am dat cu banul, hazardul a păzit patria. Aş fi putut ajunge, de pildă, un judecător greţos la Curtea Constituţională, dar mi-a căzut filo. E un loc unde nu se învaţă cum poţi reuşi româneşte. Te căzneşti cu o mulţime de lucruri inutile; câteva, totuşi, bune. Într-o vreme credeam c-au fost cinci ani irosiţi, pe urmă am mai cumpănit. Mă apucasem de regie cu capul umplut.
– A fost un avantaj, până la urmă…?
– În raport cu alţii?
– Da.
– Nu ştiu, fiecare după puterile lui. Oricum, cred că-i mai bine plin decât gol. Dintr-un punct mai general de vedere, nu m-a făcut excesiv de voios. N-am reuşit să mă fac simpatic pe lângă stătuc, nici în lumea cealaltă, nici în asta de-acum. Sunt avortonul lui, iar el, statul, tot ce antipatizez cu mai multă sinceritate. Nu s-a căznit decât să-mi închidă gura, atât. Dacă am reuşit totuşi câte ceva, e c-am inventat strategii de străpungere, m-am dat rănit, am fentat, apoi şi-au dat seama că m-au crezut şi-au fost fără milă. Cenzura nu-i pragul perfect, ci o apă fetidă, verzuie, mucioasă în care e nevoie să te scufunzi îngreţoşat şi să înoţi jos, la fund, până găseşti spărtura pe undeva. Era loc de rămas şi pe mal, domnule, asta-i situaţia, atâta se poate, astea-s filmele care se pot. Dacă le faceai şi cu actori de un haz oarecare, înseamna c-ai avut totuşi nas, vor fi mai căutate în viitor. Aşa au ieşit limbelile obosite cu cabotini care pâlpâie azi pe la televizoare, mai căutate decât celelalte, acelea trudite şi hărtănite, pentru că poporul doreşte să se destindă, nu să-l indispui cu rahatul nefericirii strămoşilor hodorogi de acum două decenii. Lucrul bun e că m-a ajutat Pronia şi ce-am făcut nu lasă impresia că e terciuit sub topoarele lor, măcar asta am. Deşi le-ar fi plăcut să le toace. Deşi am plătit, am plătit. Cu gândul la ipotetica democraţie (de azi?), unde nu e chin, ci verdeaţă…
Pe meleagul de care nu mă mai leagă nimic, pare imposibil să se mai poată alege vreo căpetenie care să aibă în spate un os, nu un maţ. L-am apucat pe Ceauşescu integral. Sub Ceauşescu m-am bucurat de un an şi jumătate de index şi încă trei după aia; se întâmplase ceva cu Glissando. L-am apucat integral şi pe Constantinescu, cu tot cu urmaşi, în capitalismul multilateral-dezvoltat; atunci m-au pus deoparte opt ani, într-o nepăsare popular-onorantă. Mi-am dat silinţa să-i apuc integral şi pe iluştrii bărbaţi Groza, Dej, Iliescu şi pe un altul care se dă dus mai cu opinteli, ca să sfârşească tot în nemernicie şi-n băşcălie plebee. Sau, dimpotrivă. Ar însemna că există vreo rimă între cea mai dreaptă orânduire şi statul de drept?… Doamne fereşte! Doar bărbaţii sunt toţi la fel, cum se ştie.
– Vă înțeleg amărăciunea, însă Glissando e o capodoperă, după părerea mea.
– So what? Mai am câteva.
– Desigur, la noi ajungem să apreciem oamenii de valoare după ce nu mai sunt, e o tradiție…
– Aveţi vreun presentiment în ce mă priveşte?
– Doamne ferește! Mă refeream la ipocrizia mediei și chiar a societății românești.
– Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor, după toate necazurile… Media, ce să facă şi ea, e după chipul şi asemănarea. O societate care nu-i în stare să nască o fabrică de nasturi măcar, va să zică ce media ar fi trebuit să îşi genereze? Cât despre societate, aici am bănuieli… Cred că suntem sub pompajul psihotronic al unei puteri ostile. Căci nu eram aşa, din ce mai citesc. Ne-au schimbat ca pe copii în maternitate. Sau ne-a blestemat cineva. O vrăjitoare din specia Omidee reţinută abuziv pentru foloase necuvenite ne-o fi afurisit din ranchiună. Altfel de unde înclinaţia aceasta pentru hoţie şi multiplu de case? Pentru superficialitate, tunuri scurte, manele şi fier vechi din bronzul lui H. Rădulescu? Nu eram aşa, v-o spun cu precizie. Eram cititori dezmăţaţi, ştiutori de carte, ne claustram în bibliotecă. Respectam cele 30-40 de statui, câte există în ţară, puneam floricele. De unde cruzimea pentru armată, pentru şosele şi alte lucrări uzinale, pentru bătrâni şi bacalaureat?! Eram un neam blând, păstoream mioare în condiţii paradiziace, nu încărcam telemeaua cu sare ca să tragă mai greu, nu lăsam pământul pârloagă, ci voiam cu toţii pământ, chiar ardelenesc, nu surâdeam reticent când ne prindeam în ceardaş şi noi. Ştiţi ce se întâmpla pe vremuri în triburile de canibali papuaşi, dacă intrau într-o situaţie ca asta, gen criză?
– Nu. Sunt curios.
– Se adunau bătrânii antropofagi în consiliu şi descopereau c-au fost deocheaţi. Nici o prezumţie de nu ştiu ce, nu se lăsau până nu-l dovedeau pe deochitor: mă, tu nu cumva ne-ai deocheat între timp? Ia treci la masă!
– Cum este Mircea Daneliuc văzut de Mircea Daneliuc?
– Nu pot să intru in capcana asta. Sunt om bătrân.
– Sunteți extrem de lucid și în vervă, domnule Daneliuc, vă alintați. Chiar, v-aș ruga să încercați…
– Îmi pare rău, nu.
– Asta e, am încercat. Cum ați ajuns în lumea filmului?
– Totuşi, era parcă mai atracţioasă întrebarea cealaltă. Să ne reîntoarcem. Aşadar: sunt nehotărât. Îmi privesc chipul de efeb în oglindă şi simt ceva ca o inimă de student. Din când în când mă înghimpă să mănânc sănătos la cantină, deşi sunt plin şi de alte dorinţe bizare. Îmi place carnea de cal. Îmi place vaca germană. Îmi plac seminţiile holandă, massai şi americană, pentru că ne-au îndreptat din vechime rătăciri şi greşeli. M-am născut prea devreme. M-am născut prea târziu. Mi-ar fi plăcut, mă gândesc, să fi trăit în epoca lui Pazvante, zis Chiorul. Aş fi înţeles-o. Neavând încotro, filmez şi scriu mai lesne ca mulţi. Sunt monstrul din Praga. Îndrăgesc cârtitori întristaţi şi aş face ca Moise. Plimba-i-aş patruzeci de ani într-o pustie cât două judeţe, ademenindu-i la laudaţii cu pişcoturi sărate şi bere călâie, până s-ar naşte generaţii mai răsărite. Căci spune Ioan: unul va fi Semănătorul şi altul Secerătorul. Mama vrea să declar că Semănătorul sunt eu. Practic sporturi extreme. Dau la păstrăv cu muşte.
– O omisiune- femeile…
– Femeile din viaţa mea au fost una singură. Ca să nu ne batem cuie în talpă fără folos… E drept că am mai cunoscut un număr absolut limitat, fără să primesc ajutor sau aruncarea aceea în sus necesară în artă. Mă uitam şi eu la Petru Dumitriu, la Sergiu Nicolaescu şi aşteptam. N-a venit. A trebuit să mă ocup eu de creşterea lor. E drept că m-au şi inspirat în câte un fel. Le datorez în bună măsură atât cât am reuşit să le înţeleg şi să-mi construiesc scenele de cuplu sau de amor în filme şi cărţi. Dar fiind un subiect atât de gingaş, ar fi bine să fiu mai discret…
Revin. Deci, cum am ajuns?
Am ajuns, pentru că Tibi n-avea talent.
– Cine e Tibi?
– Nu contează. Tibi… Un Tibi.
Jucam într-o formaţie de amatori, voiam să mă fac actor, voia şi Tibi, însă n-avea talent. Vrând el să se bage în seamă cumva, l-a citit pe Sadoul, Istoria filmului: ca să ne tâmpească de cap. Se cunoaşte că în culturile mici intelectualul e complexat şi, pe cale de consecinţă, cam snob. În habitatele provinciale din culturile mici e şi mai dramatic. Domnule, era umilitor să-l auzi la beţie cuvântând despre autori despre care nu auziseşi, dar fiind într-o anume legătură cu filmele care se dădeau în oraş. Nemaiputând îndura, am apucat şi eu tomul. Când îl parcurgi, poţi înregistra alfabetic cohorte de cineaşti cu operă cu tot, pe scurt, dar şi un lucru discret. Că cinematograful e un fel narativ aparte; în general, orice se poate povesti, şi o catedrală, şi făcătoarele de baie ale lui Seurat, mă tem că şi Mondrian. Totul răspunde unei apăsări atavice a omului de-a asculta relatări. Probabil, la focul din faţa peşterii, aşa petrecea. Numai că filmul are ceva foarte special, trebuie să te deştepte cineva ca să vezi acest lucru. Deşi vine din literatură, şi literatura îi datorează destul, în mod reciproc, încât nu există scriitor mare care să nu ascundă un cineast, chiar nemanifestat, dar şi invers. Deci, literaţi, cinematiza-ţi-vă. Sau filmaţi-vă cu telefonul. Atunci m-am sucit către cinema cu toată fiinţa, urmând a susţine cinci examene de admitere la facultatea de genii. A fost o cooperare: eu tentam anual, ei mă buşeau programatic. Dacă se poate imagina institutul acela ca pe un ovul, candidaţii sunt roiul dens de mici insistenţi: ca să avem o imagine. În cazul în care se preliminează că solicitanţii nu bat cu pile în membrana de ou, atunci nici la şcoala de artişti nu se întâmplă altfel… Eu, însă, simţeam că doar cu ce venisem în cap nu ajunge, îmi mai lipseşte ceva, de aceea mă întorceam invariabil pe Lăpuşneanu, la Iaşi, în fiecare toamnă, cu moralul scăzut. Semănam într-un fel cu Victor Hănescu, eram luzărul naţional. Prietenii mă băteau pe umeri, uneori primeam câte-o bere şi-mi dădeau de înţeles că nici ei n-au fost răsfăţaţi de destin în anonimatul în care trăim. Veleitarismul nu-i productiv. Până într-o zi în care-am pătruns, prin mijloacele arguţiei, prin şiretenie, dar am pătruns… Cred că în acelaşi fel viclean am determinat şi naşterea mea biologică, acum multă vreme. Nu contează, am intrat, am intrat…
Mulţi duşmani mi-am făcut.
– Mi-ar plăcea să intrăm in mintea regizorului Mircea Daneliuc. De la ce porniți la regizarea unui film? O atmosferă anume, o idee, un neastâmpăr, nevoia de-a te elibera de un preaplin?
– Greu să explic, am mai încercat. Neastâmpărul, nu, cu neastâmpărul nu se face nimic. Neastâmpărul şi preaplinul te duc inevitabil la cârciumă. Zăcământul naţional de locvaci şi veleitari provine din neastâmpăraţi însetaţi. Lucrul de care mă întrebaţi e o încordare încremenită. Uneori, plimbăreaţă. Alteori, se petrece în somn. Şi cărţile şi filmele vin la fel, de la o frază, de la o scenă. Lucrurile acestea apar fără să le cauţi. În ce mă priveşte, muncesc apoi să întrevăd un final. Pe urmă abia încep să mă trag spre început, către motivaţiile lui. Toate astea se fac în minte şi în scenariu. Filmul se turnează după acesta, conform unui plan calendaristic, nu mai e loc de fâţâieli.
– E și un sentiment al urgenței la început?
– Nu sunt prea sigur. Odată simţit finalul, se instalează sentimentul marei băgări de seamă…
– În timpul turnării aveți impresia, fiind creatorul unei lumi, fie și pe peliculă, că sunteți un fel de Dumnezeu în miniatură?
– Nu, ca un sculptor, un salahor. Unul înspăimântat că trebuie să-şi amintească precis toate ideile bune de dinainte şi să le păzească de o echipă gălăgioasă, plătită cu ora, ca şi de o tehnică ce-l trage în jos. Idealul suprem e menţinerea filmării la nivelul minim al scenariului. Majoritatea cazurilor sunt sub acesta. Turnarea e o caznă cu rare momente de presimţire a reuşitei, nu prea are nimic haric în ea, totdeauna eşti ostenit; singurele momente de bucurie artistică sunt scrierea scenariului şi montajul.
Dacă cineva se consideră în condiţiile acestea vreun mic Dumnezeu, ori nu e sigur ce profesie are, ori e băiatul lu’ tata nimerit pe scaunul de unde dă indicaţii. Filmele bune sunt o excepţie, regula e alta. Când se termină conform planificării, poate începe activitatea de colectare a premiilor. E o acţiune separată, paralelă, făcută de persoane abilitate şi fără legătură, decât coincidental, cu valoarea operei. Totul e făcut spre consternarea incontinentă a lumii, când află de premiu şi după aia se uită la film.
– Dar, când se termină de tras și ultimele cadre, cu toate greutățile muncii, nu intervine părerea de rău că iesiți dintr-o lume?
– Pentru regizor, nu, mai are încă destule de făcut, pentru el nu s-a terminat decât etapa cea mai anevoioasă. Abia acum poate privi ceva mai de sus. Cu toate că, faţă de cărţi, nu se mai poate schimba mare lucru. Actriţele, însă, fac crize. Unele plâng disperate chiar şi jumătate de ceas.
– Aveam în vedere prin ce trec unii scriitori, la terminarea unei cărți, când am pus întrebarea. Credeam într-o similitudine.
– Ar fi o similitudine dacă scriitorii şi-ar face şi montajul cărţii după ce termină cu scrisul, ar fi o idee bună… Dacă ar mai şi sonoriza-o după aceea şi s-ar îngriji de fiecare frază ca să arate ca lumea, nu le-ar strica. Dar cum obiceiul şi putinţa de a citi sunt vetuste şi pe cale de dispariţie, nu prea e pentru ce.
– Atunci pentru ce scrieți?
– Ca să nu mă defenestrez. Sigur că e un demers restrictiv, în cele din urmă. Ar fi bine să se bulucească mase mari la film sau la carte, dar nu se întâmplă aşa. Presiunile financiare ale producătorilor sau editorilor împing totdeauna opera în consumator, atenţi la puţinul ce-i zornăie prin buzunar. Nu e, cum se spune, un cadou pentru umanitate, clişee din astea. Niciodată lumea nu s-a făcut mai bună după un film sau o cărţulie, autorul nici nu are în vedere, în primul moment, cohorte de interesaţi. Scrie pentru a se amâna. Se gândeşte cel mult la patru persoane sau cinci a căror părere e nerăbdător s-o cunoască. După aia apare şi idealul rentabil. Publicul de acum douăzeci şi cinci de ani nu mai e, ne-am obişnuit şi cu asta. A dobândit un simţ aparte de a intui superficialul, filmul cu două personaje într-un apartament de bloc, dacă se poate fără final, cartea până într-o sută de pagini, cum să fii fericit fără să te laşi de fumat, cum e bine să te cântăreşti şi aşa mai departe. Superficialitatea îl linişteşte, îl odihneşte, ştie că nu va pretinde nimic de la el, nu-i cere în nici un fel să participe. Dacă apare o carte de substanţă sau un film mai elaborat, ferească Dumnezeu – problematic!, simte pericolul de la o poştă şi se fereşte. Nu cumpără. E miraculos cum intuieşte lucrul care poate să-l turtească niţel. De aceea, iniţiativele bune cad financiar, cei care produc cărţi sau filme nu mai vor nici un risc, în general devin producători de gunoi. Gunoiul se vinde.
Aşa se face că ne adresăm unui public fără criterii, care nu mai poate deosebi cu propriul cap ce e bun de ce-i rău. Se cască şi aşteaptă de la televizor. Ori, de aici, o mare grăsime se varsă spre el. Mărfuri bizare, medicamente miraculoase pentru cetăţeni sănătoşi şi mai ales decoraţii. Premii şi concursuri pentru orice, pentru apă gazoasă şi gaze, pentru blacheuri, pentru studiourile înseşi. Cea mai premiată televiziune!… Nu-i place şcoala, dar coroniţa îl fascinează. Când aude de premii, ştie sigur că e de bine, nici nu mai trebuie să vadă sau să citească, îşi poate da cu părerea. Pentru că e o nevoie şi asta.
Aştept cu impacienţă să văd dacă prigoana cărnii de cal îl va ajuta pe Cărtărescu să umfle premiul Nobel sau nu. Aţi băgat de seamă cui i s-au decernat Nobel-urile pentru Pace în ultima vreme?
– Haideți să ne întoarcem la lumea filmului. Apoi o să vorbim și despre literatură. Sunteți mulțumit de ce ați realizat până acum? Care dintre filmele dumneavoastră este preferatul?
– Mulţumit nu te poate face nimeni niciodată, dacă evoluezi într-un sistem de valori detaşat de circăria mediatică. Eşti creditat cu un simţ al măsurii. Dar măcar poţi fi indulgent. Pentru asta e necesar ca filmul să facă faţă unor condiţii, vreo patru. Nu iau în discuţie umblătura pe la festivaluri şi eventualele cristale Swarowski, v-am spus deja câte ceva despre asta. Nici vânzarea de bilete, pentru că poate fi un indiciu neconcludent: am văzut Tarkovski într-o sală cu doi spectatori. La cinema se poate veni din interes cultural, dar şi cu şcoala, cu garnizoana, în urma unui premiu, din curiozitate, din spirit de modă, din cauza ploii, din cauza reclamei, a unei pedale media, etc. Aşadar, cele patru la care mă gândesc ar fi următoarele:
Dacă în condiţiile socio-politice, dar şi de buget din momentul filmării, luând în calcul actorii pe care i-ai putut folosi, echipa şi tehnica disponibilă, ţi-ai atins nivelul maxim-posibil în ciuda oricărei constrângeri. Dacă măsura de adevăr reprodus conferă filmului, revăzut peste ani, o prospeţime ca şi cum ar fi fost turnat ieri.
Dacă la data premierei se situează la o cotă internaţională indubitabilă.
În sfârşit, alt indiciu ar fi dacă filmul are imitatori. Deoarece valoarea jigneşte, dar scoate la trântă veleitarul otrăvit de arsuri. Doreşte imperios să sară ştacheta.
Luând cu sinceritate în calcul aceste considerente, constat că n-aş mai dori să refac vreun film de la zero, în dorinţa de a-l mai peria. Mă simt suficient de confortabil cu ele aşa cum arată.
Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decât din dragoste, niciunul alimentar. Filmele au însă destin, ca şi oamenii. Pot simţi duioşie pentru unele mai năpăstuite – am mai spus lucrul ăsta -, cum ar fi cele pe care le-am realizat după ’89, necunoscute aproape complet. Din fericire nu se pot exploata ca fier vechi, dar zac prin dulapuri. Am mai făcut cândva unul, îmi doream să mă pot lega de tragedia colectivizării (tabu!) şi a dispariţiei unei clase sociale. A rămas singurul din cinematografie despre care cred că tratează aceste evenimente cu onestitate, dar, ce să fac, nu a plăcut autorităţilor socialiste, cum mă şi aşteptam. Au văzut că-i cu ţărani, l-au împachetat şi l-au trimis la ţărani, prin căminele culturale săteşti, unde a murit curând, sufocat cu perna. Se numeşte Vânătoarea de Vulpi şi e unul dintre cele mai bune filme cu care m-am nevoit. Foarte pastişat. E puţin probabil să-l fi văzut mulţi.
– L-am văzut și eu. Ce părere aveți despre regizorii noului val?
– E loc pentru toţi.
– Numai atât?
– Pare destul de mult.
– Spuneați undeva că filmele îmbătrânesc precum cărțile. Ale dumneavoastră cum stau?
– Da, e corect, aşa este, îmbătrânesc. Eu însumi practic această proastă obişnuinţă. În ultima parte a întrebării dvs. mi s-a părut că observ un licăr vag maliţios. Mă înşel? Stau binişor, nu mă plâng. Am impresia că n-am fost înţeles: indiciul despre bătrâneţea şi perisabilitatea operei e un criteriu de bază; mi-aţi cerut o părere, am enunţat-o într-un anume context. Cum aş putea să vă ofer eu o judecată de valoare pro domo, când n-am obiceiul şi aş putea leza destui care mă ştiu doar din auzite, alţii sporadic şi alţii, foarte posibil, deloc?
– N-am intenționat să pun nici un strop de malițiozitate. Vă gândiți la un nou film sau la o nouă carte?
– Carte. O piesă; e bine şi igienic să scrii teatru, dacă n-ai mai făcut-o de mult.
– N-o sa fiu surprins daca o sa scoateti si un volum de poeme… Absolut deloc!
– Eu știu? Nu cred. Am încercat în liceu. Scriam atât de anost, încât n-am mai îndrăznit niciodată.
– Lumea vă cunoaște mai puțin ca scriitor. Liviu Antonesei a scris relativ recent, cu ocazia unei lansări pe care ați avut-o la Iași: „Nu reuşesc să-mi dau seama din ce motiv nu am citit pînă acum niciuna din cărţile lui Daneliuc, deşi din 1997 a publicat zece – şase de proză şi patru de teatru –, iar pe cineast îl iubeam atît de mult. Fiind programat să prezint romanul Cele ce plutesc. Variaţiuni pe tema unui scenariu, pandant al filmului omonim, am primit cu cîteva zile înainte cartea, pe care am citit-o „peste noapte”. Aproape n-am lăsat-o din mînă pînă n-am ajuns la capăt. Sigur, de la un artist care îşi scrie singur scenariile, nu mă aşteptam la o carte proastă – dar nici nu credeam că e atît de bună! Cînd aveam să văd şi filmul – de asemenea, excepţional –, aveam să constat pe deasupra că nu este o simplă transcriere a filmului, ci altceva, aproape cu totul altceva. În fapt, filmul şi cartea, în ciuda coincidenţei de nume, sînt opere autonome, fiecare de vîrf în genul său artistic. Aş spune că Daneliuc este un prozator „optzecist” – el însuşi se consideră un cineast „optzecist”! –, dar unul care, în ciuda debutului tîrziu, sau poate din pricina asta, s-a instalat direct pe podium. Romanul mi-a plăcut atît de mult încît am fost foarte fericit cînd autorul mi-a mai dăruit două anterioare – Strigoi fără ţară, 2001, şi Apa din cizme, 2005 – pe care abia aştept să le citesc. Şi, de bună seamă, le voi căuta şi pe celelalte. În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este. Eu sînt recunoscător Domnului pentru aceasta întîmplare. Şi sînt fericit că această vizită la Iaşi nu mi l-a adus doar pe marele cineast, dar mi l-a revelat şi pe excelentul scriitor. Să fie primit!” Ce e literatura pentru Mircea Daneliuc?
– Se consideră că e bine să fiu mai puțin cunoscut, atâta vreme cât artele marțiale la români, otrăvirea fântânilor și fuga în codru, dezvoltă, în finul proces al globalizării, aspectul strategic: acoperă-ți adversarul cu frunze; poate ai noroc și nu se mai vede… Și filmele mele de după ’90, și cărțile au aceeași problemă. Deranjează ierarhiile scripto-comunitare umflate cu pompa de editori balonați cu pompa și ei; ca atare, sunt ocultate cu bună știință, până la iluzia dispariției, se confundă în peisajul inventiv național. Există persoane care au, totuși, cunoștință de ele, contactați-le, or să se exprime flatant; se definesc astfel ca indivizi cultivați. Sunt bune, n-am ce să fac, dacă-s bune, nu poate nimeni să spună altfel, doar să le-ascundă. În general, lucrurile stau așa: e regizor, s-a apucat acum și de literatură? Ce naiba mai vrea? Cine se crede? Să stea acolo, la filmele lui! Din cealaltă parte, de la cineaști: dă-l dracu’, să scrie! Să ne lase în pace! Să scrie! Atât!
Producătorii și editorii găsesc că e de bun simț și firesc. Și eu la fel. Motiv pentru care am renunțat la cinema încă înainte să fi făcut Cele ce Plutesc. Situație în care mă aflu și azi.
Așa e, v-am spus, în culturile mici. Locuri puține și multă pârloagă. Cei din clubul acesta nu au decât să aștepte postum o generație mai puțin bătută în cap. Dacă ’’se rostesc’’ pentru postumitate. Eu, nu. O fac pentru mine însumi. Poate sunt veșnic, n-am de unde să știu.
– Cum scrieți? Sunteți diurn, nocturn?
– Diurn. A nu se crede că noaptea dorm.
– Nu dormiți?
– Dintre cele pe care le pot mărturisi, filmez câteodată sau execut cu talent insomnii.
– Era să omit să vă întreb despre regizorii și scriitorii preferați. Care sunt?
– Cineaştii mei sunt dintre aceia în timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivărilor. Fatalmente, au fost acoperiţi cu aceleaşi onoruri în exerciţiu şi azi, numai că… pentru ’’merite deosebite’’: Bergman, Fellini, Antonioni, Visconti. Erau talibanii culturii, aveau o marotă – neînţeleasă–, scormonirea, efortul încăpăţânat de a spune ceva despre fiinţă. Lucruri vetuste. Şi-au pierdut ei vremea, nu mai e cazul să ne căznim.
De la scriitori, mă uit cu admiraţie la unul care e nominalizat aproape anual la Nobel, dar n-o să-l ia niciodată, pentru că-i lipsesc câteva date biografice esenţiale, extra libris. Se numeşte Antonio Lobo Antunes.
Numele de Heyse, Pontoppidan, Spitteler vă spun ceva? Eu nu le-am putut reţine, le-am luat din cartea lui Ulici. Au prins şi ei premiul Nobel pentru literatură… Dar Sully Prudhomme? L-au decorat în locul lui Tolstoi. Nu cred că-l mai citesc nici măcar strănepoţii din familia lui. Cât despre Jelinek şi despre săsoaică, numai de bine!
– Nu sunteți un om care să stea indiferent în propria găoace. Aș vrea să vorbim despre România. Are șanse să-și revină?
– V-am spus că mă consider expatriat, am vorbit serios. Mă tem că nu sunt singurul. Nu mai intru în teoria care ar trebui să ne lumineze care însingurare ar fi mai adevărată, cea interioară sau diaspora. Credeţi ce doriţi despre mine. Nu ştiu dacă aţi simţit că ţara despre care ştiţi că-i a dvs. vă face neobosită vânt ba din cot, ba din umeri. Te încăpăţânezi să rezişti până în ziua în care-ţi dai seama că, privită de la distanţă, e mai suportabilă.
Să-şi revină din ce? Aşa a fost totdeauna, nici nu se simte prea rău. Schimbă bancuri obosite pe net. La câte păcate avem, părem şi incapabili, din nefericire, să ne aleagem isprăvnicia: ’’barbarii de tirani’’ sunt ori şmecheri ori fătălăi. Mă ia groaza atunci când iese lumea în stradă, adică cei două sute de zgribuliţi de la Inter, în timp ce naţiunea îi vizionează critic la televizor. Pe degerăturile lor şi pe scatoalcele de la Jandarmerie se caţără de obicei politicienii cei buni. Nici nu apucă să se usuce cerneala pe ştampila de vot, că te şi anunţă că au făcut, în beneficiul tău, evident, pact cu blestemaţii de ieri. Ai ceva obiecţiuni? Dac-ai fi european, n-ai avea. Nu prea eşti. Nu cunoşti diplomaţia dâmboviţeană, acel lucru subtil, şi, la urma urmei: noi nu suntem ca şi precursorii, nu discutăm mărunţiş, despre ce-au tâlhărit, pentru că, cine ştie, am crea precedentul. Mi-e lehamite rău… Băbăciuni. Mi-e teamă să nu piardă pământ, aşa cum îi văd ahtiaţi după tot ce luceşte. Pot vinde orice, şi de sus şi de jos. Pe tema asta, discuţia pe care o avem riscă să se înfunde…
– Dacă discuția nu desfundă niște creiere… Cine știe? E drept că hidoșeniile exteriorizate se văd dacă le pui în față oglinda, dar nu prostia, lipsa de caracter, puturoșenia. Auzindu-vă, câțiva sper că o să înceapă să-și țină ochii mai larg deschiși. Cuvântul unui om ca dumneavoastră contează.
– Nu am veleitatea asta. Credeți-mă, e complet inutil. N-am reușit niciodată să determin vreo schimbare, decât, cu zgârcenie, în mine însumi. Să vă spun ceva… În trecutul meu a existat un moment în care l-am supărat într-un fel pe Ceaușescu. N-am practicat disidența soft, adică în casă, la telefon, dând interviuri pentru gazete franceze. Presupun că știți, am optat să le arunc public carnetul de partid. Așa a fost să fie. Bun, în nemernicia mea, am avut bănuiala că românii se vor buluci, vor vedea că se poate, vor face la fel și, cine știe, poate că în felul acesta anul ’89 ar fi venit mai devreme. Cunoașteți măcar două cazuri în care cineva să fi făcut ceva similar? Sigur, gestul meu a fost generat de situația lui Glissando. Filmul acela avea actori, colegi cineaști, etc. Într-un fel, mi-am pus pielea pe băț și pentru ei. Știți ce s-a întâmplat? S-a lăsat un vid înghețat în jurul meu, nu mai suna nici telefonul, așteptau să vadă ce pățesc.
– Vă înțeleg. Pentru finalul interviului, pe lângă subiectele atinse, ați fi vrut să vorbiți despre ceva anume?
– Nu, din proprie iniţiativă, nu.
– Vă mulțumesc.
Interviu realizat de Alexandru Petria
Apărut în Tribuna, nr. 256, 1-15 mai 2013

 

Mircea_Daneliuc_12071810536551

Martie 27, 2013

Dorin Tudoran: „Un cutremur nu poate fi povestit”

Alexandru Petria: Stimate domnule Dorin Tudoran, mă simt onorat să discutăm, mai ales că-mi aduc aminte cum ascultam cu emoţie „Europa liberă”, pe când eram în liceu, împreună cu tata, şi acest post de radio relata despre acţiunile dumneavoastră îndreptate împotriva regimului Ceauşescu…

Dorin Tudoran: M-aș fi bucurat să aflu că, pe atunci, elevul de liceu Alexandru Petria cumpărase o carte semnată de Dorin Tudoran. Dar, cum se zice, omul propune, Dumnezeu dispune.

Și eu ascultam “Europa liberă” – cu o emoție cel puțin egală celei încercate de dumneavoastră, deși, ar fi mai exact spus că ascultam acel post de radio cu emoții.

Nu voi uita niciodată ziua de 23 decembrie, 1981. Radioul portativ “Mamaia” stătea pe caloriferul, rece gheață, din bucătărie. După anunțul morții lui Noël Bernard, legendarul director al Serviciului Român, radioul a căzut pe ciment.

Pentru câteva clipe, nu am știut ce să fac. Probabil că mi-a trebuit un minut sau o jumătate de minut să culeg aparatul și să-l pun înapoi pe calorifer. Nu sunt dintre cei terorizați de “semne”, dar în acele clipe de uluială, am simțit că se schimba ceva foarte important. Și așa s-a întâmplat.

Peste câțiva ani, am hotărât ca fiica noastră, Alexandra (avea vreo 6-7 ani), să petreacă mai mult timp cu una dintre bunicile ei, decât cu noi. În copilărie, în casa bunicilor mei, asistasem la arestarea, în timpul nopții, a unui membru de familie de către niște haidamaci ai Securității. Eram terorizat de gândul că, într-o noapte, fiica mea ar fi putut asista la o asemenea scenă de coșmar. Nu doream ca pentru ea, amintirea tatălui ei să fie tocmai asta.

Dimineața, bunica ei și Alexandra ieșeau să cumpere ziarul – “România liberă”. Într-o zi, Alexandra a rugat-o pe bunica ei să o lase să cumpere ea ziarul. Zis și făcut. Ajunsă la chioșcul de ziare, Alexandra s-a ridicat în vârful picioarelor, a pus moneda de 25 de bani pe tejghea și i s-a adresat, foarte ferm și politicos, vânzătoarei: “Dați-mi, vă rog, <Europa liberă>…”

– V-am citit, în perioada respectivă, volumele de versuri, aveam abonament la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, unde erau toate. Dar şi interviurile pe care le făceaţi. Spuneaţi de fiica dumneavoastră, că aţi vrut s-o protejaţi.  Dacă nu mă înşel, din păcate, prin 1985, a fost ridicată şi ea de miliţieni, când aţi trecut printr-o anchetă mai îndelungată. Vorbiţi-mi, vă rog, despre dizidenţă.

– Că am dorit s-o protejez e una, că am reușit ori nu e alta. A fost arestată cu mine, în 1984. Avea doar opt ani. Solicitasem, telefonic, o audiență la Consulatul Statelor Unite din București. Audiența mi-a fost acordată. Cum soția mea se afla la școală în acea dimineață – era profesoară – și nu doream să las copilul singur în casă, am luat-o pe Alexandra cu mine. În față porții consulatului am fost întâmpinați de niște haidamaci, însoțiți într-un fel de părculeț din apropiere, apoi îmbrânciți într-o mașină Dacia. Am fost depuși la o Secție de Miliție de pe Bulevardul Ana Ipătescu. Prin fereastră, vedeam fostul sediu al revistelor România literară, Viața Românescă și Luceafărul. Clădirea devenise sediul ambasadei Jamahiriei Libiene a lui Gaddafi.

Mi s-au  cerut câteva rânduri de declarații în care să recunosc că, împreună cu fiica mea, am protestat în fața consulatului american și am cerut destituirea președintelui Nicolae Ceaușescu. Am dat câteva rânduri de declarații (toate aruncate la coș de ofițerul care preluase cazul) în care spuneam doar ce s-a întâmplat. Ofițerii erau și ei extrem de agitați, căci știau că totul era o înscenare. Spre seară, au eliberat-o pe Alexandra. Spre miezul nopții, pe mine. A apărut la un moment comandantul Secției. Toată lumea în picioare. M-a scos în curte și mi-a spus cam așa: “Domnule Tudoran, cred că înțelegeți că noi, miliția, nu avem niciun amestec în povestea asta. Ăștia de la Securitate <<v-au vărsat la noi >>… Acum am primit ordin să vă dau drumul. Vă pot trimite acasă cu o mașină de la noi, dar vă spun sincer că nu sunt sigur dacă mașina vă va duce acasă sau în altă parte. Așa că poate vine vreun prieten să vă ia. Eu, unul, vă doresc mult noroc… “

A venit cineva și m-a luat. Acasă mă așteptau soția, fetița, Dana Dumitriu și Nicolae Manolescu.

În mormanul celor zece mii de pagini rămase din dosarul meu de urmărire operativă întocmit de Securitate, am găsit și o notă care indică că motivul arestării ar fi fost un denunț al unui foarte apropiat prieten de familie care ar fi informat Securitatea că, de fapt, eu plănuiam să intru în Consulatul SUA, și să cer azil politic. Nu se înțelegea din turnătorie ce aș fi plănuit să fac cu soția. Să o las de izbeliște, la mâna Securității? Aberant.

Într-un alt document din același dosar se menționează altceva. Și anume: că mijloacelor de informare în masă etc. li se va spune că autoritățile române au primit o cerere de protecție  din partea Consulatului SUA care deținea informații că intrat în clădire doream să comit “acte de terorism”. Evident, cu ajutorul unui copil de opt ani.

Acea întâmplare a avut un singur efect pozitiv – din acel moment, Alexandra nu mi-a mai pus întrebări. Într-o seară mi-a mărturisit că de-acum știa că oamenii aceia sunt răi și mincinoși.

Despre disidență nu vă voi povesti. Nu e de nepovestit. Este o experiență nepovestibilă, absurdă, netransferabilă prin narațiune. De fiecare data când am fost invitat să povestesc, mi-am amintit de un telefon primit de la un prieten foarte drag, din provincie, la câteva zile după cutremurul din martie 1977. Unde trăia el, cutremurul abia s-a simțit. M-a sunat să-i povestesc cum a fost. I-am spus că un cutremur nu poate fi povestit, că experiența trecerii prin acele clipe nu poate fi povestită etc. “Cum, mă, Dorine, păi tu ești scriitor. Dacă tu nu poți să povestești așa ceva, cine poate?”

După 1989, mi-au căzut sub ochi atâtea povestiri despre disidență, că devin din ce în ce mai dezorientat în fața întrebării “Unde erau toți acești oameni, când era mare nevoie de ei, de un simplu gest de normalitate, care să nu facă nimic mai mult și mai periculos decât să confirme că suntem oameni, că suntem încă oameni, nu animale?”

Ce să mai spun despre cei care povestesc atât de mult despre disidența lor de  ai zice că disidența e chiar o meserie, o profesiune. În România, disidența a fost o asumare tragică, individuală, a unei poziții față de o realitate, colectivă, ajunsă la limita grotescului. Le doresc, în continuare, succes, povestitorilor.

– Tot respectul pentru actul dumneavoastră de mare curaj. Din păcate, am impresia că dizidenţa a pus în umbră poetul Tudoran, din perspectiva receptării publice. Şi nu e normal.

– Spuneam cândva că suntem ceea ce sunt opțiunile noastre, adică plătim – mai devreme sau mai târziu – prețul alegerilor pe care le-am făcut. Nu m-a obligat nimeni să fac ceea ce am făcut, deci nu pot acuza pe nimeni de tot ce a urmat, inclusiv “punerea în umbră“. Gândindu-mă că am debutat târziu (1973), că în 1984 eram deja un “scriitor interzis”, că în 1985 părăseam România și că viața mea post-România nu a mai fost una de scriitor, pot spune că sunt extrem de norocos că, din când în când, cineva își amintește de poetul Dorin Tudoran.

Cum avusesem șansa să ies o data sau de  două ori în Occident, înaintea plecării definitive din România, am deschis ochii bine și am înțeles că în lumea liberă numărul câinilor cu covrigi în coadă este foarte mic. Câțiva prieteni mi-au spus că mă alint, atunci când declaram că, plecând, viața mea de scriitor devenea una facultativă. Nu mă alintam deloc. De altfel, subtitlul ultimului volum de poezii scris în România (și, bineînțeles nepublicat) era “Viitorul facultativ”.

Nu este nimeni obligat să aibă grijă de imaginea unui poet, să facă PR pentru opera lui, atâta vreme cât poetul însuși nu prea este interesat să aibă grijă de așa ceva.

Nu mimez modestia aici; practic onestitatea. Știu cine sunt, zâmbesc când văd declarate, pe bandă rulantă, plutoane de mari poeți și mi-a plăcut foarte mult ce declara Ilie Constantin, când i s-a decernat Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Magna. A spus cam așa: ”Nu cred că sunt un poet mai bun decât ceilalți laureați ai acestui premiu suprem de poezie. Cred doar că nu sunt un poet sub valoarea lor.”

În sfârșit, există o intrare în umbră naturală și o punere în umbră făcută cu program. În legătură cu împingerea în umbră, prefer să zâmbesc decât să mă întristez. Sau, dacă vreți, uneori, când constat o asemenea îndeletnicire, zâmbesc cu tristețe că oameni născuți să dăruie, preferă să ia chiar și de la cei care au renunțat de bunăvoie la aproape tot.

– Cunoscând evoluţia României de după decembrie 1989, dacă ar exista şansa reîntoarcerii în timp, aţi repeta ce aţi făcut, riscându-vă viaţa? 

– Nu. Dar acesta este un răspuns determinat de experiența de viață acumulată după cele întâmplate, de prudența recomandată de o privire retrospectivă. Reîntoarcerea de care vorbiți ar fi una care m-ar lipsi exact de  experiența și prudența menționate. În acest caz (ca sa nu spun în acel caz) e greu de știut dacă nu aș repeta cele făcute. Într-un dialog cu colegul nostru Daniel Cristea Enache răspundeam unei întrebări asemănătoare celei de acum cam așa ”Mă simt un om mort, fiindcă nu mai am puterea să mor pentru ideile/idealurile mele.” Firește prin moarte înțelegeam și înțeleg o altfel de viață în comparație cu aceea ale căror impulsuri m-au făcut să reacționez cum am făcut-o.

Vă cunoaşteţi dosarele întocmite de securişti despre dumneavoastră. Şi informatorii. Îi puteţi ierta, i-aţi iertat, merită iertaţi?

– Nu dosarele mi le cunosc. Cunosc ce a rămas din ele. Mai bine spus, cunosc ce i s-a pus la dispoziție CNSAS-ului din ce a rămas din acele dosare.

Oh, așa cum prevedeam, perspectiva s-a schimbat, iubite coleg! Nu victimele Securității, securiștilor și informatorilor Securității au vreo îndrituire să ierte. Am ajuns deja în momentul în care ești vinovat de ce ai găsit în dosarele tale, ești un porc de câine că ai făcut public fie și o infimă parte din cele peste care ai dat în dosarele tale și, evident, e greu de crezut că Securitatea, securiștii și informatorii Securității vor găsi tăria de a te ierta vreodată pentru ce ai găsit în dosarele tale. Are și mărinimia lor o limită.

– Cine-i de vină? Dureros sarcasmul…

– Fără a intra în amănunte (sunt știute, simțite și… resimțite de mai tot omul) cred că vinovăția pentru cele ce se întâmplă azi în România (deci nu doar bâlciul cine e de vină – victima ori călăul?) este incapacitatea acestei societăți de a duce un proiect de la capăt la coadă. Totul începe spectaculos, în forță, aproape delirant, pentru ca pe la mijlocul proiectului chiar cei care l-au inițiat să întrebe ”Auzi, Gicule, ce ziceam noi că vrem cu chestia asta?…” ”Nu știu, Jane, n-am timp acum, că tocmai mă duc la film.” Cei ce se tem de un proiect ori altul nu au de făcut nimic altceva pentru a vedea orice proiect aruncat în derizoriu – “Hai, bre! Ce dracu! Nu există draci și îngeri; există doar dalmațieni. Asta e…”  Ce altceva să zic decât: „Așa e, Gicule. Ai dreptate, Jane…”

Pe vremuri, Nicolae Breban încerca să-mi explice de ce nu există roman românesc. Ideea lui era că din zece romane românești, toate zece încep extraordinar. Problema e, zicea Breban, că după douăzeci, treizeci de pagini, dacă te pricepi la literatură, simți cum acele cărți nu vor ajunge niciodată romane. Și în această chestiune, instinctual lui Breban a fost și rămâne de-o acuitate excepțională.

– E o situaţie fără ieşire?

– Nu știu. Tot ce-mi amintesc este că la începutul anilor 90 scriam că în 1989 românii știau (sau păreau că știau) ce nu mai vor, dar imediat după decembrie 1989 mi-a devenit limpede că nu știu ce vor. Nici-o ieșire nu este cu adevărat ieșire, dacă nu te duce într-o zonă de unde nu te mai poți întoarce acolo de unde ai scăpat cu atâta chin. Deci, până nu vor ști exact ce doresc, cum să ajungă acolo și mai ales ce prețuri sunt gata să plătească pentru ce doresc, românii nu au șanse să iasă din acest joc de-a Baba Oarba în care viața reală a fost înlocuită cu ce văd sau li se pare că văd la televizor.

– Ce vă mai face poezia?

– Ultima oară când am tras cu ochiul la ea, stătea cloșcă. N-am vrut s-o deranjez. Am răbdare. Și-apoi, am tot fost alertat de găinile altora care trag niște cotcodăceli de ai zice că au ouat poezie vie și de aur. Aștept să treacă hărmălaia asta și să vedem, totuși, cu câți homeri ne-am ales și dacă nu e cumva vorba de simplă orbire.

– Însă e o „cloşcă” cu Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, primit în 2010. Hărmălaia nu cred că se termină degrabă. Mai curând ne termină.

– Ar fi o minciună să spun că atribuirea Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia nu m-a emoționat profund. E, totuși, vorba despre premiul cel mai important pe care-l poate lua un poet român în România. Revin însă la o mărturisire mai veche – pentru mine niciun premiu nu a însemnat mai mult decât premiul de debut. Repet, uitându-mă la ce măceluri declanșează alte premii, competiții de tot felul, aș spune că singurul premiu ce ar trebui decernat este cel de debut căci el marchează momentul când, dintr-o mare de cutezători, ești luat de ciuf, arătat lumii și creditat cu viitor în ceea ce ai ales să faci. Nimeni nu știe dacă meritai mai mult ca alții acea recunoaștere și din acel moment înainte totul trebuie să rămână doar între tine și cititorii tăi. Celelalte – premii, alte forme de recunoaștere etc. – devin, după opinia mea, ușor secundare. Ce m-ar interesa în acest moment nu este să mai iau vreun premiu, ci să aflu dacă cei care mi-au creditat debutul editorial ar mai face-o și astăzi.

– Nu văd de ce nu. Dar ce e poezia pentru dumneavoastră?

– Se întâmplă că întrebarea aceasta se năpustește asupra mea într-un moment în care, încă o dată, sunt mai puțin ”liric” decât mi-aș dori. Întoarsă pe dos, întrebarea ar fi, ce sunt eu pentru poezie? De ceva vreme, văzându-mă dezliricizat, poezia mă caută doar în somn, adică mai scriu un vers, două abia după ce-l visez/le visez. Problema este că sunt insomniac de pe la 18-19 ani, așa că spre a redeveni ”liric-productiv”, ar trebui să mă pun serios pe dormit. O opțiune înțeleaptă, fiindcă mai am și alte motive ”colaterale” care-mi recomandă, insistent, somnul.

– Să vă urez somn uşor ca să scrieţi poezie?

– De ce n-aș încerca și acest tratament ”homeopatic/alternativ”, atâta vreme cât medicamentele ”profesioniste” nu mă prea ajută?

– Cum se vede literatura română din America?

– Sunt oameni cu mult mai calificați decât mine spre a vă răspunde la această întrebare, mă gândesc în primul rând la universitari americani de origine română sau traducători de literatură română –  Marcel Corniş Pop, Cristian Moraru, Costică Brădăţan, Alin Fumurescu, Mircea Platon, Aurelian Crăiuţu, Vladimir Tismăneanu, Cristina Zarifopol şi atâţia alţii, chiar dacă nu sunt cu toţi profesori de literatură.

– Ce aveţi în pregătire editorial?

– Nu mai îmi fac planuri de mult, mai ales planuri editoriale. Dacă e să se întâmple ceva, se întâmplă, inclusiv “întâmplări editoriale”. Deci, tot ce am în pregătire este să aștept, să văd ce și cum se va întâmpla cu mine și ale mele…

Vă mulţumesc.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 253, 16- 31 martie 2013

tudoran

Februarie 2, 2013

Liviu Ioan Stoiciu: Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf

 

 

Alexandru Petria: – Dragă Liviu sau stimate domnule Liviu Ioan Stoiciu?

Liviu Ioan Stoiciu: „Dragă Liviu” dă de gol un anume grad de prietenie sau simpatie și face să-mi mai crească inima, că nu sunt chiar al nimănui, uitat la colț sau inabordabil. Așadar, dragă Sandu…

– Nu cred că eşti inabordabil. Intransigent, da. De fapt, cum te-ai descrie?

– Intransigent cu mine însumi, în primul rând. În rest, sunt un observator al vieții publice și am motivele mele („așa sunt făcut”) să pun bază pe principii și pe morala creștină. Altfel, sunt un însingurat (poate de aceea sunt într-atât de însingurat, fiindcă sunt o victimă a principiilor nerespectate public, pe care le penalizez în particular), sceptic (acuzat că pun răul înainte și gândesc negativ; am totuși 62 de ani, sunt pățit), nemulțumit de evoluția destinului meu și resemnat totodată că „atât mi-a fost scris” (mi-ar fi plăcut să fac mult mai mult decât am făcut, să mut munții din loc).

– Chiar, pui înainte răul şi gândeşti negativ ori e doar o impresie pe care o laşi?

– Nu mai pot să mă schimb, pun înainte răul, fiindcă sunt superstițios, dacă pun binele, binele dispare…. În general eu nu pot să fac planuri (purtătoare ale binelui), fiindcă nu mi se îndeplinesc. Apoi, alții se hrănesc din  gândirea pozitivă, eu caut semnele răului inclusiv în ceea ce mi se întâmplă a fi bun și așa mă descarc energetic, încep să cred că e o reglare inconștientă, starea de neliniște interioară (nu starea de supărare; când sunt supărat nu pot să mă concentrez) fiind la mine creatoare.

– Pisica neagră, găleata goală, nu te întorci din drum dacă ai uitat ceva? Asta cu neîntorsul o am eu.

– Îmi fac în gură semnul crucii, dacă văd pericolul, și trec mai departe, nu mă întorc din drum (că și întorsul din drum e superstițios, înseamnă că nu-ți merge bine; de câte ori mă întorc, uitând ceva acasă, de exemplu, știu că voi avea parte de o problemă în următoarele întreprinderi personale; o cruce făcută la repezeală sau un „Doamne ajută!” rostit, mai atenuează îngrijorarea; am ajuns departe, și atunci când sunt obligat să mă așez pe alt scaun decât cel pe care am vrut eu să mă așez inițial e motiv de alarmă interioară; e o întreagă bazaconie construită în creier în mod ocult, de necontrolat, care-mi inventează opreliști și obstacole, să nu duc la capăt un gând pozitiv; poate e îngerul păzitor care mă avertizează, poate e un câștig al memoriei cuantice). Sigur, nu dramatizez, pot trece mai departe și indiferent, superstițiile la mine având regim conjunctural, depinde dacă le-am conștientizat. –  Fiind superstițios, bănuiesc că ai și tabieturi în ce privește scrisul.

– Am și tabieturi (nu numai superstiții), ele s-au schimbat în timp, nu-mi dau seama cum se formează. Să mă înțelegi, eu nu scriu decât pentru sertar, nimic definitiv. După o mai lungă perioadă (ani), atunci când pun la punct un volum, recitesc „textele” mele din sertar și aleg dintre ele cele care mi se par a fi valabile pentru un volum. Cum scriu? Să rămân doar la tabietul legat de poezie. De mulți ani scriu versuri numai „pe burta goală”, la trezire (cum eu am insomnie și fac nopți albe, mă trezesc înainte sau după ora 12 ziua), cu o cană mare de cafea în față, rece, pe birou, scriu numai acasă (numai când sunt singur în cameră) și numai cu cerneală neagră (cu stilou folosit ca toc, moi penița în cerneală, am călimara Pelikan deschisă). Niciodată nu am nici o idee sau o sintagmă măcar pregătită când vin la masa de scris, n-am nici o explicație cum se scrie „singură”, spontan, o poezie, care e mecanismul, scrisul „curge” de la sine (dacă nu „curge”, abandonez lupta inconștientă cu mine). După ce termin de scris (de regulă, într-o oră; dacă trece o oră și nu închei poemul, mai lung sau mai scurt, înseamnă că sunt „neinspirat” și las baltă totul, supărat), retranscriu ce am scris „pe curat” și pun poemul la… păstrare în sertar, nu mă interesează soarta lui – și-l uit (mă mir de fiecare dată, după ce-l recitesc, după un an sau după șapte ani ce am putut să scriu). Nu scriu de când mă știu decât de mână poezie. În schimb, proză, teatru, publicistică-eseu scriu direct la computer, de când am acces la el (chiar, nu mai țin minte de când am un computer al meu la care scriu, de prin 1997? Las la o parte faptul că scriam la computerele de la Cotidianul din 1991, era cel mai performant ziar la nivel tehnic, „informatizat” după model occidental, Macintosh, adus ca atare de englezul român Ion Rațiu).

– Într-un text mai vechi din revista Tiuk, pe urmele altora, ai susținut că suntem ce gândim. Îți păstrezi părerea?

– Fără doar și poate, pe urmele altora – mai ales a celor care-și pot materializa gândurile (dacă o fi adevărat), ajunși departe spiritual, meditând în profunzime. Eu, din păcate, n-am decât puterea să visez mediocru și să scriu, probabil meditând la suprafață, ciugulind „perle” în cel mai bun caz din „marea gândire” (emisă pe unde electromagnetice de cine știe ce „creier” din Univers), care ni ne dă de-a gata, natural, dar la care au acces numai „inițiații” (sau cei ce au puteri paranormale; se bat mult câmpii, de la un timp, cu acordul creierului inițiatului la vibrațiile cosmice). De aceea eu nu sunt mai mult decât sunt. Știu dintotdeauna că eu nu gândesc destul și de aceea nu mă pot autodepăși spiritual.

– Te simţi ok cu tine însuţi, cu plusuri şi minusuri? Parcă ai anunţat la un moment dat că ai vrut să te sinucizi.

– Nu mă simt bine cu mine însumi, o tot repet, n-am cum, sunt neîmplinit pe toate planurile. Cu atât mai mult cu cât știu că trăiesc degeaba. Sufletul e de vină, el e cel dezamăgit de mine, dacă nu m-ar judeca el și nu m-ar ține din scurt, probabil că aș fi mai binevoitor cu limitele mele (în definitiv, date ca atare; am un ADN incomplet din naștere; sunt un fatalist). La prima cumpănă serioasă mă gândesc imediat cum să o rezolv: numai prin sinucidere, fiindcă nimic nu merită, în definitiv și totul e trecător. Nu e greu de înțeles că datorită firii mele, pregătit moral de sinucidere în orice clipă, trăiesc și azi (probabil că de aceea a trăit atât alt apologet al sinuciderii, Cioran). Mă ameninț cu sinuciderea și mai trăiesc o zi (dacă tot știu că mă sinucid și nu contează ce urmează, îmi mai dau o zi de grație). Normal ar fi fost să-mi închei demult socotelile, „ca scriitor” (avem scriitori morți la toate vârstele posibile, unii au avut posteritate, alții nu; ce e important?). Acum, dacă n-am murit, am început să mă amăgesc, depășit de situație, că am o misiune de îndeplinit, să dau de gol și starea „omului” la prima bătrânețe, de curiozitate (sperând, naiv, că m-am mai copt la minte; deși fizic pierd din valoare, încrengăturile memoriei pot scoate noi valențe la lumină când te aștepți mai puțin, nu contează uzura bioenergetică). Nu e exclus ca Duhul Sfânt să nu țină cont de vârstă, Biblia a fost inspirată bătrânilor.

– Eşti un poet care ar face cinste oricărei literaturi, deși te simți neîmplinit. Ce zici despre receptarea poeziei tale?

– Trebuie relativizat totul. Mulțumesc pentru generozitate, în orice caz. Altfel, e o galerie întreagă de poeți care au fost „receptați critic” (ocupau locurile dintâi ale ierarhiilor, intrau pe listele poeților importanți, erau recenzați în termeni laudativi), cât au fost în viață li s-a spus că au făcut cinste literaturii noastre și după ce au murit, au fost uitați, au dispărut în neant. Nici nu știu dacă poate fi vorba de nerecunoștință în cazul poeților, care și-au făcut datoria față de ei înșiși și față de limba română (deși n-avem o istorie a literaturii atât de ocupată, să nu încapă toți; fiecare fiind o altfel de sensibilitate; în condițiile în care toată lumea e de acord că literatura română strălucește prin poezia originală și azi). Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată (sunt apreciate numai textele de succes și vedetismul de gașcă, mediocritatea cu moț; valoarea supraviețuiește în subteran). În ce mă privește, am fost receptat critic inegal, „n-am rupt gura”, nu sunt preferatul nimănui, nu sunt „iubit”, ci mai degrabă antipatizat irațional, n-am fost îmbrățișat fără rezerve de nici un critic, fie el și „prieten”, sunt în continuare un fel de outsider care nedumerește (nici premiile primite n-au autoritate; m-am resemnat că n-am stea în frunte și de aceea trebuie să fiu ținut cu capul la cutie). Nu o dată mă simt nedreptățit și reacționez prostește, enervând.

– Ce este poezia, scrisul pentru Liviu Ioan Stoiciu?

– Vorbe mari, mie mi-e rușine și azi să mi se spună că sunt… poet, chiar dacă așa s-a întâmplat să fiu „etichetat”.

– Ei…

– Cu toate acestea, pot să răspund liniștit că poezia e… totul pentru mine, fără ea n-aș fi ceea ce sunt, cât sunt. Nu știu de unde vine și nici de ce vine poezia sau cum vine, dar știu că aș fi un nimic fără poezie. Poezia m-a direcționat în viață, am abandonat orice idee de carieră socială (care m-ar mai fi îmbunat în viața de zi cu zi; am oroare de parvenire) să mă dedic ei. Mă tem și azi că mă păcălesc singur scriind poezie, că sunt un intrus și un ratat. E adevărat, scriind poezie n-am ajuns nicăieri – dar, de fapt, unde trebuia să ajung? Să răstălmăcesc la nesfârșit gândurile care te umplu de mândrie? Să am parte de glorie pământească? Nu, mulțumesc. Dacă poezia face directă legătura cu Cel de Sus (deținătorul Sensului), recunosc spășit că eu n-am reușit să ajung unde trebuia, n-am atins maximum, și că mai degrabă compromit ideea de inspirație (care ar trebui să fie recunoscută de toți; asemenea rugăciunii). Degeaba încerc să fiu cinstit până la extrem cu mine însumi la masa de scris, să nu trișez, să mă regăsesc. Nu reușesc decât să mă amăgesc, de pe o zi pe alta, că nu trăiesc degeaba dacă scriu. Că așa mi-a fost dat – să scriu, să fiu „scriitor”, nimic altceva (cum alții sunt bancheri).

– Ți-a apărut de curând un nou volum de versuri…

– E al 14-lea meu volum original de versuri, se intitulează „Substanțe interzise” și a apărut la Editura Tracus Arte. Am fost invitat la începutul acestui an de Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte (editură remarcabilă, inventată din senin, specializată pe cartea originală românească, de-a dreptul de necrezut, știindu-se că nu se cumpără acest gen de carte; nu-mi pot imagina cum se acoperă cheltuielile; dacă am înțeles bine, editura e patronată de un sculptor de top, Florin Codre, și de fosta soție a lui Nichita Stănescu, Dora), să-i dau o carte. M-am codit la început (abia în luna iulie, pe căldurile alea infernale, că mi s-au aprins creierii, am început să definitivez această carte), dar m-am mobilizat în numele acestui an, al Apocalipsei, de ce să nu întâmpin 21 decembrie 2012 cu o nouă carte? Că nu se știe niciodată (adevărul e că ar putea fi ultima mea carte de versuri, chiar dacă mai am în sertare tot felul de versuri pentru mai multe alte cărți inedite; ce am avut de spus în poezie, am cam spus, cred; am mai avut tentative să mă opresc din publicat cărți de versuri, dezamăgit de receptarea politicoasă, poate de data asta pun punct). I se datorează în exclusivitate această carte, repet, lui Ioan Cristescu, ca și lui Alexandru Mușina, redactorul (colecția lui „Neo” e deja recunoscută prin strictețe, ștacheta fiind prea ridicată; Mușina a reinventat redactorul de dinainte de Revoluție, sever, pretențios, supărător de subiectiv și chițibușar, gustul lui contând, nu al autorului; personal, am trecut printr-o experiență incredibilă cu Mușina, apărând în colecția lui, îi mulțumesc). E o carte mai aproape de final, validată și de sufletul meu, mai „rafinată” (trecută prin mai multe filtre ale minții și inimii).

– Pe cine mizezi dintre scriitorii contemporani?

– Aș atrage atenția asupra unui fapt: valoarea azi e confundată cu puterea publică pe care o ai, cu funcția deținută în USR, în principal, sau în alte structuri ale statului (ICR, direcții de cultură județene, case de cultura, teatre sau la universități) sau în edituri particulare. Toți redactorii-șefi (sau directori) ai revistelor literare sau din fruntea USR au plus-valoare fiindcă au funcții, ei taie și spânzură în literatura română, ei iau premiile importante (dacă eu nu cred în onestitatea juriilor, sunt considerat de N. Manolescu contestatar… „patologic”; interesant, deși N. Manolescu e singurul care lasă impresia că păstrează distanță față de toate aceste dereglări ale conceptului de valoare literară), se invită la manifestări cu ștaif, bine plătite, se plimbă în străinătate, „sponsorizați”. Ei fac parte dintr-un clan dominant, care și-a pierdut capul, bine pus la punct și care nu poate fi contrazis. E la mijloc și o deturnare a bunului simț? Și ce dacă. În aceste condiții, dă-mi voie să mă abțin să dau nume de scriitori pe care mizez. Personal, mă uit atent la împărțirea Premiului Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani (pentru întreaga operă), mai ales pe premiații lui mizez, chiar dacă și aici ștacheta nu crește în înălțime. Sigur, îmi plac scriitorii singuratici, puternici, morali, cu coloană vertebrală, care stau în afara găștilor, distinși.

– Vorbești de un clan dominant. Și e vreo cale de schimbare?

– Nu. Viața literară la noi s-a instituționalizat (USR este deja inclusă în legi, a căpătat rol determinant; legea creșterii cu 50 la sută a pensiilor membrilor USR, de exemplu, fără USR n-ar exista). Poți să schimbi componența acestui grup dominant, nimic altceva, dacă-i dai jos pe membrii acestuia de acum, vin alții, cu același comportament, în loc (de fapt, n-ai cum să-l schimbi, redactorii-șefi ai revistelor rămân, la fel cei ce au funcții la stat sau sunt patroni de succes; ei rămân automat în fruntea USR și fac jocurile). E un sistem care funcționează în stil fanariot postcomunist (ești scriitor mare dacă ai funcție). Am experiența Asociației Scriitorilor din București, unde la o adunare generală am reușit să determin să fie schimbată componența conducerii (atrăgând public atenția că s-a transformat într-o gașcă abuzivă, care-și servea numai propriile interese), și a apărut alta în loc, previzibil, mult mai dură și lipsită de scrupule (în frunte cu Horia Gârbea, care de opt ani mă defăimează și mă scoate de pe toate listele de ieșire în străinătate sau ale unor manifestări importante, mai ales cele de premiere, acuzându-mă, stupefiant, în momentele cheie, că fac… presiuni, deși niciodată n-am dat peste nimeni acolo, – nici acolo, nici în altă parte –, dar așa e strategia, îl acuzi gratuit să-i închizi gura celui ce altă treabă nu are decât să observe, incomod; de altfel, conducerea USR nu mai știa ce să facă la ultimele alegeri să nu fiu reales de colegi să-i reprezint în structurile de conducere ale USR; cred că anul viitor, când vor fi iar adunări generale la filiale și la centru, la USR, nu voi mai participa, să le fac pe plac; fiindcă mi-e silă; mă retrag să nu mai deranjez atât înaltele fețe ale literaturii române, care au dat de gustul puterii și se cred infailibili, nemuritori în funcții; altfel, putere care le dă și… plus-valoare literară, ai reținut, de aceea e o asemenea bătălie pe funcții).

– Poți să mai citești scriitorii care s-au compromis în relațiile cu Securitatea, dar și lingăii puterilor de după 89?

– De citit, pot să-i mai citesc (de curiozitate), dar strâmb din nas. Totuși, valoarea autorului trebuie să aibă inclusă în ea și o altitudine morală. Personal, sunt dezamăgit că în primul rând criticii literari dau bilețele de iertare, căutând scuze celor compromiși în viața publică, dovediți a fi lipsiți de o minimă clarviziune etică. Uluitor e că valoarea lor imorală e și premiată – dacă ar mai avea un dram de onestitate, acești scriitori compromiși ar trebui să refuze premiile (să se înțeleagă neapărat că ei nu sunt exemple de urmat, nici repere). Sincer, sunt exasperat că nu se învață nimic din lecțiile de viață ale scriitorilor de dinainte (compromiși până la moarte) și că istoria se repetă la nesfârșit în acest sens, marile caractere fiind cu adevărat tot mai rare. Creștinește, înțeleg slăbiciunile fizice omenești, nu înțeleg însă de ce trebuie să-și vândă sufletul regimurilor politice retrograde trecătoare și cum poate fi conștiința lor, dată de gol oficial, atât de perversă. Toți acești scriitori fără scrupule, slabi de înger, lipsiți de demnitate, din păcate dau de gustul puterii publice și al succesului, țin să se îmbogățească și să trăiască „bine”, cu orice preț, sfidându-și condiția înnăscută de „aleși ai sorții”.

– Dintre cele 14 cărți, care te reprezintă mai profund? Sunt mai multe? De care vrei să spună lumea, de pildă, da, aici e Stoiciu de 24 de carate?!

– Te referi la cele 14 volume de versuri originale (am publicat și două antologii de autor).

– Da.

– Dar la o asemenea întrebare, pot să trec și cele patru romane, un volum de teatru și trei volume de eseuri- memorialistică- publicistică. De fapt, trag de timp, n-am ce să răspund – nu am neapărat o carte a mea preferată, pe care să o consider cu moț. Sunt mai intransigent cu mine însumi decât îți poți imagina. Cărțile ce mi-au fost premiate (de către Uniunea Scriitorilor din România sau de către cea din „Republica Moldova”, de către Academie sau de către Asociația Scriitorilor din București, singurele care contează) n-au nimic în plus sau în minus față de celelalte cărți ale mele, în ochii mei n-au devenit mai importante sau mai puțin importante decât le știam fiindcă au fost premiate. Pe de altă parte, unele cărți au avut parte de o receptare critică excepțională (de exemplu, volumul de versuri „Pe prag / Vale- Deal”, apărut în 2010) și cu toate acestea n-a luat nici un premiu, nici măcar al unei reviste – și? Prefer să-mi văd lungul nasului. Faptul că nu sunt cotat un „scriitor mare”, mie îmi spune multe – înseamnă că n-am atins cu nici o carte caratele pomenite de tine (și eu cred în judecata colegială, chiar dacă ea nu e întotdeauna onestă). De reținut: de la prima carte a mea tipărită (în 1980) până azi am observat că tot ce am publicat a rămas valabil estetic, nu pot modifica în ele nici o virgulă (am văzut asta și la volumele de versuri, din care am preluat poeme pentru antologii, dar și la romanele scrise în 1985 și 1986 și publicate fără nici o modificare abia după anul 2000). Deocamdată sunt mulțumit că-mi fac datoria față de mine însumi publicând o carte, și că nu trece neobservată. Nu greșesc deloc scriitorii care-și consideră cărțile lor drept copii ai lor spirituali, față de care e bine să nu ai preferințe, să consideri un copil al tău mai valoros față de altul. Sigur, unele cărți pot fi mai inspirate conjunctural, altele mai neinspirate, dar ele sunt expresia unei evoluții sau involuții naturale a ta. Prefer să las pe alții (care nu există) să răspundă la întrebarea… care e cea mai bună carte a mea.

– Sunt un fel de copii, cărțile. Așa cred. Apropo – ai un adolescent în față, are talent literar și este încă în ceață, cu personalitatea neformată… Ce i-ai spune?

– Tot din domeniul creației originale sunt și copiii și cărțile. Să dau sfaturi – ți-ai și găsit omul. Eu m-am „educat” singur la masa de scris, intuitiv (eu scriu spontan, o tot repet). Adolescentul, dacă simte impulsul scrierii, să meargă pe mâna lui și să-i citească pe alții (măcar selectiv pe cei intrați în istoria literaturii române, dacă nu pe colegii aflați în viață, în generații mai mari decât el), obligatoriu, să intre inconștient în competiție, cu toate riscurile (un risc, să dau exemplul meu – la 23 de ani am simțit gustul profund al ratării, negăsindu-mi nu numai un drum profesional al meu în viață, dar nici un stil la masa de scris, motiv pentru care am avut șapte tentative de sinucidere), la un moment dat va hotărî singur dacă are cu adevărat vocație și dacă are rost să continue  „munca de creație literară” (care, din păcate, nu te scoate niciodată din impas existențial; eu și azi, la 62 de ani îmi promit că mă las de scris, fiindcă nimic din ce e legat de literatură nu merită, totul e o amăgire; dar eu nu știu să fac altceva). Subliniez încă o dată: trebuie să citească tot timpul, scrisul altora îl poate mobiliza moral.

– Despre ce ai fi vrut să te întreb și nu te-am întrebat?

– Habar nu am, în general nu sunt comunicativ, să aștept întrebări la care să răspund în fel și chip, numai să nu tac (eu abia aștept să scap de corvoada „intervievării”). Bine că nu m-ai întrebat în ce relație mai sunt cu Doamne-Doamne și ce cred de viața veșnică de dincolo. Sunt resemnat. Îmi pare rău că sunt numai atât cât-și-cum sunt și că aștept să mi se ia și ce mi s-a dat, atât cât mi s-a dat.

 

Octombrie 20, 2012

Scrisoare deschisă. La Milano voi fi singur

Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la Milano. De mult se ştie, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitaţi de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei,
alături de un nord irlandez şi un francez, se numără şi un român, subsemnatul Adrian Munteanu, autorul a şapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România. De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anunţat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferinţă de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei ediţii inaugurale a Târgului Internaţional de Carte, premiul european NUX. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca!

Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor instituţiilor româneşti care îşi asumă sarcini culturale, adrese prin care anunţau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, îşi exprimau „onoarea de a celebra cultura română în Europa”, şi îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligaţie, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda şi izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla instituţiei respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura instituţie care a răspuns acestei invitaţii a fost Primăria Braşov, oraşul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul http://www.saloneinternazionaledellibro.it.

În privinţa instituţiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni şi radiouri, TĂCERE!!! În prelungirea aceleiaşi inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totuşi, cu o bunăvoinţă remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistenţă prezenţei româneşti la prima ediţie a evenimentului din nodul Italiei şi au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din ţara noastră, pe Maria Răducanu, care va susţine un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat „Şoaptele clipei – Parole sussurrate dall’istante”, care conţine un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse în italiană excelent, cu mare probitate profesională, dăruire şi sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii şi-au făcut datoria cu prisosinţă, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, şi pe care mi-aş dori să o văd şi în Romania.

Din afara ţării şi-a exprimat dorinţa de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declaraţii. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunităţile româneşti din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promiţând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la Bucureşti, pe principiul că diplomaţii, ca mai toate persoanele din administraţie, inclusiv specialiştii de toate categoriile, trebuie musai schimbaţi – ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar – ca izmenele, după cum bate vântul politichiei.

Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să ştie că, între timp, nu mai era în Italia.

În aceste condiţii, înţelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simţind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtăşind bucuria premiului ce urmează să-l obţin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se ştie, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o acţiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei instituţii, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obţin şi oferindu-mă să susţin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentişti sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen ştiu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretenţie financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu acelaşi rezultat. Dacă în cazul relaţiei cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învăţaţi cu impoliteţea autorităţilor, m-am întrebat care este imaginea pe care şi-o fac străinii despre instituţiile româneşti dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua şi în alte situaţii? Şi m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul instituţiilor culturale nu funcţionează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligaţie legală, trăieşte în dispreţul legilor, nu trebuie să-şi justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă îşi merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite?

M-am adresat ICR-ului de la Bucureşti, oferindu-mi, în acelaşi context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale faţă de Milano a ICR-ului, filiala de la Veneţia. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei acţiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băţ. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din raţiuni financiare, decât de pe un an pe altul şi numai dacă aprobă Bucureştiul. Care raţiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de iniţiativă, de bun-simţ şi de dorinţă de a face ceva. Anul următor, şi în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de Bucureşti, deşi cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte – continuam eu să mă întreb de unul singur – când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori şi a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga speranţă că se va ajunge la un mare premiu internaţional, se dau burse pe criterii doar de unii ştiute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel puţin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai instituţiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colţ de birou, în dispreţul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place şi ce nu, ce va rezista după trecerea timpului?

Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunţe evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să mişte vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul „consacrat” al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privaţi cărţile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna şefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reacţioneze altfel publicaţiile când propria Uniune a Scriitorilor, printr-un reprezentant al ei, a dat telefon la Braşov, preşedintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt şi de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidenţele instituţiei, nu se cunoaşte cine sunt membrii, ce fac ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleanţe au, temporarii ocupanţi ai funcţiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbuşească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-aş fi spus că sunt membru al Uniunii de câţiva ani, e adevărat, târziu, pentru că târziu am început să scriu, că îmi plătesc conştiincios cotizaţia anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărţilor mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete şi comiţii şi nu am cerut zile de odihnă în staţiunile unde o mai fi având edificii Uniunea. Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii „colegi de suferinţă literară” şi cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărţile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoaşterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenţi la ierarhiile şi sugestiile din ţară. Au decis aşa cum le-a dictat conştiinţa, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către alţii. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă faţă în faţă, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare preţuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea şi independenţa lor.

Aşa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferinţa de presă şi în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câţiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri şi de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunităţilor româneşti cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. În timp ce pe site-ul amabasadei există o pagină numită „prezenţe culturale româneşti”. Ştiţi ce conţine acea pagină ? ESTE GOALĂ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-şi scuze pentru neînţegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, şi anunţându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil.

Aşa se face că la Milano nu voi reprezenta nici o instituţie din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi şi pe toţi truditorii din ţară ignoraţi ca şi mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reacţie a oficialităţilor să se facă cu atât de mare evidenţă, cu stridenţă şi impoliteţe. Aproape dureros, dar specific nouă.

La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei instituţii, nu voi răspunde la invitaţiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în ţara asta, trebuie să se treacă la o reconstrucţie morală.

Până atunci, mărturisesc sincer că tot mai mult în ultima vreme regret că nu m-am născut pe alte meleaguri, undeva unde omul să aibă un preţ real şi unde înţelesul cuvântului demnitate să mai fie încă apreciat şi cultivat.

Adrian Munteanu

Octombrie 20, 2012

Nu se solidarizează nimeni cu Vladimir Tismăneanu?

Vladimir Tismăneanu parcă şi-a ieşit din minti. Amănunte aici http://www.contributors.ro/cultura/filosoful-chisinevschi-de-la-icr/. Omul e supărat nevoie mare că Stelian Tănase a publicat pe blogul său despre o parte din banii pe care i-a primit de la ICR. Sume consistente, un fel de plată pe uşa din dos pentru serviciile aduse regimului Băsescu, în nici un caz meritate, mascate sub tot felul de artificii culturalo-contabiliceşti. Este revoltător că scriitorimea română, vocală în urmă cu câteva zile, n-a luat încă nici o poziţie. Dar nu mă miră, desigur. Linsul şi duplicitatea sunt infinit mai rentabile.

Alexandru Petria

 

Octombrie 10, 2012

Ajutor pentru scriitorul George Geacăr!

Scriitorul şi publicistul dâmboviţean George Geacăr, bolnav de leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB), precedată/asociată SMD, are nevoie de ajutorul nostru!
Îl puteţi sprijini, donând orice sumă de bani în conturile deschise la BCR:
RO11 RNCB 0133 0451 1953 0001 – donatii in RON

si

RO81 RNCB 0133 0451 1953 0002 – donatii in Euro

August 22, 2012

Apelul intelectualilor din România. Am semnat

Către:

Dna. Judecător Alina Nicoleta GHICA – Președintele CSM

Dna. Procuror Oana Andrea SCHMIDT-HĂINEALĂ – Vicepreşedinte CSM

E.S. DL. Victor Ponta Prim Ministru, Ministru ad interim al Justiţiei – Membru de drept al CSM; Dl. Bucurel Mircea ARON; Dl. Nicolae Horaţius DUMBRAVĂ; Dna. Graţiana Petronela ISAC; Dna. Mona Pivniceru; Dl. Alexandru ŞERBAN; Dl. George
BĂLAN; Dl. Bogdan GABOR; Dna. Laura Codruţa KÖVESI; Dl. Badea Marius TUDOSE; Dna. Prof. dr. Corina Adriana DUMITRESCU; Dna. Florentina GAVADIA; Dna. Ana Cristina LĂBUŞ; Dna. judecător Livia Doina STANCIU; Dl. Vasilică Cristi DANILEŢ; Dna. Prof. dr. Georgiana Camelia; Dl. Adrian Toni NEACŞU – Membrii CSM

În ultimele zile, Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie desfăşoară activităţi de cercetare specifice în diferite zone şi localităţi rurale şi urbane ale ţării, sub pretextul verificării corectitudinii desfăşurării referendumului privind demiterea Preşedintelui României, din data de 29 iulie a.c. Presa prezintă zi de zi cum cetăţenii din diferite zone ale ţării sunt interogaţi la domiciliu sau sunt transportaţi cu dubele la sediile parchetelor. Este vorba de o acțiune de o amploare ieşită din comun, de masă, în care instituțiile menţionate sunt implicate în ansamblu, utilizînd o mare parte din resursele umane, materiale și financiare pe care le au la dispoziţie. Comunităţi întregi sunt supuse trierii şi anchetate, în forme care reiau, la o altă scară, în alt context și cu metode adaptate, practicile staliniste care au marcat instaurarea comunismului în ţara noastră. Ideea de autonomie și de responsabilitate individuală pentru fapte, dacă ele există, prezumția de nevinovăție, drepturile fundamentale ale omului, libertatea de conştiinţă şi de exprimare, sunt călcate în picioare. Asemenea acţiuni nu pot fi motivate în nici un fel, nu au nicio raţiune constituţională, sfidează și pun în pericol de moarte sistemul democratic din ţara noastră. Ele sunt cu atât mai nocive, cu cât sunt îndreptate împotriva formei de bază, originare, a democraţiei: democraţia directă, participativă. Într-un referendum, aşa cum a fost acela desfăşurat la 29 iulie a.c., cetățenii sunt chemați să decidă în mod direct, și nu prin reprezentanţi politici, asupra problemelor cetății. În acest context, şi în condiţiile în care dl. Traian Băsescu și Partidul Democrat Liberal s-au pronunțat împotriva desfășurării referendumului și au chemat la boicotarea acestuia, considerăm că acțiunile Parchetului General sunt puse astfel în slujba unor interese politice partizane. Represiunea îndreptată împotriva formelor de democrație participativă, în care cetăţenii se pronunţa direct, fără mijlocirea reprezentanţilor politici, în probleme ce țin de binele public, va avea consecințe grave asupra sistemului democratic românesc, asupra încrederii pe care membrii societăţii noastre o manifestă în statul de drepte şi în imparţialitatea instituţiilor. Democrația nu se construiește cu procuratura, iar încrederea cetăţenilor în funcţionarea statului de drept nu se obţine prin anchetarea acestora în legătură cu opţiunile lor în problemele în care sunt chemaţi şi îndrituiţi să se pronunţe în mod direct.

De aceea, aducîndu-vă la cunoştinţă dezaprobarea şi protestul nostru public în privinţa acţiunilor întreprinse de Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie în ultima perioadă în diferite regiuni ale ţării, acţiuni care pun în pericol democraţia în România, vă solicităm să întreprindeți toate demersurile necesare pentru investigarea acestora și luarea măsurilor ce se impun.

De asemenea, va transmitem în continuare, în baza prevederilor art. 45 alin (2) şi următoarele din Legea nr 24/2012, coroborat cu prevederile art. 99 lit t) şi art 991 din Legea 303/2004 cu modificările şi completările ulterioare solicitarea noastră de a efectua cercetări şi de a dispune măsurile legale privind încălcarea prevederilor legii în cadrul unor acţiuni ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desfăşurate în ultima perioadă şi materializate în următoarele fapte:

I. Încălcarea gravă a normelor de procedură cu privire la modul de preluare a listelor electorale cuprinzând persoanele care au participat la Referendumul naţional pentru demiterea preşedintelui României din data de 29 iulie 2012, având următoarele modalităţi:

Aspecte privind încălcarea flagrantă a normelor de procedură

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a preluat de la un nedeținător de drept al documentelor listele electorale pe care s-au semnat alegătorii participanţi la scrutinul din data de 29.07.2012. Astfel, conform prevederilor legale ale Legii 3/2000 şi Legii 35/2008 precum şi ale actelor normative subsecvente de punere în aplicare pe perioada procesului electoral, toate documentele cu privire la desfăşurarea scrutinului sunt gestionate de Biroul Electoral Central şi structurile similare din teritoriu aflate sub coordonarea sa. La finalul procesului electoral, aceste documente se predau prin proces-verbal Autorităţii Electorale Permanente în vederea arhivării. Întrucât procesul electoral se încheie conform prevederilor legale prin publicarea în Monitorul Oficial a rezultatelor scrutinului pentru referendum, validate sau invalidate de Curtea Constituţională, după ce au fost citite în plenul reunit al Parlamentului, se poate vedea lesne că listele electorale permanente şi listele electorale suplimentare nu se află în posesia Biroului Electoral Central.

Comunicatul de presă al Ministerului Public din data de 3 august 2012 relevă că aceste documente au fost preluate de la societatea comercială care are sarcina de a verifica in sistem informatic posibilele fapte de vot multiplu. Preluarea s-a făcut fără o adresă prealabilă de solicitare date, în mod intempestiv la ora 22.00 în data de 02.08.2012 din faţa sediului Biroului Electoral Central, şi nu de la sediul Autorităţii Electorale Permanente. Deşi, conform prevederilor legale, Parchetul poate solicita date şi informaţii de la orice persoană fizică sau juridică, aceasta trebuie făcută conform normelor de procedură penală prevăzute de lege.

Conduita abuzivă este continuată şi prin aceea că şi în acest moment Parchetul General deţine listele electorale din cadrul documentaţiei scrutinului, fără a fi obținut acordul Biroului Electoral Central, care nu și-a încetat, ci doar și-a suspendat activitatea, conform comunicării publice din data de 4.08.2012. O hotărâre de încuviinţare a preluării documentaţiilor era cu atât mai necesară, tocmai în consideraţia faptului că procesul electoral nu este încheiat. Amintim că din BEC fac parte 7 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi 6 reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare.

Mai mult, societatea comercială de la care a preluat Parchetul General înscrisurile nu era abilitată să le predea, întrucât nu le primise în posesie conform legii. Or, tocmai acesta trebuia să fie obiectul dosarului penal, şi anume sustragerea de înscrisuri oficiale, şi nu folosirea de această faptă pentru a putea justifica o fraudă la lege privind normele de procedură.

Dacă invocarea necunoaşterii legii nu poate fi considerată un mijloc de apărare în cazul niciunui cetățean, cu atât mai mult acest principiu este valabil în cazul magistraților.

Aspecte privind încălcarea drepturilor electorale ale cetăţenilor prin încălcarea atribuţiilor legale

Prin deschiderea unei cercetări penale erga omnes privind posibilitatea votului multiplu, se încalcă principiul nevinovăţiei, considerând ca potenţiali infractori toţi cetăţenii care şi-au exercitat votul în cadrul scrutinului din data de 29 iulie 2012.

Parchetul General avea dreptul de a solicita şi primi neîntârziat listele electorale de la acele secţii de votare unde s-au semnalat şi depus plângeri penale privind săvârşirea infracţiunii de vot multiplu, însă este interzis de lege să preia în integralitate listele de la toate secţiile de votare organizate pe teritoriul României, şi care exced eventualelor plângeri penale.

Parchetul General şi-a încălcat grav atribuţiile de serviciu atunci când a preluat atribuţiile de verificare a votului multiplu ca o activitate generală de analiză şi control, aceasta fiind stabilită prin lege doar în sarcina Autorităţii Electorale Permanente. Parchetul General nu poate efectua verificările administrative ale AEP, ci este reţinut la a efectua orice verificări administrative necesare cercetării penale exclusiv în cazul plângerilor penale primite, adică doar asupra cazurilor sesizate. Acest aspect este întărit de existenţa unui protocol încheiat între Parchetul General şi AEP cu privire la supravegherea de către AEP a operaţiunilor administrative de verificări generale. Acest înscris reprezintă proba abuzului sau a gravei neglijenţe ce urmează a fi verificate şi confirmate sau infirmate de către Inspecţia Judiciară.

În condiţiile circumstanţiale ale scrutinului din data de 29 iulie 2012, conduita Parchetului General este de natură a încălca drepturile electorale ale persoanelor care au participat la vot, prin aceea că secretul votului – garantat de lege tocmai prin faptul că accesul la întreaga documentaţie a scrutinului este permis exclusiv Biroului Electoral Central şi operatorilor Autorităţii Electorale Permanente – a fost violat de Parchetul General prin preluarea acestor informaţii , și mai mult încă, cu încălcarea normelor de procedură.

Astfel, în condiţiile boicotului declarat de Preşedintele Traian Băsescu şi de către Partidul Democrat Liberal, participarea la vot reprezintă în sine o opţiune politică, iar informaţiile cu privire la situaţia generală a votanţilor sunt manipulate de o autoritate care nu are acest drept prin lege. Această interpretare a fost dată prin Decizia Curţii Constituţionale din data de 3.08.2012, care a statuat că pentru demiterea Preşedintelui României voinţa electoratului trebuie exprimată în vederea îndeplinirii a două condiţii independente şi cumulative: prima – participarea la vot în vederea întrunirii cvorumului, şi a doua – existența unui număr majoritar de voturi valabil exprimate în favoarea demiterii Preşedintelui. Mai mult, Curtea Constituţională atunci când a respins contestaţia referitoare la boicotul referendumului, a statuat că participarea sau neparticiparea reprezintă exprimarea unei opţiuni politice.

În concluzie, în acest context, cercetarea penală in rem şi erga omnes cu privire la participanţii la vot, indiferent sub ce aspect este realizată şi prin încălcarea normelor de procedură, circumstanţiază o vădită încălcare a drepturilor electorale şi a secretului votulu; o atare cercetare este interzisă de tratatele internaţionale şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa de aplicare a art. 3 din Protocolul Adiţional nr 1 la Convenţie. O circumstanță agravantă o reprezintă acțiunea de intimidare a votanților, desfășurată cu precădere în mediul rural, în comunități sărace și defavorizate, incluzând chiar și perturbarea serviciului religios, ceea ce induce o nuanță represivă incalificabilă întregului proces.

Aspecte privind interferenţa politică a Parchetului General

Întregul context al conduitei Parchetului General privind cercetarea penală a votanţilor de la referendum în vederea confirmării sau infirmării votului nelegal pentru un număr ce se va releva ulterior din cercetări deja începute pentru toate voturile exprimate este de natură să fie o acţiune în favoarea iniţiatorilor boicotului.

De asemenea, autosesizarea Parchetului General numai sub aspectele şi cu privire la persoanele indicate prin declaraţiile publice ale Preşedintelui Traian Băsescu este de natură a evidenţia o conduită partizană şi neechidistantă a acestei instituţii cu privire la posibilele fapte de încălcare a legii care s-au comis în cadrul procesului electoral. Spre exemplu, cercetarea boicotului declarat de un partid politic în vedere exercitării de către procuror a acţiunilor de sancţionare în instanţă a formaţiunii politice care a încălcat Legea Partidelor Politice, conduita discutabilă cu privire la modificarea prin adăugire, într-o adresă semnată doar de magistratul de serviciu, a deciziei Curţii Constituţionale semnată de Preşedintele Curţii în 3 august 2012, solicitarea începerii urmării penale împotriva unui ministru făcută într-un context politic, ș.a.m.d.

II. Publicarea de informaţii care nu sunt destinate publicităţii din cadrul urmăririi penale săvârşită cu rea credinţă sau gravă neglijenţă privind convorbirile telefonice intre Ministrul Administraţiei şi Internelor şi Ministrul delegat pentru Administraţie Publică, având următoarele modalităţi:

Aspecte care confirmă scurgerea provenită din dosarul de urmărire penală

În data de 9 august 2012, presa centrală a publicat stenograme ale convorbirilor telefonice dintre Ministrul Ioan Rus şi Ministrul Victor Paul Dobre, date ce se regăseau în dosarul de urmărire penală sau pe care Parchetul nu le-a contestat public. Aceste date şi informaţii din dosar, care nu sunt destinate publicităţii, au apărut în presă înainte de a fi făcută solicitarea către Parlament pentru ridicarea imunităţii deputatului Victor Paul Dobre, precum și înainte de autorizarea de către Președintele României a cercetărilor referitoare la un ministru, membru CSAȚ, ceea ce vădeşte faptul că aceste informaţii au fost scurgeri din dosar – fie scurgeri controlate în vederea sprijinirii publice a discursului politic a domnului Traian Băsescu, fie rezultat al unei grave neglijenţe. Răspunderea profesională este atât a procurorilor de caz cât şi a conducerii instituţiei pentru modul defectuos în care se asigură respectarea procedurilor la nivelul Parchetului. Acest comportament abuziv al Parchetului General încalcă legea şi se constituie în fapte disciplinare în orice sistem judiciar din Uniunea Europeană; atare fapte sunt sancţionate atât de ghidul de standarde al CPEJ, de jurisprudenţa CEDO, cât şi de legea română prin prevederile Legii 303/2004 privind Statutul magistraţilor.

Aspecte ce privesc interferenţa politică a Parchetului General

Comportamentul părtinitor al Parchetului General în conflictul politic existent în România, precum şi efectele pe care acest comportament le are asupra încrederii populaţiei în sistemul de justiţie, sunt de natură a pune sub semnul întrebării caracterul democratic şi neechivoc al exerciţiului drepturilor electorale.

Solicitarea încuviinţării urmăririi penale împotriva unui ministru pentru emiterea unei adrese care a fost cerută de Curtea Constituţională, precum şi a lămuririlor date cu privire la respectiva adresă – care, prin ea însăşi, nu poate constitui obiect material al unei infracţiuni de abuz în serviciu, fiind punctul de vedere al unei părţi solicitat în cadrul unei proceduri jurisdicţionale aflată încă în derulare, și fiind lipsită de urmarea imediată ce este necesară pentru existenţa oricărei infracţiuni (omisivă sau comisivă, de pericol sau de rezultat) – reprezintă o acţiune prematură juridic dar cu un impact mediatic şi politic deosebit. Este de natura Inspecţiei judiciare să verifice dacă anterior solicitării încuviinţării urmăririi penale a unui ministru s-a realizat cercetarea penală suficientă care să indice nevoia de a se circumstanția făptuitorul unei prezumtive fapte penale. Aceasta cu atât mai mult cu cât efectele unei decizii luate cu încălcarea prevederilor art. 131 alin (1) din Constituţia României şi a practicii judiciare a ICCJ în materia începerii urmăririi penale sunt de natură politică, fără a se fi realizat probe, fie în acuzare, fie în apărare.

Parchetul a declanşat urmăriri penale în sensul solicitat de Preşedintele Traian Băsescu, în cazul unor salariaţi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, fără a se cerceta în prealabil dacă sunt sau nu întrunite indicii ale săvârşirii unei infracţiuni, doar pentru faptul că s-a emis o adresă, fără a se vedea dacă în conţinutul ei sunt date nereale sau opinii ce nu concordă cu obligaţiile profesionale. Trebuie avută în vedere practica Parchetului în situaţii de fapte similare , şi comparată cu cea din cauza de faţă, pentru a se vedea dacă există diferenţe de tratament ca urmare a unor indicaţii politice.

III. Încălcarea prevederilor art. 99 lit h) coroborate cu litera n) din Legea 3030/2004 atunci când Parchetul General a stabilit cercetarea penală cu prioritate referitoare la scrutinul din data de 29 iulie 2012, deşi nu a soluţionat un număr de peste 12.000 de sesizări referitoare la scrutinul din data de 6 decembrie 2009 şi cel din 7 iunie 2009, în beneficiul Preşedintelui Traian Băsescu, care a declarat că doreşte păstrarea în funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public a doamnei Laura Codruţa Kovesi.

Aspecte privind nesoluţionarea cauzelor în regim de tratament egal privind celeritatea şi competenţa de soluţionare a dosarelor penale în cadrul Ministerului Public

În cadrul Parchetului General au fost înregistrate în anul 2009 un număr aproximativ de 12.000 de sesizări şi plângeri penale cu privire la încălcarea legilor privind alegerile prezidenţiale din 2009 şi alegerile europarlamentare din 2009. În această materie, Parchetul General nu a finalizat cercetările; mai mult, el şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Judecătoriei Sectorului 1. Acele plângeri nu au primit încă o rezoluţie juridică, deşi se refereau la fraude privind alegerea Preşedintelui României domnul Traian Băsescu, a cărui demitere se realizează prin referendumul din 29.07.2012. Muşamalizarea cauzelor sau lăsarea lor în nelucrare, peste termenul prevăzut de regulamentele adoptate de CSM atunci când este vorba scrutinul de alegerea domnului Traian Băsescu, în acelaşi timp cu aplicarea unei proceduri in rem şi erga omnes când este vorba de scrutinul de demitere, cu termene pe ore, preluări de scripte în toiul nopţii şi fără procedură, precum şi aplicarea diferenţiată a normelor privind competenţa materială, arată că Parchetul General favorizează unii cetăţeni şi îi defavorizează pe alţii în activitatea sa jurisdicţională, în funcție de opțiunile politice ale fiecăruia.

Aspecte privind întârzieri grave şi de lungă durată, repetate, privind mai multe sesizări penale ca formă agravantă de abatere disciplinară

Întârzierea în soluţionarea plângerilor din 2009 afectează un număr semnificativ de sesizări şi plângeri penale care au o durată de întârziere mai mare de 6 luni de zile, încălcându-se astfel în mod flagrant dreptul de petiţionare şi acces la justiţie a petenţilor care au formulat menţionatele plângeri. Inspecţia judiciară este în măsură să analizeze şi să constate încălcarea regulamentelor CSM de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să stabilească sancţiunile necesare în sarcina procurorilor de caz precum şi a conducerii PICCJ.

IV. Realizarea de acte de procedură cu scopul influenţării unei cauze aflate în soluţionare la Curtea Constituţională a României

Aspecte privind obiectul cauzei penale

Magistraţii au obligaţia de a se abţine de la orice fapte de natură a influenţa modul de soluţionare a cauzelor aflate pe rolul instanţelor şi parchetelor. În cauza de faţă este vorba de Curtea Constituţională care, deși nu face parte din sistemul judiciar, realizează un control jurisdicţional de legalitate de drept comun cu privire la procedurile de organizare şi desfăşurare a referendumului, în cadrul îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de legea nr 3/2000 coroborate cu cele din legea 47/1992. În cadrul acestei proceduri jurisdicţionale, Curtea Constituţională a rămas în pronunţare şi a amânat pronunţarea, solicitând anumite documente şi informaţii de la diferite entităţi.

În vederea conformării dispoziţiilor Curţii Constituţionale, autorităţile solicitate au depus documentele şi relaţiile solicitate, fiind dispuse în consecinţă măsuri suplimentare de către instanţă. În lipsa înscrierii în fals sau a sesizării făcute de curte, interferarea cu probatoriul administrat în cauză prin acţiunea, dispusă din oficiu, a Parchetului General, este de natură evidentă de a influenţa cursul judecăţii cauzei pe rolul Curţii Constituţionale.

Nelegalitatea procedurii este cu atât mai vădită cu cât în privinţa faptelor semnalate nu se poate reţine efectuarea cercetării penale prealabile pentru a se putea dispune măsura începerii urmăririi penale. Nici nu era posibil atâta vreme cât Parchetul s-a autosesizat în aceeaşi zi cu declaraţia preşedintelui Traian Băsescu, şi a dispus începerea urmăririi penale înaintea audierii celor puşi sub învinuire, faptele încadrate nefiind susceptibile de începerea urmăririi penale ab initio.

Aspecte privind modului de interferare cu o cauză aflată pe rolul Instanţei constituţionale aflată în pronunţare

Este fără precedent ca, în privinţa unor documente administrate în faţa unor instanţe ce efectuează control jurisdicţional de legalitate fără participarea procurorului, şi asupra cărora acestea au rămas în pronunţare, Parchetul să se autosesizeze în vederea înlăturării acestora din dosarul aflat în soluţionare, fără ca această înlăturare să fie dispusă de către instanţă sau de către o parte prin procedura înscrierii în fals.

Efectele acţiunii parchetului au fost acelea că un număr semnificativ de primari au declarat că nu doresc să se conformeze solicitărilor Curţii Constituţionale, de teama de a nu se afla în situaţia de a fi urmăriţi penal pentru aceasta. Or, în acest sens este şi declaraţia publică a președintelui Traian Băsescu din data de 7 august 2012.

De aceea,

Toate aceste aspecte au creat în opinia publică un sentiment de neîncredere în justiţie, de frustrare şi de revoltă împotriva modului cum votul dat la urne se reinterpretează ca o afacere judiciară, atâta timp cât asupra procesului electoral neîncheiat încă Parchetul se antepronunţă prin începerea urmăririlor penale indicând care adresă este corectă şi care nu, care înscris al Curţii Constituţionale este legal şi care nu, care este conduita culpabilă pentru primari şi care nu, care ministru este suspectat şi care nu, emite din dosare probe care sprijină discursul politic al preşedintelui Traian Băsescu, etc.

Prin conduita sa, Parchetul general realizează presiuni asupra Curţii Constituţionale, atât direct cât şi indirect, prin recalificarea probelor aflate în cursul judecăţii.

Este obligaţia Inspecţiei Judiciare şi a CSM să intervină înainte ca prejudiciile încrederii în justiţie să devină ireparabile, pentru ca aceasta va afecta independenţa sistemului judiciar pe termen mediu şi lung. Un sistem care anulează efectele votului popular, şi care se plasează în mod evident părtinitor din considerente politice, deschide un parcurs periculos în relaţia justiţie – politic – societate.

În faţa evidenţei, CSM şi Inspecţia judiciară au obligaţia de a opri de îndată manipularea votului popular prin intimidări judiciare împotriva celor chemaţi să răspundă la întrebarea politică cu privire la rezultatul referendumului.

Faţă de aceste elemente, vă solicităm să declanşaţi de urgenţă şi să soluţionaţi cu celeritate această sesizare; deasemeni, să extindeţi controlul şi la alte elemente ce le veţi constata în cursul anchetei, realizată în baza dreptului constituţional de petiţionare, astfel încât concluziile să poată fi făcute publice în timp util pentru a se garanta obiectivitatea, independenţa şi mai ales legalitatea funcţionării instituţiilor judiciare ca fundament al statului de drept.

Semnatarii sesizării:

Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, București
Liviu Antonesei, poet, publicist, Iasi
Prof. dr. Mihai Dinu Gheorghiu, Universitatea “Al. I. Cuza”, IASI
Dr. Adrian Muraru, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Viorica Nișcov, cercetător, traducător, Bucureşti
Sorin Mărculescu, scriitor, Bucureşti
Inginer Silviu Wechsler (MsC), București
Conf. dr. Dan-Șerban Sava, Dept. of Anglo-American and German Studies, School of Letters and Arts LUCIAN BLAGA University of Sibiu
Prof.Georgeta Bălășoiu, Biblioteca Universitatii Politehnica din Timisoara
Prof.dr.ing. Victor Bălășoiu, Universitatea Politehnica din Timisoara
Alexandrina Chelcea, București
Dr. Daniela Zaharia, Universitatea din București
Prof. dr. Romulus Brâncoveanu – Universitatea din București
Ing. Victor Vernescu, consilier la Comitetul Național Român al Consiliului Mondial al Energiei, București
Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea, Universitatea din București
Prof. dr. Ladislau Gyemant, Directorul Institutului de Iudaistică, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj
Octavian Hoandră, ziarist, Cluj
Corneliu Apostol Stanescu, București
Prof. dr. Octavian Duliu, Universitatea din București
Conf. dr. Carmen Mușat, Universitatea din București; redactor șef Observator cultural, București
Gelu Stamboli, București
Radu Traian Grosu, BRASOV
Şerban Foarţă, scriitorI
ldiko Gabor – Foarţă, psiholog, traducător
Dr. Lucian Nastasa-Kovács, Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Cluj – Napoca
Vasile Gogea, scriitor, Cluj
Mircea Daneliuc, regizor
Bucureşti Prof. dr. Antoaneta Tănăsescu, Universitatea din București
Prof. dr. Florin Țurcanu, Universitatea din București
Prof. dr. Grigore Popescu Arbore, Chief Technology Officer, The National Research Council / CNR, Institute of Marine Sciences / ISMAR, Venice – Italy
D-tru-C-tin Botezatu – Iasi
Nadia Botezatu, Iasi
Stefan Botezatu, Iasi
Tudor Botezatu, Iasi
Sofia – Martha Botezatu, Iasi
Colonel (rez) Ionuț Voicu, fost ofițer Planificare Operatii al Comandamentului Aliat din Iraq
Prof. dr. Coman Lupu, Universitatea din București
Prof. dr. Andreea Vlădescu, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti
Dr. Henriette Vlădescu, Bucureşti
Prof. dr. Monica Spiridon, Universitatea din București
Mircea Spiridon, București
Anca Maria Spiridon, London, Putney Heath
Conf. univ. dr. Cristian Pirvulescu, decan, Facultatea de Stiinte Politice, SNSPA, București
Prof. dr. Zoe Petre, Universitatea din București
Prof.univ.dr.Tasin Gemil, directorul Institutului de Turcologie si Studii Central-Asiatice, Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca
Alexandru Petria, scriitor
Doina Uricariu, scriitor
Dr. C. E. Ghiță, Universitatea din București
Georgeta Dimisianu, editor, București
Dr. Floricel Marinescu, istoric, București
Dr. Lucia Ana Marinescu, fost Director al Muzeului Național de Istorie – București
Dr. Valentin Popa, Universitatea „Constantin Brancoveanu” Pitesti, Centrul de studii Braila
Neculae Bute, Pitesti, jud.Arges
Maria Bute, Pitesti, jud.Arges
Horia Barna, scriitor, București
Eleonora Cofas, director al Muzeului Național “Cotroceni”, 1997-2000
Adrian Dobrin, București
Daniela Dobrin, București
Hugó Ágoston publicist București
Paul Lăcătuș, București
Ioana Geacăr, scriitoare
Gheorghe Geacăr
Prof. dr. Mihai Dinu, Universitatea din București
Alexandru Dobrescu, București
Prof.univ.dr.Ing. Ion David, Universitatea”Politehnica” Timisoara
Ioana Filipescu, București
Prof. dr. Ecaterina Lung, Universitatea din București
Conf. Dr. Mianda Cioba, Universitatea din București
Prof. univ. dr. Michael Shafir, Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj
Prof. dr. Tudor A. Marian, Universitatea din București
Prof. dr. Paulina Marian, Universitatea din București
Prof.univ.dr. Dragoș Paraschiv, Univ. Tehnică „Gh.Asachi” IAŞI
Prof.univ.dr Mihaela Paraschiv, Univ. „Al.I.Cuza” Iași
Prof. univ. dr. Daniela Ionescu, Universitatea din București, Facultatea de limbi si literaturi straine, București
Dr. George Calalb, Presedintele Convenției Medicilor Democrați din Romania 1992-2006
Dr. Alexandru Suceveanu, emeritus director adjunct, Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” al Academiei Române, București
Ioana Coșereanu, muzeograf, Iași
George Mihail Vlăsceanu, student
Olga Popescu, pictor, Craiova
Lect.dr. Daniel Ciurel Timisoara
Nicolae Murăruş, Bucureşti
Carmen Duvalma, scriitor
Catalina Ghițulescu
Nedeea Burca, editor si scriitor, București
Dr. Ioana Vintilă-Rădulescu, București
Gabriel Klimowicz – jurnalist
Gheorghe Stancu – Sotir, cel mai in vârsta fost Director din sistemul Coca – Cola
Iulian Fulger, B’nai B’rith International Member, Managing Partner – Eden Qualified Advices, Bucharest
Viorica Toader
Vlad Nicolae Popescu, instructor canin
Radu Boroianu, Presedinte al Asociatiei Negociatorilor de Opere de Arta din Romania, ministru, senator si ambasador

Iulie 28, 2012

Emil CONSTANTINESCU, Îndemn la vot

Dragi concetăţeni,

Mă adresez azi dumneavoastră, într-un ceas de cumpănă pentru noi toţi. În ianuarie 2012, când au început marile manifestaţii populare spontane al căror singur numitor comun era demisia preşedintelui României, m-am hotărât să nu mai fac nicio declaraţie publică deoarece nu mi s-a părut corect din poziţia mea să mă implic în vreun fel într-o acţiune care-l viza pe preşedintele statului.
Am păstrat această poziţie chiar şi atunci când, în pofida unei logici elementare, proceduri parlamentare validate de Curtea Constituţională şi supuse votului popular au fost calificate drept lovitură de stat. În momentul în care însă Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a impus României, în mod abuziv, condiţii politice care nu se aplică şi altor state membre şi pe care Comisia nu ar fi îndrăznit să le propună altui stat al Uniunii Europene, m-am simţit obligat să-i scriu preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, pentru a-i semnala atingerile aduse suveranităţii şi demnităţii României. În circumstanţele în care preşedintele interimar şi primul ministru au fost nevoiţi să accepte aceste condiţii pentru a contracara o violentă campanie mediatică de denigrare a României şi efectele acesteia pe plan economico-financiar, am considerat de datoria mea să-mi folosesc audienţa de care mă bucur pe plan internaţional pentru a apăra nu numai interesele pe termen lung ale României dar şi valorile juridice şi morale europene, încălcate chiar de către dirigenţii UE care ar fi trebuit să le apere.
Nu poţi fi respectat dacă nu te respecţi tu însuţi. Iată de ce cred că în 29 iulie suntem chemaţi să dovedim că acţionăm pe deplin conştienţi în spiritul democraţiei şi în litera legii, hotărându-ne prin vot propriul nostru viitor. În cei 22 de ani de post-comunism, România europeană nu s-a clădit pe actele şi voinţa unuia singur, fie el şi preşedinte. Ea s-a clădit pe votul a milioane de ceteţeni, conştienţi de forţa şi de datoria lor, de votul milioanelor de cetăţeni care au susţinut prin voinţa lor, nu o dată urmată de sacrificii, reformele necesare pentru progres, pentru integrarea politică, economică, culturală a României în Europa democratică. Votul fiecăruia dintre noi este un drept constituţional, dar este şi o datorie morală faţă de cei care au murit în temniţele comuniste, faţă de cei care au luptat şi au murit în decembrie 1989 pentru alegeri libere, pentru cei care au plătit timp de două decenii şi cu osebire în timpul mandatului meu costurile sociale ale democraţiei. Neprezentarea la vot poate fi şi ea interpretată de unii ca un drept, dar unul care încalcă dreptul altora de a decide în mod liber şi care ne arată cât de departe suntem, după 22 de ani de la căderea comunismului, de înţelegerea sensului libertăţii într-un stat de drept.
Vă chem să dovedim împreună, votând liber pe 29 iulie, că nu avem nevoie de lecţia nimănui pentru a şti ce înseamnă democraţia, respectul statului de drept şi al legilor. Vă chem să dovedim pe 29 iulie, votând liber, că suntem o comunitate civică matură, conştientă de drepturile sale, dar şi de îndatoririle care decurg din calitatea noastră comună de cetăţeni ai României şi ai Uniunii Europene.

Pe 29 iulie să dovedim prin votul nostru că naţiunea română are onoare şi caracter.

Emil Constantinescu

Iulie 25, 2012

Vatra veche 8 , 2012, august. Am aici doua materiale…

SUMAR

Scrisori de vară, de Ana Blandiana/ 3

Cuvinte ingeresti, de Miruna Ioana Miron/3

Vatra veche dialog cu I.P.S. Selejan, de Luminiţa Cornea/4

Despre comuniunea cu Dumnezeu (Emil Bartos), de Constantin Stancu/5

Vatra veche dialog cu Matei Visniec, de Cătălina Popa/7

Vatra veche dialog cu Ion Cristofor, de Alexandru Petria/9

Poeme de Ion Cristofor/11

Centenar N. Steinhardt. In trezvia ideii…, de Valentin Marica/13

Răsucirea, de A.I. Brumaru/15

N. Steinhardt si ecumenismul, de Claudia Vasloban/16

Fascinaţie „Intre lumi”, de Nicolae Băciuţ/17

Amintiri despre N. Steinhardt, de Veronica Pavel Lerner/18

Al. Paleologu despre N. Steinhardt/18

Alte convorbiri… cu Nicolae Steinhardt, de Valentin Marica/19

Ochiul Rohiei, de Valentin Marica/19

Sub semnul Timpului, de Ecaterina Ţarălungă/20

Rugăciuni, de Petru Dumitriu/21

Eseu. Destinul valorilor in lumea contemporană, de George Popa/22

Dumnezeu nu scrie romane (Ernesto Sabato), de Dumitru Velea/25

Teoria subsistenţei (Alexandru Surdu), de Iulian Chivu/26

Radu Gyr, un destin poetic frant de politică, de Traian Lazăr/28

Theodor Codreanu despre Mihail Diaconescu/30

Eseu. Si incă mai pustiu cu tine insuţi (Vasile Sav), de Ioan Negru/32

Literatura, stilul si gandirea, de Daniel Muresan/35

Cronica ideilor. Turgheniev si ubicuitatea lui artistică, de George Petrovai/36

Poeme de Stefan Vescari/37

Arta inghiţitului in sec in faţa unei pagini de carte, de Rodica Lăzărescu/38

Poemul intr-un vers, de Jules Cohn Botea/39

Scandal literar pe Facebook, de Alexandru Petria/40

Cronica literară. O poetică a ontosului (Corneliu Ostahie), de Paul Dugneanu/42

Oamenii din Lande (George Dan), de Mihaela Malea Stroe/43

Balade si poeme (George Dan), de Daniel Drăgan/45

Privighetoarea umple vidul (Dorina Brandusa Landen), de Constantin Stancu/46

Monorimurile si indiferenţa (Sorin basangiac), de A.I. Brumaru/47

Paradisul terestru (Mircea Petean), de Lucian Gruia/48

Intre adevăr si aparenţe (Livia Fumurescu), de Maria Vaida-Voevod/49

Cititorul de iluzii (Dumitru Hurubă), de Constantin Stancu/50

Stăruire in lucruri duhovnicesti (Emil Pop, Valeria Pop), de Monica Grosu/51

Poem de Dumitru Ichim/51

Castele de nisip (Ion Catrina), de Teodor Firescu/52

Dialogurile lui Gheorghe Bălăceanu, de Călin Ciobotari/53

Cronică de cititor. „Codul Da Vinci” si „Inelul pierdut” (Virgil Răzesu), de Leonid Gheorghian/54

Poeme de Aurora Stef/55

Vatra veche dialog cu Ion Onuc Nemes, de Liliana Moldovan/55

Poeme de Adrian Botez, Nicolae Nicoară, Adrian Munteanu/58

Documentele continuităţii. Catedrala „Inălţarea Domnului”, din Targu-Mures, de Nicolae Băciuţ si Nicolae Gheorghe Sincan/59

File de istorie. Sfinţirea Catedralei Ortodoxe Romane, 1934, de Mihail Demetrescu/61

As rade, dar nu pot de plans (Gheorghe Sincan), de Iosif Zoica/63

Vechile biserici de lemn muresene (Ioan Eugen Man), de Gheorghe Sincan/63

Metamorfoze arhetipale in imaginarul tradiţional, de Luminiţa Ţăran/65

Un amvon al spiritualităţii romanesti (Maria Borzan, Roxana Maria Man), de Valentin Marica/66

Vatra – semnificaţie si simbol, de Lina Codreanu/67

Poeme de Mariana Pandaru/69

Excelsior. Amurg, de Ioana Ecaterina Talancă/69

Biblioteca Babel. Gunnar Ekelof, de Dorina Brandusa Landen/70

Poeme de Andrei Fischof/71

Poeme de Jack Kerouak, de Ion Rosioru/71

Biblioteca Babel. Maria Capp, de Flavia Cosma/72

Eseu. Fernando Arrabal, de Geo Constantinescu/73

Călătoria muritorilor, de Suzana Fantanaru/75

Poeme de George Baciu/75

Un roman in India, de Ovidiu Ivancu/76

Poem de Maria Belean/77

Literatură si film. Divizii blindate de paznici de noapte, de Alexandru Jurcan/78

The Dreamers, de Mădălina Pojoga/78

Poem de Alexandru Cazacu/78

Pamflet, de Hydra N.T./79

In vara aceasta se poartă alba-neagra, de Iulian Dămăcus/80

Poem de Ovidiu Bajan/80

Epigrame de Vasile Larco si Mugurel Sasu/81

Curier/82

Centenar Nicolae Steinhardt la poalele Tampei, de Maria Stoica/85

Ochean intors. Sfinţirea Catedralei „Inălţarea Domnului” (1990),

de M. A./87

Bunicul si caii…, de Adalbert Gyuris/ 88

Aveti aici revista in pdf vatra-veche-8-2012-bt

Iunie 18, 2012

Dovada plagiatului lui Victor Ponta

Gasiti aici probele in pdf  dovada plagiat ponta

 

Mai 26, 2012

Scandal la editura RAO

Scrisoare deschisă Directorului Editurii RAO.

Nu vă cunosc personal şi, cu siguranţă, nici nu-mi doresc să se ivească o astfel de ocazie. Am vorbit doar o dată la telefon, pe 2 februarie 2012, cînd m-aţi sunat să mă rugaţi, după ce v-aţi pus cenuşă în cap fiindcă nu m-aţi plătit pentru cărţile traduse pentru editura RAO, să vă trimit un CV şi să vă restitui originalul ultimei cărţi pentru a putea aplica la un proiect de finanţare a traducerilor. V-am răspuns cordial, v-am trimis CV-ul aproape imediat şi a doua zi am făcut un efort să mă întîlnesc cu un trimis din partea editurii să-i dau cartea, înţelegînd că doriţi să reluaţi colaborarea cu mine, iar eu spunîndu-vă că ea este posibilă numai în condiţiile în care primesc toţi banii. M-aţi asigurat că acest lucru se va întîmpla.

Singurul lucru care s-a întîmplat de atunci a fost că în martie, prin doamna de la contabilitate, mi-aţi propus o eşalonare de plăţi, care s-ar fi întins cam pe un an de zile şi care presupunea achitarea unei rate lunare, iar singura rată pe care am primit-o pînă acum a fost jumătatea sumei propuse pentru luna martie, respectiv contravaloarea a 10% din suma totală pe care mi-o datoraţi.

Colaborarea noastră a început în decembrie 2007 şi, iniţial, lucrurile s-au desfăşurat normal. Primele trei contracte, cred, au fost semnate şi de mine şi de dumneavoastră, eu v-am predat traducerile, uneori cu mult înainte de termenul limită, dumneavoastră mi-aţi plătit cu o întîrziere care varia de la 3 luni la 1 an. Apoi eu am continuat să semnez contractele şi să predau la termen traducerile, dumneavoastră nu le-aţi mai semnat şi nu m-aţi mai plătit. Şi, ca urmare, nu v-am mai predat ultima traducere (este vorba de Durante de Andrea De Carlo, pe care ar fi trebuit să v-o predau pînă pe 15 octombrie 2010) şi atunci s-a încheiat şi colaborarea noastră.

Comiteţi două abuzuri pentru care nu sînteţi sancţionat. Faptul că vă permiteţi să nu semnaţi un contract este un abuz şi abuzaţi de încrederea pe care traducătorii, unii de dragul muncii, alţii de dragul banilor, alţii de dragul amîndurora, continuă să v-o acorde. Şi nu semnaţi pentru că astfel nu puteţi fi dat în judecată de traducătorii pe care nu-i plătiţi. Şi pentru că ştiţi că nu-i veţi plăti, vă asiguraţi spatele nesemnînd contractele. Nici o instanţă nu se uită la noi, traducătorii, fără să avem acele hîrtii la mînă care, desigur, par o formalitate, dar care devin extrem de importante în eventualitatea unui litigiu. Pe care îl evitaţi cu şmecherie, cu fofileală, cu băgat capul în nisip.

Al doilea este faptul că nu plătiţi. Aşa se face că ajungeţi să nu respectaţi efortul traducătorilor, cărora le oferiţi nişte tarife mizerabile (de cînd colaborez şi cu alte edituri, ştiu că ale editurii RAO sînt printre cele mai mici de pe piaţă) şi pe care fie nu-i plătiţi deloc, fie îi plătiţi cu întîrzieri inadmisibile. Fie îi plătiţi ca să stingeţi un scandal de o amploare considerabilă în mediul online, dar nu şi pentru că vă revine această obligaţie.

Există Copy.ro (cu care am semnat şi eu, de curînd, un mandat de gestiune a drepturilor de autor) care ar trebui să vă preseze să vă respectaţi obligaţiile contractuale, şi ştiu că fac acest lucru, dar nici ei, în absenţa contractelor semnate de editură, nu ne pot reprezenta în instanţă.

În concluzie, vă recomand să vă fie ruşine. Că îndrăzniţi să vă lăudaţi cu faptul că “De mulţi ani, RAO se menţine în topul celor mai bine cotate edituri din România”, cînd ştiţi că înşelaţi şi minţiţi, că închiriaţi unul dintre cele mai mari standuri la Tîrgul Gaudeamus, dar nu vă plătiţi traducătorii, că vă situaţi, după eveniment, în top zece vînzări, dar nu vă plătiţi traducătorii.

Ştiu că n-o să vă cutremuraţi citind aceste rînduri şi că veţi continua să patronaţi o afacere construită pe înşelătorie şi minciună, nepăsîndu-vă că noi, traducătorii, muncim pentru dumneavoastră fără să fim plătiţi. Ce afacere profitabilă, nu?

Şi fiindcă nu puteţi fi sancţionat printr-un proces juridic pentru înşelătoria pe care o practicaţi cu dezinvoltură, eu am obligaţia morală să vă trec prin furcile caudine ale unui proces public, prin care să-mi apăr, chiar şi numai simbolic, drepturile de autor.

Cu lipsă de admiraţie,
Cerasela Barbone

Mai 5, 2012

Despre problemele de la TVR. Claudiu Lucaci: Scrisoare catre un tanar jurnalist

Scrisoare catre un tanar jurnalist:

 

Tinere jurnalist, ai curaj si spune-mi in fata ce aprecieri ai la adresa mea. Nu te afisa plin de aroganta, in intimitate, cand rostesti numele meu:

„Claudiu Lucaci este un om lipsit de viziune si insuficient pregatit profesional”.

Inteleg ca tu ai viziune si esti suficient de pregatit profesional. Ajuns la varsta la care eu reprezentam ceva in spatiul public, te-a incalzit prea tare aburul schimbarii si ai auzit ca prietenul tau nu mai are loc ca sef al stirilor TVR. Fiindca el n-a ajuns mai devreme, prin iarna, cand a fost invitat sa castige dinainte postul la stiri, ti s-au inecat corabiile sperantei. Si esti plin de naduf impotriva mea.

Te astept sa-mi spui cum ai ajuns sa lucrezi la o emisiune despre care orice angajat TVR iti poate spune cum s-a pastrat in grila, atata amar de timp. Daca ti-ai castigat cinstit locul in platou? Daca iti doresti de ceva timp sa profiti de pilele tale si sa ajungi, fara nicio frontiera profesionala, in locul altui jurnalist TVR? Care si-ar fi dorit sa munceasca la acea emisiune unde, din nefericire, tu, „deontolgic” si absolut amoral, tragi sforile.

” Aici se ajunge cand o institutie precum TVR nu este lasata in afara jocurilor politice. Eu, personal, cred ca cei care conduc TVR-ul si cei care vor fi instalati in functii, tot pe criterii politice sunt…”. Banuiesc ca am citat exact din opinia ta, tinere jurnalist. Ce sa vezi? Si eu sunt de acord cu tine, desi pentru aducere aminte, de vreo sapte ani, numirile astea politice ne-au adus unde suntem…. Si sa nu crezi, cumva, ca in tara aceea unde ti-a luat sase ani sa ajungi doctor in „albanologie”, presedintele Republicii (despre care tu comentezi, maine, la TVR) nu si-a pus problema intruziunii in afacerile editoriale ale postului public.

Diferenta intre opinia ta si a mea, este ca eu vorbesc in cunostinta de cauza despre politizare si acces incorect in functii publice. Lucrez in TVR din 1994 si n-am fost niciodata sef, desi mereu ma intrebau colegii, de ce? In timp ce multi neaveniti sau acoperiti ingrosau randurile coinducatorilor. Imi permiti, la varsta mea si in urma experientei acumulate, sa aspir la o functie jurnalistica?

N-ai fost, probabil, in tara, in 2010, cand un concurs trucat mi-a rapit dreptul profesional de a conduce o redactie de stiri. Am pierdut in dauna unei persoane care isi ascunde de pomana apartenenta la un partid istoric. Mi s-a reprosat ca am obtinut experienta manageriala in institutii publice care n-au fost conduse de partidul „care trebuie”. In schimb, a fost preferat un candidat fara nicio zi de experienta, dar cu un carnet de partid. N-ai avut, probabil, suficiente informatii ca sa accesezi proiectul meu managerial, despre care insusi presedintele institutiei s-a exprimat ca este foarte bun si sa incerc sa-l pun in aplicare. Ai, totusi, ocazia sa-l citesti, daca accepti sa-ti ofer (cu dedicatie) cartea mea de publicistica: Programarea binelui….. N-ai avut timp sa te informezi (in afara presei care ma denigreaza) ca sa afli ca un alt concurs la care m-am inscris a fost anulat pentru un motiv din repertoriul absurdului. N-ai cum sa stii, fiindca nu citesti decat acea presa, ca eu voi actiona in instanta vinovatii. Nu exista referinte publice despre abuzul la care sunt supus de doi ani de zile, timp in care, prin „bunavointa ” jurnalistilor dotati cu viziune si profesionalism sunt interzis pe canalele 1 si 2 ale Televiziunii publice si n-am dreptul sa exercit nicio activitate, in Directia Stiri. Amanunte, vei spune. Pentru tine, poate! Pentru mine, reprezinta doi ani pierduti si multe alte prejudicii despre care tu vei afla cand ne vom intalni.

Am remarcat (cand imi pregateam teza de doctorat in sociologie) ca pentru jurnalistii romani de scoala noua, tot ce conteaza cand gandesc despre un subiect tine de perceptia lor asupra fenomenului. Chestie de ignoranta… Era sa mi se intample si mie in 1990. Fiind printre primii jurnalisti din noua generatie, a presei libere. Sau in 1991, cand eram printre fondatorii radioului la care tu lucrezi de cativa ani. Ceea ce imi aduce aminte; ce lipsit de viziune am fost! N-am prevazut ca va veni vremea cand un tanar jurnalist ma va acuza, in contumacie, de insuficienta pregatire profesionala.

Draga domnule Popescu. Stiu ca ti-ai facut un drum de seara la Ora de stiri. Cand mai intri in platou, te rog sa-i intrebi pe colegii mei: cine a fost primul producator al acelei emisiuni? Daca nu vei gasi raspuns, cauta-ma. Desi as putea sa am un nou regret; am fost lipsit de viziune cand, in 2006, la lansarea acestui program de news, n-am prevazut ca veni ziua cand un tanar jurnalist ma va acuza de insuficienta pregatire profesionala.

Realizez acum cat de utila este scoala romaneasca. Macar aici poti sa vorbesti cu studentii la cursuri si sa ai garantia ca va veni o zi cand isi vor aduce aminte de tine, profesorul, care ai avut suficienta intuitie sa-i inveti bunele maniere….

Draga tinere jurnalist. Iti promit ca nu voi accepta sa fiu obiect de troc pentru nimeni in TVR si imi voi da toata silinta sa devin conducator, prin forte proprii, nicidecum numit politic. Pentru ca, acum, am o viziune si un scop : vreau sa te ajut sa fii mai modest…

Acelasi,
Claudiu Lucaci

Aprilie 6, 2012

Pe Realitatea FM

Ieri i-am acordat un interviu de o oră lui Octavian Hoandră de la Realitatea FM Cluj. Am tăifăsuit despre literatură, lichelismul unor intelectuali (cei cunoscuţi sub numele generic „Intelectualii lui Băsescu”) şi despre alte cele. O să postez şi înregistrarea, cum intru în posesia ei. Vă puteţi da seama cam cum a fost emisiunea dacă vă mai spun că personalul tehnic, atent la ce am discutat, a uitat să bage un calup de publicitate.

Martie 23, 2012

H.R.Patapievici incepe sa-si teama pielea

Zice seful Institutului Cultural Roman: „Fac parte dintr-un grup de oa­meni foarte înjuraţi, din 2007 încoace. Pe mine mă las la urmă, deşi nu sunt cel mai puţin înjurat. Vladimir Tismăneanu este înju­rat şi pentru ce face, şi pentru ce nu face. Şi pentru ce e, şi pen­tru ce nu e. Pentru orice. Pen­tru că e Vladimir Tismăneanu. Mir­cea Mihăieş, la fel. Orice ar spu­ne, este înjurat. Săptă­mâna as­ta este înjurat că a spus X. Săp­tămâna viitoare este înjurat că nu mai spune X. E înjurat şi când e pentru, şi când e contra. Ga­briel Liiceanu, la fel : este înju­rat şi pentru ce a spus despre Rege şi pentru că nu o mai spu­ne. Andrei Pleşu, şi el un “inte­lectual al lui Băsescu”, şi-a luat toate distanţele de Traian Băses­cu: l-a criticat, l-a ad­monestat etc. Nu contează. Tot “inte­lectua­lul lui Băsescu” rămâne. Odată mi-a spus la telefon : „Dragă, ce să fac? M-au «căsătorit» cu Tra­ian Băsescu”. Despre mine, am vorbit deja. Mi se reproşează şi ce fac, şi ce nu fac. O universi­ta­ră de la Observatorul cultural mi-a pus în gură un citat de adulaţie către Traian Băsescu, pe care l-a inven­tat, cu argumentul stupe­fiant : chiar dacă nu l-a spus Pata­pievici, ar fi putut să o facă. Ori­ce procedeu, oricât de neo­nest, e acceptat când e vorba de a-i în­fiera pe “intelectualii lui Băses­cu”, aceşti duşmani ai po­porului, ai demo­craţiei, ai duş­manilor duşmanilor duşmanilor noştri.
Or, ce înseamnă asta? Cu ce avem de-a face când unui grup de oameni li se reproşează şi ce spun, şi ce nu spun? Când sunt diabolizaţi şi pentru că spun, şi pentru că nu spun? Înseamnă că avem de-a face cu o fantas­mă, cu o fantasmă colectivă. Cine a inventat-o, nu ştiu; cine o alimen­tează, ştiu. Proble­ma este că, acum, această fantasmă a intrat în mecanismul impredictibil al urii care alimentează războiul ci­vil româno-român, iar intelec­tualii “fini”, care se hrănesc din întreţinerea ei, se joacă deja cu instigarea la violenţă fizică.” Sursa http://www.contributors.ro/cultura/izbanda-intelectuala-si-psihologia-subteranei-h-r-patapievici-despre-razboiul-civil-romano-roman/
Scriind de multe ori despre Intelectualii lui Basescu, nu m-am gandit niciodata ca ar merita o mama de bataie macar. Ci doar dispret. Desi, judecand la rece, ar merita sa stea in aparat gipsat la cat rau au facut. Ca niste colaborationisti ai unui regim dement.

Martie 8, 2012

H.R. Patapievici este contestat

H.R. Patapievici urmeaza sa fie numit Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara in 17 martie 2012… Profesoara universitara Viorica Bălteanu mi-a scris>

„Domnule Alexandru Petria, lucrurile o iau razna. Fraudând metodologia consacrată, (încă) decana portocalie Otilia Hedeşan (care se visează prorector, deşi este sancţionată de conducerea universităţii pentru abuz în serviciu, fiind, însă – e drept – protejată şi promovată de către Daniel Funeriu), de la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie timişoreană. a propus recent ca, în 17 martie curent, să devină Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara controversatul H. R. Patapievici. Pur şi simplu, decana NU a supus votului Consiliului de facultate menţionata dorinţă a sa, care a trecut fulgerător prin biroul Senatului (iar nu, ca secundă etapă, prin Senat). În componenţa Comisiei de analiză mai regăsim pe adjunctul maaarelui culturnic ce se doreşte a fi omagiat, adică Mircea Mihăieş, dar şi pe Adriana Babeţi, Solomon Marcus, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Mircea Dumitru şi fostul rector, lucru ce ne uluieşte. Deja multe voci îşi anunţă protestul. Neregăsindu-mă între „taraţi”, „feţe patibulare” etc. (însă repertoriul lui Patapievici de „elogii” adresate românilor e mult mai vast), am postat deja câteva comentarii dezaprobatoare pe bloguri, am solicitat sugestii unor cunoscuţi oameni de cultură, jurnalişti. Domnia voastră ce gândeşte?”

Ce sa zic? Asta e… Titlul nu-i confera oricum un plus de valoare… O sa se termine in curand si vremea lor.

Martie 3, 2012

Zero milă pentru Intelectualii lui Băsescu

E alarmă în tabără Intelectualilor lui Băsescu. Sunt ei jigodii, dar nu şi proşti. Ştiu că au luat-o pe tobogan şi că jos îi aşteaptă tăierea sinecurilor. Din partea mea, pot să şi crape. Au făcut un rău imens ţării susţinând un regim dement.
Dacă jigodia e o boală tratabilă la câini, la aceste bipede e un modus vivendi dăunător societăţii.
O să sară probabil în sus cei mai sensibili şi-o să spună că sunt extremist. Nici o problemă. Asta cred. M-am săturat de purtatul cu mănuşi faţă de nişte oameni care îşi prostituează mintea, egoişti până-n ultima moleculă, care merită dispreţ.
În România se moare din cauza guvernării acoliţilor lui Băsescu. Poţi să taci în faţa dramelor, dacă mai ai un strop de umanitate? A celor îngheţaţi sub zăpezi? A bătrânilor ce se sting în lipsuri? Văzând copiii bolnavi de cancer, lăsaţi fără medicamente? I-aţi auzit pe Patapievici, Mihăieş, Pleşu, Liiceanu, şi lista e lungă, însă mi-e scârbă să le transcriu numele, vorbind indignaţi despre aceşti micuţi cu speranţa vieţii suspendată? Nici cancerul la copii nu-i impresionează? O vorbă măcar, ca să scoată ochii prostimii?!
Locul acestor indivizi este la groapa de gunoi, nu în spaţiul public. N-am nici o milă pentru ei.
Alexandru Petria

Februarie 14, 2012

Precizari de la Casa Regala a Romaniei

Avand in vedere decizia pronuntata la 14 februarie 2012 de catre inalta Curte de Casatie si Justitie – sectia civila, referitoare la cererea adresata Curtii de recunoastere a hotararii de la Lisabona asupra descendentei lui Mircea Grigore Lambrino din Regele Carol al II-lea, Casa Regala a Romaniei declara ca:
Aceasta decizie nu creaza niciun drept dinastic, si nici nu stabileste apartenenta persoanei sus-numite, astazi decedata, la Familia Regala. Aceasta este valabil si pentru descendentii sai, indiferent cine ar fi acestia.
In pozitia sa de Sef al Familiei Regale a Romaniei, Majestatea Sa Regele Mihai I este singurul care se poate pronunta asupra chestiunilor dinastice. Mai mult, potrivit prevederilor Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a Romaniei, membrii Familiei Regale sunt:
– Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei;

– Majestatea Sa Regina Ana a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Mostenitoare Margareta a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Elena a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Irina a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Sofia a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Maria a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principele Nicolae al Romaniei.

Nici Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei, si nici fostii Sefi ai Familiei Regale a Romaniei – Regele Ferdinand I si Regele Carol al II-lea – nu au recunoscut sau acordat vreodata vreun titlu lui Mircea Grigore Lambrino sau descendentilor sai.
Folosirea, in orice context, public sau privat, a titlului de Principe al Romaniei, sau a apelativului Alteta Regala ramane prerogativa exclusiva a membrilor Familiei Regale aratati mai sus.

Ianuarie 16, 2012

Tinerii adormiți aruncă cu pietre. “We are fucking angry!”

Dupa publicarea acestui articol, site-ul jurnalistului Vlad Ursulean a fost atacat si sters!

UPDATE- Situatia a fost remediata, ca si pe situl Active Watch atacat si el dupa ce a publicat articolul, sustine Mircea Toma.

Cine-s huliganii, cine-s nenorociții, cine a devastat centrul Bucureștiului? Aseară am nimerit în mijlocul luptelor de stradă, m-am ferit de bolovani, am înghițit o canistră de gaz lacrimogen, am fugit de jandarmi, era să fiu linșat de niște cetățeni. Și am descoperit cu stupoare răspunsul: sunt chiar “generația adormită”, tinerii apatici, ăia care o ard prin cluburi și salvează lumea cu un like. De data asta au salvat-o agitând pumnii spre jandarmi, ridicând baricade și aruncând bucăți de borduri.

P1250481

Sună ciudat, după ce auzim pe toate canalele că e vorba doar de niște huligani, ultrași, puși de dracu’ știe cine să strice frumusețe de protest pașnic. Primele lupte au fost provocate, într-adevăr, de un astfel de grup. Atunci jandarmii au intrat în ei și i-au împins spre Piața Unirii. Și s-a petrecut ceva bizar.

Pe la 9.30, o rumoare străbătea Piața Universității. Cică la Unirii e adevăratul scandal, acolo e pizdeala cu jandarmii. N-aveam nici un chef de asta, mi se părea un protest ultra-obosit și manipulat, dar ceva m-a împins spre locul ăla. Și nu eram singur.

O mulțime de grupulețe se desprind din masa strigătoare de Jos Băsescu, trec prin pasaj și se unesc într-un torent de oameni alimentat de pe toate străduțele Centrului Vechi. Pe la lupoaică nu mai putem trece, e un cordon de jandarmi. Un tip stă în fața lor și le strigă-n caschete: “Băi, eu nu ieșeam dacă aveam cu ce s-o hrănesc pe fiică-mea!” Ocolim pe străduțe, unde-i plin de polițiști locali foarte chill, și găsim o breșă abia pe la Hanul lui Manuc.

P1250355

“What the fuck?!”

Când ajung la Unirii rămân paralizat și mi se face pielea de găină. În mijlocul străzii sunt două focuri mari, în depărtare se ridică o coloană de fum, dinspre mcdonalds se aud bubuituri ca la bombardament și, oh, țipetele îngrozitoare…

O trupă de jandarmi costumați ca țestoasele ninja trec în fugă pe lângă mine. În stația lor strigă unul să intre în nuștiuce poziție de luptă în față la H&M… Băi, ești nebun? În București?! Văzusem prin Londra chestii din astea, dar aici? “What the fuck?!” urlă unul de pe trotuar, oglindindu-mi gândurile.

O rup la fugă în urma jandarmilor, trecem pe lângă al doilea foc, unde fac un mic ocol ca să dea niște pulane pe spate unora care traversau strada, apoi se unesc cu altă trupă și fac un rând pe toată strada în fața magazinului Unirea. Pornesc spre Tineretului bătând cu pulanele în scuturi. La ieșirea din pasaj îi întimpină pietrele. Niște băieți cu fulare pe față ies de după un bloc și bombardează.

Ei răspund cu două focuri de gaze lacrimogene și câteva artificii care aruncă scântei în toate părțile, feeric, ca la revelion. Deci astea erau bubuiturile, mă gândesc ușurat, dar nu apuc să duc gândul până la capăt că trebuie să mă bag pe după o mașină, să nu mă ia noul val de pietre.

P1250449

“We are fucking angry!”

Jandarmii se retrag. La o sută de metri de ei, în față la millenium bank, câțiva băieți devastează stația de autobuz. Sparg toate geamurile cu niște lemne groase. Dacă i-ai vedea pe stradă, mai că le-ai cere meditații la matematică. Ochelari, păr frumos pietănat, helănci vintage, haine de ieșit la terasă.

Fugăriții din toate colțurile pieței profită de retragerea jandarmilor și se strâng în intersecția de la mcdonalds. Gonesc cu pietre și ultima mașină de jandarmi, apoi izbucnesc în urale care țin minute-n șir. Arafat! Libertate! Jos nenorociții! Parcă sunt hipnotizați, se plimbă zâmbind, ca la revelion.

Sunt vreo 300 de oameni.Hipsteri, cocalari, roacheri dubioși, lumea pestriță pe care o vezi de obicei pe Lipscani. Ei sunt publicul țintă al companiilor, consumatorii ideali. Doar că acum nu mai consumă, ci distrug. “We are fucking angry!” strigă unul când mulțimea pornește înapoi spre Universitate, adunând provizii de pietre de pe jos.

P1250428

“Lasă pozele, ia o piatră!”

În mulțime intră și o ceată de squatteri de la clădirile din jur, ofticați că au mâncat bătaie de la jandarmi mergând liniștiți pe-o străduță. I-au văzut că-s țigani… Iar în prima linie sunt mult-huliții ultrași, vreo 10 oameni la prima vedere. Nu i-ai recunoaște după haine, că și eu am geacă neagră și fes pe cap și fularul tras pe nas să mă apăr de lacrimogene. Dar se vede că sunt mai organizați, știu cum se mișcă jandarmii, sunt singurii cu experiența confruntărilor.

La intersecția cu strada Colței dăm peste jandarmi. Tocmai se băteau cu unii și când au văzut mulțimea s-au retras în fața spitalului. Au făcut un cordon lung cât toată strada și ne întâmpină cu două canistre de gaz și niște artificii superbe. Băieții ripostează cu  pietre și se apucă să construiască baricade. Gardurile dintre benzile bulevardului se umplu, unul câte unul, cu un ciorchine de flăcăi care le hâțână până când cad, apoi le aruncă în baricade ca într-un baraj de castori.

P1250473

“Inculții ăștia au pus jandarmii pe noi!”

Cei mai din spate găsesc alte activități recreative. Un tip scrie cu șprei de vopsea neagră o LIBERTATE mare cât toată strada. O fată cu desagă “Hello Kitty” mai are puțin și izbucnește în plâns când îi spune prietenului “Ăsta nu pleacă, mă, orice-am face!” În spatele lor, un tip îmbrăcat elegant, cu o plăsuță în mână, ridică o piatră colțuroasă și o mângâie în pumn, îi cercetează textura, de parcă ar fi un obiect extraterestru. Câțiva băieți discută politică. “Ăștia n-au pic de cultură, mă, inculții ăștia au trimis jandarmii pe noi!” Arată fix ca studenții care au ocupat Facultatea de Istorie cu ceva timp în urmă. Cu toții călcăm pe un covor de flegme, la care contribuim cu sârg de fiecare dată când primim cadou gaze lacrimogene.

E ușor să spui că suporterii sunt de vină, dar protestatarii erau extrem de diverși. Și cei care agitau pancarte, și cei care aruncau pietre. La statuia de la Universitate era un grup de hipioți cu un carton pe care era desenată doar o inimă mare. La Rosetti era un grup de suporteri care spărgeau geamurile unei dacii MAI, iar la zece metri de ei stăteau hipsteri ochelariști anticapitaliști, care opreau mașinile și urlau “Unde mergeți?! Dați-vă jos și protestați!

Poate au fost cu toții provocați și manipulați. Dar pe străzi plutea furia lor, la fel de reală ca gazele lacrimogene. Furia pe corupți, pe incompetenți, pe sistemul care-și bate joc de ei și-i alungă din țară. Furia asta nu era falsificată. Și oamenii învățau cum să arunce gazul lacrimogen înapoi spre jandarmi cu naturalețea cu care au învățat să joace Farmville.

P1250535

“Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!”

Înapoi la Colței, situația devine disperată. Protestatarii au rezistat la câteva asalturi, dar acum jandarmii se apropie și din partea cealaltă, dinspre Unirii. “O să ne prindă, bă, la mijloc, ca pe o pizdă!” strigă un tip desfigurat de deznădejde. Totul devine mai brutal. Se sparg panourile publicitare. Stația de autobuz de la Sf. Gheorghe e făcută varză. Cu bâte, cu pietre, cu fiare de pe jos. Unul s-a cățărat pe chioșcul de ziare și smulge o cameră de supraveghere, apoi o zdrobește în urale. Scandările devin mai radicale. “Să-i futem și pe ăștia de la antene, că fac milioane pe spatele nostru!

Brusc, un tip își dă seama că eu am o cameră în mână și alta pe cap și am filmat absolut tot. Se repede la mine și alții îl urmează. “Bueey, sunt jurnalist!” apuc să strig până să se proptească băieții în pieptul meu, îmbrânceli, unul sare la camera de pe cap, i-o smulg înapoi, îi dau un brânci, fac un salt în spate și apar alți oameni care mă apără – “Băăi, tâmpiților, lăsați jurnaliștii!

P1250528

“Să plângă mama? Să plângă mă-ta, băă!”

Le urez an nou fericit salvatorilor și o tulesc pe străduțe, ocolind jandarmii care tocmai înaintau lovind cu pulanele-n scuturi. E momentul perfect pentru o retragere, pentru că de data asta intră bine de tot în ei. Ministrul de Interne a făcut o celulă de criză, se trimit întăriri, trupele SPIR împânzesc centrul.

Vizavi de Cercul Militar, într-un gang de lângă pizza hut, stau ghemuiți pe asfalt zece tineri înconjurați de mascați. Nimeni nu mișcă, parcă-s zece pui congelați. Un mascat urlă la ei agitând pulanul: “În mine arunci cu pietre, mă? Să plângă mama?! Să plângă mă-ta, băă!” Atunci mă vede cu aparatul și se repede cu pulanul la mine. Îi bag în față o legitimație de presă și se mai înmoaie, lasă pulanul mai jos și-mi dă doar un brânci cu bicicletă cu tot.

P1250548

Gustave Le Bon în acțiune

Ajung într-un bar din centrul vechi, unde s-au strâns mai mulți jurnaliști să discute ce dracu’ s-a întâmplat. La masă cu noi stă și unul dintre cei descriși ca ultrași la TV. “A fost rupere, frate! Gustave Le Bon în acțiune!” Mai ia o gură de bere și adaugă zâmbind: “Oare cât costă reclama la detergent în prime time-ul revoluției?

La unu jumate noaptea plec spre casă. Bulevardul Brătianu e lună, romprestul lucrează de parcă sunt geloși pe SMURD, abia dacă-ți mai dai seama că s-a întâmplat ceva. Parcă a bătut vântul un pic mai tare.

Curvele sunt la post pe marginea bulevardelor și, trecând pe lângă ele, îmi amintesc amuzat de replica ce m-a scos din multe încurcături în noaptea asta: “Îmi fac doar datoria!

Îmi fac doar datoria.

Vlad Ursulean

Decembrie 14, 2011

Andrei Plesu isi da demisia de la „Dilema veche?

Andrei Plesu a anuntat ca de azi n-o sa mai publice in Adevarul. Spune în editorialul „Pe altă dată”: „Îmi trebuie o pauză. Şi vreau să ofer o pauză şi altora. Forumiştilor mei, de pildă, care, cu excepţia unei minorităţi de condeie cuviincioase, se întrec, săptămână de săptămână, să mă tăvălească prin micile lor nevroze şi frustrări, să mă îngroape în obscenităţi, agramatisme, ameninţări, invitaţii la spânzurătoare şi cimitir. Sper că absenţa mea din gazetă va contribui, cât de cât, la însănătoşirea lor sufletească. O pauză vreau să ofer şi cititorilor, sau unor publicişti harnici, care mă ceartă că nu scriu despre ce vor ei, că nu gândesc ca ei, că mă bag în toate, că nu mă bag în nimic, că sunt „omul lui Patriciu”, sau, dimpotrivă, „intelectualul lui Băsescu”, că mă vând pe bani grei şi privilegii cosmice, că sunt cripto-comunist, ţigan, homosexual, securist, că public în afara ţării nu din 1991 şi la solicitarea unor edituri străine, ci de-alaltăieri, de când mă susţine Patapievici, că două memorii către Ceauşescu în care ceream – în penibilul limbaj standard al birocraţiei comuniste – dreptul de a supravieţui erau, de fapt, scrisori de dragoste, că sunt gras, că sunt mason, kaghebist, British Intelligence, Mosad sau CIA, „jidănit”, antisemit, cripto-fascist, fundamentalist, impostor, clovn, agent al unui monopol ideologic, mâncător de tinere valori şi câte şi mai câte alte lucruri, care de care mai respingătoare, mai scandaloase şi mai periculoase pentru neam şi patrie.”
Plesu recunoaşte şi că „nu mai suport să am de-a face, vrând-nevrând, cu un anumit personaj din „Holdingul Adevărul”, când sentimental ca o telenovelă, când ţâfnos ca un fost şef de sală, bucuros să se tragă în poză cu felurite VIP-uri pentru o ţâră de notorietate, haotic administrativ şi cu veleităţi culturale pendulând între Paulo Coelho şi Dan Diaconescu. Regret că mă despart de cititori, dar am măcar satisfacţia de a scăpa de vecinătatea unui asemenea ins.”
Ok. Retragerea dintr-un grup este optiunea fiecaruia. Ca divortul. Dar, in acest caz, daca Plesu este deranjat de ce se intampla la „Adevarul”, şi daca este un om integru, ar trebui sa-si dea demisia si de la „Dilema veche”, saptamanal publicat de acelasi holding.

PS. Cand si-a dat demisia de la Cotroceni, din functia de consilier prezidential, Andrei Plesu a fost extrem de rezervat in declaratii. Poza in domn cu maniere, care nu vrea sa povesteasca in public despre neintelegerile din locul unde a mancat o paine alba. Cum de este extrem de vocal in prezent? Ce nu si-a permis cu Basescu isi poate permite cu echipa de la „Adevarul”?

Alexandru Petria

UPDATE
Textul lui Plesu din Adevarul a aparut si pe situl Institutului Cultural Roman, Romania culturala, desi n-are in el macar o aschie de cultura. Doar H.R. Patapievici e prieten cu seful de la Dilema veche si are voie sa invarteasca pe bani publici in cratita politichiei si a partizanatului…

Decembrie 6, 2011

Manifestul Studentului din UBB

Ne confruntam cu o atmosfera in care atitudini precum nepasarea, latenta, pasivitatea domnesc in randul nostru , lasand loc setei de putere , coruptiei, intereselor personale si financiare sa ne conduca intr-o directie total eronata care nu ne aduce niciun beneficiu, in care am fost transformati in instrumente de vot, in niste cifre.

Studentii au reprezentat intotdeauna un motor al progresului, al reformelor sociale. Marile schimbari au fost sustinute de studenti (vezi Revolutia din 1989). In 1995 mii de studenti au protestat reusind sa introduca noi drepturi pentru studenti, cel mai important fiind dreptul la reprezentare, care astazi, din pacate, se pare ca si-a pierdut sensul real. Luna trecuta in Londra 10.000 de studenti s-au solidarizat impotriva maririi taxelor , iar la Bucuresti sute de studenti si-au unit glasurile cerand un sistem universitar care sa ne aiba in centru pe noi, studentii. Am fost “antrenati” sa ne supunem vointei altora, dobandind o capacitate de a suporta demna de remarcat, iar sintagma dupa care am ajuns sa ne ghidam a devenit “capul plecat sabia nu-l taie”. Universitatea a fost transformata intr-o afacere convenabila , sustinuta fara drept la replica de catre studenti. Aceasta institutie menita sa ne educe a devenit subordonata diverselor interese care profit de urma noastra. Si noi ce facem? Se opune cineva? Avem parte de reprezentanti care sa lupte pentru noi? Procuparea reprezentantilor nostri se rezuma la impunerea “solidaritatii” fata de alte grupuri de interes din universitate, nicidecum inspre sustinerea reala a drepturilor si intereselor noastre.

Absenta oricarui tip de actiune ne transform in complici la aceasta degradare a educatiei care se poate sesiza cu ochiul liber. Priviti mai atent in jurul vostru si veti observa o sumedenie de probleme: nu avem suficiente locuri in camin, nu toti studentii care merita si au nevoie de aceste locuri reusesc sa fie cazati, iar despre locurile ramase libere nu primim nicio informatie, numarul de burse este prea mic, urmeaza sa fie introdus examen de licenta la mijlocul anului universitar, birocratia din universitati si facultati este excesiva, invatamantul centrat pe studenti lipseste cu desavarsire, sansele sa ne putem gasi un loc de munca in domeniul in care am studiat sunt minimale, avem parte de studentii reprezentanti care ocupa aceeasi functie de mai bine de 7 ani.

Este un dezastru pe care nu il putem evita, insa un viitor care nu ne ofera niciun fel de perspective, al umilintei, al lipsei de putere, al lipsei de informatii, proiectat de actualii nostri reprezentanti este unul care nu trebuie sa ne lase nepasatori. Noua, tuturor ne revine datoria de a veghea ca universitatea sa redevina acel spatiu pentru educare si formare reala a studentului, o universitate de care sa putem fi mandri, nu cea de astazi, cu taxe exorbitante, cu locuri in camin si burse insuficiente, cu decizii luate peste noapte care ne pot ruina viitorul. Scepticismul de care am dat dovada pana acum nu a fost decat o scuza confortabila a propriului nostru refuz de a actiona.

Daca stiti pe cineva caruia drepturile ii sunt sunt refuzate, sustineti-l, ajutati-l sa le dobandeasca.

“Priviti critic prezentul si indignandu-va, refuzati sa-l acceptati. Priviti critic viitorul pe care acest prezent vi-l impune si, indignandu-va refuzati sa-l acceptati. Priviti critic viitorul pe care acest prezent vi-l impune si indignandu-va impotriva lui construiti viitoruri alternative” Stéphane Hessel
Sursa http://osubb.ro/?p=483

Decembrie 6, 2011

Premiile Uniunii Scriitorilor 2011. Cine, ce, unde, cum…

Uniunea Scriitorilor din România anunță autorii și editurile interesate că volumele participante la competiția pentru PREMIILE USR pe anul 2011 se primesc la sediul USR din Calea Victoriei nr. 115, București, sector 1, pînă la data de 1 martie 2012. Persoană de contact Roxana Sintion. Se pot înscrie volume ale autorilor care sînt sau nu membri ai Uniunii apărute în ediție princeps în anul 2011 (nu reeditări totale sau parțiale). La secțiunea „debut” pot participa numai debutanții absoluți care au publicat prima carte în 2011.

Septembrie 24, 2011

Andreea, extremă urgenţă!

Cei care doresc să o ajute pe Andreea o pot face donând bani în contul RO18BTRL04601201S65262XX deschis la Banca Transilvania pe numele Andreea Popescu.

Amanunte despre acest caz tulburător

http://www.cancan.ro/actualitate/intern/colega-noastra-are-25-de-ani-si-a-aflat-ca-sufera-de-cancer-osos-sa-o-ajutam-pe-andreea-185113.html