Archive for ‘plagiat’

iulie 29, 2009

Plagiatorul

O reamintire. Şolohov, Şolohov…

Anul trecut, scriitorul Aurel Podaru din Beclean s-a aflat în centrul unui scandal. Se vorbea că ar fi plagiat din Şolohov, scriitor sovietic laureat al premiului Nobel, care a fost şi el, culmea!, acuzat de plagiat. Atunci Podaru a susţinut într-un e-mail care a ajuns şi la mine:

“Un pariu mult prea costisitor

Cum şi-o face omul cu mâna lui, nici dracul nu i-o poate face. Un proverb mereu actual. Mi-am făcut-o şi eu cu mâna mea. De bună voie şi nesilit de nimeni.Neavând, probabil, ceva mai bun de făcut, am pus un pariu. Cu prietenul şi scriitorul Ion Radu Zăgreanu. La un pahar de vorbă, ţin să precizez. Ce i-am propus eu? Că voi publica o proză care nu-mi aparţine, încercând astfel să verific două lucruri: câţi mă citesc şi, în al doilea rând, câţi dintre cititorii mei vor recunoaşte textul?Am bătut palma, deşi el nu mă credea în stare de aşa ceva (firesc, gândesc eu, pentru un om normal!). Dar pariul, e pariu. Am trecut la fapte. “Măreţe” fapte, să recunoaştem! Am luat un fragment din romanul “Donul liniştit”, de Mihail Şolohov (culmea ironiei, tocmai din celebrul scriitor atât de învinuit cândva de plagiat!), pe care l-am botezat Zăluda şi l-am publicat într-o revistă de cultură. Nimeni, nimic! Apoi l-am citit în cenaclu. Aceeaşi reacţie. Şi asta mi-a dat curaj. Curaj prostesc, fireşte. Cu gândul că voi câştiga pariul (mult prea costisitor pariu!), textul “meu” a fost inclus, la propunerea mea, în PRETEXTE. Antologie-dicţionar de scriitori din Bistriţa-Năsăud, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008. Am aşteptat reacţii. Scriitorii şi criticii literari fie că nu m-au citit, fie că n-au sesizat (apropo de “Starea prozei”, temă propusă spre dezbatere la întâlnirea scriitorilor din Filiala Cluj a USR, programată pentru 16-17 octombrie a.c.). Ele au venit însă de acolo de unde nici nu mă aşteptam. Un simplu ţăran din Runcu Salvei, dar cititor de literatură, a observat că, de fapt, e vorba de un fragment din Şolohov.Ceea ce nu am prevăzut eu a fost lipsa de reacţie a oamenilor din jurul meu. Rând pe rând, toţi au aflat, dar nimeni nu mi-a spus nimic ca să pot reacţiona, drept care am început să fiu considerat un plagiator de rând. Iată cum lucrurile au scăpat de sub control.Regret gestul meu, gândit îndrăzneţ într-un moment de euforie, care s-a dovedit a fi nebunatic şi riscant. Un gest care m-a determinat să iau decizia de a demisiona din Uniunea Scriitorilor din România, decizie pe care am comunicat-o deja conducerii Filialei Cluj a USR.Aurel Podaru”N-am crezut nici o secundă această argumentaţie cu care sper că nu v-am plictisit.

La furat din Albert Camus

În urmă cu câteva zile, făcându-mi ordine în bibliotecă, am găsit volumul de proză scurtă “Proasta de Claudia”, publicat de Podaru în 2004, la editura “Limes” din Cluj. La data apariţiei cărţii, mi-a plăcut scriitura directă, pe alocuri frustă şi poate de aceea extrem de credibilă. Chiar i-am spus lui Podaru părerea mea. Ca să-mi verific impresiile de lectură, să văd dacă rămân neschimbate după trecerea a 5 ani, am recitit textele. Numai că în urmă cu o lună am recitit şi “Străinul” lui Albert Camus, tot laureat al Nobelului. Şi iată peste ce am dat:

Din romanul “Străinul”, traducerea Georgeta Horodincă, ediţia RAO, 2002, pag. 20:“Cînd m-am trezit, Maria plecase. Îmi explicase că trebuie să se ducă la mătuşa ei. M-am gîndit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi place duminica. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul sărat pe care părul Mariei îl lăsase şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, pînă la prînz. Nu voiam să mănînc la Celeste, ca de obicei, deoarece, cu siguranţă, mi s-ar fi pus tot felul de întrebări şi nu pot suferi aşa ceva. Mi-am pregătit nişte ouă şi le-am mîncat direct din tigaie, fără pîine, pentru că nu aveam şi pentru că nu vroiam să cobor ca să-mi cumpăr.După-masă, m-am cam plictisit şi m-am învîrtit de colo pînă colo prin casă.”

Din “Proasta de Claudia”, pag. 101, povestirea “Gloria sempervirens”: “Când m-am trezit, Gloria plecase. Îmi spusese în ajun că trebuie să-şi aştepte o prietenă la gară. M-am gândit că e duminică şi asta m-a plictisit: nu-mi plac duminicile. Atunci m-am întors pe partea cealaltă în pat, am căutat în pernă mirosul pe care părul fetei îl lăsase acolo şi am adormit pînă la zece. Am fumat apoi, stând tot culcat, până la prînz. Mi-am pregătit două ochiuri şi le-am mâncat fără pâine, fiindcă nu aveam şi nu vroiam să cobor la restaurant ca să-mi cumpăr.După masă m-am cam plictisit şi m-am învârtit de colo până colo prin apartament.”

Din “Străinul”, pag. 22, aceeaşi ediţie:“Urlau şi cîntau în gura mare că clubul lor nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mîna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “da”, din cap.(…)Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, o dată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. L-am recunoscut printre alţii pe domnul distins. Copiii plîngeau sau se lăsau tîrîţi spre casă. Aproape imediat, cinematografele din cartier au revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărîte ca de obicei şi m-am gîndit că văzuseră un film de aventuri.”

În “Proasta de Claudia”, pag. 102, povestirea “Gloria sempervirens”: “Urlau şi cântau în gura mare că echipa lor de fotbal nu va pieri. Mulţi dintre ei mi-au făcut cu mâna. Unul chiar mi-a strigat: “I-am bătut”. Şi eu am făcut “Da”, din cap.Ziua a mai scăzut puţin. Deasupra acoperişurilor, cerul s-a înroşit şi, odată cu seara, străzile s-au însufleţit. Cei care fuseseră la plimbare se întorceau agale. Copiii plângeau sau se lăsau târîţi spre casă. De la cinematograf s-a revărsat în stradă un val de spectatori. Printre aceştia, tinerii aveau gesturi mai hotărâte ca de obicei şi m-am gândit că văzuseră un film de aventuri.”

Din “Străinul”, pag. 34:“Seara, Maria a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci, dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce să mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că e un lucru serios căsătoria. Eu am răspuns: “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte; cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După un alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zîmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători cînd va voi ea. “

În “Proasta de Claudia”, pag. 104-105: “Gloria m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că-mi este totuna,dar că puteam s-o facem dacă vrea. A vrut să ştie atunci dacă o iubesc. Am răspuns aşa cum mai făcusem o dată, că asta nu înseamnă nimic dar că, fără îndoială, n-o iubesc. “Atunci de ce mă iei de nevastă?” a spus ea. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri, ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da. Mi-a atras atunci atenţia că mariajul e un lucru foarte serios. Eu am răspuns “Nu”. Ea a tăcut un timp şi s-a uitat la mine în tăcere. Apoi a vorbit. Voia pur şi simplu să ştie dacă aş fi acceptat aceeaşi propunere venind din partea altei femei, la care aş fi ţinut în acelaşi fel. Am spus: “Fireşte”. Ea s-a întrebat atunci dacă mă iubeşte;cît despre mine, eu nu puteam şti nimic în această privinţă. După alt moment de tăcere, a murmurat că sunt ciudat, că mă iubea fără îndoială din pricina asta, dar că într-o zi am s-o dezgust din aceleaşi motive. Cum eu tăceam, neavînd nimic de adăugat, m-a luat de braţ zâmbind şi a declarat că voia să se mărite cu mine. Am răspuns că ne vom căsători când va dori ea.“
Cine mai vrea să caute şi alte dovezi care să ateste că Aurel Podaru este un plagiator, n-are decât. Eu le-am descoperit pe acestea absolut întâmplător, fiindcă m-a impresionat ultimul fragment, şi, citindu-l la Podaru, am avut impresia că-mi este cunoscut.
Alexandru Petria

Păreri critice despre Podaru:
„Lumea povestirilor lui Aurel Podaru este satul ardelean din chiar inima podişului (O fotografie veche, înrămată – n.n.). E adevărat, câteva din personajele sale, şi nu cele mai lipsite de interes, trăiaesc la oraş sau sunt intelectuali (…). Dar şi aceştia sunt nedesprinşi de matricea rurală, au ezitarea celor ce calcă pe un sol într-o privinţă străin. Astfel că un parfum frust pe un pământ reavăn se insinuează discret în fiecare povestire, indiferent de locul acţiunii. E, de fapt, amintirea reziduală, reminiscenţa încă neabsorbită, fotografia aproape ştearsă ce s-a imprimat în memorie.”
Radu Mareş

„La Editura Dacia a apărut volumul de proză scurtă “O fotografie veche, înrămată”, aparţinând scriitorului bistriţean Aurel Podaru. Este o proză de o simplitate deconcertantă în care şi ideile, şi cuvintele par abandonate în favoarea imaginii fotografice, nude, developate brusc pe retina celui care priveşte direct, fără să selecteze. Dar această simplitate, incredibil, le conferă un mister total. Citindu-i cartea, nu putem să nu exclamăm cu uimire: cum sunt lucrurile aşa cum sunt! Aurel Podaru prezintă atât de simplu, de smerit viaţa satului transilvănean, încât, aflându-te în afara acestei realităţi, ai senzaţia unei revelaţii (…) Îndrăznesc să spun că, prin simplitatea ei neobişnuită, cartea lui Aurel Podaru este chiar terapeutică.”
Dan Stanca

„Cele mai reuşite sunt paginile scrise cu umor (atunci când umorul este chiar umor şi nu o intenţie vagă). Se citeşte, de pildă, cu plăcere, schiţa Când vaca stă să fete (O fotografie vech, înrămată- n.n.), în care se evidenţiază diferenţa dintre modul de-a gândi al femeii şi acela al bărbatului. Femeia se dă cu capul de ceasul morţii să găsească o nouă sursă de lapte, pentru că “vaca furnizoare stă să fete”, în timp ce bărbatul nu se poate împăca deloc cu ideea că “arsenalul nuclear al Europei întrece de 2,7 milioane de ori potenţialul distructiv al bombei de la Hiroşima.”
Alex Ştefănescu

„… în fond Raul este un revoltat social, indignat de minciuna propagandei din sloganurile comuniste şi rămâne de neuitat scena în care una din pasagerele şi uşuraticele sale iubite nu se poate “iubi” cu Raul pentru că în cameră se află dominator şi mustrător portretul tovarăşului; o alta, mai cinică de data asta, după fiecare partidă de sex, fredona paranoic cântece ale entuziasmului comunist.”
Ion Buzaşi

„Faptul diurn, banal, capătă deodată o notă de suprarealitate care-l încarcă de semnificaţii nebănuite (O fotografie veche, înrămată n.n.). În aceată trecere dintr-un plan în altul e sugerată sau anticipată, presimţită fie prin dialogul lapidar, fie prin imaginea unei naturi dezlănţuite, fie prin tăceri. Starea de linişte, mai cu seamă, premerge ori însoţeşte aceste treceri: ”
Cornel Cotuţiu

„Coborârea lumii în vis, în tradiţie, superstiţie şi ritual apare ca motiv în povestirea Ca într-un vis, ca într-o poveste( O fotografie veche, înrămată – n.n.). Vechi credinţe se înlănţuie creând o atmosferă de fantastic, asemănătoare cu cea din proza lui V. Voiculescu.”
Simona Konradi

„Orăşenii lui Aurel Podaru dau imaginea unei lumi invadate de nenorocirea satului (O fotografie veche, înrămată – n.n.) Aşa cum oraşul lui Caragiale e o lume invadată de mahala. Autorul ironizează spiritul provincial, într-o permanentă tentativă de asalt. Şi pentru că el însuşi se include în spaţiul spiritual evocat, avem de-a face cu o autoironie ce duce la detaşarea necesară pentru ca proza, ea însăşi, să nu cadă în provincialism.”
Andrei Moldovan

„Povestirile certifică de la început un reviriment al prozei scurte. Măsura, rafinamentul, privirea hâtră din perspectiva adultă, nostalgia disimulată, ironia filtrată, dar – mai ales – harul de povestitor obligă la a nu mai lăsa cartea din mână (Proasta de Claudia – n.n.).”
Alexandru Jurcan

„Cu această carte (Proasta de Caluzdia – n.n.), Aurel Podaru face dovada unui prozator – dacă ţinem cont de economia şi tehnica scrisului – greu de imitat. A realiza profunzimea prin simplitate este un har care mereu ascunde ceva tainic, numai de autor cunoscut.”
Virgil Raţiu

„Acesta-i meritul tău, în primul rând, că povesteşti franc, cu o aparentă simplitate, frustă, atractivă, fermecătoare în cele din urmă în sinceritatea ei. Iar la un moment dat, cuprins de patima povestitului, îmbătat de-a dreptul, ca orice lup de mare ori de apă dulce, declari, tam-nisam: Faimosul nod de cale ferată sunt eu! Ba bine că nu! Când ieşi din bufetul gării Beclean, te crezi nod de cale ferată!”
Radu Ţuculescu

„De regulă de mici dimensiuni, povestirile lui Aurel Podaru (…) se înscriu pe linia prozei ardeleneşti, de la Agârbiceanu la Pavel Dan, faza transilvăneană a acestuia.”
A. I. Brumaru

noiembrie 14, 2008

Plagiat la Cotidianul

Se ia acest articol http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/northamerica/usa/barackobama/article3401168.ece. Şi o fătucă, Alina Anghel, o comite aici http://www.cotidianul.ro/50_de_lucruri_pe_care_nu_le_stiati_despre_barack_obama-64467.html. Furăciunea a obserbat-o un tip deştept-
http://moshcalifar.wordpress.com/2008/11/14/sursa-traducatoare-mica-sursa/.

octombrie 9, 2008

Prozator roman prins ca a plagiat din Solohov

Amănunte stupefiante aici https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/09/un-plagiat-aurel-podaru/

septembrie 18, 2007

Un caz de plagiat prostesc de presă

Amănuntele revoltătoare-
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=14033&art=35818&cHash=0f9abd32f8 . Ce merită ziaristul plagiator Gelu Florea?

august 10, 2007

Plagiat despre plagiat? Sau sărăcie de subiecte? Sau altceva…

Am găsit pe blogul lui Cristian Pătrăşconiu găzduit de COTIDIANUL:

„Ziua, Dilema Veche – o fi plagiat?

8 August, 2007 (13:55) Telegrafic de Cristian Pătrăşconiu

Va supun atentiei un link. Faptele sint sacre, comentariile sint libere. Si, aici, repet inca o data pentru cei – tot mai putini- care au probleme de intelegere, decente. Fara injuraturi si fara „iesiri in decor”.
P.S. Pentru cei care nu stiu „M.V.” e Mircea Vasilescu, redactorul – sef al Dilemei Vechi.”

Am găsit asta şi pe Media lui Comănescu:

“Ziua, Dilema şi Alexandra Mussolini

Postat in Presa scrisă de Iulian Comanescu pe 10 august 2007, la ora 12:13 pm
Pe site-ul “Dilema” găsesc două fragmente de text foarte, foarte asemănătoare despre Alexandra Mussolini. Primul, în ordine cronologică, e din “Dilema”, al doilea, din “Ziua”.
Ce ziceţi, e plagiat sau nu?”

Postarea lui Comănescu este plagiat sau nu? Sau denotă altceva…?
Alexandru PETRIA

iulie 7, 2007

Plagiator al prietenului care s-a sinucis?- 2

Republicăm acest articol la cererea unor cititori care nu au reuşit să citească numărul trecut al gazetei, care s-a epuizat rapid din chioşcurile de difuzare a presei şi din magazinele unde este distribuită Realitatea. Menţionăm că Nicolae Avram n-a dat nici un drept la replică pe subiect şi nici n-a publicat din poemele rămase la el de la Onişor, ceea ce spune multe. Încercati să vă puneţi în postura lui şi să vă gândiţi cum aţi fi acţionat. Fiecare are posibilitatea să judece. (REALITATEA)

Nicolae Avram din Beclean a crescut la Centrul de Plasament sau Casa de Copii, cum i se mai spunea, împreună cu un bun prieten de-al lui, Aurel Onişor, un băiat foarte talentat în ale poeziei care, după ce s-a căsătorit, s-a sinucis la o vârstă destul de tânără (douăzeci şi ceva de ani) lăsând manuscrisele sale amicului Nicolae Avram.
Prin 1997, când noi ne-am mutat la Beclean, soţul meu, Alexandru Petria, care auzise de acest poet, l-a rugat pe Avram să-i dea o parte din manuscrise pentru a le publica în revista “România Literară”. A vorbit cu redactorul şef al celei mai prestigioase publicaţii culturale din ţară, Alex. Ştefănescu, iar acesta a fost de acord, mai ales că era vorba de un poet mort. Dar Nicolae Avram întârzia să apară cu manuscrisele, împotriva înţelegerii, motivând că trebuie să le caute etc., deşi eram vecini şi venea des pe la noi. Am aflat că şi Avram luase mai multe premii la diferite concursuri naţionale după moartea lui Onişor, şi se lăuda că va publica o carte de poezie, dar mai are ceva de corectat la poeme. Nu după mult timp i-a ieşit, sub semnătura sa, volumul intitulat “Cântece de sinucigaş”, cu nişte poeme care te lăsau fără suflare la cât erau de bune (vreau să vă spun că sunt cititoare de poezie modernă şi am poeţi preferaţi: Ion Mureşan, soţul meu, Angela Marinescu, Viorel Moldovan, Adrian Mihai Bumb, Sorin Gârjan, Graţian Ilie Simion, Marta Petreu ş.a.m.d.). Între timp, Avram se angajase la cotidianul “Mesagerul” ca şi corespondent de Beclean. I-am citit articolele, în mare parte ştiri, tot în mare parte corectate de către cei de la redacţie (asta am aflat ulterior chiar de la directorul acestui ziar, Emil Dreptate). Uneori scria urechistic, nedocumentat, fapt pentru care a fost şi dat afară în final. Am avut de pe atunci o bănuială în ce priveşte manuscrisele şi un semn de întrebare, dar mi-am zis că nu se poate. Acesta ar fi un păcat strigător la cer. Mi-am impus că trebuie să uit asta şi să aştept să apară a doua carte, deşi, pe la colţuri, unii care l-au cunoscut pe Onişor mai şopteau câte ceva…
Dă Dumnezeu şi Nicolae Avram, ori în disperarea lui de a câştiga un ban sau vrând să ne copieze pe noi (i-a copiat soţului meu un articol din săptămânalul “Monitorul de Someş”, cu semne de punctuaţie cu tot, deşi el i-a zis să preia numai informaţia) a editat şi el un ziar. Şi apoi ţine-te să nu leşini. După ce că nu semnează un articol, în locul semnăturii lui apare semnătura bietei poete sud-americane moarte Gabriela Mistral, mai nou devenit Gabriel Mistral. Să nu pui tu semnătura pe articolele din ziarul tău… Să nu semnezi un editorial în propria gazetă, dacă eşti scriitor, este o violare a logicii…! Despre stilul materialelor din “Jurnalul de Someş” nici nu mai vorbesc. Cer şi pământ între metafore folosite în carte şi articolele din ziar. Greşeli de limbă la greu, contraziceri, lucruri rizibile. Mi-am zis că poate Avram ăsta s-a prostit şi mai tare… Era o justificare. În ultimul număr apare un titlu pe prima pagină: “Mafioţii, trimişi în judecată”. Este vorba de un grup de tineri infractori din Beclean arestaţi, pe care, acum un an, după ce au fost ridicaţi de DICOT, el, într-un articol al ziarului îi făcea oameni cinstiţi, dacă nu îngeraşi, şi că de vină era Procuratura, Presa şi Poliţia pentru că au fost deranjaţi. Şi altele, şi altele…
Dar stop! Am aflat de la un prieten că i-a ieşit şi cea de-a doua carte. Şi umblă-n stânga, umblă-n dreapta după carte, deoarece scriitorii din Beclean pe care i-am întrebat habar n-aveau. Mă întrebam ce a scris Avram în cartea asta de nu circulă.
Am găsit-o până la urmă. “Litanii pentru diavol” se numeşte, şi este postfaţată de un critic apreciat, Mircea A. Diaconu. Citind-o, am avut o dublă surpriză. În primul rând, poemele sunt bune, în mai toate se vorbeşte despre moarte, despre întâlnirea cu ea, cu metafore alese; în unele autorul vorbeşte despre o fetiţă. În al doilea rând, parcă unele dintre poeme sunt lucrate la două mâini. Este vorba de o actualizare ciudată, apar versuri unde nu-şi au locul: “ (O culesese poliţia politică din lanul de cânepă/ Pentru că-şi spălase amărăciunea în apele râului seara./ Fumase canabis, tăiase capetele/ Pruncilor săi/ Invocase cele treizeci şi trei de spirite astrale/ Din ordinul berbecului/ Negru”. (din volumul “Litanii pentru diavol”.
Vai, ce uitucă sunt: am uitat să precizez că în urma poetului care s-a sinucis a rămas o fetiţă, iar Nicolae Avram nu are copii, duce o viaţă tihnită alături de soţia lui şi, după felul cum arată, pare să să n-aibă drame majore. Iar criticul din Moldova, Mircea A. Diaconu, care nu cunoaşte povestea redată mai sus, spune: “Citesc poemele de acum ale lui Nicolae Avram ca pe nişte noi şi la fel de viguroase “cântece de sinucigaş””. Aurel Onişor s-a sinucis, Avram editează poeme.
Aurelia VLASIN

P.S. Cine deţine manuscrise de-ale lui Onişor este rugat să ne contacteze. Vrem să le publicăm, să realizăm ce n-a făcut prietenul său nedespărţit Avram în atâţia ani…

“… între sinucidere şi crimă!”

În urma apelului către cititori am intrat deja în posesia unor materiale interesante semnate de Aurel Onişor. Publicăm una dintre ultimele scrisori scrise de el, în anul morţii sale, adresată unui prieten, datată 18.08.1994, din care reiese că avea de gând să se sinucidă: “Anul acesta a fost o agonie lentă pentru un bolnav psihic, un an în care tortura psihică şi faptul că am înţeles de ce-s în stare unii pentru bani(…) m-au dus la o degradare psihică, şovăind între sinucidere şi crimă!
Totuşi recunoaşte că am îndurat destul de bine Agonia pe care tu nu o poţi înţelege încă, e drept drogîndu-mă cu 15-20 pastile de diazepam zilnic. Tu ştii doar, ai văzut.
Din poet sinucigaş!!!
Din sărac, cu casa dărîmată, muritor de foame!!!
Singur, cu o mamă bolnavă locuind temporar, fără casă într-un Spital de bolnavi psihici.
Tu m-ai încurajat, dar eu îţi spun serios, încurajările tale în astfel de situaţii sună exact aşa: “Curaj găină!! …că te tai!”
Încă nu înţelegi totul, eu am înţeles: “Cine moare azi, nu mai moare mâine!” Poate într-o zi vei înţelege şi tu: ”Curaj găină!!…că te tai!”
Oricum Dumnezeu hotărăşte ce e de înţeles, şi ce nu!
Nu e groaznic cînd alţii beneficiind de toate, îţi zmulg şi bucata ta de pîine (viaţă)?
Nu ştiu ce va fi! Tu ai o singură datorie uşoară toate aceste foi să le prezinţi în cazul unei nenorociri domnului doctor Neacşu, pe care-l respect.
18-08-1994”
Aurelia Vlasin
(texte publicate alăturat în numărul din iunie- iulie al lunarului Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

martie 12, 2007

Ceva este putred

Azi, “Ziua” a publicat iar un articol în care este acuzat de plagiat Gabriel Liiceanu. Dacă a “ciupit” din alţii, să-i fie ruşine. Pînă acum, polemica este la un nivel mocirlos, patetic pavlovian, îndeosebi la fanii directorului de la “Humanitas”. O aplecare meticuloasă asupra textelor infierate ar despărti apele. O aplecare cu sânge rece, chirurgicală.
A.P.