Archive for ‘mitropolitul turnator bartolomeu anania’

august 31, 2007

Încă o piesă în dosarul acuzaţiilor de colaborare cu comuniştii a mitropolitului Bartolomeu Anania

Fostul deţinut politic Ion Cârjă a publicat în periodicul “Acţiunea Românească” articolul intitulat “Răspuns unei scrisori a lui Valeriu Anania” (în numărul din octombrie-decembrie 1973, pag. 4 şi 5), care apărea în New York:

„Dragă frate de altădată Valeriu
Ţi-am citit scrisoarea adresată mie, publicată în numărul din 9 septembrie 1973 al revistei tale <>(păcat că nu am putut obţine textul scrisorii lui Anania- nota mea, Alexandru Petria). Nu este deloc rău scrisă. Ai meşteşugit-o cu acelaşi rar talent pe care ţi l-am admirat întotdeauna şi pe care nu mă sfiiesc să ţi-l recunosc în public. Dacă din punct de vedere al potrivirii vorbei (şi al respectării gramaticale – cu unele concesii republicane, RSR – în care te-ai dovedit tot atât de copios precum <> de la München), sclipirile mi-au plăcut şi m-au desfătat, am fost profund dezamăgit de eşafodajul ideilor în elaborarea trudită de Sisif, pe care te-ai angajat disperat ca să le aşezi sub o boltă proprie, dar fără aceeaşi iscusinţă a meşterului zidar Manole, pe urmele căruia păşeşti voiniceşte dar, din nenorocire, bătând mereu pasul din faza pre-onirică….
<> care duc la pieire, mi-am zis în gând, înainte de a păşi să aştern acest răspuns care, dintr-o oarecare modestie determinată, am fost obligat să îl condensez cât mai mult posibil. (…) Desigur, o recunosc, ai suferit mult şi pe nedrept în viaţă, incomparabil mai mult decât toţi foştii şi actualii fugari din ţară care te atacă. Îţi mărturisesc, cu toată sinceritatea, că nimeni de aici din afara frontierelor României, în afară de cei care am pătimit în închisorile comuniste, nu te pot judeca şi nu ne pot judeca de ceea ce am făcut acolo. Numai noi, exclusiv noi, care am fost închişi şi torturaţi acolo, noi între noi, da, noi ne putem judeca şi va veni ziua, odată, când o vom face-o în ţară, unde fiecare care a greşit va avea mare şansă să se dezvinovăţească. Şi atunci îi vom judeca şi pe aceşti nemernici de aici care se erijează, de la ei putere, în judecători a unor situaţii din ţară şi a martirilor. Aceştia, ţi-o spun cinstit, nu sunt vrednici să ne dezlege nici şireturile încălţămintelor noastre! (…) Dar, nu ne este permis, ca în numele unor suferinţe să ne luăm libertatea aici (sau în ţară) să întreprindem tot ceea ce ne convine, în mod egoist. Întrebării tale din scrisoare: <>, eu îţi răspund fără ezitare: NU! Trebuie să suferim până la capăt, dacă am fost cei aleşi pentru suferinţă. Am trecut din faza de suferinţă a închisorilor comuniste în faza de suferinţă a unui exil mai mult sau mai puţin dărâmat moral de veleităţi şi foşti politicieni corupţi şi corupători din trecut, precum şi de o reţea activă de agenţi comunişti ai Bucureştiului. Aceştia nu mai încap de noi. Aceasta pentru că unde suntem noi, la ceea ce am suferit noi, ei nu pot să ajungă. De aceea trebuie să ne dea la cap. Pentru noi nu este loc, numai pentru noi nu este loc. Pentru toate secăturile care li se aliniază, politicienilor din trecut şi agenţilor comunişti din străinătate, pentru aceia se află un loc de onoare şi un scaun bun. Tu, Valeriu, nu ai vroit să te ridici şi aici, ca în ţară, pe culmile ozonate ale luptătorului, unde te-am întâlnit pentru prima oară şi unde eram fraţi de ideal. Ai mers şi te-ai scurs cu duşmanii, prin breşe, pe poteci ocolite, pentru o onoare trecătoare şi un scaun vag de arhimandrit. A fost mai uşor, mai simplu şi mai folositor pentru interesele tale imediate. Oare numai cu atât ne putem umplea viaţa? (…) Nu eşti cinstit deloc, Valeriu, când afirmi că eu nu ţi-aş fi spus că eram în cursul scrierii unei cărţi, în care expuneam şi rolul tău din închisoarea Aiud. Ţi-am spus în repetate rânduri, încă din vremea când locuiam pe First Avenue, în apartamentul meu, pe străzile luminoase ale New Yorkului, oriunde aduceam vorba despre cartea pe care o scriam. Îţi mărturiseam durerea mea despre căderile la care am asistat. Nici tu nu ai încuviinţat faptele acelora care au siluit conştiinţe în închisori. Dimpotrivă, le-ai reprobat şi mi-ai numit mulţi <>, pe care i-ai aflat în cartea mea ultimă. Cât despre activitatea ta, tu mi-ai declarat, fără nici o referire specială din partea mea, că ai jucat un anumit rol în acel proces de reeducare. (…) Mi-ai vorbit cu patos şi încălzire crescândă, (ca şi când ai fi voit să te autoconvingi şi tu mai mult asupra tezei tale) despre misiunea pe care ţi-ai asumat-o de a apăra creştinismul ortodox, plivind legionarismul din sistemul de gândire teologică, disociind, cum spui tu, valoarea politică de cea religioasă. Prin urmare, eram perfect edificat cu poziţia pe care tu pretinzi că ai luat-o în procesul murdar al reeducării şi, mie personal, nu mi-ai spus nimic nou. Din acest punct de vedere, tu nu ai făcut decât să rostogoleşti în public, pe Anania din închisoare, sub o descripţie proprie, neinfamant nici pentru <>, nici pentru partidul comunist din ţară. (…)
Dacă nu ai fi mers prea departe cu mesalianţa ta, aşa după cum ţi-am spus la acel timp, eram dispus să îţi arăt ce am scris. (Manuscrisul ambelor volume era deja încheiat în anul 1966, când raporturile noastre mai erau încă amicale, şi când doream să mijlocesc un armistiţiu între tine, pe care te bănuiam a fi numit episcop şi episcopul Valerian, împotriva căruia porniseşi o campanie (ofensivă) de acaparare de parohii. (…) Desigur, chiar dacă afecţiunea noastră nu ar fi suferit deteriorări, eu totuşi nu aş fi scris ceea ce am scris că ai întreprins în închisoare, dar nu aş mai fi avut nimic de spus despre continuarea unor servicii pe care le faci cu mare râvnă regimului comunist de la Bucureşti, prin filiera bisericii. (…) Chiar şi în această ultimă <> ai câteva tangenţe favorabile regimului.
Într-un loc, zici <>. Oare chiar atât de naiv erai să nu fi bănuit ce planuri aveau cu noi criminalii din solda ministerului de interne? Oare aşteptai tu, să ţi se spună de către Crăciun, Nodeţ, Ivan, Chirilă, etc., ce planuri aveau cu noi criminalii din solda ministerului de interne? Oare aşteptai să ţi se spună de către ei, că ne dădeau spre citire Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi – Biblia hazlie, să ne distrăm cu ea? (…) În fine, ar mai fi să mai inserez numai câteva rânduri la acuzaţia ta, în baza căreia eu mi-aş fi pierdut independenţa, că nu mai sunt liber, că cineva mi-ar fi măsluit cartea, în drumul dintre mine şi tipografie.
Eu nu mi-am schimbat comandantul în străinătate. Am stat mereu şi stau mereu sub un singur comandant: Neamul Românesc. Acesta nu este personificat în străinătate în nimeni şi nimic, om politic, faţă bisericească, mit transplantat. Nu m-am simţit atras de nimeni dintre aceia pe care i-am aflat aici, care au sădit în decurs de trei decenii numai desbinări, dihonii, animozităţi şi bisericuţe. Am venit cu intenţia să colaborez cu oricine l-aş fi aflat pe o poziţie pozitivă, activă, pătruns de responsabilitatea istorică a timpurilor pe care le parcurgem. Dar buna mea credinţă a fost rău înţeleasă şi de aceea am ridicat Frontul Consiliului Naţional Român, care cuprinde oameni greu încercaţi din închisori, ţărani destoinici, oameni dintr-o bucată, nealteraţi de pizme, oameni liberi, cu picioarele pe pământ, câştigători cinstiţi ai pâinii lor de toate zilele. Cu aceşti, pe aceeaşi redută, şi cu alţii care ne sprijină nemijlocit, ducem aceeaşi luptă ca în securităţi unde am fost torturaţi, la Canal unde am fost ucişi, la închisori unde am fost batjocoriţi şi înflămânziţi. Oare nu vezi tu cum eu sunt lovit, la fel ca la securitatea Cluj unde am fost bătut cu răngile de fier trei săptămâni la rând, de câte trei ori la zi? Oare îmi este uşor să fiu azi surd de o ureche, din cauza bătăilor peste cap, cu palmele, tampoane, scaune, cisme? (…)
Ce interes crezi că aş fi avut să intru în tabăra episcopului Valerian Trifa? Oare nu acesta a contopit singura minoritate naţională românească, insignifiantă, la cele câteva milioane de Ruşi, care întotdeauna au căutat să ne asimileze biologic, cultural, religios? Ce interes aş fi avut să intru în tabăra episcopului tău Victorin, care pactizează şi serveşte de strapontină tuturor agenţilor comunişti din Bucureşti? Nu ai citit tu <> din 25 mai 1971, semnat de dr. Ion Cârja? Implicaţiile episcopiei misionare cu activităţile antinaţionale şi antipatriotice ale guvernului de la Bucureşti se invederează, chiar în ultimul timp printr-o declaraţie a mitropolitului Iustin Moisescu, făcută la Geneva. (…)
În scrisoarea ta afirmi, de repetate ori, că vrei să separi politica de religie. De ce, în fond, o combini mereu şi de ce atunci, faci exclusiv politică în <>, când ţii în braţe fariseismul unui mitropolit ca Moisescu, care apără un regim de teroare şi intoleranţă religioasă? De ce te fereşti să fii tu, omul de cultură, scriitorul, luptătorul naţional, fidel liniei pe care te-am cunoscut? (…) Omului îi este drumul spre lumină, spre libertate, spre universul larg ca cerul înstelat deasupra. Ţi-ai câştigat libertatea, foloseşte-o din plin! Am bâjbâit destul în întuneric, unde am viermuit. Nu mai avem timp să fim Scarabei, iubite frate de altădată, Valeriu.
Ion Cârjă”.