Mircea Eliade şi crezul său de generaţie

Perioada interbelică a reprezentat pentru viaţa românească un vârf al realizărilor de excepţie pe toate planurile: politic, cultural, religios şi economic. România Mare în scurta ei viaţă a întrunit şi manifestat virtuţile cele mai alese ale neamului românesc, deşi multe dintre idealurile sale naţionale au rămas neatinse. Vocaţia creştină şi naţională ai unor reprezentanţi de seamă ai neamului a creionat specificul spiritului românesc într-o Europă frământată atunci de fierberea şi ciocnirea diverselor ideologii. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Constantin Brâncuşi, Mircea Vulcănescu şi alţii, au oferit Europei o identitate autentică şi curată a României, rămânând peste veacuri reprezentanţi aleşi ai credinţei şi culturii sufletului românesc.
Din păcate, al doilea război mondial şi regimul comunist, care au ciopârţit şi zugrumat România Mare, au şi falsificat la culme identitatea românească definită de marii gânditori interbelici, promovându-se un surogat nevertebrat „fără Dumnezeu şi ţară” în duhul stângii proletare. Spiritul românesc autentic, creştin şi naţional, a fost blamat şi pus în umbră de către tartorii roşii care au infectat România timp de peste jumătate de deceniu. Singură Ortodoxia, rezistând în diverse forme la ororile vremii, mai păstra în duhul ei autenticitatea românismului interbelic prin credinţa tainică în renaşterea naţiunii şi mântuirea neamului.
Chiar şi după prăbuşirea regimului roşu, istoriografia românească pare să fi rămas la fel de timorată, pe fondul unei mentalităţi stângiste generale, informarea publicului larg şi educaţia naţională a tinerelor generaţii suferind în continuare de numeroase lacune şi mistificări. Mai ales în privinţa dreptei româneşti interbelice există un fel de pornire şi înţelegere tacită între toate facţiunile ideologice ale gândirii politice şi culturale actuale aflate sub dominaţia covârşitoare a europenismului, prin perpetuarea comodă şi interesată a vechilor poncife şi prejudecăţi. Din acest punct de vedere, de peste un deceniu încoace, stânga proletară şi-a dat mâna cu stânga democratică într-un consens al promovării sfidătoare şi fără discernământ a unei gândiri a libertăţii şi toleranţei prost înţelese.
Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la naşterea marelui savant român Mircea Eliade (1907–1986) şi cu excepţia unor manifestări sporadice şi a unor apariţii banale în presă, societatea românească actuală n-a avut tăria şi prezenţa de spirit de a proclama anul Eliade şi a-l comemora cum se cuvine pe marele gânditor român. Eschivarea surprinzătoare a forurilor decizionale în această privinţă se datorează, se pare, apartenenţei lui Mircea Eliade la elita generaţiei naţional-creştine interbelice ai cărei principal mentor era marele Nae Ionescu şi care şi-a găsit expresia în acel curent al spiritului românesc numit Mişcarea Legionară.
Necunoaşterea adevărului cu privire la această fascinantă mişcare a tineretului interbelic şi rezerva nejustificată de a se cerceta serios valorile şi idealurile propuse de ea, au dus la aruncarea ei gratuită în categoria formaţiunilor fasciste cu o etichetă negativă de netăgăduit. Atât de mult am minţit despre noi înşine ca popor, după vremuri şi împrejurări, încât propria noastră istorie cu valorile ei politice sau spirituale au ajuns s-o cunoască şi s-o judece mai corect străinii. În timp ce noi am copleşit fenomenul legionar decenii de-a rândul cu mistificările, injuriile şi calomniile cele mai josnice, alţii s-au străduit onest să-l cerceteze şi să-l înţeleagă, fascinaţi de amploarea şi unicitatea lui. Cert este că nici o altă grupare din istoria României n-a mai atras în asemenea măsură atenţia străinătăţii, atât la vremea respectivă, cât şi în posteritate. Poate şi pentru faptul că a fost singura formaţiune publică specific românească şi nu o imitaţie mecanică după modele apusene, cum au fost toate celelalte.
Literatura legionară clasică a fost tradusă de la sfârşitul anilor 30 şi până în zilele noastre în toate limbile importante ale Europei, iar referinţele bibliografice străine la acest fenomen românesc însumează mii de titluri şi sute de volume, cele mai multe încă ignorate în România. Oricum, cele puţine care s-au tradus (Armin Heinen, Francisco Veiga, Eugen Weber) oferă o informaţie mai bogată şi o perspectivă mai pertinentă decât majoritatea lucrărilor româneşti de referinţă. Acest lucru este valabil şi pentru cele câteva personalităţi culturale româneşti de faimă mondială care au fost legate în tinereţea lor, în măsură mai mare sau mai mică, de Mişcarea Legionară, cazul lui Mircea Eliade fiind cel mai notoriu.
Afinitatea lui Mircea Eliade din tinereţe cu mişcarea condusă de Corneliu Zelea Codreanu este de netăgăduit, având puternice rezonanţe în viaţa şi opera sa (publicistica din tinereţe, piesa de teatru Ifigenia legionară, nuvelele Un om mare şi Adio, romanele Noaptea de Sânziene şi Nouăsprezece trandafiri, memorialistica). Acest fapt dă o imensă valoare românească gândirii şi operei sale şi nu merită să fie culpabilizat şi contestat iresponsabil de purtătorii de cuvânt ai unor cercuri anticreştine şi antitradiţionale, constituiţi într-o nouă inchiziţie ideologică, în mare parte de sorginte marxistă. Opţiunea legionară a lui Mircea Eliade, spune Răzvan Codrescu, se motivează istoriceşte şi sufleteşte, făcând parte din destinul tragic al generaţiei sale, a cărei forţă creatoare nu poate fi însă contestată. Adevărul despre acest aspect al vieţii şi gândirii lui Mircea Eliade se îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar pe care el l-a resimţit întotdeauna, ca şi Codreanu însuşi, nu atât ca pe „un fenomen politic”, cât ca pe unul „de esenţă etică şi religioasă”, înnobilat şi încununat de un martiraj fără precedent în istoria modernă a lumii creştine (rev. Rost, aprilie 2003, p. 6).
Tânărul Eliade credea în idealul unei Românii puternice, cinstite şi creatoare şi ştia că aceasta nu putea fi decât o Românie creştină „ca soarele sfânt de pe cer”, aşa cum era visul şi speranţa lui Codreanu. El însuşi definea legionarismul drept singura mişcare politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica (Memorii, vol. II, ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 26-27). Mişcarea aceasta a tineretului, spunea el, urmăreşte mântuirea şi învierea neamului prin jertfă de sine, nădăjduită prin minunea creştinismului şi prin trăirea cât mai sinceră în duhul creştin, realizând destinul neamului nostru printr-o revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească aşa cum nu a cunoscut încă istoria Europei (Vremea, 21 feb. 1937). Comemorând elogiativ jertfa profund creştină a lui Ion Moţa şi Vasile Marin pentru libertatea Europei, Mircea Eliade adaugă profund marcat de actul lor de curaj: Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci când eşti gata în orice clipă să renunţi la ea (Vremea, 24 ian. 1937).
Din păcate, după al doilea război mondial, preocuparea lui Mircea Eliade pentru descoperirea elementelor specifice marilor religii l-a transformat într-un fenomenolog, îndepărtându-l, cel puţin declarativ, de pe linia ortodoxă a generaţiei sale. Cu toate acestea, sunt încă şi astăzi trâmbiţători ai corectitudinii politice, noua ideologie europeană de factură iluministă, care condamnă cu nesăbuinţă valoarea marelui savant al religiilor, din cauza crezului său din tinereţe, proclamând sfidător că nu poate fi un brand al României din această cauză. Aceasta cu toate că, după cum spun unii, Eliade şi-ar fi regretat „greşelile” tinereţii şi ar fi renunţat la crezul şi trăirea creştin ortodoxă a generaţiei sale, refugiindu-se într-un păgânism de factură sincretistă.
Este de neînţeles cum unii dintre gânditorii noştri contemporani nu sunt în stare să facă un discernământ principial în cadrul elementelor de bază ale societăţii româneşti şi aplică aceleaşi măsuri epocilor diferite ale istoriei noastre, jucând după cum li se cântă în altă parte. După ce, până nu demult, ne-am străduit să gândim şi să acţionăm în aşa fel încât să le intrăm în voie „stăpânilor de la Răsărit”, iată-ne acum zeloşi să intrăm cu orice preţ în voia „stăpânilor de la Apus”. Chiar dacă e o jumătate de pas înainte, dinspre „barbarie” spre „civilizaţie, mentalitatea rămâne, din păcate, tot aceea a conformismului nevertebrat. Comandamentele care ne vin astăzi dinspre forurile oficiale ale Occidentului sunt fundamental antinaţionale şi anticreştine, fiind astfel foarte uşor să clasifici gratuit Mişcarea Legionară ca grupare fascistă şi criminală, uitând iresponsabil că cele mai mari crime s-au săvârşit încă de la început împotriva ei. În această privinţă „internaţionalismul democratic” se deosebeşte prea puţin de „internaţionalismul proletar” de tristă amintire, căci, pe lângă alinierea economică, ni se solicită şi o necondiţionată aliniere ideologică, încât sub paravanul poleit al democraţiei se creează impresia că sistemic nu s-a schimbat mare lucru.
Scriitorul Răzvan Codrescu face o lucidă constatare a mentalităţii româneşti actuale, slugarnice şi păguboase din multe puncte de vedere: Zelul nostru actual de naţiune complexată, ne face să ne ajustăm procustian, în continuare, nu doar prezentul, ci şi trecutul. Astfel, dreapta politică, spiritualismul ortodox şi tradiţionalismul cultural ni se par lucruri pe care ar trebui să le ştergem din memoria naţională: dacă acestea sunt „exigenţele” clipei, atunci stăm gata să ne lepădăm până şi de morţii noştri, chiar dacă ei se numesc Mihai Eminescu sau Mircea Eliade! Cu astfel de perverse autoprofanări – echivalente, în cele din urmă, cu o benevolă „spălare a creierilor” – credem noi că ne vom cuceri statutul de naţiune „europeană” şi „civilizată” (rev. Rost, aprilie 2003, p. 5). O reevaluare onestă pe teren românesc, atât a dimensiunii legionare a biografiei şi operei lui Mircea Eliade, cât şi a fenomenului legionar în sine, fără balastul mistificator al prejudecăţilor curente, se impune cu necesitate. Poate că a venit vremea să ne judecăm propria istorie şi cultură şi altfel decât prin prisma tendenţioasă impusă de acei inchizitori ce s-au aşezat în mod deliberat „de-a stânga” Adevărului.
Adrian CHERHAŢ
(Nota redacţiei: Deşi nu împărtăşim multe din ideile acestui talentat şi fidel colaborator, prieten de-al nostru, fiind spirite liberale, nici nu ne îngăduim să le cenzurăm. Cititorii pot trage singuri concluziile.)
(text publicat în Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla)

Băsescu este asemuit cu legionarii de către Doina Cornea

Băsescu este asemuit cu legionarii de către Doina Cornea
(doar titlul îmi aparţine-A.P.)

Interviul Zilei cu Doina Cornea, la BBC

Doamna Doina Cornea spune că a decis să nu mai acorde interviuri. Motivul principal ar fi risipa prea mare de timp necesar informării, dar nu numai.

Cunoscuta disidentă anticomunistă îşi declară nemulţumirea faţă lipsa de simţ critic manifestată de intelectuali importanţi ai României, mai ales faţă de unele tendinţe de rău augur pe care Doina Cornea le identifică în acţiunea politică a preşedintelui Traian Băsescu.

BBC:Doamnă Cornea, mi-aţi spus că nu vreţi să mai daţi interviuri. De ce?

Doina Cornea:Hotărârea o luasem deja înainte de telefonul dvs, şi voiam să mă ţin şi eu de cuvânt, să nu mă răzgândesc. Dar totuşi m-aţi convins când mi-aţi spus că sunteţi de la BBC. Am obosit, anii trec. Aceasta este cauza. Mă simt sfârşită. Ca să poţi să dai un interviu, fiind persoană singură, trebuie să citeşti câteva ziare, trebuie să asculţi ştirile, nu numai la un singur canal, ci mai multe, ca să vezi ce zic. Trebuie să asculţi şi BBC-ul, la 6 după masa, care este poate cel mai obiectiv. Şi în plus aceste mese rotunde, talk-show-uri. Nu mai fac faţă.

BBC:Oboseală fizică?

Doina Cornea:Fizică.

BBC:Cu speranţele cum staţi, că dacă ai speranţe, nu te opreşti?

Doina Cornea:E adevărat, dar să-ţi iroseşti ultimii ani din viaţă în felul acesta, când am o bibliotecă de cel puţin două mii de cărţi… Stau acolo volumele lui …, ale Simonei Veil, Mircea Eliade, Ionescu, ştiu eu. Mă uit la ele şi jumătate sunt necitite.

BBC:Doamnă Cornea, sunt cărţi pe care le aveaţi şi înainte, şi totuşi în viaţă nu de puţine ori aţi lăsat lectura pentru a formula public o poziţie, fie înainte de 89, fie după. De ce nu mai merită acum?

Doina Cornea:Am lăsat pictura, am lăsat schiul, am lăsat muzica. Lectura nu. Pe vremea lui Ceauşescu citeam foarte intens. Acum este nebunia aceasta, încât omul nu mai are viaţă personală. Ori eu nu ştiu cât mai trăiesc, pentru că mă simt foarte obosită, sfârşită fizic. Fizic sfârşită. Un an, doi, trei… Şi nu înţeleg să mi-i irosesc stând cu nasul în televizor. Mai am o grădină pe care trebuie să o întreţin. Am răspundere faţă de florile mele. Nu e frumoasă, aţi văzut-o, e ca şi mine grădina, dar o iubesc din tot sufletul. Eu mi-am tăiat iarba, de pildă, într-un colţ aici, să dau aer trandafirilor. Trebuie să mai şi mănânc, să-mi cumpăr minimul de mâncare, ce găsesc în cartier, şi să fac curăţenie.

BBC:M-a adus la dvs un taximetrist, pe care l-am luat din zona gării, şi care nu a avut nici o tresărire când i-am spus adresa. Nu mi-a lăsat impresia că e un om care ştie cine stă aici.

Doina Cornea:Probabil. Nu sunt o persoană atât de importantă. Mulţi taximetrişti ştiu. Unii m-au şi înjurat. Venise nepoţica mea din Franţa, în vacanţă aici. A luat un taxi să o aducă aici, şi zice „O, strada Alba Iulia 16? Nu stă acolo bătrâna aceea, baborniţa?”, ca şi cum aş fi fost o vrăjitoare. Şi nepoata mea i-a spus „Baborniţa aceea e bunica mea”, şi taximetristul nu ştia cum să o dreagă. Să revenim la speranţe şi încredere. Nu există speranţe să-ţi impui: eu de mâine o să am speranţă. Asta este o stare – ca şi iubirea, ca şi credinţa – care se cultivă. Ori eu, cel puţin, am avut grijă, trecând prin atâtea lucruri nefaste, timp de 27 de ani am învăţat ceva. Am învăţat să nu-mi pierd încrederea. Dacă îţi pierzi speranţa ţi-ai pierdut libertatea interioară. Sunt experienţe interioare pe care omul ar trebui să le cunoască, să le facă. În loc de religia învăţată pe de rost, preoţii ar face mai bine să-i înveţe aceste mecanisme interioare, când copilul se recunoaşte când e în greşeală, când e în rău. Îţi pierzi pe loc libertatea interioară. Eu numesc libertate interioară comunicarea esenţială cu acel climat spiritual mai vast decât noi, care e Adevărul, Binele, Frumosul.

BBC:Aţi avut o ultimă poziţie publică, la vremea campaniei electorale pentru referendumul din 19 mai. Chiar dacă era un text bine temeperat, păreaţi mai degrabă temătoare de pericolul unor derapaje din partea lui Traian Băsescu, decât de ceea ce se invoca în contrapartidă – oligarhii, mogulii de presă. De ce pe dvs păreau să vă sperie mai mult aşa-zisele derapaje de la democraţie ale lui Traian Băsescu decât păcatele unui regim ticăloşit?

Doina Cornea:Acest regim ticăloşit mă sperie în general, dar a fost prezentat foarte unilateral. Asta mie îmi este foarte suspect. Totul se oprea la domnul Dinu Patriciu, de parcă ar fi singurul care ar merita, nici nu ştiu…Cât e el de cinstit, de necinstit, justiţia nu s-a pronunţat. Ori dânsul să fie singurul oligarh în ţara aceasta şi singurul om necinstit? De ce nu a citat şi din cealaltă parte oligarhii? Din PD, că nu îmi închipui că nu sunt şi acolo oameni de afaceri foarte puternici. Eu cred că domnul preşedinte nici nu a înţeles bine la început acest cuvânt. Întradevăr, eu mă temeam mai mult de nişte manifestări ale domnului preşedinte Băsescu, pe care de-a lungul timpului, cel puţin de un an, un an şi jumătate, eu le tot observ şi le descriu în presă, le evoc. Pentru că eu cred că un preşedinte trebuie din când în când corectat. Noi l-am creat pe Ceauşescu. Cred că sunteţi de acord. L-am creat nu sută la sută, dar l-am creat parţial. Intelectualii şi oamenii care au tot aplaudat. Şi acum suntem pe cale să-l deservim pe preşedintele Băsescu, neaducând o critică la felul lui de a guverna şi de a fi. Eu constat că merge din rău în mai rău.

BBC:Când greşeşte îşi cere scuze. Până la urmă e o persoană temperamentală, care recunoaşte cu seninătate că uneori, cum spune, îl mai ia gura pe dinainte. Ar rămâne faptele, spun partizanii săi, precum condamnarea comunismului de la tribuna parlamentului.

Doina Cornea:Cam târziu, pentru că au fost presiuni asupra domnului preşedinte care au început cu un an înainte. „Condamnaţi comunismul”, şi i s-a arătat de ce trebuie condamnat comunismul.

BBC:Dosarele securităţii.

Doina Cornea:Dosarele securităţii. Şi acolo s-a lucrat cu două măsuri. Eu nu ştiu dacă toate dosarele au fost predate, dacă dosarele responsabililor PCR nu au fost distruse. Asta nu ştiu… În acelaşi timp, şi-a mobilizat pionul principal, PD-ul, care făcea parte din comisia de la CNSAS. Ori în preziua când Ticu Dumitrescu trebuia să-şi depună candidatura pentru a fi desemnat preşedinte, hop, PD-ul l-a propus pe domnul Turianu. Nu a fost corect deloc. Sigur, au fost proteste. La acele proteste a participat, pe lângă Ana Blandiana, domnul Rusan şi domnul Gabriel Liiceanu, pe care l-am văzut în faţa clădirii.

BBC:Combaterea corupţiei, războiul declarat corupţiei.

Doina Cornea:E foarte bine. Aici nu sunt competentă. Verbal, declarativ, este cel mai vocal preşedinte, pornit împotriva corupţiei, pornit împotriva oligarhilor. Mie personal mi-a părut rău că nu mai e doamna Monica Macovei ministru, dar trebuia să iasă şi dânsa. Nu se putea să rupi cu PD-ul şi să o păstrezi pe doamna Macovei. Dar ce a făcut în campania asta mi-a displăcut. Ca ministru al justiţiei mă aşteptam la mai multă sobrietate, nu să o văd de mână cu domnul Băsescu, care îşi are latura sa demagogică, populistă. Mai ales, ieri…

BBC:Vorbiţi de Rusaliile de la Sibiu. Putem să cităm: „pe 19 mai poporul român a exprimat voinţa lui Dumnezeu”, a spus Traian Băsescu. „Vă garantez că ce s-a întâmplat pe 19 mai a demonstrat că viaţa mea nu mai este a mea, ci a dvs, şi trebuie să vă servesc atât timp cât sunt pe pământ”. Doamnă Doina Cornea, deci nu e vorba de două mandate. Serviciul public de care vorbeşte domnul Traian Băsescu cuprinde restul vieţii sale. Sunt acestea genul de cuvinte care vă provoacă emoţii?

Doina Cornea:Negative. Cuvintele acestea îmi provoacă un fel de silă, pentru că eu le-am auzit rostite şi de Ceauşescu, şi de legionari. Legionarii care foloseau religia, credinţa în scopuri politice. Păi asta a făcut şi domnul Băsescu. Eu nu vreau să-l fac legionar, pentru că sunt convinsă că nu există nici o atitudine a dânsului…A fost comunist, a fost pe urmă PD-ist şi acum e creştin-democrat, cu PD-ul împreună. Deci nu are tangenţe, ca ideologie. Dar ca metodă se foloseşte şi dânsul de naivitatea şi credinţa oamenilor, de Dumnezeu – valoarea supremă a creştinilor – în scopuri demagogice, în scopul de a câştiga simpatia electoratului. Aţi mai spus ceva ce mă sperie, eu nu ştiam în întregime citatul. Se consideră alesul lui Dumnezeu. Adică poporul român şi Dumnezeul l-au pus? Asta numai din gura lui Gigi Becali m-aş aştepta să aud. Şi o să slujească poporul – şi asta e echivoc – toată viaţa, el care este republican? Şi ce mă mai nelinişteşte foarte tare în privinţa caracterului demagogic, acum a descoperit domnul Traian Băsescu, aproape la sfârşit de mandat, că a fost ales ca să slujească poporul român? Ieri şi-a dat seama, la Sibiu, nu?

BBC:Există şi celălat fel de a vedea lucrurile. Să ne uităm peste apelul intelectualilor, primul dintre ele, datat 6 februarie. Sunt parcî 100 de semnături, printre care şi cea a domnului Liiceanu. Acea scrisoare poate că spunea şi lucruri adevărate. Luaţi chiar şi de-a valma, politicienii erau acuzaţi că s-ar fi rupt de-a dreptul de popor. Nu aţi trăit acest sentiment, în aceşti 17 ani?

Doina Cornea:Depinde care politicieni.

BBC:Cei mai mulţi dintre ei.

Doina Cornea:Politica în România nu se face cum se face în Occident. Politica în România se face în modul cel mai nemodern. Chiar şi în anii ‘90, când era domnul Coposu. Când era domnul Coposu, domnul Câmpeanu conducea PNL, politica lor nu consta în proiecte, a face proiecte. Eu am călătorit destul de mult în Occident. Acolo bătălia este pentru impozite mai mici sau mai mari, pentru subvenţii în agricultură – lucruri punctuale, care slujesc o categorie socială sau alta. Bătălia acolo se dă. Sigur că există şi acolo demagogie, este bătălie pentru voturi, dar pe baza unor proiecte, şi cei care câştigă cu anumite proiecte se străduiesc să le pună în aplicare, cât de cât. Ori la noi nu erau proiecte, nu erau. Şi asta a fost veşnica mea discuţie, de ce să-i atacăm pe liberali, că eu sunt creştin-democrată, sunt naţional-ţărănistă. N-are rost să ne luptăm între noi. Bătălia se dădea aşa. Pe urmă cu cu PSD-ul, sau FSN… Nu avea nici un sens, nimeni nu avea un proiect concret.

BBC:Poate că cetăţeanul e sensibil mai mult la vorbărie decât la proiecte.

Doina Cornea:Nu cred. Ia să vedem acum, dacă există un proiect solid făcut pentru ţărănime. Dacă sunt ajutaţi să-şi facă proiecte, dacă sunt ajutaţi să recunoască ce e rentabil pe terenul pe care îl cultivă. Dacă sunt ajutaţi chiar şi oierii, ciobanii. Văd că sunt lăsaţi să se ajute singuri, au făcut o asociaţie. Foarte bine, cinste lor. Vreau să revin puţin la perioada dinainte, când spuneam că pe Ceauşţescu noi l-am făcut. Chiar şi intelectualii, că nu am protestat, că nu am încercat să-l corectăm. Cât de cât, poate ar fi ascultat dacă ar fi fost mulţi, sute şi sute de intelectuali. Dar l-au corectat, într-un fel, muncitorii. Au fost mult înainte intelectualilor. Aduceţi-vă aminte Valea Jiului ‘77, Braşov ‘87, au mai fost prin Maramureş ţărani care au protestat, s-au grupat, s-au solidarizat. Iată, poporul poate că e mai conştient, instinctiv, să-şi apere interesele şi adevărul lor.

BBC:Lipseşte instinctul democratic mai degrabă la cei la care te-ai aştepta mai puţin, la cei cu carte, la cei care sunt îndrumătorii naţiei?

Doina Cornea: Da, da. Nu democratic, aş zice, de luptători, de lumini. Să fie premergătorii poporului, sau antemergătorii poporului. Dacă îmi daţi voie, eu aş spune un lucru care mie mi se pare foarte important. Nu mi se potriveşte republica.

BBC:Asta e discuţie veche. Veche de când?

Doina Cornea:De după ‘89, când a fost acceptată benevol de populaţia ţării, că înainte a fost republică forţată, impusă de Uniunea Sovietică. După ‘89 am avut câţi preşedinţi? Domnul Iliescu, domnul Constantinescu, pe urmă a concurat cu domnul Băsescu Năstase şi a pierdut… Două republici Iliescu. Şi-a schimbat tactica după dispariţia lui Gorbaciov de pe scena politică. Atunci ne duceam spre CSI. Pe urmă a început acest dublu joc, între Moscova şi Occident, dar nu l-a crezut nimeni, pentru că dublul joc totuşi se descoperă. Apoi domnul Constantinescu…

BBC:Vreţi să-l amintiţi?

Doina Cornea:Vreau să-l amintesc, pentru că în general suntem foarte nedrepţi. Eu nu spun că are acum cea mai bună atitudine, pentru că a devenit încrâncenat. I-am spus-o şi făţiş, când l-am întâlnit la Bucureşti. I-am spus că nu e bine, trebuie să fie relaxat. Ai pierdut, ai pierdut, şi gata. Dar dânsul a făcut lucruri foarte importante. Păi a fost primul preşedinte care a fost crezut de Occident. Ne-a reorientat, sincer. Toată lumea îl băga în seamă, era invitat… Alte relaţii cu structurile euro-atlantice. Domnul Constantinescu i-a pus bazele, chiar dacă nu a reuşit, nu a finalizat, nu a putut.

BBC:Şi republica lui Traian Băsescu?

Doina Cornea:Şi republica lui Traian Băsescu, mi-e tare frică dacă nu o să încercăm să-i îngrădim puţin, să-i corectăm greşelile şi gafele, va pierde credibilitatea şi ne va duce înapoi. Chiar şi din punct de vedere economic, situaţia asta nu mai poate dura. Din două motive. Odată, că dânsul unelteşte intrigi. Nu m-am ferit să o spun în presă. Creaţi conflicte – mă autocitez – ca pe urmă să le aplanaţi. Pură demagogie, nu? Şi în al doilea rând dânsul are aşa o sete de putere, care trebuie temperată, nu încurajată, încât sfarmă totul pe unde trece. Partide, organizaţii, se distrug. A reuşit să dividă şi UDMR-ul, care era o organizaţie foarte unitară, sau destul de unitară. A reuşit şi ultima fărâmă a PNŢ-ului să o împartă în două: unii sunt cu preşedintele, din calcul, şi alţii continuă să nu aibă încredere în Băsescu pentru că dânsul a distrus în 1997 PNŢ-ul.

BBC:Totuşi nu e o formă şi aceasta a lipsei de speranţă? Să ne reamintim, regele a fost fugărit pe şoselele ţării şi întors cu forţa la aeroport. Cum ar putea fi un proiect politic viabil, doamnă Cornea?

Doina Cornea:Revin. Republica categoric nu ni se potriveşte. Poporul nu este încă în stare să discearnă demagogia de proiecte reale, cu care vin toţi demagogii, mai puţin domnul Constantinescu. Deci se lasă păcăliţi, minţiţi, sunt în stare să-şi acorde votul unui Becali care îşi pune trei icoane pe perete, se aşează dedesubt, îşi pune picior peste picior şi fumează. Fumează! Deci un tablou perfect între diavol şi Dumnezeu. E şmecher cu banii lui. Îl ademeneşte pe mitropolitul Bucovinei, pe Înalt Preasfinţitul, ca să-l însoţească în campaniile lui populiste unde distribuie bani la elevi, nu şcolii. Cred că domnul Traian Băsescu, cu această ieftină afirmaţie de ieri de la Sibiu, câştigă inimile unei părţi a românilor: „vai ce bun e, uite, crede în Dumnezeu”. Şi domnul Iliescu îşi făcea cruci foarte mari în faza a doua. În a-ntâia era liber cugetător şi în a doua era mare credincios. Trebuie să distingem minciuna de adevăr. De aceea, în România de astăzi, ca şi în cea din trecut, că avem tradiţie, ne trebuie monarhie constituţională, sau parlamentară, cum vreţi să-i spun. Pentru că psihologic corespunde structurii noastre intime, sufleteşti. Pe de-o parte, eu am dezvoltat aceste argumente în cartea mea „Faţa nevăzută a lucrurilor”, unde consacru acestui subiect un capitol întreg. Românii sunt paternalişti. Vedem şi intelectualii. Cei o sută nu scapă de această trăsătură psihologică: ce ne facem fără preşedinte? Deci, avem nevoie de tradiţie, de permanenţă în primul rând. Monarhul e acolo, simbol al permanenţei. Dar nu are puteri discreţionare. Deci permanenţă pe de-o parte, dar nu ne trebuie numai permanenţă, lucrurile să îngheţe. Noi suntem un popor care vrea şi schimbare, vrea şi speranţă. Deci acolo e parlamentul care întreţine acest germene de schimbare de care avem nevoie.

BBC:Şi dacă acest fel de a vedea stabilitatea în viaţa publică din România nu este pe placul, nu este pe potriva felului de a gândi celor ce aparţin generaţiei internetului, ce a-ţi mai spune doamnă Cornea?

Doina Cornea:Nu mai spun nimic. Consecinţele o să le suportăm cu toţii, sau în primul rând ei, cei care nu înţeleg acest lucru. Dacă ne grăbim, este regele Mihai, care nu trebuie să se implice în viaţa politică, nu cade în atribuţiile lui. Nu ar face ce face domnul Băsescu. Există principesa Margareta. Constituţia din 1923 nu îi dădea dreptul să urmeze la tron. Sigur,pe principele Radu, mulţi nu l-ar accepta. Am auzit şi voci, pe care le-am pus la punct: „domnul Duda”. Păi zic acum nu mai avem dreptul să-i zicem domnul Duda, e principele Radu, recunoscut de casa Hohenzollern. Poate aş pleda pentru prinţul Nicolae, dar e cu semn de întrebare. Personal, eu nu ştiu cum a evoluat acest tânăr. Avea 7 ani când a venit la vizita aceea faimoasă de Paşte. Există şi această posibilitate. Totuşi, o echipă de istorici, cercetători, oameni de afaceri, ar trebui să pună în discuţie publică. Asta o spuneam în ultimul meu articol, să se discute. Ne întoarcem la popor, referendum… Ce e asta? Cea mai mare demagogie este această formulă, „ne întoarcem la popor”. Trebuie bine deschişi ochii asupra unei eventuale alegeri.