Archive for ‘Patriarhul Teoctist’

august 8, 2007

Patriarhul Teoctist, între acuze si laude desantate

Un editorial pe care nu trebuie sa-l omiteti. Scris nepatimas, care pune o oglinda in fata celor care vreau si pot sa gandeasca. Nu sunt de acord cu el 100%, însă asta ma priveste. Lecturati:

Bilant de patriarhi (de Gelu Trandafir)

Moartea Patriarhului a adus in discursul public problema mostenirii sale. Ce lasa in urma, ce merite a avut si ce neimpliniri…
In astfel de momente, reusim sa cantarim mai just omul si vremurile care i-au stat impotriva.
Reevaluam cu o mai dreapta masura si gestul de cainta din 1990 al Patriarhului Teoctist (l-a facut totusi, spre deosebire de alti ierarhi care se mandreau cu curajul de a nu fi fost martiri), dar si meritele care au urmat: a fost bun chivernisitor, dupa cum spunea Constantin Balaceanu-Stolnici, a pastrat unitatea Bisericii, a reinfiintat Mitropolia Basarabiei, l-a invitat pe Papa in Romania.
Dar terenul eliberat in aceste zile de patimile judecatilor extrem de severe a fost cotropit de avocati neaveniti ai decedatului Patriarh. Ideologi si culturnici ai regimului comunist si ai Securitatii incearca sa rescrie istoria recenta abia luminata de Raportul Tismaneanu.
In lectura lor, tacerile vinovate ale Patriarhului de dinainte de 1989 devin acte de eroism, iar participarea sa in anii ‘40 si ‘50 alaturi de statul comunist la reprimarea Bisericii Romane Unite cu Roma ar trebui trecuta sub tacere. Ei trag linie si, la bilant, gasesc lipsa doar o Catedrala.
Politicienii procedeaza asemanator. Diferentele de abordare tin de legaturile lor cu regimul comunist. Fostii slujbasi ai Partidului si Securitatii anatemizeaza Raportul Tismaneanu; ceilalti isi toarna cenusa in cap doar pentru ca nu ar fi fost vrednici sa ridice Catedrala si se angajeaza hei-rupist sa indeplineasca testamentul Patriarhului.
Astfel, pana acum, am evaluat mostenirea Patriarhului ca si cand Biserica ar fi doar una dintre multele institutii aflate in echilibru si confruntare (cu Presedintia, cu Partidul Comunist, cu Primaria Capitalei, cu Biserica Romei sau cea Rusa).
Nu am acordat deloc atentie tocmai misiunii primordiale a Bisericii, aceea de a ne conduce catre mantuire, nu am evaluat masura in care Biserica mai reuseste acum sa se impuna si sa ne faca sa traim in comuniune cu Hristos.
Am fi descoperit ca avem cea mai mare incredere intr-o institutie ce ne influenteaza in foarte mica masura conduita personala. Cateva exemple. Gospodinele reduc adesea credinta la a nu coase in zilele marcate cu rosu in calendar, dar nu uita sa consulte horoscopul.
Ginecologii recomanda chiuretajul cu usurinta cu care confratii lor dentisti prescriu scoaterea unei masele, dar se abtin de la avorturi de Pasti si de Craciun. Televiziunile ne ofera si show-uri erotice, dar si piosul spectacol al Patriarhului pe care l-au ridicat deja la ceruri.
Nu este simpla noastra ipocrizie (ar fi un pacat de marturisit si iertat la spovada). E mai degraba o atitudine schizoida, caci consideram perfect justificate atitudini contrare credintei pe care o marturisim.
Chiar am sentimentul de a fi asistat in aceste zile la un spectacol, acela al inmormantarii unui Patriarh, ca la un show care ne emotiona, dar nu ne privea personal si nu era de natura sa ne schimbe vietile. Ca si cum Patriarhul Teoctist nu ar fi fost liderul spiritual a unei majoritati covarsitoare a romanilor ortodocsi.
L-au petrecut frumos la groapa, cu bocete si salve, dar cati l-au ascultat pe cand traia?
Aceasta prapastie care se casca tot mai adanc intre credinta si viata este o mostenire pe care credinciosii si clerul trebuie sa o constientizeze.
Caci un neam campion la avorturi e greu sa se mantuiasca prin construirea unei Catedrale. E grea mostenirea comuna a nevredniciei unor ierarhi si a indaratniciei noastre de a nu ne lua in serios marturisita conditie de crestin.
Acum, la capatul a trei „mandate” – Iustinian, Iustin si Teoctist -, marcate de constrangerile si gravele compromisuri ale coabitarii cu regimul comunist ateu, Biserica are sansa de a deveni relevanta in primul rand pentru credinciosi, nu pentru politicieni sau oameni de stat.
Este o oportunitate pentru un raport despre starea credintei romanilor (dincolo de raportari triumfaliste privind increderea in Biserica) si pentru micsorarea distantei dintre Biserica si credincios si dintre credinta si fapte.
Romania Libera, Gelu Trandafir, 06 aug 2007

august 5, 2007

Un lingău la curtea patriarhului Teoctist

Ieri mă gândeam să postez despre Artur Silvestri, care a fost mentionat în presă ca un apropiat al defunctului patriarh, în contextul retagerii sale forţate la mănăstire în 1990, când a fost contestat de feţe bisericeşti doritoare de reformă în sânul bisericii. Vroiam să redactez un articol amplu despre acest colaboraţionist al regimului dictatorial, dar am gasit asta pe net-
Andrei Bădin: În spatele uşilor închise: „Agentul imobiliar” al comunismului#links .

Subscriu fără rezerve.
Alexandru PETRIA

august 2, 2007

Patriarhul Teoctist, stigmatizat in Raportul Tismaneanu

Citez: „ (…) Istoricii ortodocsi din vechea generatie au apelat la jenante mijloace de a ascunde detentia episcopilor uniti in manastirile ortodoxe in perioadele 1948-1950 si 1955-1970.
De altfel, partea cea mai dureroasa si delicata a memoriilor lui Iuliu Hossu este cea consacrata raporturilor cu ierarhia ortodoxa, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla consemnand cu o profunda tristete purtarea cinica si lipsita de pocainta a unor prelati ortodocsi, precum patriarhul Justinian Marina, mitropolitii Nicolae Balan si Iustin Moisescu, episcopii Nicolae Colan si Teoctist Arapasu.
Cu cel din urma, Iuliu Hossu a purtat mai multe discutii in contradictoriu atat la Curtea de Arges, cat si la manastirea Ciorogarla. Ierarhul greco-catolic noteaza ca, la 14 august 1956, a fost vizitat la Ciorogarla de episcopul vicar Teoctist si de Alexandru Ionescu, vicar patriarhal, care i-au adus trista veste a separarii de cei doi confrati, episcopii Alexandru Rusu si Ioan Balan.
Aceste intalniri sunt surprinse si de documentele organelor represive: spre exemplu, o nota a Securitatii din 12 septembrie 1956 consemneaza ca:
„din convorbirile avute cu Iuliu Hossu si [Ioan] Balan, se constata ca ei nu renunta cu nimic la credinta lor politica si religioasa. Hossu a declarat in fata episcopului T[eoctist] Arapasu, Al. Ionescu si I. Florea: «Credinta noastra este viata noastra. Atunci cand ni se va lua viata, atunci vom fi dezlegati de credinta noastra»”.
Atat Iustin Moisescu, cat si Teoctist Arapasu, succesorii patriarhului Justinian, desi faceau parte din tabere ecleziale rivale, au ajuns in fruntea BOR datorita loialitatii dovedite fata de conducerea Partidului Comunist, primul avand si o proasta reputatie de politruc.
Amandoi s-au remarcat ca sustinatori ai „luptei pentru pace”, tema favorita a propagandei comuniste, de fapt parte a discursului isteric antioccidental, in care au fost angrenati prelati si preoti, deveniti activisti in asa-numitele Comitete de Lupta pentru Pace.
Cateva documente descoperite foarte recent in fondul CC al PCR – Sectia Cadre, reprezentand fisa de cadre a Prea Fericirii Sale Parintele Patriarh Teoctist, indica cu claritate faptul ca apartenenta la aceste comitete a fost intr-un fel o conditie a ascensiunii sale catre cea mai inalta demnitate ecleziastica, a fost pretul platit pentru ca factorii decizionali de la varful PCR sa-l accepte mai intai ca episcop, apoi mitropolit si, in fine, in 1986, patriarh.
Faptul ca arhimandritul (si mai apoi episcopul) Teoctist a fost inca din 1948 mesagerul puterii politice pe langa episcopii greco-catolici aflati in detentie a avut urmari care s-au vadit chiar si dupa 1989, exacerband resentimentele multor clerici si credinciosi uniti.”


Decorarea post- mortem a patriarhului este o dovada ca Basescu a condamnat doar declarativ comunismul.
A.P.