Cum să vinzi un politician?

Adică imaginea lui, mai exact, în perioadele de campanie electorală și de după. Ca detergenții, televizoarele și vibratoarele. Plus ceva necuantificabile, cum sunt iluziile, speranțele, pe deasupra. Cartea Corinei Barbaros, Marketingul politic. Repere teoretice și strategii de acțiune, editura Adenium, 2014, încearcă să răspundă detaliat la întrebare, plasând pe-o armătură teoretică exemple concrete. Lucrarea este utilă consultanților politici, studenților, jurnaliștilor și, desigur, actanţilor politici – „produsele” acestui soi de „comerţ”. Sunt detaliate mai multe modele de marketing-Niffenegger, Reid, Lees-Marshment, Harris, Newman și Ormrod. Numele, dacă nu vă spun acum nimic, vă vor fi familiare după citirea volumului.

Barbaros bifează, în capitole, aspectele vitale ale chestiunii: structura imaginii candidatului, construirea brandului politic, rolul emoțiilor în politică, ce e de făcut într-o campanie electorală (de la stabilirea sediului de campanie la constituirea echipei de campanie), poziționarea pe piața alegătorilor, întâlnirile cu alegătorii, aparițiile publice, influența rețelelor sociale, a materialelor tipărite, advertisingul televizat și radio, dezbaterile televizate, site-urile și blogurile de campanie. În final, se insistă pe „marketingul politic ca instrument al unei bune guvernări”.

„Dezvoltarea și inovațiile din acest domeniu sunt dependente(…) de sistemul politic, de reglementările juridice referitoare la partide, de finanțarea partidelor, de mediul audiovizual, precum și de dezvoltarea mass-mediei și a altor tehnologii de comunicaţii”, concluzionează universitara ieșeană, cu țintă la ce va urma.

Vă rețin cu încă o observație interesantă a autoarei: „Strategiile de marketing politic se vor orienta prioritar către cei nehotărâți, atât în timpul campaniilor electorale, cât și în timpul guvernării.”

Dincolo de caracterul științific, în logica prezentului, cartea de față primește un spor de atractivitate fiindcă ne aflăm într-un an electoral.

Alexandru Petria

Un portret excelent al lui Ion Ratiu

Poate si fiindca sunt scarbit de politicienii romani, de toate culorile- ca sa nu fie loc de interpretari, ieri mi-am adus aminte de Ion Ratiu, pe care am avut onoarea sa-l cunosc, in perioada in care am lucrat la Cotidianul. Nu stiu cum, n-am scris niciodata despre el. Azi, interesant, citind din romanul Iluzoria vulpe a fericirii, de Doina Popescu, am gasit un fragment in care este descris excelent regretatul fruntas taranist: “Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.”

 

22 recomandă În linie dreaptă

Dorin Tudoran a arătat într-o serie de postări nemerniciile celor de la site-ul În linie dreaptă.
ILD apare în lista de bloguri recomandate de revista 22. Am aflat că în proxima ședință a GDS se va discuta opțiunea eliminării ÎLD de pe lista cu pricina, spre a se evita trimiterea unei semnalări la Bruxelles. Părerea mea este că opțiunea va cădea la vot. Un prim semn este textul din Contributors în care Volodea apară ÎLD. Asta spune ceva mai mult decât că IDL este un cuib de idioți…

În poza de mai jos, de stânga la dreapta, sunt trei intelectuali pretinși subțiri, pozând alături de doi inși de la site-ul imund amintit.

Mesajul lui Crin Antonescu pentru Zilele revistei Tribuna

Președintele Senatului a trimis un mesaj extrem de interesant pentru participanții de la Zilele revistei Tribuna, care au avut loc la sfârșitul săptămânii trecute, la Cluj. E o reală plăcere să descoperi că mai sunt și politicieni interesați de evoluția unei reviste culturale. Aveți în pdf textul lui Crin Antonescu -antonescu crin mesaj tribuna

În foto sunt cu marii critici literari Gheorghe Grigurcu și Alex. Ștefănescu la Zilele Tribuna.

Nu sunt tâmpit. Tu ești?

Toată discuția din jurul exploatării aurului de la Roșia Montană este reductibilă la două întrebări. Suntem tâmpiți? Acceptăm pasiv să fim luați de tâmpiți?

Dau deoparte bla-bla-ul ecologist, cât și proiecția coborârii raiului financiar asupra României, sub mirul corporatiștilor, în legătură cu începerea scoaterii aurului din pământ. Nu că nu-s interesante, nu că nu ar devoala jocurile teleghidate obscur ale personajelor prinse în horă și mentalitatea de supușenie ce bântuie degrabă capetele mioritice când vin în contact cu ceva străin.

Aleg simplificarea ca să evidențiez esențialul din noianul de fum parazitar. Și ce rămâne? Certitudinea că acolo există aur și problema dacă merită sau nu extras.

Variantele de exploatare susținute de politicieni, cu nesimțire de Traian Băsescu și, dându-și cu stângul în dreptul, de către Victor Ponta denotă o logică aiuritoare. Dacă nu o interferență acută cu zona penalului. Cum să marșezi cu o redevență meschină, când zăcământul este al României, și să accepți să te procopsești apoi, peste ani, cu o gestionarea unei complicate probleme ecologice? Pentru ce, pentru o redevență sub 10%? De ce nu, de exemplu, 80% statul român, restul investitorul? De ce nu se înființează o firmă cu 100% capital de stat? Dacă afacerea cu datele avansate de politicieni este curată, înseamnă că ei sunt fără doar și poate tâmpiți. Dacă nu, că aceștia ne consideră pe noi tâmpiți dacă o înghițim.

Eu nu sunt tâmpit. Tu ești?

Alexandru Petria

Adrian Suciu:”Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani”

De vorbă cu scriitorul Adrian Suciu

 

 

– Adrian Suciu, ne cunoaștem de-o grămadă de ani. Ai imagistic decupajul unui nonconformist în viața publică. Dar parcă te-ai cumințit…

 

– Alexandru Petria, ne cunoaştem de o grămadă de ani şi am făcut o grămadă de lucruri împreună dar, dacă ţi se pare că m-am „cuminţit”, nu mă cunoşti suficient de bine sau dai dovadă de un deficit în interpretarea istoriei noastre comune. Dacă mă cunoşteai suficient de bine, puneai altfel întrebarea. „…Dar parcă te-ai cuminţit… Asta seamănă cu liniştea de dinaintea furtunii. Ne pregăteşti ceva?” Cam aşa ar fi trebui să sune întrebarea şi eu aş fi răspuns pozitiv la ea, fără să intru în detalii.

 

– „Parcă” ți-a dat loc de întors, te alinți. Mai bine încearcă o descriere a vieții literare românești. În așa fel încât să nu casc, marca Suciu.

 

– Viaţa literară românească în care trăiesc eu e frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu, există generozitate, bine, adevăr şi frumos. În viaţa mea literară, oamenii au suflete vii, poezia e rudă de gradul I cu Divinitatea şi oamenii pot să bea împreună la masă privindu-se în ochi. Am descoperit secretul unei vieţi literare româneşti perfecte: mă înconjur doar de oameni vii, care îmi plac şi în prezenţa cărora mă transform permanent şi, în privinţa celorlalţi, îmi trăiesc viaţa ca şi cînd ei ar fi murit deja. În viaţa mea literară românească sînt scriitori interesaţi de devenirea lor umană, nu de tinichele şi căcaturi. Dispreţuiesc profund orice alt orgoliu decît cel creator. Am fost toată viaţa un lup singuratic şi detest găştile. Dar, mai presus de toate, îi ignor cu mare voluptate pe toţi cei care afirmă public că ei ştiu ce e literatura şi cum se face ea! E plină viaţa literară românească, în accepţiunea pe care o dai tu sintagmei, de asemenea oameni, de inşi care ies în piaţa publică dîndu-ne, cu suficienţă belferească, sfaturi definitive despre ce e şi ce nu e literatura, despre ce şi cum trebuie să scriem. În literatură nu trebuie nimic niciodată! Eu mă îndoiesc în fiecare zi de tot ce ştiu despre literatură şi mă rog lui Dumnezeu să mă ferească de ispita certitudinilor. Aşa se trăieşte în viaţa mea literară românească. Cealalaltă viaţă literară românească nu mă interesează şi nu-mi bat capul cu ea.

 

– Scrisul sau trăitul cotidian. Ce e mai important pentru tine?

 

– Nu fac decît o diferenţă conjuncturală între ele. Trăiesc poetic şi creez ca un locatar al cotidianului.
– Ești mulțumit de ce ai realizat până acum?

 

– Nu. Sub nici o formă.

 

– Care dintre cărțile tale crezi că-l reprezintă mai deplin pe scriitorul Adrian Suciu?

 

– Nici una. Eu mă despart violent de orice carte pe care am publicat-o, o neg, o ignor şi merg mai departe

 

– Ai avut un diferend anul trecut cu Nicolae Manolescu. Era să fii dat afară din Uniunea Scriitorilor… Cum vezi ce se întâmplă acum în Uniunea Scriitorilor, fiind și an electoral, de alegere a conducerii?

 

– Sînt singurul scriitor a cărui excludere din USR a fost cerută public în ultimii ani. Pentru delict de opinie. N-am niciun conflict cu Nicolae Manolescu, eu am atacat Sistemul pe care îl întrupează dumnealui. O reluare a argumentelor de atunci ar fi şi utilă şi perfect inutilă. Fapt e că USR este, în acest moment, o organizaţie stalinistă, de tip închis, măcinată de corupţie, funcţionînd în minciună, într-o scădere dramatică de prestigiu şi perfect incapabilă să reprezinte interesele breslei. Faptul că Nicolae Manolescu şi acoliţii săi se simt complet nevinovaţi în această privinţă poate ţine doar de nesimţire sau de un optimism maladiv. Sînt membru al USR, premiat de USR, voi continua să critic organizaţia din interiorul ei ori de cîte ori voi considera că e cazul şi, dacă nu le place de mine, n-au decît să mă excludă şi să tranforme USR într-o asociaţie a pupincuriştilor! În altă ordine de idei, la cum arată acum USR, o singură concluzie se impune de la sine: scriitorii români îşi merită soarta. N-am să spun mai mult, n-au decît să se aleagă ei între ei la Congrese formale, cu rezultate pregătite şi ştiute de dinainte, n-au decît să-şi închipuie că ce fac ei acolo e important. Eu am treabă.

 

– Scrii poezie și proză. Vorbește-mi despre receptarea cărților tale.

 

– Exact mîine pleacă spre tipar „Un roman de rahat”, ediţia a doua. Prima ediţie s-a epuizat în trei săptămîni de la lansare şi pare a fi cel mai bine vîndut roman românesc al anului 2013. Nu am nici o grijă şi nici o preocupare privind receptarea, am doar plăcerea de a ajunge la cititori şi plăcerea de a interacţiona cu ei. Dacă adaugăm la asta voluptatea scrisului, e suficient.

 

– Ai tabieturi la scris? Femeile nu le-aș așeza la tabieturi, totuși…

 

– Nu am tabieturi legate de scris. Scriu oricum, oricînd, oriunde, din orice poziţie şi în orice stare.

 

– La ce lucrezi acum?

 

– Pe plan personal, lucrez la un nou roman. Pe planul vieţii literare româneşti în care trăiesc eu, continuu să girez, la Editura Grinta, colecţia Poezia 9, în care am debutat pînă acum doisprezece poeţi români contemporani, unii dintre ei depăşind deja faza promisiunilor literare. Luna aceasta debutez, tot ca editor, cu o colecţie de poezie sub titulatura Poezia vie, la Editura Herg Benet din Bucureşti şi am marea plăcere de a inaugura colecţia cu un volum fabulos al lui Valeriu Mircea Popa, volum pe care orice iubitor de poezie ar trebui să îl aibă în bibliotecă. Între timp, am devenit şi preşedintele Asociaţiei Culturale Direcţia 9, una dintre cele mai dinamice iniţiative culturale private din România. E suficient, că mai am şi alte lucruri de făcut.

 

– Adi, încerci un Top 10 al poeziei românești?

 

– Nu. Detest topurile literare de orice fel. Şi mi-e milă de cei care au o viziune concurenţială asupra poeziei. În ce îi priveşte pe contemporani, eu spun tot timpul că cea mai mare curvă e posteritatea şi că e bine să aşteptăm să murim ca să vedem care am fost mai mari si care am fost mai mici!

 

– Te-ai mutat din Cluj în București. Nu ți-e dor de ce ai lăsat în urmă? A meritat? Nu regreți renunțarea la gazetărie?

 

– Există două emoţii pe care m-am educat să le evit: speranţa şi regretul. În feluri diferite, dar pornind din aceeaşi rădăcină, ele reprezintă o capcană. Lucrez cu datele realităţii şi îmi trăiesc viaţa fără milă şi fără iluzii.

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Apărut în Tribuna, nr. 259, 16- 30 iunie 2013

 

 

 

Ar putea să se numească Mircea Cărtărescu

O curvă talentată se regulează selectiv, inclusiv cu politicieni. Cu timpul, prinde drag de aceștia, nu-și imaginează răsăritul și apusul soarelui în absența lor. I se lipesc banii de cont asemeni purecilor de câine, e cunoscută, merge la petreceri, e cineva. Numai că, na, peste țară au dat niște alegeri, clientela truditoarei noastre nu mai e la putere, le-a pierit cheful de escapade în patul ei larg, ca umilința șefilor de la Patriarhie. Noii veniți strâmbă din nas când o zăresc. Doar știu ce oral performa cu adversarii, cât de vocal mima orgasmul, cât le lăuda potența. Văzându-se fără mușterii politicieni, banii intră la apă, femeia începe să se victimizeze în dreapta și-n stânga, își smulge părul din cap. Mai că plânge. Se oprește la concluzia ca țara n-o merită. Extraordinarele-i abilități n-au cum să fie deslușite de mocofani. Curva ar putea să se numească Mircea Cărtărescu.

Gheorghe Grigurcu: “Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii“

– discuție cu Gheorghe Grigurcu

Alexandru Petria: Cînd mă gîndesc la dumneavoastră, stimate domnule Gheorghe Grigurcu, mintea îmi fuge la Clint Eastwood. Nici vorbă de asemănarea fizică, desigur. Ci îmi păreţi, ca şi multe din personajele celebrului actor american, un “lup singuratic”…

Gheorghe Grigurcu: Iată o comparaţie la care nu mă aşteptam în ruptul capului. Eu şi… Clint Eastwood! Acesta joacă într-adevăr de multe ori rolul unui “lup singuratic”, dar într-un stil… american. Solitudinea are şi o amprentă naţională, nu găsiţi? Cea pe care o ilustrează Clint Eastwood nu e una introvertită, autoscopică, ci legată de condiţia unui “om între oameni”, care se simte stînjenit din pricina semenilor. Un cunoscut romancier american, Henry Miller, scria: “Dintre toate fiinţele terestre, omul e cel mai singur. Cu atît mai solitar cu cît e mai înconjurat de cei din rasa lui”. În condiţiile imanente ale spaţiului său, cucerit treptat, anevoios, singuraticul american e un explorator, un aventurier. Dîrz, fire de luptător, s-a deprins cu pistolul (o seamă de pistolari au căpătat o aură legendară) şi nu cu introspecţia. În schimb francezii reprezintă o solitudine, ca să zic aşa, mondenă. De regăsiri doar intermitente ale intimităţii eului relaţionat social, pretinzînd o comunicare convenabilă, singurătatea prelungită, dramatică nefiind de bonton. Vauvenargues o caracteriza drept “o dietă a spiritului mortală cînd e prea îndelungată”, după cum Valéry pune punctul pe i afirmînd că “un om singur e totdeauna în proastă companie”. Să ne gîndim la Proust care a fost eminamente un “om de lume”, frisonat de constatarea ierarhiilor sociale, a snobismelor pe care le-a analizat, punîndu-se el însuşi în cauză, cu o perspicacitate tangentă la genialitate. Atunci, unde am putea vorbi de o singurătate care angajează “în forţă” fiinţa interioară, care devine un resort al creaţiei? Mai curînd la germani, la ruşi. Muzica, filosofia, lirica în care au excelat germanii găsesc acoperire într-un aforism al lui Schopenhauer, care desemnează singurătatea ca fiind “soarta spiritelor superioare”. După cum marii scriitori ruşi au oferit cele mai profunde sondaje ale fiinţei, graţie solitudinii religioase a lui Tolstoi şi a celei religios-demonice a lui Dostoievski. Dar la români? Aici lucrurile sînt amestecate. Dacă la un Eminescu, la un Blaga, la un Bacovia (“nordicii” noştri) triumfă solitudinea dureroasă, la un Arghezi, la un Ion Barbu avem a face cu o ambiguitate, cu o apropiere de lume datorită pitorescului inclusiv de expresie. Practica unui limbaj colorat, sarcastic nu e oare o mişcare a deschiderii spre exterior, id est o nervozitate a solitudinii ce ar vrea să-şi înceteze “dieta”? Dar dvs. voiaţi probabil să vă vorbesc şi despre modesta mea persoană. M-am aflat, mai toată viaţa, între două tipuri de singurătate care s-au potenţat reciproc. Una nativă, alta impusă de împrejurări. Singurătatea dată cutez a presupune că ţine de o fibră “nordică” ce m-a îndrumat către o evadare în mine însumi, în acea perspectivă a trăirilor care pune în paranteză prezentul, bizuindu-se pe trecut şi pe viitor. Pe un viitor nutrit de energia neconsumată a trecutului, o formă de trecut ideal în care m-aş putea recunoaşte. Trecutul şi viitorul: timpuri trase în ficţiune, reprezentînd o similiestetizare existenţială. Să fie astfel vorba de singurătate ca de-o ipostază strict egotică, închisă? De o noncomunicare? Nu cred, întrucît solitudinea proprie poetului configurează limbajul liric, factor ce caută a se sustrage prezentului, dar, oricum, un limbaj. Dacă autorii de tip “sudic” aţîţă, provoacă timpul prezent printr-o manieră spectaculară, nu o dată extravagantă, (suprarealiştii aparţin acestei categorii), “nordicii” îl prefac în tensiuni ale aşteptării. Emoţia lor specifică: nostalgia. În primul caz e o singurătate libertină, în al doilea una fidelă sieşi. Evident, contează şi circumstanţele vieţii unui scriitor. În situaţia mea, dovedindu-se de atîtea ori neprielnice, acestea au avut totuşi generozitatea de a-mi favoriza ceea ce am numit singurătatea nativă.

– Să ne întoarcem în timp. Aţi fost refugiat de două ori, în două cotituri ale istoriei. Ce au lăsat în urmă aceste ruperi de locurile unde aţi trăit? În viaţă, în scris.

– Da, am cunoscut în copilărie două refugii. Unul din Ardealul de Nord, în 1940, altul din Basarabia, meleagul meu de baştină, în 1944. A fost o invazie timpurie a prezentului în viaţa mea, zdruncinată la un mod care m-a făcut pesemne şi mai rezervat faţă de acest timp “regal”, aşa cum îl socoteşte un poet spaniol, însă pentru umila mea persoană, opresiv. Amintirile din Basarabia pe care am părăsit-o definitiv la 8 ani au dulceaţa paradiziacă a începutului de viaţă, cînd temporalitatea nu e încă divizată, formînd un conglomerat feeric. Nimic de atunci n-am impresia că ar constitui un rest inutil, un rebut, totul se încarcă într-o memorie afectivă cu caracter vital, precum un organ al corpului nostru. La fel s-a întîmplat cu zilele petrecute în Ardeal, la Gheorgheni, unde, în pragul unor evenimente triste ale istoriei, am locuit un an. Necazurile s-au înmulţit în 1944, cînd am ajuns la Târgu-Jiu (Amarul Tîrg de mai tîrziu!) şi, ulterior, într-o comună gorjeană, Peşteana-Jiu. Au continuat la Oradea, unde am urmat liceul, între 1950-1954. Goma vorbeşte despre un fapt cunoscut şi de mine şi anume atitudinea neprietenoasă a unor “regăţeni”, oameni ai locului, cu casa, masa şi rosturile lor îndeobşte încă neatinse, faţă de noi, refugiaţii, victime ale acelor vremuri de restrişte. Îmi sună încă în auz acest cuvînt peiorativ, aplicat nu o dată cu ciudă unor nefericiţi. Desigur, îndată după război exista o criză economică, nivelul de trai al majorităţii locuitorilor ţării a coborît, însă refugiaţii se vedeau loviţi de soartă într-un chip aparte. Plecaţi de acasă în grabă, cu doar cîteva geamantane, am fost nevoiţi a ne vinde puţinele lucruri pe care le mai aveam, tacîmuri, feţe de pernă, rochii ale mamei, pentru a ne procura mîncare. Bunica spăla rufele unor militari sovietici… De la Târgu-Jiu ne-am mutat, cum spuneam, la Peşteana-Jiu, unde tatăl meu, inginer agronom, primise serviciu. Cultivînd legume pe o mică suprafaţă de teren din preajma casei (oficiale) în care ne-am stabilit, crescînd cîteva păsări, situaţia ni s-a mai ameliorat întrucîtva. Însă mă umilea starea de inferioritate în care mă aflam chiar faţă de colegii mei de şcoală. Toţi (marea majoritate era alcătuită din copii de ţărani săraci) aveau o casă proprie. O curte, o gospodărie. Adesea şi o mică livadă şi un petec de pămînt. Erau proprietari. Noi eram nişte venetici. În acel moment simţămîntul de proprietate era încă foarte dezvoltat, precum un element determinant pentru calitatea unei persoane. Nici la Oradea, destulă vreme, lucrurile n-au mers bine. Ca licean, locuiam împreună cu părinţii şi cu bunica, toţi patru într-o singură odaie igrasioasă. Bunica şi tata dormeau pe jos. Niciunul, din cîte ştiu, dintre colegii mei de clasă nu păţise aşa ceva. Într-o bună zi, unul din ei a vrut să-mi facă o vizită. L-am zărit pe fereastră şi nu i-am deschis uşa. M-a văzut şi el şi a rămas supărat pe mine, nedîndu-şi probabil seama că mi-a fost ruşine să-l primesc în mizeria noastră. Abia cînd devenisem student la Cluj, ne-am mutat într-o locuinţă mai “onorabilă”, cu două camere, dar fără baie şi fără toaletă în interior, în care am rămas pînă la reîntoarcerea, lipsită de glorie, în Amarul Tîrg, în 1978. Să mai continui? Ca student al Şcolii de literatură din Bucureşti, m-am pomenit exmatriculat după numai un trimestru, ca “duşman al poporului”, pentru că-i vizitasem pe Tudor Arghezi şi pe fosta soţie a lui E. Lovinescu. Ca student la Universitatea din Cluj, neîndoios rău văzut şi acolo pentru relaţiile cu Blaga, am fost aşijderea exmatriculat pentru cîteva absenţe la plicticoasele ore de marxism-leninism şi reprimit numai după ce autorul Spaţiului mioritic a făcut un drum pînă la decan. Deşi am luat, în ultimul an de studenţie, premiul întîi pe ţară, n-am obţinut, la terminarea facultăţii şi nici mai tîrziu, nici măcar un post de portar la vreo instituţie culturală a oraşului de pe Someş (poetul, mult preţuit de mine, Aurel Rău ştie cum stau lucrurile)… Bucuros, la un moment dat, că am ajuns redactor al revistei Familia, la reînfiinţarea ei, în 1965, m-am trezit scos din funcţie, proiectat în şomaj pe o perioadă de nu mai puţin de 16 ani. Pe deasupra silit să părăsesc Oradea, întrucît am indispus “organele” prin cîteva scrisori de protest înaintate lor. Motivul, unicul motiv invocat? N-am scris nimic despre partid şi despre “tovarăşul” Ceauşescu… Ce-au însemnat aceste “ruperi” de locurile unde am stat de-a lungul vieţii, v-am povestit pe scurt. Ce-au însemnat în scris, vă poate spune scrisul meu însuşi.

– Dacă excelezi în mai multe specii literare, dintr-o lene sau comoditate a evaluării probabil, lumea literară românească ţine să încline balanţa spre una, neglijînd-o pe cealaltă. E o prostie şi o nedreptate. Sînteţi un poet extraordinar, însă în percepţia publică are întîietate criticul literar Grigurcu. Vă mărturisesc că am citit prima dată poeme de-ale dumneavoastră cînd eram în liceu, din paginile revistei “Convorbiri literare”.

– Cum v-aş putea contrazice în privinţa “balanţei” arbitrar înclinate? Cum aş putea să nu admit că, în principiu, se comite astfel o “nedreptate”? În cazul meu, poate că a constituit o eroare scrisul critic, cultivat insistent, care mi-a împins mai la margine poezia, chemarea, mărturisesc, precum şi silinţa mea literară dintîi, obiectul debutului editorial. Un confrate mai tînăr, Nicolae Coande, nota în acest sens: “nu se ştie pe cine iei la drum”! Şi n-avea dreptate? Nu era mai bine să am o singură “direcţie de înaintare”? Aşa cum am mai explicat, mi s-a părut că a fi critic poate fi o eventuală profesie, pe cînd a fi (doar) poet… nu prea. O dorinţă de “corectitudine” socială m-a împins către o activitate critică ce, din aproape în aproape, a căpătat proporţii pe care nu le prevăzusem. De unde o anume lipsă de atenţie faţă de poezia pe care am publicat-o mereu (cu toate că aprecierile favorabile asupra ei, sub semnătura unor prestigioase condeie, s-ar fi cuvenit să mă bucure). Fenomenul nu e nou. Iată observaţiile amare ale lui E. Lovinescu, romancier suficient de neglijat în epoca sa, care abia în ultimii ani începe a fi preţuit după cum se cuvine şi pe această latură: “Criticul care se încearcă în literatura de imaginaţie, este privit cu aceeaşi neîncredere instinctivă cu care e privit romancierul făcînd poezii. Din comoditatea clasificării, publicul nu poate admite polivalenţa talentului; scriitorul este legat în cămaşa de forţă a unităţii şi toate încercările lui de a evada sînt considerate ca abateri sau ca simplă neseriozitate”. Curios e faptul că o atare “comoditate” nu cedează uşor nici în atmosfera aşa-zisului postmodernism, însuşit în alte privinţe precum o deschidere largă, precum o convieţuire exemplară a modalităţilor. Mă gîndesc însă şi la altceva. Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii. Iată şi o vorbă în această privinţă a lui Novalis: “Criticul autentic trebuie să posede capacitatea de a crea el însuşi creaţia supusă criticii”. Or, ce se întîmplă? Criticii care nu sînt poeţi (nu e o incriminare, vocaţia lor critică poate fi înaltă şi în felul acesta), aplicîndu-se asupra textelor poetice, se întîmplă să nu posede acei senzori aparte ai recepţiei celor mai fine calităţi, a reliefurilor ca şi impalpabile, a particulelor ca şi imponderabile ale acestora. Istoria criticii noastre e în măsură a confirma un asemenea punct de vedere. Titu Maiorescu, e adevărat, l-a descoperit pe Eminescu (ceea ce nu era prea greu), dar mai departe a promovat numele unor minori, fiind total neinteresat de valorile lirice reprezentative cu care s-a întîmplat a fi contemporan, de la Macedonski şi Coşbuc la Dimitrie Anghel, St. O. Iosif, Ştefan Petică, Ion Minulescu, Ion Pillat, Bacovia. Cu E. Lovinescu s-a petrecut altceva. N-a fost poet, însă a fost, cum arătam, un romancier de înaltă ţinută, un prozator excepţional în Memorii. Meritul său de-a fi susţinut şi introdus în tabloul literaturii române pe modernişti e legat şi de prezenţa în cenaclul Sburătorul a unor poeţi ale căror opinii şi preferinţe le-a înregistrat cu folos: Felix Aderca, Ion Barbu, B. Fundoianu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu ş.a. În continuare, cei mai de seamă critici ai poeziei au fost şi poeţi: G. Călinescu, Vladimir Streinu, I. Negoiţescu (să nu-l uităm nici pe Ion Pillat, foarte comprehensiv faţă de numele noi pe atunci ale poeziei occidentale).

– Care personalităţi v-au marcat anii de formare?

– Spre deosebire de mulţi literaţi tineri de azi, eu unul am avut o mare preţuire pentru trecut, mai mult, o evlavie a trecutului. Să fi fost în cauză aceeaşi neîncredere în prezent cu care intram în viaţă? Copil şi adolescent, am crezut o vreme că mă voi consacra istoriei. Citeam pe nerăsuflate tot ce-mi cădea în mînă din domeniul său. Mirajul literaturii s-a ivit ceva mai tîrziu. Să precizez că liceul şi facultatea le-am urmat în perioada cea mai întunecată a ideologizării comuniste, pe care au reprezentat-o anii ’50. Căutam cu înfrigurare cărţile interzise de cenzură, încredinţat fiind că ele întrupează universul firesc al scrisului, că adevăratele valori se află acolo. Trecutul pe care oficialitatea abuzivă se străduia să-l suprime devenea pentru mine un reazem major, dătător de speranţe. Aveam nevoie de textele sale precum de aer. Astfel i-am citit cu nesaţ pe marii poeţi interbelici, pe criticii aceleiaşi perioade fundamentale, resimţindu-i drept mentori. E. Lovinescu, pe care-l cunoşteam suficient de bine încă din clasele liceale, se constituia pentru mine într-un autor de căpătîi, apropiat sufleteşte şi din pricina vicisitudinilor biografiei sale, oferind o lecţie de consecvenţă şi demnitate. Dar n-aş putea omite fascinaţia resimţită în faţa Istoriei lui G. Călinescu, procurată de la un anticar particular din Capitală, Radu A. Sterescu, personaj curajos care îndrăznea să vîndă cărţi puse la index (a şi intrat în curînd în temniţă), la care am ajuns prin recomandarea lui Labiş. Desigur, Divinul critic urma să mă dezamăgească atunci cînd mi-am dat seama de compromisurile pe care le făcea cu regimul comunist, prefigurate într-un fel în paginile lovinesciene care-l comentau, neomiţînd a-i semnala slăbiciunile. Cu toată antipatia pe care patronul Sburătorului i-o purta lui G. Ibrăileanu (i-a lăudat, totuşi, Adela), mi-a devenit drag acest moralist “provincial”, de-o acuitate pe care o resimt neştirbită pînă în prezent, cînd îl recitesc. Dintre poeţi, preferaţii mei erau Adrian Maniu, Fundoianu, Vinea, Voronca, dar mai presus de toţi Blaga. Am avut marele noroc de a-l cunoaşte îndeaproape în anii petrecuţi la Cluj, de-a fi încurajat de marele om cu o înţelegere şi magnanimitate uluitoare. Blaga a rămas o stea polară a existenţei mele intelectuale, cu toate că în poezia pe care o scriu, ale cărei începuturi le-a apreciat aşa cum n-aş fi nădăjduit nici în visele cele mai frumoase, s-a întîmplat să nu-l urmez. Ce să vă mai spun? Am citit şi destui autori străini, pe cei francezi şi ruşi adesea în original (Baudelaire, Rimbaud, Apollinaire, Thibaudet, Bachelard, ca şi Esenin, Blok, Maiakovski, Bagriţki, etc.). Limba rusă o cunoşteam din familie, iar pentru a mă deprinde mai bine cu limba franceză am citit, cu creionul în mînă, vreo 7-8 volume de Anatole France… Cum rămîne aşadar cu personalităţile care mi-ar fi “marcat” formarea? Toţi la un loc, mai curînd decît unul sau doi sau trei, într-o devălmăşie a cărţilor care, în acea epocă de cumplită secetă culturală, alcătuiau, pentru copilandrul visător ce eram, o boltă nu mai puţin copleşitoare decît bolta celestă. Jules Renard afirma că a înţelege cum se cuvine un autor înseamnă a-i deveni egal. Poate că aşa este: o egalitate respectuoasă, rezultat al empatiei pe care o presupune admiraţia, dar care nu se cuvine a-şi prelungi prea mult farmecul prezumţios, lăsîndu-ne disponibili pentru alte experienţe de acelaşi norocos tip.

– Vă rog să încercaţi un Top 10 al celor mai importanţi poeţi români.

– Am mai făcut cîndva un asemenea exerciţiu, ajungînd la un rezultat care nu m-a mulţumit. Îmi aduc aminte de o comparaţie a lui Tolstoi, din Moartea lui Ivan Ilici, aceea după care a muri ar fi ca şi cum omul ar încerca să intre într-un sac mai mic decît el. Ce se petrece în cazul poeţilor români “de top” (acum încerc a mă pronunţa asupra celor ce, cu o unică excepţie, nu se mai află în viaţă)? Asupra primilor şase n-aş avea niciun dubiu: Eminescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu. De-aici încolo însă apar dificultăţi. Din rîndul interbelicilor renunţ cu greu la Fundoianu şi la Al. Philippide. Dar ce nume să aleg mai departe? Cum să nu am impresia stînjenitoare că nedreptăţesc pe cineva, oprindu-mă doar la patru dintre următorii: Gellu Naum, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Nicolae Labiş, Cezar Ivănescu? Aşa încît, cu voia dvs., renunţ.

– Viaţa dumneavoastră n-a fost deloc roză. Dacă era altfel, era mai bine pentru literatul Grigurcu? Fără securişti, fără comunişti, cu bani îndestulători?

– Vedeţi dvs. domnule Alexandru Petria, mi-ar fi greu să mă gîndesc în această clipă la o viaţă contrafactuală. Aşa cum s-a desfăşurat, integrată în cea mai mare parte în cei 45 de ani de comunism, îmi resimt viaţa, desfigurată de perioada cu pricina, ca pe un prezent care n-a încetat. Un prezent extins aidoma unei uriaşe pete de ulei pe suprafaţa mării, care stăruie încă mult timp după accidentul de navigaţie care l-a produs. Am fost dat afară din oraşe, din universităţi, din slujbe, marginalizat cu îndărătnicie pînă am ajuns la seninătatea unei constatări. Acesta e un Destin. Cum să te împotriveşti Destinului, teribilului Destin pe care grecii antici îl venerau cu resignare, dîndu-ne o pildă, poate cea mai teribilă pe care ne-o oferă mitologia lor? Trăsătura de “lup singuratic” pe care mi-aţi atribuit-o e oare premisa sau consecinţa acestui Destin? Îndrăznesc a socoti că e o premisă, un dat al unei fiinţe care trebuia să fie inadaptabilă, în răspăr cu habitudinile lumii, cu destui semeni, mîhnită de dizarmoniile sale lăuntrice, dar şi de cele ale întîlnirilor cu realul, aşteptînd. Aşteptînd ce? Poate reînvierea unui trecut real cîndva, îndepărtat în zona unei vîrste aurorale, care în mod fabulos s-ar cuveni să curme odată blestemul prezentului perpetuu, stigmatizat de comunism şi de urmările sale. Blaga are un aforism enigmatic: “Cele mai multe aspecte ale prezentului sînt accesibile numai profeţiei”. Ce s-ar putea înţelege de aici? Că prezentul e fie proiecţia unor vaticinări confirmate, fie conţine vaticinările pentru vremea ce va să vie. Sau ambele. Aşadar o perspectivă care, fără a izbăvi prezentul de scăderile sale, îi recunoaşte funcţia de receptacol al unor misterioase forţe care-l transcend, mistuindu-i condiţia inferioară. Am aşteptat decenii în şir o schimbare istorică ce a venit fără a aduce totuşi decît o jumătate a eliberării, încărcîndu-ne cu un nou set de dezamăgiri care nu o dată pornesc din cele ale totalitarismului, insuficient eradicate, precum o operaţie nereuşită, care lasă neatins un rest de ţesut bolnav.

– O să abat dialogul în altă direcţie. Vă consideraţi încheiate socotelile cu trecutul? Îi ştiţi pe informatorii Securităţii din preajma dumneavoastră?

– “Lup singuratic” fiind, n-aveam cum să nu atrag “ochii albaştri”, nespus de vigilenţi, ai instituţiei pe care Luca Piţu o alintă cu numele de Securiţica. Mai ales după ce, luînd legătura cu Arghezi şi cu Blaga, ajungînd mai tîrziu a fi comentat la Europa liberă, am dovedit prin acestea că pun în teribilă primejdie statul, întreaga societate angajată pe drumul construcţiei socialismului. Lucrurile au culminat, după cum am mai relatat în cîteva rînduri, cu anchete, percheziţii şi cu confiscarea manuscriselor. Silit a-i privi pe bravii “lucrători” cum scotocesc minuţios prin rafturi şi sertare, în căutarea, se vede, a unor explozivi măcar ideologici, tatăl meu, grav bolnav, a avut o criză în urma căreia, la puţine zile, a încetat din viaţă. Astfel Securiţica mi-a lăsat o amintire de neşters… Asta se petrecea în Amarul Tîrg. Dar în scurta perioadă petrecută la Şcoala de literatură devenisem “interesant” pentru doi colegi care mi-au pregătit cu sîrg un dosar solid în vederea exmatriculării (unul s-a afirmat ulterior ca traducător, altul, vag istoric literar, a avut o prestaţie pitorească, după 1989, apărînd chiar în postura de… candidat la preşedinţia ţării). Îl dibuisem cel puţin pe unul dintre astfel de “observatori” şi în rîndul studenţilor filologiei clujene, care a ajuns – nu se putea altminteri! – universitar în speţa lingvisticii (în facultate, colegul cu pricina era secretar UTC şi un soi de responsabil “cultural” de la Căminul studenţesc de pe strada Racoviţă). La Oradea, importanta “sarcină” a fost preluată de un ofiţer Secu care frecventa Cenaclul literar orăşenesc, în calitate de… poet. Cînd am fost angajat la revista Familia, supravegherea necurmată al cărei obiectiv eram a căpătat un supliment preţios, cel al intoxicării. Mi-am dat seama curînd că doi redactori (cum era de aşteptat, cei mai slabi sub raportul condeiului, care petreceau mai mult timp în anticamera activiştilor de partid decît la masa de lucru) răspîndeau felurite năzbîtii calomnioase pe seama mea. Aşa, ca să fiu înlăturat mai repede din calea lor, ceea ce s-a şi întîmplat.

– Scriitorii români nu prea excelează în hărnicie. Sunteţi o excepţie.

– Nu ştiu dacă e chiar aşa, Am avut/avem destui autori “harnici”, de la Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu la (era să zic Nichita Stănescu, dar mă abţin!) Nicolae Breban, şi neîndoios, Paul Goma. Şi ne fuge gîndul şi către “hărnicia” celebră, impusă de condiţionări financiare, a unui Balzac (deşi poate că n-a fost numai acest pinten care l-a îndemnat la galopul scrisului) sau către cea, nu mai puţin celebră, a unui Fernando Pessoa, atît de debordantă, încît a simţit nevoia de a-şi multiplica braţele auctoriale, aidoma unei zeităţi asiate. E bine sau ba să fii “harnic” în breasla literaţilor? La umila mea persoană ar putea fi vorba iniţial de un reflex dobîndit încă din copilărie, de la bunica şi mama, atunci cînd am fost îndrumat să-mi fac lecţiile cu conştiinciozitate şi să ajung astfel ditamai premiantul întîi. Aveam o mentalitate, să zicem, “pozitivă” pe-o parte, păguboasă pe alta, presupunînd că învăţînd “bine”, porţile în viaţă îţi vor fi deschise în consecinţă. Chiar ajuns student, habar nu aveam de formidabila forţă a “relaţiilor”, de magia “pilelor”, dumirindu-mă abia după o vreme că există colegi “purtători de serviete” profesorale ori avînd conexiuni oculte cu anume autorităţi, colegi care, bineînţeles, au făcut cariere universitare. Ce s-a ales însă de “hărnicia” mea? Scriu pentru a-mi ocupa timpul (variantă golănească: “a-ţi omorî timpul”), pentru a umple ecranul alb al acestuia cu rîndurile pe care le aştern din simţămîntul că n-aş avea ceva mai potrivit de făcut. Ceea ce s-ar numi vocaţie a devenit o îndeletnicire cotidiană, străduindu-se a nu sfida dictonul strămoşesc: non multa sed multum, prin numeroase corecturi, completări, printr-un şir de reveniri asupra paginilor scrise fără uşurinţa care, la unii confraţi, se pare că se instalează după un anume stagiu de practică. Asta e. Pe cît de “harnic” s-ar putea să apar în exterior, pe atît de critic sînt faţă de mine însumi, un biet laborios care nu rareori sfîrşeşte în nemulţumire şi o ia de la capăt, pe altă canava. Inclusiv pentru a se degreva de monotonia care pîndeşte în penumbre, de senzaţia de saturaţie. Aşa cum s-a statornicit, scrisul meu implică o alternanţă, întrucîtva consolatoare, între specii: critica, poezia, însemnările de jurnal, gazetăria se succed în funcţie de o dispoziţie pe care n-aş putea-o controla, căreia mă subordonez (excepţie fac “materialele” care musai să fie înfăţişate la termen fix). Şi de ce să nu recunosc că scriind “mult” îmi protejez singurătatea? Necesitatea ei irepresibilă îşi găseşte în ocupaţia scrisului – nu-i aşa? – un mediu prielnic.

– Cu mulţi ani în urmă, l-aţi “ras” pe Nichita Stănescu. Poezia lui are o posteritate ciudată, după voga enormă de care s-a bucurat…

– Da, cu Nichita Stănescu e o poveste. Am fost cel dintîi critic care, într-un articol apărut în Luceafărul, la finele anilor ‘60, am spus ceea ce am crezut că se cădea spus despre acest poet adorat al momentului: “Împăratul e gol”. Autorul Necuvintelor a beneficiat, ca niciun altul pe atunci, de un îndoit sprijin: din partea criticilor “liberali” (a se citi oponenţi ai “realismului-socialist”, care a decimat pînă către mijlocul deceniului şapte literele româneşti), ca şi, de la o vreme, din partea oficialităţii care găsise nimerit a agăţa un nume pe panoul “măreţelor realizări” ale regimului. Foarte promiţător la început (îi citeam poeziile apărute prin reviste, destul de rar, de altminteri, cu încîntare), Nichita s-a lăsat pradă, din păcate, unei inflaţii care l-a dezavantajat drastic. A acoperit innumerabile pagini cu stihuri torturate, cu puerilităţi ce frizau revelaţia sau cu incoerenţe vădind o suspendare a minimului autocontrol. Aidoma unui Rasputin, care, după chefuri straşnice, emitea în mijlocul cercului său de admiratori şi mai ales de admiratoare propoziţii mistice, bardul în chestiune îşi dicta textele într-o incontinenţă de rău augur. În acelaşi timp n-a şovăit a se ploconi, prin poeme şi declaraţii cîtuşi de puţin onorabile, în faţa cerinţelor partidului care l-a răsplătit copios. I-au trecut prin mînă sume imense: s-a spus că numai datoriile către Fondul literar pe care le făcuse echivalau cu preţul a cincizeci de automobile Dacia! O degringoladă paralelă a scrisului şi a vieţii l-a marcat fără şansa unui reviriment. Gloria sa a rămas însă, bizar intangibilă, într-o zonă, majoritară la ora actuală, a consideraţiei critice. Explicaţia? În primul rînd o inerţie, o subordonare a comentatorilor faţă de primele evaluări exaltate, care sugerau în subsidiar, repet, o anume opoziţie faţă de producţiile aservite regimului (Nichita n-a făcut din capul locului figura unui poet de curte). De aici pornind, o modă cu servituţile ei, ale cărei efecte nu s-au sleit. Îmi spunea I. Negoiţescu, îndată ce publicase o analiză favorabilă lui Nichita, Descrierea unui poet: “M-am gîndit, scriind-o, la părerile tale. Aveam tot atîtea argumente pentru a-l aproba ca şi pentru a-l nega pe poet. Am ales ultima soluţie, ca să nu distonez, eu, un întîrziat, cu generaţia tînără”. Mai recent, referindu-se la Nichita, Cristian Tudor Popescu pomeneşte de un soi de obligaţie pe care o au unele condeie de a-l lăuda excesiv, în continuare, pe acesta, pentru a-şi asigura “o pîine”… universitară ori publicistică. Iată un fragment din textul în cauză, pe care-l socotesc a fi cel mai judicios din ultimii ani asupra subiectului: “Răsfoiesc voluminoasele volume de lux Humanitas, Nichita Stănescu, Opera poetică, şi găsesc hectare de cuvinte fără noimă, şiruri căznite, versificaţii mecanice, de dragul rimei, gen Păunescu în degringoladă, o obscuritate cîtuşi de puţin fertilă, menită să înfăşoare nimicul, un vid de simţire poetică”. Vreţi să ştiţi şi opinia finală a Monicăi Lovinescu, care l-a cuprins destui ani pe Nichita în acolada elogiilor sale la Europa liberă? Iat-o: “Nichita a fost probabil cea mai neaşteptată şi mare degradare din literatura ivită prin 1960”. Cauzele? “Alcoolul şi turcirea”. Mi-aţi putea replica: acestea sînt cazuri izolate! Nu chiar. Aruncînd o privire în urmă, ne putem da seama că un şir de personalităţi ale literelor noastre au manifestat, unele cu o anume zăbavă, rezerve categorice faţă de supralicitatul bard: Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş, A. E. Baconsky, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Matei Călinescu etc. Am simţămîntul că Nichita Stănescu nu constituie încă un caz clasat, aşa cum s-ar părea, într-un duh al beatificării, că, în consecinţă, peste capul unei generaţii sau a două, va fi rediscutat într-un climat cu mai puţine preconcepţii. Eu unul nu-l “neg”, nu-i contest personalitatea lirică reală, înăbuşită însă sub maldăre de incontestabile rebuturi. Opera sa e aidoma unui butoi uriaş umplut cu un lichid impur, din care ar fi avantajos să se tragă, prin distilare, conţinutul unei singure sticle. Încerc doar a-i pune în discuţie reputaţia, încă atît de străină, în supradimensionarea sa, de o apreciere critică neconstrînsă, care-l urcă pe un soclu inadecvat.

– Cum scrieţi? Ambianţă, tabieturi, treburile astea.

– Să ştiţi că nu sînt pretenţios. Scriu în orele matinale, punînd lumii o singură condiţie, aceea de-a fi singur (în schimb sînt bucuros să am în preajmă un cîine sau o pisică). Ceea ce presupune şi suspendarea strictă în acel răstimp a convorbirilor telefonice. Accept – n-am încotro – ca acestea să mă terorizeze către seară. Dar vreţi să ştiţi probabil mai mult. Vă destăinui că nici eu nu ştiu prea bine ce se întîmplă la masa de lucru. Uneori vorbele mi se ordonează mai lesne, cu o senzaţie de armonie (care poate fi şi înşelătoare), alteori dificultatea se instalează din capul locului, sub chipul unui text împiedicat, care nu se mai urneşte asemenea unui vehicul pe un drum desfundat. Noroc că nu scot la iveală aproape nimic “din prima”, revenind, îndeobşte în mai multe reprize, asupra variantei iniţiale, pe care în unele cazuri o modific pînă la nerecunoaştere. Rezumativ, scriu greu. Am băgat de seamă că în această ocupaţie urmez două tactici pe care le-aş numi a scrisului liniar şi a celui în zig-zag. Cel dintîi se impune atunci cînd trebuie să mă ocup de un anume subiect pe care-l “dezvolt”, cel de-al doilea trece de la una la alta, într-o lejeritate a momentelor în care m-aş putea regăsi cu o spontaneitate aidoma senzaţiei pe care o încerci cînd te afli instalat confortabil într-un automobil ce străbate un peisaj parcă neatins de om. “Inspiraţie”? Ceva venit dintr-o extraneitate, un dar ce te face să te întrebi cît de vrednic eşti a-l primi, sau doar o eliberare ca atunci cînd laşi jos o povară pe care ai purtat-o de-a lungul unui drum greu? Nu-mi dau seama. Dintr-odată ordinea ţi se pare superfluă, îndemnîndu-te a o înlocui nu cu dezordinea, ci cu o libertate care conţine o secretă disciplină. O ordine specială pe care n-ai putea şi nici nu vei simţi vreodată nevoia a o desluşi, deşi o simţi. Precum o adiere de vînt împrospătînd obrazul, care e, după cum nota Soljeniţîn, cel mai tulburător semn al vieţii.

– O întrebare probabil încuietoare – pentru ce scrieţi?

– Într-adevăr, o întrebare “încuietoare”. E ca şi cum m-aţi întreba de ce mă mişc, de ce privesc, de ce respir. Într-o carte pedantă din secolul XIX, operă, desigur, a unui Marius Chicoş Rostogan, se găseşte o definiţie a… mersului. Există în viaţa fiecărui om lucruri care cad sub incidenţa unei explicaţii ce ar suna cam aşa: pentru a fi el însuşi. Fără a-mi fi impus/ recomandat de cineva, scrisul cred că face parte din gena mea psihică. E o înzestrare sau o damnare? O altă chestiune “încuietoare” pe care mi-o pot pune. Deoarece, alegînd unul din termenii acestei dileme, mi s-ar părea nu doar că simplific nepermis problema, ci şi că încerc să-mi pun laurii unui cîştigător, cu semnul “binelui” sau al “răului”, nu importă, în realitate cu neputinţă de admis în mediul unor nesfîrşite incertitudini, frămîntări. În acel dans epuizant de lumină şi umbră, în care n-aş putea ţine partea niciuneia.

– La ce lucraţi acum?

– La ce bun să-mi anunţ proiectele, cîte or fi, aidoma unei reclame la un produs ce “urmează să apară în curînd pe piaţă”? Mă aflu angajat cu colaborări permanente la o seamă de reviste (vai, vreo zece), cîteva din ele găzduindu-mi “cronica literară”. E, după cum ştiţi, o rubrică băgată-n corzi, reabilitată, iarăşi obiect al dispreţului, dar care supravieţuieşte vicisitudinilor, se vede ca o necesitate a contactului prim cu creaţiile literare. După ce am slujit-o aproape cinci decenii, mă învrednicesc a supune în continuare comentariului meu între 40 şi 50 de cărţi pe an, dar… am obosit. Ce să fac mai întîi? La ce să renunţ, cum să-mi reechilibrez munca? Mă simt atras progresiv, pe lîngă poezia ce rămîne noua-vechea mea practică de căpetenie, de o formulă, să zic, a jurnalului, confesivă, de rememorări dar şi de meditaţie asupra unor teme ce mi-au fost/îmi rămîn aproape. Voi avea suficient răgaz pentru ele? Îmi măsor în oglinda critică nu numai chipul, aşa cum a răzbătut prin vremi, dar şi trecutul care te-ndeamnă la speculaţii, judecăţi, concluzii, precum într-o etapă ultimă, penultimă – cine ştie? – a ceea ce sîntem.

– Am constatat cu mîhnire, sînt excepţii, desigur, că la scriitorii contemporani lipsa de caracter este proporţională cu valoarea. Onoare, demnitate, vorbe cam în vînt… Pentru o subvenţie sau o sinecură, stau în preajma unor personaje politice infecte, fie ei şi preşedinţi ai republicii, legitimîndu-i. Mă contraziceţi?

– Cum v-aş putea contrazice? Năravul nu e nou, sistemul comunist l-a confirmat cu asupra de măsură, noi sînt doar oamenii care-l perpetuează în zilele noastre. Înţeleg subtextul decepţiei dvs. Mă văd nevoit aşadar a mă referi la aşa numiţii “boieri ai minţii”, care treceau drept discipolii lui Noica, însă care în loc de a se conforma tablei de legi a acestuia, stipulînd un mandarinat al ideii pure, s-au urcat într-o ambarcaţiune plutitoare pe valurile tulburi ale politicului. Nu mă contrazic. Sînt departe de-a contesta dreptul, ba chiar, în anume conjuncturi, obligaţia morală a intelighenţilor de-a se rosti în treburile cetăţii, care le poate favoriza ori perturba grav misiunea. La “boierii minţii”, numiţi şi “elitişti”, s-a manifestat însă, pe lîngă “despărţirea” de legatul mentorului (las’ că, în plan biografic, şi acesta s-a apropiat de două extreme politiceşti), o nu tocmai măgulitoare orientare spre, vorba lui Caragiale, “un ce profit”. Spre năzuinţe de carieră, iar nu de ordin ideal. Unul din ei a sărit, aidoma unei figurine dintr-o cutie cu resort, îndată după prăbuşirea dictatorului, în chip de “ales” al lui Iliescu, în primul guvern al acestuia (cineva îngîna cu acel prilej nişte versuri argheziene: “Tînărul cu-adevărat/ Pare un om învăţat,/ Zise preşedintele / Potrivindu-şi dintele”). A avut grijă de-a ocupa înalte demnităţi şi în imediata apropiere a următorilor doi preşedinţi ai ţării. Cu aceeaşi mixtură de sumisiune într-o direcţie şi prezumţie în alta, şi-a dovedit rafinamentul inclusiv în spaţiul gingaş al oportunismului. Altul, companion indisociabil al celui dintîi, înzestrat cu un dar magnific din partea acestuia, o importantă editură şi un corespunzător salariu directorial, s-a lansat în cîteva diatribe de-o remarcabilă ferocitate justiţiară împotriva “lichelelor” erei precedente, dar ce să vezi? Cerbicia i-a cedat brusc în faţa actualului nostru prezident. Ce mai contează criteriile (civice, culturale, etice), utile doar spre a strivi o… muscă, atunci cînd te confrunţi cu un atare importantisim personaj? Nu e cazul să foloseşti două măsuri şi atunci cînd ai de a face cu un amic generos? N-ar fi de bonton, odată ce ţi-a pus în braţe o editură ce înfloreşte pînă la ceasul prezent, să mai faci vreo aluzie la o bagatelă precum inconsecvenţa! Să te mai iei de patima şarmantului ins pentru măririle lumeşti! N-ar fi mai conzult (vorba ardeleanului) să te asociezi plecăciunilor aceluia adresate puternicilor zilei? Şi să mai încasezi şi o pensie de merit din partea Uniunii Scriitorilor, cînd cîştigul tău e de cîteva zeci de ori mai mare decît al unora dintre sărăntocii tăi colegi de breaslă? Un alt “boier”, mai june, n-a întîrziat a se deprinde şi d-sa cu elogiile dirijate către patronul ignar, cu un trecut de tot jenant, dar… patron. Ajuns în jilţul de conducere al unui Institut cu un bogat buget, ce l-a costat să-l accepte ca prezident al acestuia, după pilda, se vede că imortală, a Ceauşescului? Dar patronii trec ca apa, pietrele (biografice) rămîn.

– Vă încearcă păreri de rău că n-aţi făcut ceva ce aţi visat?

– Există o diferenţă între visuri şi vise. Visurile, figuri de stil ale somnului, acordîndu-i o identitate poetică, sînt coincidente cu materia lor, împlinindu-se în contururile acesteia, consumîndu-şi tensiunea în hazardul care o caracterizează. Nutrit, pînă la un punct, de experienţele stării de veghe, oniricul nu e îndreptat spre afară. Îşi mistuie “hrana” astfel dobîndită, o transformă în imagistică proprie. Visele au însă un cu totul alt statut. Ele tind spre un ţel, aidoma săgeţii înscrise într-un arc încordat. În sine poartă doar virtualitatea mişcării. Promisiunea ce şi-o fac în clipa în care iau naştere. Depind de real în aşa grad încît se poate întîmpla (şi se întîmplă deseori) ceva paradoxal. Îşi anulează ţinta spre a se bucura, într-un univers imperfect, de beţia increatului. Nu e oare sortit celor mai frumoase vise să rămînă neîmplinite?

– Ce e poezia?

– Vai, chiar credeţi că v-aş putea da un răspuns mulţumitor? Poezia: unul din acele concepte precum viaţa, iubirea, fericirea etc., ale căror explicaţii sînt inepuizabile ori, ca să mă rostesc abrupt, nici nu există. S-ar părea că ele conţin un germene de obscuritate care se nutreşte din sine, îngăduindu-ne exclusiv aproximaţii ce lunecă aidoma apei pe o suprafaţă dură fără a o pătrunde, fără a o clinti. Creaţia poetică intrigă prin emoţia ce pare a nu avea obiect, fiind, aşa cum observa Baudelaire, “un entuziasm cu totul independent de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care e hrana raţiunii”. Atunci la ce bun? La ce bun echivocul acestui fenomen care pare lipsit de sens în economia existenţială, “gratuit”, însă totodată fascinant precum o chemare spre altceva? Scandalos lipsită de sistem, de reguli, poezia are natura unor frînturi fugitive, a unor fulguraţii dintr-o viziune a întregului, care doar în felul acesta binevoieşte a ne contacta. Sau cum spune Sandburg: “Poezia este deschiderea şi închiderea unei uşi, lăsîndu-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în crîmpeiul acela de clipă”. Operînd astfel, ea se opune temporalităţii, făgăduieşte ceva cu totul în afara unei succesiuni, a unei discipline, a unei durate. Ne oferă sugestia unei existenţe ce s-ar putea regăsi la rădăcinile sale divine, a unei existenţe absolute.

– În încheiere, vă provoc să scrieţi un scurt text pentru un ipotetic dicţionar al literaturii române despre Gheorghe Grigurcu.

– Nu mă simt în stare să scriu un asemenea text. Las altcuiva eventuala satisfacţie de-a mă executa încă o dată în felul acesta, aşa cum a procedat un purtător de servietă al d-lui E. Simion, într-un tom al impozantului Dicţionar academic consacrat scriitorilor români…

– Vă mulţumesc.

– Şi eu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 257, 15- 30 mai 2013

Adevarul despre scandalul de la revista Tribuna

De cand este Mircea Arman conducatorul ei, revista Tribuna a iesit din provincialismul in care s-a complacut imperturbabila in ultimii 20 de ani, pe principiul- leafa sa mearga, e bine oricum, sa ne publicam intre noi. Ca schimbarea nu convine in special intelectualilor portocalii, e altceva. Sigur ca ii doare ca au pierdut o publicatie unde-si puteau orchestra jocurile. Calitativ, la aceasta ora, Tribuna poate sa concureze cu orice publicatie literara de top romaneasca. E interesant ca nimeni, dintre cei vocali azi in legatura cu Tribuna, n-a protestat fiindca era jalnica pe vremea fostului redactor-sef. Le-a convenit un om de paie.

Alexandru Petria

 

Zoe Petre: „Republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă”

Alexandru Petria: – Stimată doamnă Zoe Petre, aveţi o mare expunere publică. Cum aţi vrea să vă perceapă lumea, ca om şi intelectual? Sunteţi văzută corect?

Zoe Petre: – În genere, nu am a mă plânge. Pe vremea când eram consilier al Președintelui României eram mult mai frecvent agresată verbal – de exemplu în publicațiile “României Mari”. De fapt, această dezagreabilă publicație avea un dublu disidiu cu persoana mea, ca istoric multă vreme, la care s-a adăugat apoi și calitatea de consilier. Cea mai blândă invectivă mă califica de nepoată a Anei Pauker, îmi amintesc chiar că m-am întâlnit odată cu Dr. Brătescu, ginerele Anei Pauker, pe care îl cunoșteam de la Societatea de Studii Clasice, și mi-a spus în glumă ca-i pare foarte rău că nu suntem rude cu adevărat.

Acum, dacă nu ar fi din când în când comentarii dezagreabile la blogul meu sau pe FB, aș putea trăi cu iluzia că toată lumea mă îndrăgește, ba chiar mă admiră. Noroc cu internetul, altfel mi s-ar urca la cap.

Dar știți cum spunea Frederic cel Mare, cine vrea să fie îndrăgit de toată lumea ajunge să fie detestat de toți. Când a împlinit 60 de ani, Grigore Moisil – unchiul meu – a declarat că și-a făcut mulți prieteni până la acea vârstă, ar fi cazul să-și mai agonisească și niște dușmani. Cinci ani mai târziu, la următorul jubileu, fostul său prieten Nic. Teodorescu, cu care se certase cumplit între timp, a amintit de angajamentul anterior și a apreciat că Moisil nu doar îndeplinise cincinalul, ci îl și depășise cu succes.

– Aţi minţit vreodată pe traiectoria dumneavoastră de intelectual public?

– Nu, nu am mințit decât din politețe – minciuni de genul „mă bucur să vă revăd” adresate unui pisălog notoriu. Asta nu înseamnă că, mai ales în calitate de consilier al președintelui, nu aș fi omis să vorbesc despre o mulțime de chestiuni a căror expunere publică nu era permisă sau recomandabilă. Informarea cetățenilor este imperativă, dar cei pe care acești cetățeni i-au creditat cu funcții de demnitate publică au datoria de a cerne informațiile spre binele comun. Calitatea de consilier presupune un angajament de confidențialitate pe care nici atunci, nici acum nu aș vrea să-l încalc deliberat.

Am mai povestit odată că m-a distrat la culme, în decembrie 1996, o felicitare de sărbători trimisă de MApN cu ștampila NESECRET, dar de fapt asta reflectă și o realitate, există funcții publice în care excepția este ceea ce NU e secret.

Pe de altă parte, am constatat repede că orice opinie aș fi emis, ea era instantaneu atribuită președintelui Constantinescu, drept care am fost silită să fiu de zece ori mai circumspectă în declarații. Acum am mult mai multă autonomie, drept care mă și exprim mult mai liber, căci opiniile mele nu mă mai angajează decât pe mine însămi.

– Bine, dar e discutabilă hotărârea despre livrarea informaţiilor către oameni. E loc să se insinueze arbitrariul, interesele subterane.

– Aveți perfectă dreptate, de altfel putem constata că aceste temeri sunt manifeste și în cele mai democratice state – sau, poate, mai ales acolo: am citit zeci de romane, am văzut cel puțin tot atâtea filme de ficțiune politică în care intriga era dominată de conflicte de acest tip. În echipa noastră existau două principii: 1. decizii cu privire la amânarea unui anunț public de interes comun nu pot fi luate decât de către Președinte, fiindcă el e singurul legitimat de un vot popular de peste 7 milioane; și 2. oricum totul se află până la urmă, deci nu facem nimic din ce nu am putea asuma public.

Vă rog să credeți că nu era ușor deloc nici pentru noi, care nu eram politicieni de profesie, veneam din societatea civilă, să acceptăm că nu putem spune totdeauna tot ce avem pe suflet sau în minte, că o anume informație nu trebuie să fie imediat accesibilă opiniei publice. Dar sunt multe elemente care trebuie să rămână o vreme secrete ca să nu pericliteze situația și chiar viața celor care aduc informația. Vă imaginați că, în timpul conflictului din Iugoslavia, puteam face public tot ce aflam?

– Nu-s naiv.

– Ca să fie cât mai clar care era tipul de informații pe care președintele decidea să nu le facem publice, iată un exemplu: în plină mineriadă din 1999, imediat ce armata a primit ordin să împiedice marșul spre București, s-au trimis cercetași militari în teren; aceștia s-au întâlnit cu cercetași ai minerilor, care au aflat astfel că nu mai au de-a face cu polițiști de la Evidența Populației, ca până atunci, ci cu trupe cel puțin la fel de bine antrenate ca și avangarda lor. În aceste condiții, Miron Cozma avea nevoie de o cale de ieșire din situație, și a anunțat că acceptă medierea de la Cozia. Oricât ar fi fost de tentant, decizia președintelui a fost să nu facă publice informațiile cu privire la cauza reală a disponibilității subite către dialog a liderilor minerilor, deoarece prioritar era nu să atentăm la prestigiul lui Cozma, ci să se întoarcă minerii în liniște în Valea Jiului.

Tot atunci, am avut informații verificate în legătură cu planul de pătrundere a minerilor în București prin Cotroceni, inclusiv cu postarea unor lunetiști care să-l lichideze pe președinte pentru a înlesni instaurarea unui guvern provizoriu. La conferința de presă, apoi și în Parlament, senatorul Vadim Tudor cerea public instituirea unui Consiliu – parcă consultativ – în locul guvernului legitim. Președintele ne-a interzis să suflăm o vorbă despre lunetiști, considerând că s-ar crea panică și haos, și că o atare informație ar compromite grav România în plan internațional, creând dubii în legătură cu stabilitatea statului de drept – care, în fond, s-a dovedit atunci mult mai solid decât se crezuse înainte de mineriadă.

Voi fi explicită în cele ce urmează, fiindcă nu mai am nici–o poziție oficială care să mă oblige la omisiuni: cu atât mai mult am fost siderată în vara anului trecut constatând că însuși președintele României a denunțat public pseudo-lovituri de stat imaginare, trădând astfel interesele majore ale României în favoarea propriilor sale interese personale. Eu am lucrat în echipa unui președinte care a refuzat să declare public lucruri adevărate care i-ar fi adus poate simpatia opiniei publice, numai ca să nu aducă atingere statutului internațional al României; acum, avem parte de un președinte care, doar ca să-și mai păstreze ceva din popularitatea pierdută, declară public neadevăruri fără să-i pese că astfel face mari deservicii țării.

– Ce înseamnă, pentru un om care gândeşte, să ai puterea şi apoi s-o pierzi?

– Să vă spun sincer, nu am avut nici–o clipă senzația că aș avea puterea: eu eram acolo ca să susțin exercitarea mandatului de președinte al României de către primul președinte democrat și pro-occidental de după revoluție, or, asta nu schimba radical situația față de anii în care susțineam eforturile candidatului CDR. Nici măcar la titularul mandatului de președinte nu am observat vreodată acea amețeală a puterii pe care o presupune întrebarea dvs. Sigur, i se mai întâmpla să se înfurie – de pildă atunci când un aghiotant i-a uitat pantofii negri în aeroport, la plecare de pe Otopeni, și să spună „vă rog să nu vă bateți joc de mine, sunt totuși președintele României!”, dar fondul constant și inevitabil al celor patru ani a fost acela al răspunderii, nu al puterii ca atare, și pentru președintele Constantinescu, și pentru noi, cei din echipa sa. Poate că mai aproape de sentimentul de putere am fost în iulie 1997, când s-a încheiat cu bine vizita președintelui Clinton la București, sau în 1999, când am aflat că ziua României la Muzeul Smithsonian de la Washington, pentru care ne agitasem, împreună cu Dl. Buzura și cu Fundația Culturală Română, niște ani buni, a fost o reușită deplină. Când România a intrat în NATO nu mai eram „la putere”, dar m-am simțit puternică.

– Dar ce e puterea, în accepţiunea dumneavoastră?

– În concepția prietenilor mei din vechea Eladă, puterea, kratos, se deosebește fundamental de bia – forța brută, care este adesea abuzivă. Kratos este puterea în sensul cel mai larg al cuvântului, asemănătoare puterii zeilor, care doar ce gândesc ceva și fapta se și împlinește de la sine. Puterea, în acest sens, nu e nici bună, nici rea, este o unealtă ambivalentă: Heracles a curățit nu doar grajdurile regelui Augias, ci și întreaga Grecie de monștri, dar Hera l-a făcut să-și piardă mințile și, luându-și nevasta și copiii drept fiare, i-a măcelărit fără milă.

Odată ce înțelegem asta, e mai ușor să controlăm utilizarea “de bine” a acestui formidabil instrument, spre a construi, nu spre a distruge. Dar depinde și de firea omului, și de împrejurări. Aveam un profesor – intelectual de înaltă clasă, dar care spunea că o zi de examen în care nu tremură banca cu studentul examinat e o zi pierdută. Asta era natura lui, și se mândrea cu ea. În timpul războiului din fosta Iugoslavie, a fost mai evident decât oricând că președintele României are puterea de a lua decizii majore, și le-a și luat, în interesul României; dar s-ar fi putut întâmpla – din fericire nu s-a întâmplat – ca aceste decizii să aibă și efecte distructive. Puterea comportă riscuri, și este responsabilitatea cui o exercită să le minimizeze – și să dea și un acatist, nu poți controla chiar tot.

– Grosso modo, cum aţi caracteriza intelectualii români cu ieşire amplă în media? Personal, sunt deziluzionat, dacă nu chiar scârbit de laşitatea unora, de admiratul papucilor cu căciula în mână, pe lângă diverşi politruci, la alţii.

– Nu vreau să fiu excesiv de pedantă – o oarece pedanterie e inevitabilă între intelectuali, dar ce-i prea mult strică – așa că nu voi spune din nou că grecii au inventat o mulțime de povești care să dea seamă de relația complicată a intelectualului cu puterea, începând cu istoria lui Zeus care își înghite nevasta divină, Metis – Iscusința – cu tot cu pruncul lor nenăscut, divina Athena. Aceasta va țâșni la soroc, cu întreaga-i panoplie, din țeasta lui Zeus. Vedeți că încă de atunci se știa că intelectualii dau dureri de cap strașnice puterii.

Întrebarea dvs. este însă, ca să traduc, despre durerile de cap pe care puterea li le dă intelectualilor.

– Cam aşa.

– Personal sunt și eu adesea întristată de faptul că intelectuali – uneori chiar de mare notorietate – abdică de la funcția lor critică și asumă teme de propagandă joasă enunțate de puternicii zilei. Asta e de fapt o formulare mult prea elegantă a faptului că oameni inteligenți și cultivați emit în public falsuri, la îndemnul sau în beneficiul puterii președintelui Băsescu. Fostul meu student și colaborator Cristian Preda, profesor de științe politice, mi-a spus verde în față că am devenit anti-occidentală. Cum stăruiam în a-i cere un minim argument în favoarea acestei măgării, a bâiguit ceva în legătură cu faptul că am inițiat o scrisoare în care solicitam președintelui Comisiei Europene să ia cunoștință și de puncte de vedere diferite de cele ale dlui Băsescu atunci când evaluează situația din România. E regretabil că un europarlamentar nu are – sau nu exprimă public – nici–o umbră de înțelegere a faptului că Uniunea Europeană este o construcție democratică, nu o teocrație laicizată. Doar Ceaușescu credea că oricine îi scrie merită pușcăria.

Mă grăbesc să adaug un gând care mă bântuie intermitent de mai mulți ani: cum se face că, printre „intelectualii lui Băsescu”, se numără mulți care se întreceau în a-l consua pe Emil Constantinescu în ultimul an de mandat și mai abitir după încheierea acestuia? Să fi fost ei iritați de faptul că acesta a respectat cu strictețe spiritul și litera legii, fiind cuceriți tocmai de tentația autocratică a președintelui jucător? Sau Constantinescu a greșit fiindcă i-a tratat ca pe egali, când ei de fapt așteptau privilegii și prebende? Sau cei înregimentați sunt de fapt cu mult mai mulți decât credem noi? Aceste ipoteze nu se exclud, dimpotrivă. Oricum mă gândesc adesea cum oare ar fi reacționat intelectualii pro-Băsescu dacă președintele Constantinescu ar fi comis a suta parte din transgresiunile preferatului lor.

A doua categorie pe care o evocați este cea a intelectualilor care tac. Trebuie să recunoaștem că unii tac pro-Băsescu, ca să zic așa, și alții dimpotrivă. Ca să nu tacă, ei trebuie să fie stârniți de cineva: colegi, ziariști, prieteni. Am văzut mulți tăcuți devenind o clipă locvaci, de exemplu fiindcă li s-a părut că înlocuirea dlui Patapievici de la conducerea ICR e o catastrofă. Unii știau bine de ce protestează – s-a dovedit că datorită ICR avuseseră un număr de oportunități, ca să nu spun privilegii; când, de exemplu, ești remunerat cu mii de dolari ca să-ți prezinți propria carte în străinătate, ai toate motivele să te superi când se schimbă calimera. Alții însă protestează dintr-o presupusă solidaritate intelectuală, la limită – din snobism, fără să încerce să afle exact ce anume apără de fapt.

Dintre cei care tac critic la adresa puterii, fie ei intelectuali sau mai puțin, se recrutează masiv cei ce votează contra puterii instalate și în favoarea unei schimbări de guvern sau de regim politic. Este cel mai important exercițiu al puterii într-o democrație, și am văzut în întregul an care abia ce-a trecut cum „marea mută” a devenit foarte elocventă. Am colecționat lozinci și fotografii de la manifestațiile din iarna trecută, sper să scriu ceva despre asta. Multe sunt pline de umor – „Eba, tatăl tău nu vrea să vorbește cu noi!”; „Roberta, numără-ne!”; „Securistule, ne-ai ciuruit!” – și foarte multe vădesc o judecată politică matură – „Ce vrem noi? Demnitate și respect.”; „Politicienii au compromis politica; trebuie, totuși, reinventată.”; „Contractul social a fost denunțat unilateral; ce nu înțelegeți?”. Dacă nici aici nu regăsim vocea intelectualului critic, nu știm unde să o căutăm.

– Aţi amintit de ICR. Sunteţi în noua echipă de acolo… Ce aţi găsit?

– Întâi să vă spun ce am căutat: în subordinea ICR sunt în momentul de față și trei centre de formare doctorală – Accademia di Romania de la Roma, Centrul de studii de la Veneția și Centrul cultural „Dimitrie Cantemir” de la Istanbul. În anii ’90, comunitatea academică din România a purtat un lung război cu Ministerul de Externe pentru a reda centrelor de studii din Italia – singurele care existau atunci – statutul lor originar, de școli doctorale. Am izbutit într-un târziu, după 1996, datorită ministeriatului lui Andrei Pleșu și direcției – mult prea scurte, din păcate, a Școlii de la Roma – exercitate cu deosebit ingeniu de către regretatul italienist clujean Marian Papahagi. Or, care ne-a fost surpriza aflând că dl. Patapievici și colegii săi vor să uniformizeze toate centrele culturale, inclusiv cele trei de care am vorbit, și evaluează exclusiv acțiunile culturale, mai ales cele adresate românilor din Italia sau Turcia, interzicând de fapt orice cercetare științifică, de arhive, a directorilor celor trei centre în cauză, neglijând problematica bursierilor și teoretizând chiar „inutilitatea” elaborării unor teze de doctorat.

La Roma există de mult un director și un adjunct. În ultimii ani, adjunct a fost un domn calificat ca dansator într-un ansamblu de călușari. În 2012, pentru primul semestru, directorul „plin” al Accademiei de la Roma, colegul nostru, distins profesor de istorie și civilizație antică, Mihai Bărbulescu, de la Universitatea din Cluj, a fost drastic depunctat de conducerea ICR fiindcă nu a organizat un concert de jazz. N-am înțeles de ce trebuia el să organizeze concerte, când avea alături un călușar emerit. Să fim bine înțeleși, unora ne place jazz–ul. Dar, așa cum Pârvan sau Iorga nu aveau a fi notați pentru concerte, nici succesorii lor nu-și dovedesc excelența pe asemenea temeiuri.

Pe de altă parte, trebuie să spun că eu sunt doar una din zecile de voci ale Consiliului ICR, organism colectiv care se întrunește, conform legii, semestrial, așa că nu pot spune că aș fi găsit eu însămi ceva, fie bun sau mai puțin. Am fost informați de conducerea executivă actuală, în frunte cu prof. Marga, de unele excese ale fostei echipe, mergând de la conferințe cu public remunerat pentru prezență – aș vrea totuși să cred că e vorba de o confuzie pornită de la cheltuieli de protocol pentru recepții, altfel nu am pomenit vreodată să fie plătit publicul ca să asculte o conferință – până la Festivalul Piftiei dintr-o capitală vecină; festivalul a constat, firește, în consumul colectiv de piftie pentru producerea căreia s-au cheltuit nu puține mii de euro.

Cum totuși e vorba de ce am auzit, nu de ce am constatat eu însămi, prefer să mă opresc aici.

– În vara lui 2012, aţi iniţiat Apelul intelectualilor din România, adresat Consiliului Superior al Magistraturii, împotriva procurorilor care anchetau ţăranii, la suspendarea lui Traian Băsescu, pe drumurile satelor, în curţi, cu biblia pe caroseria maşinii. Mi-am dat adresa, chiar şi CNP-ul, dacă nu mă înşel, când am semnat. Însă n-am primit nici un răspuns, deşi termenul legal a trecut, cum a trecut…

– In vara trecută, am inițiat o scrisoare către liderii Comisiei Europene și o sezisare adresată CSM în legătură cu acțiunea incalificabilă a DNA și Parchetului, menită să înspăimânte electoratul rural. Nici una, nici cealaltă, nu au produs vreun răspuns – dovadă că suntem mai europeni decât credem. DNA și Parchetul au răspuns indirect, acuzându-l pe dl. Dragnea de „solicitare de foloase necuvenite sub formă de voturi”. Această enormitate singură și descalifică o instituție populată, teoretic, de juriști, și s-ar cuveni să facă părul măciucă dnei Reding și altor comisari europeni, specializați și ei în solicitarea „necuvenită” de voturi. Eu nu sunt jurist, dar știu din propria mea profesie că meseria politicianului este să solicite voturi, așa că mă întreb în aceste condiții ce poate să răspundă CSM unei sezisări civice solid argumentate, cum a fost a noastră.

Problema non-răspunsului Comisiei Europene e încă și mai complicată. Lăsând la o parte orice inflamare, e clar că partizanatul politic a invadat un spațiu conceput de fondatorii UE ca fiind prin definiție tehnic. Dar e clar și că, în pofida impresiei generale din România, în cei opt ani ai mandatului lui Traian Băsescu, susținătorii lui, oricare vor fi fost ei, și-au făcut cu asupra de măsură treaba – adică s-au calificat drept interlocutori de încredere – în cele mai importante centre de decizie din Europa și SUA. Cum e la fel de clar că, la vârful USL, dimensiunea internațională a politicii din România nu e luată în calcul mai deloc. De aici și impresia păgubitoare că, după un moment de excelente tactici, USL a suferit o înfrângere strategică la Bruxelles și Washington.

Nu vreau să ajung ca aceia care una-două își amintesc tinerețile pierdute, dar nu mă pot abține: în 1992, la sfârșitul lui iunie, Emil Constantinescu era desemnat candidat unic al CDR; în primele zile ale lui iulie, deja, regretatul Corneliu Coposu îl conducea în marile capitale ale Europei, pentru a întâlni acolo pe principalii lideri ai Internaționalei Creștin Democrate, iar în august, dl. Constantinescu participa la Convenția republicană din SUA și se întâlnea cu senatori, congresmeni și personalități de vârf ale administrației americane. Începând din acest moment, am organizat un mic nucleu de corespondență și relații internaționale, iar președintele CDR a călătorit frecvent în străinătate și a avut permanent contacte în principalele capitale ale lumii libere, astfel încât, în 1996, rezultatul alegerilor prezidențiale a fost salutat unanim. Cu atât mai mult este necesar în actualul context, în care România este parte integrantă a UE și NATO, ca partenerii noștri să fie familiarizați cu punctele de vedere alternative din țară. Asta nu se întâmplă repede, e nevoie de perseverență și chiar de ingeniozitate, fiindcă imaginea favorabilă lui Traian Băsescu s-a construit cu mijloace importante, unele vizibile, altele mai puțin, în decursul a aproape un deceniu de abilă dezinformare.

Problema de fond este însă alta: în ultimă instanță, aceleași importante mijloace, materiale și nu numai, pe care statul român le-a investit în construirea imaginii externe a României, au fost exploatate fără nici o reținere pentru a distruge această imagine în momentul în care interesul unei singure persoane o cerea. Sigur, rezultatele celor trei episoade electorale din anul trecut au șubrezit poziția pro-prezidențială, dar e foarte greu, de pildă, să o convingi pe dna Merkel că nu o persoană privată, ci însuși președintele României, a mințit-o fără să clipească. Am văzut în ochii multor interlocutori dinafara României o undă subită de neîncredere când le evocam enormitatea unor declarații sau acte ale adversarilor USL: nu se poate, îmi transmiteau ei tacit, vorbești de persoane oficiale, nu pot număra aiurea voturile parlamentului, nu pot fi mincinoși pe față… Ba pot, le spuneam eu, dar tot sceptic mă priveau.

În fond, așa-zisa coabitare are măcar un singur avantaj: oferă liderilor USL, în frunte cu candidatul acestei formațiuni la președinția României, Crin Antonescu, și guvernului USL, răgazul de a-i convinge pe deplin pe marii parteneri ai României în plan internațional, că USL are deplina legitimitate de a dezvolta politicile pro-occidentale și valorile democratice în numele cărora au fost votați în 2012 de o majoritate covârșitoare a cetățenilor României. Nu pot decât să sper că vor folosi acest răgaz din plin. E adevărat că alegerile se câștigă în România, dar, cum am văzut, ele se pot pierde în fapt la Bruxelles. Ăsta e prețul integrării, care ne aduce multe avantaje de care nu trebuie să uităm, și e, pe de-asupra, un preț pe care nu avem de ce să-l plătim. Trebuie doar să facem un efort de proiecție externă a propriilor noastre convingeri și proiecte.

E foarte clar și că nu vom putea convinge pe toată lumea: în condițiile crizei globale, se confruntă – și în Europa, și în SUA – opțiunea pentru politici restrictive, cu unele nuanțe extreme, și opțiunea favorabilă unor politici dominate de valori democratice și de o viziune mai generoasă decât cea hiper-austeră – o austeritate care ia de la cetățeni pentru a prezerva, în fond, marea finanță globală. Suntem confruntați în România cu una din fețele cele mai dezagreabile ale acestui darwinism social, mergând de la încercarea de „reformă a sistemului de sănătate” care să ia de la pacienți pentru a îmbogăți marile corporații, până la acumularea de colonie franțuzească sau de onorarii nemăsurate din bani publici, în beneficiul câtorva favoriți ai regimului. Am militat mai bine de douăzeci de ani pentru o dreaptă liberală, cumpătată și generoasă, nu pentru ca o falangă minusculă de privilegiați fără obraz să monopolizeze resurse și prestigiu ca să ne facă pe toți de golani și de borfași, și, încă și mai grav, să ne acuze cu totul aiurea de anti-occidentalism.

Dacă e să distingem corect, ei sunt cei care, în NATO fiind, visează la un regim à la Putin, cu o oligarhie bine protejată contra indiscrețiilor presei, cu un țar votat mai mult sau mai puțin liber din patru în patru ani, cu o opoziție politică și civică strivită – când nu e de-a dreptul asasinată. Nu știu dacă ați remarcat, dar, cel puțin în primele mandate ale lui Putin, principalii lui ideologi și susținători din zona intelectualilor publici erau, aproape toți, aceiași care, la începutul anilor ’90, conduceau ONG-urile cele mai pro-occidentale din Rusia, cele care aveau susținerea cea mai importantă din partea fundațiilor americane și militau cel mai vizibil pentru democratizare. Să nu te-apuce complotita? Să nu te întrebi, de fapt, nu cine vrea să ne scoată din NATO, ci oare cui îi e de folos să evoluăm ca Rusia, nu ca Polonia?

– Nu vă pare rău că v-aţi amestecat în viaţa publică, mai ales că s-au vărsat pe seama dumneavoastră nu o dată înjurături birjăreşti?

– Am fost grav afectată în primăvara lui 1990, când nu orice ziar, ci România Liberă, m-a făcut albie de porci pentru eforturile de reformă din Facultatea de istorie, al cărei decan proaspăt eram. Am fost uluită, apoi însă am dezlegat misterul: ziaristul care venise, pasă-mi-te, să ne intervieveze – pe mine, pe studenți, pe câțiva colegi – era prieten cu unul dintre profesorii cei mai contestați de studenți. Ambii au ajuns de altfel apoi la „România Mare”. Dar, după șocul de-atunci, m-am cvasi-imunizat, necăjindu-mă doar atunci când, pentru a-mi face mie rău, erau atacați alții – părinții mei defuncți de exemplu. Am ajuns astfel destul de repede pe lista neagră a lui Vadim, unul dintre cei 172, parcă, „de împușcat”. Când am ajuns la președinție și dl. senator a început să-mi trimeată tandre salutări prin intermediul Mitzurei Arghezi – Doamne, cât îmi fermecase copilăria Cartea de adormit Mitzura, și acum adormea în Parlament sau la conferințe de presă, nefericita – m-am și amuzat, m-am și scârbit. După asta, doamna în cauză a fost și martor în procesul de calomnie pe care i l-am intentat șefului ei – evident, martor în favoarea acestuia – și a declarat că precis am luat mită, auzise ea personal pe culoarele parlamentului de la cineva, nu mai știa bine de la cine..

Nu e deloc plăcut. Dar este un război just, care trebuie să fie purtat. Am înțeles asta cu adevărat pe 14 iunie 1990: republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. În ultimă instanță, avem de ales între a fi înjurați pe degeaba și a fi înjurați fiindcă am făcut câte ceva. Eu știu că am izbutit să contribui la instalarea libertății academice în facultate, în parte chiar în universitate, că apoi am contribuit la prima alternanță democratică la putere, și că, așa cum am mai spus nu odată, am participat la acţiunea politică a unei echipe care a mutat granița NATO și UE de pe Tisa pe Prut. Mă mândresc și pentru faptul că am contribuit, în ultimii ani, la limitare rinocerizării României. Pentru asta, pot să suport injuriile conjugate ale vadimiștilor, băsiștilor și altor distinși birjari de serviciu.

– Fără intrarea în NATO, nu cred că eram acum în UE. E un merit imens al echipei din care aţi făcut parte. Mi-am amintit de un episod comic din aceea perioadă. Îl menţionez ca să descreţim frunţile cititorilor. E vorba de un tren al armatei americane oprit de un şef de gară din Oltenia, după ce a traversat trei sferturi din ţară, fiindcă nu avea actele în regulă. S-a turnat şi un film după el. Cum a fost atmosfera la Palatul Cotroceni? Ce reacţii a stârnit?

– A propos de incidente hazlii, eu eram la Washington când cu trenul, la întoarcere mi s-a povestit, dar, spre regretul meu, episodul își epuizase deja potențialul comic. Serios vorbind, aveți perfectă dreptate, nu aveam nici–o șansă cu Uniunea Europeană dacă nu am fi deschis ușa NATO. Temerea noastră, înainte de summit-ul de la Washington din aprilie 1999, era că se va lua decizia inversă – nu intră în NATO decât un stat membru UE, ceea ce pentru noi ar fi fost foarte dificil, câtă vreme procesul de integrare în UE e cu mult mai complex și are în vedere un întreg ansamblu societal, în vreme ce NATO are, desigur, condiționalități militare și politice, dar nu examinează și educația, și justiția, și emisiile de carbon, și… Din fericire, liderii NATO de atunci – președinții SUA și Franței, primul ministru britanic – deveniseră brusc perfect conștienți de importanța strategică a României din cauza conflictului iugoslav. Atunci s-a văzut că o Românie activ aliată NATO poate deschide spațiul balcanic cu un minimum de efort militar, în vreme ce o Românie angajată doar formal în relația cu Alianța ar fi putut bloca, întârzia, sabota… Or, după eșecul mineriadei, nu mai existau pârghii care să blocheze o decizie a României în favoarea NATO și UE. La începutul lui mai s-au succedat, fără pauză aproape, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București, cu o valoare simbolică excepțională, și vizita lui Tony Blair, care se pusese de acord cu Clinton și anunța acum sprijinul ferm al guvernului Maiestății Sale Britanice nu doar pentru primirea în NATO, ci și pentru începerea negocierilor de aderare la UE. Începând din acest moment, doar o răsturnare integrală de situație ar mai fi putut schimba cursul evenimentelor. Din fericire, PSD a înțeles atunci lecția ultimilor ani și a continuat ferm politicile de integrare europeană și euro-atlantică, precum și colaborarea cu UDMR, care aducea o contribuție decisivă la crearea unui mediu cordial în vecinătatea României. În 2000, am ajuns la Washington la câteva zile după vizita oficială în SUA a președintelui Ungariei Goncz Arpad, și toți colegii de la Departamentul de Stat și de la National Security Council cu care mă vedeam îmi spuneau „a pledat Goncz pentru integrarea României de credeam că e președintele vostru, nu al Ungariei”. Regret că această atmosferă s-a deteriorat atât de grav de când guvernul maghiar a adoptat deschis poziții extremiste și un discurs iredentist pe care îl speram depășit. Dar nu poți să te asociezi cu reprezentanții Jobbik și să prezervi în același timp valorile democratice ale Uniunii Europene. Păcat.

– Mai are România şansa normalizării? Ce le-aţi spune tinerilor valoroşi ca să nu se demobilizeze?

Când eram decan, la începutul anilor 90, nu le spuneam mai nimic, mă zbăteam să le fac rost de burse; am condus câțiva ani buni Școala Doctorală Francofonă în științe sociale de la București, datorită căreia, vreme de 10 ani, mulți tineri istorici și-au putut urma studiile de nivel doctoral în mari universități de expresie franceză. Doar că nu-i lăsam să plece înainte de a da un concurs în țară, măcar pentru un post de preparator. Din seriile acelea nu au rămas aproape nici unul/una în străinătate.

La cererea Președintelui Constantinescu, am prezentat în 1997 un proiect de Școală Normală Superioară – cu internat – unde cei mai buni elevi ai claselor terminale de liceu din toată țara puteau învăța și concura pentru burse in marile universități din Occident, de unde reveneau ca profesori ai aceleiași școli după încheierea studiilor, urmând ca, în 3 ani, să dea concursuri în universitățile din România sau la institute de cercetare. Nu erau atunci bani, și poate nici nu era cea mai bună idee, dar era o modalitate de a deschide măcar discuția.

Multă vreme le-am spus tinerilor mei colegi că, mai ales pentru umaniști, e mai interesant sa lucreze într-o universitate mare din România decât într-una anonimă din Occident, dar programul de guvernare „Funeriu” + criza mi-a cam tăiat glasul fiindcă a blocat complet concursurile și ascensiunea tinerilor universitari. Nu prea mai am ce să spun când nu găsesc pentru tinerii mei doctori posturi in Romania, și după asta unii dintre ei își găsesc posturi de vârf in Occident: vă dau un exemplu concret, soții Mădălina și Dan Dana, ea epigrafistă, cu o remarcabilă teză despre cultură în cetățile pontice, el – autor al unei excelente teze de istoriografie despre Zalmoxis (o variantă mai scurtă a acesteia, în limba română, s-a publicat și la Polirom). Speram să le găsesc plasament într-o universitate din România, nu s-a putut, spre paguba noastră și norocul lor: el este acum cercetător la CNRS/Paris, iar ea – conferențiar la Universitatea Paris I – Sorbona.

Marele avantaj al universităților românești este totuși faptul că, atunci când apare un post, tinerii nu întâmpină o concurență prea acerbă; rareori se înscriu mai mult de doi-trei pe un loc. În Occident, sunt peste o sută de candidați pentru orice post. Față de experiența noastră în vas închis, tinerii savanți români au avantaje enorme: pot călători, pot concura pentru burse în întreaga lume, pot citi aproape orice revistă on-line. Salariul însă – să nu mai vorbim, sunt oameni tineri, au nevoie de casă, vor să se căsătorească, să aibă și copii: ar trebui să urmeze o carieră universitară ca pe un hobby, și să câștige bani adevărați într-o corporație. Nu așa se face știință.

Și mai e și lamentația perpetuă din jur. Am spus de multe ori, de vreme ce nu pot să afirme că sunt cei dintâi, românii aleg să se considere cei din urmă. Rezultatul poate fi uneori comic: doctoranzi de-ai mei – serioși, vrednici, meticuloși – ajung să nu citească studiile savanților români nici măcar atunci când sunt direct pertinente pentru tema lor (sau când sunt scrise de conducătorul lor științific, ceea ce e cam imp(r)udent). Dar despre statutul limbii române ca limbă a publicațiilor științifice am prea multe de spus ca să încapă aici.

– Europa de acum este cea din visurile şi speranţele din anii 90?

– Nu e o problemă care să țină de modificări ale Europei, sau ale Occidentului îndeobște. Există, desigur, momente mai faste și altele mai puțin în evoluție oricăror organizații, și nu pot spune că suntem într-un moment prea prielnic: criza globală se complică cu un deficit de leadership la nivel european, cu o problematică destul de complicată la nivel transatlantic, ș.a.m.d. În esență însă, e vorba de veșnicul contrast între iluzii și realitate.

Am citit de mult, înainte de 1989, un remarcabil eseu al lui Ion Vianu despre Occidentul văzut din Est ca Țara făgăduinței. Asta nu m-a împiedicat să am o mulțime de iluzii eu însămi la începutul anilor ’90, în pofida faptului că avusesem șansa de a face câteva călătorii de studii chiar în vremurile de restriște. Cu toate astea, în euforia primelor luni de după revoluție m-am lăsat și eu dusă de valul idealizării Occidentului democratic.

Am înțeles totuși, poate mai repede decât alții că, tocmai fiindcă era democratic, Occidentul răspundea înainte de toate imperativelor pe care propriii cetățeni le formulau. Eram în 1992 la Luxemburg, la o reuniune referitoare la lărgirea UE, când am aflat două – ba nu, trei lucruri importante. Un participant italian foarte simpatic, primar al unui mic oraș, mi-a spus aproape cu tandrețe „De ce ar trebui să împărțim noi banii noștri munciți de 50 de ani cu voi, cei din Est? Munciți și voi 50 de ani.” Un rus absolut remarcabil, nepotul faimoasei Alexandra Kollontai, le-a spus organizatorilor: „Fiți mai atenți, noi discutăm despre integrare, dar mafiile noastre sunt aproape complet integrate!’ Iar un oficial important al UE, sicilian, a afirmat, zâmbind discret, că, în opinia lui, marea eroare a sicilienilor a fost să accepte unirea cu Italia, adică să fie coada Italiei lui Cavour când puteau deveni liderul necontestat al Africii.

Așa am început să interiorizez ideea proverbială după care în politica internațională nu există sentimente, ci doar interese. Asta m-a ajutat mult în anii Administrației Constantinescu, în care nu am proiectat și acționat în planul politicii externe cu naivitatea euforică din 1990. Așa că acum pot spune cu destulă convingere că nu Europa, ci perspectiva noastră asupra Europei s-a schimbat: acum o vedem de-aproape. Din această perspectivă, înțelegem mult mai bine de ce există în toate statele membre sentimentul unui deficit de democrație la nivelul Comisiei Europene. La origine, această comisie avea rolul tehnic de a regla piețele cărbunelui și oțelului, drept care putea foarte bine să lucreze fără a fi supusă vreunui scrutin popular. Acum însă, Comisia încearcă să fie chiar mai mult decât „gardianul tratatelor”, fără a răspunde în fața cetățenilor Europei.

Experiența noastră din vara trecută ar trebui să dea de gândit inclusiv susținătorilor guvernului de tehnicieni: dna Reding e expresia perfectă a unui atare guvern fără răspundere politică.

Și încă o vorbă: diverși interlocutori interni de la PDL et Co. încearcă să convingă opinia publică de faptul că asemenea reflecții pe marginea normelor de organizare a UE ar fi „anti-occidentale”, ca și când exigența unui plus de democrație ar fi străină spiritului Europei. Am convingerea că, dimpotrivă, lupta cu derivele nedemocratice, fie în România, fie în UE, reprezintă singura poziție pro-europeană autentică.

– Peste 100 de ani, să spunem, ce aţi dori să se ştie despre doamna Zoe Petre?

– Chiar că nu m-am gândit vreodată în acești termeni! Lăsând la o parte secolele, există o dublă tradiție în familia mea, și din partea tatălui meu, Emil Condurachi, și din partea mamei, Florica Moisil, și a tatălui ei, Constantin Moisil. Moisileştii au fost constructori de instituții, multă vreme la Năsăud – oraș grăniceresc, deci unde românii aveau un alt statut decât în restul Imperiului – și apoi, datorită bunicului, în România unificată: profesor de istorie toată viața, mai întâi la Tulcea, apoi în București, la liceele „Matei Basarab” și după asta „Spiru Haret”, el a organizat și apoi a condus, din anii premergători primului război mondial și până la sfârșitul vieții, în 1958, Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române. În 1923 devine și Director General al Arhivelor Statului, până în 1938. În acei ani, reușește să facă să fie adoptată o nouă lege a arhivelor, să înființeze și să organizeze patru mari filiale regionale și numeroase arhive județene, să publice „Revista Arhivelor” și să stimuleze apariția de reviste locale consacrate publicării de documente și fonduri arhivistice, să înființeze Școala Națională de Arhivistică – una din cele mai bune din Europa acelei vremi – și un Muzeu al Arhivelor; în fine, dar nu în ultimul rând, să transforme instituția arhivelor dintr-un depozit de documente într-o instituție de cercetare istorică și diplomatică. Încă înainte de 1900, Constantin Moisil înființa la Tulcea primul cinematograf școlar, unde se proiectau filme didactice și documentare; tata îmi povestea că, în ultimul an înainte de pensionare, bunicul îl rugase să-i cumpere de la marele fotograf de la Roma, Alinari, diapozitive pentru lecțiile de istorie antică de la liceul „Spiru Haret”.

Despre rolul tatălui meu, Emil Condurachi, în organizarea Institutului de Arheologie al Academiei, de la expoziție la șantiere și de la publicații la apariția de monografii, precum și în activitatea de 25 de ani a Asociației Internaționale de Studii Sud- Est Europene, s-a vorbit de curând, la începutul anului trecut, când se împlineau 100 de ani de la naștere și 25 de la dispariția lui.

Am să fac o mărturisire: în ziua de 29 noiembrie 1996, când, în Parlamentul României, Emil Constantinescu depunea jurământul în calitate de președinte al țării, și când s-a intonat imnul național, n-am putut să nu mă gândesc că, fie și mai de departe, că Andrei Mureșanu se numără printre strămoșii mei. Asta impune mari răspunderi și o datorie de onoare imposibil de ocolit.

– Vă mulţumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Publicat în Tribuna, nr. 254, 1- 15 aprilie

Gabriel Andreescu: „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”

De vorbă cu filozoful Gabriel Andreescu

 

Alexandru Petria: – Stimate Gabriel Andreescu, aţi fost printre puţinii dizidenţi anticomunişti de la noi. E o falie între speranţele dumneavoastră de dinainte de 1989, în legătură cu viitorul, şi ce se întâmplă acum?

Gabriel Andreescu: – Speranțele de dinainte de 1989 reflectau naivitatea mea. ”Dacă va fi liberă, România va înflori”, am spus în finalul unui interviu care s-a difuzat în Franța, pe TV5, în luna iunie 1989, în timp ce făceam greva foamei la București.

Or, România este liberă și nu arată deloc asemenea unei grădini. Imaginam, imatur, că prăbușirea regimul comunist ar fi suficientă ca să elimine nedreptatea, chinuirea zilnică a oamenilor, umilirea lor, ipocrizia… (termenii în care gândeam eu înflorirea României).

Văd însă partea plină a paharului. Viața e în mâinile noastre, ne putem apăra de abuzuri – cam greu, dar se poate -, avem acces la miliarde de lucruri, căci beneficiem nu doar la democrație, ci și de saltul făcut de civilizația cărții, Internetului, Facebook-ului, Smart-phonului, a călătoriilor prin lume…. Din această a doua perspectivă, ”viitorul” imaginat în anii `70-`80 este cu mult depășit de realitățile actuale. Copiii și tinerii nici de astăzi nu-și pot imagina cum se trăia într-o lume fără acces la informație și comunicare, în care mai totul era programat de alții.

Niciodată nu am sperat că voi avea parte să văd prăbușirea comunismului. Mă bucur în orice moment când îmi aduc aminte. Deci nu e cazul să vorbesc despre o ”falie”.

– Merită să-ţi rişti viaţa pentru nişte idei, când marea majoritate a populaţiei este inertă?

– Ideile nu sunt lucruri periferice, adăugate altora, palpabile, cele pentru care ar merita să trăiești.

Nu am riscat pentru idei, ci pentru ”trăiri”, ceva ce dă conținut existenței. Îmi păsa de oameni. Cum să nu merite ”să riști”? Este groaznic să treci prin această unică viață asumând condiția de sclav. Regimul comunist trata omenii ca pe sclavi. Într-unul din eseurile trimise în străinătate în 1987 am teoretizat ideea că ”regimul totalitar și personal din România condusă de Nicolae Ceaușescu are caracterul pregnant al unui caz de neosclavagism”; ”Cultul personalității din anii `80 a dus la degenerarea relațiilor sociale până la o sărăcie infamantă: relațiile dintre o populație de sclavi și câțiva stăpâni. Aceasta este marea culpă împotriva societății de care, în oglinda adevăratei istorii, Nicolae Ceaușescu și mandarinii săi nu vor fi absolviți” .

Și astăzi interpretez lumea de dinainte de anul 1989 în același fel. Faptul că marea majoritate a sclavilor era inertă nu oferea ”argumentul” să urmez un asemenea model. Gândeam că oamenii sunt fragili. Eu nu eram – sau nu voiam să fiu.

– În special pentru cei mai tineri, povestiţi-mi despre anii dumneavoastră de luptă, sună cam patetic, dar are acoperire în realitate, cu regimul lui Ceauşescu.

– La început lucrurile arătau ca o insubordonare. Mergeam la bibliotecile străine, aveam relații cu oameni care xeroxau cărți de yoga și alte materiale interzise în România, păstram contacte cu alții care emigrau sau emigraseră (în acest caz prin corespondență), vorbeam copiilor de realități, și nu de fantasmele propagandei, la ora unde eram diriginte. Am avut două anchete, în 1979 și 1980, când ofițerii de securitate mi-au cerut să renunț la asemenea comportamente. Am refuzat. La începutul anilor `80 am reușit să obțin un sprijin la Institutul Goethe german. Pe această cale am început să trimit pe adresa ”Europei Libere” date despre violări ale drepturilor omului în România. Le primeam de la bunul meu prieten Teodor Vulcan, la rândul lui intermediar. Prin el am cunoscut-o pe disidenta Carmen Popescu, care tocmai ieșise din închisoare, o ființă absolut remarcabilă.

În perioada 1986-1987 am elaborat eseuri care denunțau regimul, ajunse la ”Europa Liberă” (printr-o scrisoare, directorul postului, Vlad Georgescu, a confirmat), iar din august 1987, și la Teodor, care emigrase atunci în Statele Unite. Pe 24 decembrie 1987 am fost arestat în timp ce-i dădeam unui diplomat mai multe texte anticeaușiste. Mi s-a montat o acuzație de ”acte de trădare”, am fost scos însă din sediul Securității pe 27 ianuarie 1988, pentru a fi cercetat în stare de libertate. În vara anului 1988, am reușit să trimit primei conferințe internaționale organizate de Solidarnosc la Cracovia, prin Ambasada americană, un text acuzator la adresa regimului – fusesem invitat; evident, nu am avut cum ajunge. Materialul a fost publicat. De la sfârșitul lunii mai 1989, am intrat timp de 15 zile în greva foamei ca protest împotriva situației drepturilor omului în România. Am scris atunci un text care a contat, ”Le devoir d`ingérence” (datoria de a interveni), pus pe masa întrunirii CSCE de la Paris și apărut în cotidianul Libération (de unde a fost preluat). Argumentam necesitatea intervenției democrațiilor occidentale în ”afacerile interne” ale regimurilor comuniste – când sunt încălcate drepturile omului.

Am dat între timp mai multe interviuri unor ziariști francezi ajunși la București, iar în august 1989, unuia american. După ultimul, institutul unde lucram m-a trimis la un punct de observație al său, la Gura Portiței. Aveam copii, an refuzat. Am lucrat o perioadă la sere, până la urmă am ajuns în domiciliu obligatoriu la Buzău. Pe 22 decembrie, dimineața am fost adus la sediul Securității din Prahova, s-au făcut actele de arestare, am revenit în celulă, … la ora 12:00 gardianul a venit spunându-mi: ”Sunteți liber”.

– Sunteţi catalogat ca filozoful dizidenţei…

– Eseurile anticomuniste din 1986-1987 conțineau, pe lângă mesajul politic, gânduri asupra unor teme cum ar fi: ce face un om să spună nu regimului?; să-și asume statutul de disident?; care sunt argumentele care-l conving  pe cineva să urmeze o viață de protestatar, cu toate consecințele, pentru el și cei apropiați? Aceste chestiuni, cu supoziții sociale, sunt în fond de natură existențială. Cer o conceptualizare, o filozofie. Am trimis eseurile în Occident, rând pe rând, pentru a fi grupate într-un volum cu titlul ”Spre o filozofie a disidenței”. Propunerea însoțea ultimele file de manuscris în momentul când am fost arestat.

Cartea ”Spre o filozofie a disidenței” a apărut după revoluție, în 1992. Se adaugă un detaliu mai mult sau mai puțin amuzant: conform unui text apărut în ”Cartea albă a Securității”, fosta instituție care ne cotrobăia prin viață îmi alesese drept nume de cod ”Filozoful”.

– Sondajele de opinie o demonstrează, mulţi regretă perioada Ceauşescu. De ce?

– Mulți regretă ? Este absurd. Mulți ”zic că o regretă”. Ar fi de verificat, câți ar semna pe o cerere care i-ar aduce înapoi, la standardele timpurilor apuse (mai puțin vârsta), în locul celor de astăzi. Dacă s-ar întoarce la viața de altădată, sunt sigur că ar face repede cereri disperate, să li se dea pașaport pentru lumea pe care o părăsiseră amăgiți de nostalgii ridicole.

Spun deci că sondajele nu reflectă regretul față de trecut, ci sintetizează amestecul de trăiri și (ne)înțelegeri ale respondenților: protestul față de ce li se întâmplă în prezent, nostalgia pentru ființa de odinioară, raționarea asupra lumii din jur ; (ne)știința de a utiliza etichete politice.

”Regretul pentru perioada Ceauşescu” reprezintă și eșecul lamentabil al construcției unei etici și politici a trecutului în România. Ca și superficialitatea sociologilor care pun și repetă întrebări sociale importante fără să le exploreze cu adevărat conținutul, semnificația – permițând astfel manipularea socială a rezultatelor.

– Oare doar sociologii să fie de vină? Nu cred.

– Nu am spus „vină”. Ci superficialitate. Dacă ar exista o mai bună finanțare a cercetării ce privește felul în care trecutul ne condiționează viața astăzi, și sociologii ar face o treabă mai bună. De altfel, aș folosi cuvântul „vină” cât mai rar.

Ba, în general, eu l-aş folosi. Altfel nu îi depistezi pe cei în culpă şi, la o adică, n-ai cum să vorbeşti nici de iertare. Dar nu e răspunderea, haideţi – nu folosesc cuvântul vină, a clasei politice, a proastelor guvernări?

Nici măcar ”răspunderea”. Ci ”responsabilitatea”. Se aplică și la nivel individual, și colectiv, este mai conceptualizată. Termenul ”vină” sună moralizator și în general este prost gândit (de comparat ”vina unei comunități” și ”responsabilitatea unei comunități”).

Înainte de revoluție am teoretizat tema fragilității oamenilor. Ideea implicită era că lipsa de libertate de-responsabilizează oamenii. Nu poți să le ceri să se lupte cu un regim criminal. Am continuat mult și după 1989 să privesc în jur prin aceeași lentilă. Sufeream pentru ce se întâmpla celor apropiați și nouă tuturor. La un moment dat am realizat: oamenii sunt totuși responsabili. Sunt liberi. Își pot lua destinul în mână. Suportă consecințele faptelor lor. Ideea că individul este responsabil pentru opțiunile sale mi-a adus liniștea – căci nu sufăr pentru ce mi se întâmplă mie.

Responsabilitatea legată de o poziție de putere publică adaugă sensului ei moral conotații politice și juridice. Clasa politică este, prin natura ei, ”cea mai responsabilă”. Dar a arăta tot timpul cu degetul la ”proasta guvernare” nu e o soluție. Este ca și cum ai fi de acord să dai statului și clasei politice o și mai mare putere, cu condiția să o folosească cinstit. Plus că omul se refugiază în logica țapului ispășitor. Societatea românească suferă de obsesia că întotdeauna e de vină altcineva : din afara sau din interiorul țării, de sus sau de jos, din față, din spate. Un fel de refren colectiv. O regresie la stadiul infantil. Ei bine nu: suntem liberi și deci contribuim substanțial la felul cum ne facem viața.

– Şi responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 n-au plătit pentru vina lor… Ne râd în nas.

– Poate nimic nu separă mai mult România de țările foste comuniste decât continuitatea elitelor comuniste la noi. Mulți deplâng preluarea puterii de către eșalonul doi al regimului în decembrie 1989 și-l văd ca Marele Rău. Având în vedere situația din România, nici nu era posibil altfel. Cine să fi fost în stare să umple vacuumul de putere ? Cum își puteau permite oamenii care aduseseră populația la disperare să asiste docili la judecata populară ?

Marea temă nu este de ce Ion Iliescu, Victor Stănculescu și oamenii lor au câștigat puterea. Ci faptul că nu le-a fost luată înapoi mai târziu. În primele luni, populația s-a lăsat cumpărată cu portocale și banane. A ales la 20 mai 1990 o listă de foști nomenclaturiști. A jubilat ascultând cuvintele imunde adresate Doinei Cornea și lui Corneliu Coposu, ori aberațiile ce-l priveau pe Ion Rațiu.

Nici măcar nu se poate spune că oamenii erau vinovați. Cum să ceri scorușului să fie frasin, iar cornului, alun?  A trecut 1990, 1991 … Instituțiile s-au întărit, informațiile s-au răspândit, libertatea dădea fructe, statul devenea parte a Consiliului Europei, prima organizație autentic pan-europeană. Dar dreptatea în ce privește tratarea regimului ilegal și criminal, deci și a oamenilor lui, nu a fost făcută și și nici nu a început să se facă. Și astăzi, după 23 de ani, Ion Iliescu și Ilie Merce sunt parlamentari, Teodor Meleșcanu conduce Serviciul de Informații Externe, apar dosare de rețea ale unor judecători de la Curtea Constituțională , Consiliul Suprem al Magistraturii și Curți de Apel. Lui Adrian Păunescu i se face statuie. Mai nou, Iulian Vlad și fostul său șef de cabinet, Aurel Rogojan fac turneuri triumfale la Cluj, Oradea, Târgu Mureș, Craiova etc. întâmpinați de săli pline – ale unor instituții publice. Populația se complace să stea la masă cu păpușarii unui regim criminal și ilegal. Este o mare responsabilitate istorică. Pentru faptul că-și tratează atât de mediocru trecutul plătește, de fapt, în fiecare zi.

O responsabilitate particulară revine intelectualilor, mai în măsură să dea sens lumii în care trăiesc. Prea mulți s-au situat față de trecut lamentabil. Dacă, din motive încă ascunse, unii s-au dus cu arme și bagaje în tabăra lui Ion Iliescu din primele luni ale anului 1990, alții, adversarii primilor, au instrumentat trecutul în anii 2000. Au pus pe fruntea victimelor comunismului eticheta colaboraționismului, s-au pretat la campanii de decredibilizare împotriva unor oameni care contau pentru adevărul istoric. Dacă responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 ne râd în nas, o fac și pentru că etica și politica memoriei au fost instrumentalizate de campionii rezistenței prin friptură și ai civismului caviar.

Putem să discutăm că intelectualii publici, dintre cei cu vizibilitate, prin partizanate, şi-au întocmit propria agendă, pentru beneficii personale, întorcând spatele problemelor reale  din societate… Grupul de Dialog Social… L-aţi condus o perioadă, aţi plecat de acolo…

A discuta cu folos despre intelectualii publici înseamnă a nu-i trata în bloc. Nici despre Grupul pentru Dialog Social nu putem vorbi ca despre ceva unitar și, oricum, a evoluat considerabil în timp. Este de regretat absența unei monografii a GDS, mult mai bogat decât etichetele cu care este asociat.

Grupul a fost inițiat de istoricul Mihnea Berindei, care, ajuns în 24 decembrie 1989 la București, a dat telefoane celor pe care-i apărase din Franța. Ne-a pus în contact unii cu alții – toți ne știam din auzite, doar unii direct. Deși nu a fost membru al GDS, a contribuit considerabil la afirmarea sa, și nu doar prin ajutoarele materiale, prin conexiunile cu Occidentul pe care le-a asigurat, atât de importante, dar și prin temele introduse, prin experiența atitudinii și procedurilor democratice pe care cei din interior nu le exersaseră. Este ceva ciudat în faptul că Mihnea Berindei nu a fost cooptat ca membru al GDS. În primii ani, am propus primirea lui în Grup, unii colegi au susținut că acest statut este de acordat doar celor care au fost în țară în ultimii ani ai comunismului. Or, văd că Vladimir Tismăneanu a devenit membru, deși nici el nu îndeplinea cerința – și nu a avut vreun rol în apariția și afirmarea GDS.

Este greu să delimitezi, în perioada importantă, a primilor ani (și mai ales a primelor luni) prezența socială a GDS ca și grup și atitudinea ori activitatea membrilor săi. Pentru o perioadă de timp, GDS a jucat un rol istoric în semnificarea derapajelor noii puteri și delegitimarea ei, de asemenea, în susținerea respectului interetnic și în particular, a empatiei față de minoritatea maghiară – testul dramatic al noii democrații. A promovat și a dat prestanță, în spațiul public, ideii de societate civilă. Grupul a realizat puțin din ceea ce ar fi putut face, dar enorm în raport cu ceea ce însemna o asociație postdecembristă. Funcționa ca un organism colectiv: permitea o descriere ideologică și intelectuală unitară, deși membrii care contau erau în fond foarte diferiți. Doar câțiva, foarte puțini, au venit cu arme și bagaje la GDS să se dedice obiectivelor Grupului. Am fost printre ei. Printre cei care au determinat viața GDS i-aș numi pe Stelian Tănase, prin lansarea revistei 22 și neastâmpărul lui politic; Alin Teodorescu, primul președinte – doar că agenda lui, judecată în raport cu cariera de afaceri și politică ulterioară, ridică semne de întrebare; Mariana Celac, prin atenția acordată vieții reale într-o comunitate mai ales livrescă. Doi istorici, Radu Popa, decedat din păcate în februarie 1993, și Andrei Pippidi, au oferit, alături de Mihnea Berindei, o binevenită siguranță în delicata așezare a României în raport cu perspectiva asupra trecutul recent sau mai depărtat. Faptul că membri ai GDS erau foști disidenți precum Doina Cornea și Radu Filipescu a legat pentru totdeauna GDS de tema Securității și a noilor servicii – de-ar fi să amintesc importanța deschiderii de către Grup a cazului Gheorghe Ursu. Prestația mediatică – sabotată cât se putea de către leadership-ul FSN -, în care excelau Gabriel Liiceanu sau Alexandru Paleologu, a impus. Unii dintre membrii GDS care au ajuns în poziții de demnitate – Mihail Șora, Dan Petrescu, Sorin Antohi – au păstrat legătura cu Grupul, fapt care a amplificat suprafața sa socială. Au contat mai mult decât se poate închipui oamenii care au oferit GDS ajutorul lor: juristul de mare calitate intelectuală, Doru Cosma, surorile Crina și Dorana Coșoveanu ș.a.

Apreciez ethosul etic al acelor ani. Membrii GDS, așa diferiți cum erau, unii mai egoiști, alții mai puțin, chiar și cei obsedați de ei înșiși, au reușit să se completeze și să realizeze ceva cu rost. De atunci, lucrurile au evoluat sistematic. GDS ca atare s-a diluat și a crescut importanța revistei 22 a cărei prestanță culturală datorează mult Gabrielei Adameșteanu. La mijlocul anilor `90 au început distanțările ideologice în cadrul Grupului, la sfârșitul deceniului, GDS deja era altul. Astăzi, Grupul pentru Dialog Social nu mai are nimic din identitatea lui de la început. Rămâne o etichetă pusă în valoare de câțiva membri care-l văd un pur instrument personal. Iar în ce privește marele teme ale eticii publice, pe care încă și le arogă, distanța dintre realitate și pretenție este șocantă. Poate înșela și lista membrilor de pe site-ul organizației. Foarte mulți, începând cu dna Doina Cornea, au întrerupt complet contactul cu GDS.

Oricum, exemplul Grupului pentru Dialog Social demonstrează că viața umană și intelectuală chiar și într-o comunitate restrânsă poate fi ușor ratată prin simplificare. Sper într-o monografie a GDS onestă și bine gândită.

– Nu vi se pare grăitor că toţi dizidenţii aţi fost marginalizaţi de cei care se pretind intelighenţia naţiei? Nu mă refer doar la GDS.

– Disidenții se pot marginaliza ei înșiși prin retragere, prin neadaptare la noile realități, prin trăsături de personalitate care nu îmbie la prietenie.  Testul atitudinii față de foștii disidenți este dat de interpretarea rolului lor în trecut. Nemulțumirea, chiar motivată, față de poziția sau comportamentul lor de astăzi nu are de ce să le șteargă meritele istorice. Un caz tipic este Goma, a cărui lipsă de decență i-a afectat pe mulți de vreo două decenii. Am văzut că unii au început să-l ”uite” când fac lista rezistenței anticomuniste.

Când descoperi ce săli pline fac astăzi foștii ofițeri ai lui Iulian Vlad și echipa sa, începi să te întrebi de ce nu există un interes al universităților, al unor instituții locale, pentru organizarea unor întâlniri cu disidenții de altădată. O explicație posibilă este lipsa de relevanță a caracterului într-o societate ca a noastră. Zece poante bune atrag mai mult decât dramele existențiale. Am în minte și o istorie care-mi stă pe umeri. GDS fusese gândit ca adunând capitalul de demnitate anticomunistă. Or, Grupul nu l-a cooptat pe Vasile Paraschiv. Un om extraordinar, cu o viață tulburătoare (nici un alt rezistent al anilor `70-`80 nu a trecut prin ce a trecut el). Nu a ajuns în GDS întrucât nu făcea parte din ”elită” (era ”doar” muncitor). Ideea că ființa omului reprezintă nu doar o valoare în sine, dar are și relevanță într-o comunitate chemată să modeleze lumea postcomunistă, nu a trecut prin mintea GDS-iștilor. Reproșul mi se adresează, evident. Ca membru al GDS, am fost lipsit de consecvență, în ce-l privește pe Paraschiv. Aveam contacte cu el în acele vremuri.

Disidenții i-au frustrat pe mulți. Au avut o notorietate excepțională în anii comunismului, au primit după revoluție, o scurtă perioadă, aclamațiile populației. Până și Ion Iliescu s-a simțit obligat să-i propună pentru Consiliul Frontului Salvării Naționale. Or, dacă ar fi știut că regimul cade în decembrie 1989, câți nu și-ar fi luat inima în dinți și ar fi perorat împotriva comunismului pe undele Europei Libere. Măcar de prin luna noiembrie … Posibil, aceasta explică cum le vânează unii și alții orice greșeală. Îmi amintesc o intervenție a dnei Doinei Cornea în cazul lui Adrian Sobaru, când acesta s-a aruncat de la balconul Parlamentului. Cred că pentru mai mulți, interpretarea acelui gest, ca unul de sacrificiu, era nepotrivită. Dar una este să îți exprimi o altă opinie, alta este ”lecţia” pe care i-a dat-o atunci un moralist îndoielnic ”ca de la un ilustru profesor la un elev merituos, dar recalcitrant” (citez un comentator).

– Paul Goma lipsit de decenţă?  

– Cel puțin de prin anii `90, Paul Goma a revărsat acuze la adresa unor oameni care l-au ajutat, a unor foști prieteni care nu deveniseră altfel decât fuseseră altădată, a unor personalități culturale care pur și simplu aveau alte idei. A falsificat istorii și a folosit cuvinte care dor. ”Cearta” cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca este cea mai cunoscută. Da, foarte multe dintre manifestările lui au depășit limita decenței. Șocante la el au fost în special exhibarea unor intimități, pretenția de a da lecții ca autoritate intelectuală.

Acestea puteau intra în categoria bătăliilor private, fără prea mare miză publică, în umbra rolului pe care l-a avut în anii `70-`80. Se poate avea în vedere și vârsta lui Goma când a început bătălia împotriva tuturor. Intrarea în subiectul Holocaustului din Basarabia-Transnistria, fără un exercițiu conceptual, a generat alte complicații. A fost acuzat de antisemitism, a reacționat amplificând greșeala.

– N-am cum să fiu de acord cu dumneavoastră. A fost probabil decent Gabriel Liiceanu, care i-a ars tirajul unei cărţi? Sau cei care l-au atacat constant, fiind deranjaţi că Goma este o oglindă neiertătoare, exasperantă?

Nu e clar cu ce nu sunteți de acord. Faptul că a scormonit în chestiuni private, cum o persoană decentă nu face? Că și-a asumat o ascendență intelectuală care, evident, nu i se potrivește? Sunt fapte. În ce privește arderea tirajului unei cărți semnate de Goma, de către patronul Humanitas, nu știu. Nu mă pot baza pe cuvintele lui Goma. (Iată ceva de care sunt sigur.) Amintirile mele spun că Goma s-a bucurat de multă recunoaștere, de foarte multă simpatie; înainte de 1990, în tăcere, apoi și public. Cărțile lui apăreau continuu, la o mulțime de edituri. A fost atacat, dar de oameni care nu aveau credibilitate. Cel puțin în comunitatea intelectualilor din Grupul pentru Dialog Social s-au atașați lui a primit constante semne de considerație. Până când a încălcat acel pact, să-l numesc, al rezonabilității. Iată acest caz: Ion Bogdan Lefter a scris în Observator cultural un text substanțial despre literatura lui. Unul pozitiv, dar mai ales, unul care împingea înainte înțelegerea scriiturii sale. La câtva timp, Goma l-a dat în judecată pe critic, fără motiv, așezându-l pe o listă lungă de reclamați.

Oglindă neiertătoare, exasperantă? Este și acest lucru adevărat. Doar până la un punct.

– Nu e locul să stabilim unde e punctul respectiv. Îl admir pe Goma, aşa că n-o să ajungem la un numitor comun. Aţi publicat recent „Cărturari, opozanţi şi documente“, care are subtitlul „Manipularea Arhivei Securităţii“. De ce merită citit volumul?

– Admirația nu implică rabat de la discernământ. Paul Goma a dat anvergură vieții sale. Nu exprimam vreo adversitate.

Volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ a finalizat peste 10 ani de cercetare. Îmbină investigația empirică sistematică cu analiza sistemului normativ. Așează interpretarea contactelor unor personalități culturale cu Securitatea și manipularea acestei teme în contextul mai general al eticii și politicii memoriei. Cartea face trecerea de la bârfa despre ”cine a colaborat, cine nu a colaborat” la descifrarea raporturilor dintre oameni și instituțiile opresive care doreau să-i folosească. Înlocuiește atitudinea vulgară a procurorului: ”cu cine te-ai întâlnit, de ce ai pus asta pe hârtie”, cu o perspectivă umanistă asupra condiției omului într-un regim menit să-i strivească. Oferă un ghid de evaluare a responsabilităților pentru ce ni s-a întâmplat sub comunist.

Dincolo de faptul că răspunde unor întrebări concrete de istorie culturală într-o dezbatere aflată la stadiul de păreri, volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ schimbă standardele, cadrul discuției.

Am văzut câteva reflecții pe marginea cărții. Multe repetă ce se spusese și înainte privind colaboraționismul unor personalități culturale. Până acum, excepție au făcut Cosmin Ciotloș și Nicolae Manolescu: tema nu este bârfa, ci manipularea arhivei. Mi se pare de-a dreptul straniu ca oamenii să se exprime asupra conținutului unor documente pe care nu le-au văzut niciodată. Să preia drept autoritate gândirea unei ziariste care a citit câteva documente. Specialitatea mea inițială sunt științele exacte (Fizica). Am lucrat zece ani în cercetare. În domeniul meu este de neimaginat ca cineva să facă afirmații despre lucruri neverificate. Să își asume o autoritate, indiferent de nivelul de recunoaștere științifică pe care o are, într-o chestiune care iese din sfera sa de investigație.

– Dar cum stau într-adevăr lucrurile? De exemplu, Adrian Marino a turnat la Securitate?

– Cercetarea dosarelor probează convingător următoarele lucruri: Marino a avut o ținută demnă în timpul anchetei și în perioada închisorii; a încercat protejarea cunoscuților și a promovat ideile la care ținuse toată viața. S-a încercat racolarea lui, dar fără succes. În timpul anilor de domiciliu obligatoriu s-a consacrat studiului, urmând un program foarte riguros. S-a inițiat din nou racolarea lui, prin șantaj – încălcase regulamentul depășind limita în care avea voie să se deplaseze. El a respins propunerea. Ofițerii de securitate i-au deschis un proces penal, dar acesta a fost stins datorită trimiterii de către Marino a unor petiții la autoritățile centrale în care reclama cele întâmplate.

Ajuns la Cluj, s-a dedicat complet activității culturale. Experiențele din perioada recluziunii și datele din acel moment îi demonstraseră că opoziția politică față de regim nu putea avea niciun rezultat. Succesele în plan intelectual i-au permis intrarea în Uniunea Scriitorilor, realizarea unor contacte în străinătate: mai întâi prin corespondență, apoi, în urma invitațiilor, directe. A fost urmărit constant, din momentul anchetelor din 1949 până în decembrie 1989. Au fost deschise mai multe dosare de urmărire informativă pe numele lui. Urmând o practică curentă, ofițerii care-l supravegheau i-au fabricat și un dosar de rețea. Așa zisele delațiuni puse pe spatele lui Marino sunt materiale produse de ofițerii de securitate care trebuiau să-și completeze dosarele inventate. Singurele note olografe rămase de la Adrian Marino sunt rapoartele făcute pentru Uniunea Scriitorilor după întoarcerea din străinătate, obligatorii, căci pleca afară prin Uniune. Conțin exclusiv referiri la activitatea avută în timpul călătoriei și propuneri pentru afirmarea culturii autohtone autentice în lume.

Dosarele confirmă ținuta publică a lui Marino: un om demn, independent, curajos. Manipularea documentelor din Arhiva CNSAS, menită să-i păteze viața, este o acțiune odioasă, a unor oameni lipsiți de sentimentul onoarei.

– Cristian Teodorescu spune: „Mi-ar fi plăcut dacă Andreescu ar fi arătat în cartea sa aceeași înțelegere și față de Alexandru Paleologu și de Noica, așa cum are față de Marino, de Mihai Botez, de Vasile Vetișanu și de Nicolae Balotă. Își propune asta, dar luîndu-se la harță cu prietenii în viață ai lui Noica și-ai lui Paleologu, dintre care cîțiva sînt adversari declarați ai lui Marino, îi mai pune la rotisor și pe cei despre care el însuși admite că au fost victimele securiștilor. Despre Noica susține că ar fi venit în întîmpinarea celor care-l supravegheau, făcînd exces de zel cînd i se cereau informații, deși tot el admite, cînd scrie despre Marino, că securiștii aveau obiceiul să se laude cu puterea lor de convingere asupra celor pe care-i luau la întrebări. Adică ceea ce la Marino e valabil ca scuză, în cazul lui Noica nu mai funcționează?”(articolul „Cum batem morții să se învinețească viii” din „Caţavencii”, 11 februarie)

– O surpriză din lumea literaților… Am aflat despre critici (nu puțini) care fac recenzii la cărți pe care nu le citesc; sau doar le frunzăresc. În cadrul intelectual unde m-am format, așa ceva părea o oroare. Nu simt altfel astăzi, deși standardele s-au relaxat dramatic – de-ar fi să vorbim despre lunga serie de plagiate; și nu furtul unei idei, ci jumătate de cărți sau cărți întregi.

Să înțeleg, pe aceeași linie de idei, că domnul Teodorescu se exprimă despre o carte pe care nu a consult-o? Nu a existat o atitudine de un fel față de Noica și Paleologu, o alta față de Marino, Balotă etc. Cazurile sunt însă diferite, consecințele asemenea. Puteam interpreta susținerea lui Noica: ”libertatea nu de a face ce vrei, ci libertatea de a face”, decât că reia cel mai sumbru conţinut dejist? Semnificația pasajului este copleșitoare. Dar capitolul despre Noica povestește și emoția cu care am descoperit fața lăuntrică a filozofului. De ce oare să fi explorat complexul Stockholm, în ce-l privește? Lipsă de bunăvoință să arate cuvintele ”una dintre cele mai dramatic-înalte poveşti despre viaţa unui om vânat de sistemul poliţienesc al comunismului?” Îl pun pe la rotisor scriind: ”Marea surpriză a dosarelor de Securitate este a-l dezvălui pe Noica drept … un om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”? În sfârșit, falsifică ceva punerea în oglindă a cazurilor Balotă-Paleologu? Comentariile dlui Teodorescu trădează (iar dacă a citit-o, mistifică) conținutul cărții.

Altceva este și mai semnificativ în comentariile scriitorului: presupozițiile. Domnia sa își închipuie că, atunci când scriu despre Noica, răstălmăcesc faptele pentru a mă lua la harță cu prietenii lui de-o viață. Că scuz pe unii și acuz pe alții în funcții de amiciții și adversități. Or, chiar cred în mesajul lui Voltaire: să fii gata să lupți ca adversarii tăi să aibă dreptul să se exprime (lăsând la o parte faptul că tratarea unuia și altuia drept adversari este nefericită).

Ce-l justifică pe dl Teodorescu să pună în spatele meu atitudini mediocre? Motivația că scriu pentru a mă răfui cu vreun adversar? Am luat distanță în ziarul în care scriam atunci când Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (pe care-i invocă fără să-i numească în articolul său) au fost atacați nedemn. Un alt exemplu? La un moment dat, Liviu Ornea a ținut să promoveze în Observator cultural două teze penibile: una a lui Vladimir Tismăneanu, care tratase observația privind responsabilitatea pe care și-o ia denigrând victime ale comunismului (adus în țară de familia lui) drept atitudine antisemită; o alta, a campaniei dusă de Andrei Pleșu și prieteni, de decredibilizare a mea, la începutul anilor 2000. Întâmplător, tocmai atunci aveam în studiu dosarul de urmărire informativă al tatălui său din care anumite pasaje sugerau semnarea unui angajament la Securitate. Am atras atenția celor de CNSAS că trebuie să existe și un dosar de rețea. Încurcați, mi l-au adus. Într-adevăr, exista și dosarul, exista și angajamentul.

În logica dlui Teodorescu, urma să ”i-o întorc” lui Liviu Ornea, eventual să declar, cu citate pe masă (angajamentul, dosarul de rețea) că e firesc ca fiul unui informator al Securității să aibă atitudinea pe care o are față de un fost disident care se luptase cu Securitatea etc.

Doar că bietul Zigu Ornea semnase angajamentul la strâmtoare: iar absența delațiunilor și mai ales iritarea cu care ofițerul de legătură îl acuza în alte note de refuzul colaborării demonstra perfect că nu a dat curs documentului. Paradoxal, tocmai dosarul de rețea îl exonera pe dl Ornea. Chiar aceasta am și scris într-un articol de presă. Liviu Ornea mi-a trimis un email, mă întreba dacă totuși nu există alte dubii… Nu erau, l-am liniștit. Mi-ar fi rușine de mine însumi să falsific o cercetare cu scopul de a răspunde tentațiilor subiective.

Or, în Cațavencii, dl Teodorescu comentează cartea acuzând arbitrar (dar implicit) onestitatea autorului. Insistența cu care colportează și astăzi, după publicarea unei cercetări riguroase, mesajul: ”a ieșit la iveală că fostul deținut politic Adrian Marino a avut oarece relații cu Securitatea” nu-i face onoare.

– Domnule Andreescu, puteţi să-i iertaţi pe cei care v-au turnat la Securitate? 

– Serviciul Român de Informații a susținut că dosarul meu de urmărire informativă a fost ars la revoluție. Oricum, trebuie să existe un dosar microfilmat, cel inițiat pe la mijlocul anilor 70, acoperind și începutul anilor 80. Pe de altă parte, sunt multe argumente care dezmint poziția SRI. Am explicat subiectul în volumul meu L-am urât pe Ceaușescu. Ani, oameni, viață (Polirom, 2010). Rămâne faptul că până în acest moment nu am ajuns la dosarul meu de securitate deși îl tot cer de la începutul anilor 90. Nu-mi știu deci ”turnătorii”.

Că au existat, cu siguranță. Nu realizez însă ce înseamnă ”să-i iert”. Nu pot intra în postura cuiva ”care iartă”. Ce au făcut ridică o problemă de conștiință a lor cu ei înșiși, nu cu mine. Altfel, este posibil să-i înțeleg, ce au scris unii poate îmi va displace, unele situații mă vor determina să-i căinez. Detaliile delațiunilor și ale contextelor lor sunt decisive pentru atitudinea față de cum au acționat autorii.

– Ce mai aveţi în lucru?

– Lucrez pe mai multe ”șantiere” simultan. Am nevoie de ani buni de frecventare a unei teme ca să simt că o stăpânesc. Trebuie să se maturizeze și acea noutate care merită lumina tiparului. La prima carte, Sistemele axiomatice ale logicii limbajului natural. Funcții și operaționalizare, am lucrat din 1978 până în 1985 (am dat-o la Editura științifică și enciclopedică, a primit evaluări bune; având în vedere statutul meu pe atunci, a putut fi publicată de abia în 1992).

Între șantierele amintite, trei se vor mai finaliza sigur în acest an. Săptămânile următoare trimit la Polirom un volum despre represiunea MISA. Am avut prima investigație a acestui caz în 1996. Am scris mai multe studii și rapoarte pe subiect, mai ales după anul 2004, anul de vârf al represiunii. Acum este gata. Ar fi prima monografie românească despre un fenomen de încălcare a drepturilor omului (și la ce dimensiune!), tratat în paradigma drepturilor omului. Cartea conține când raționamente relativ tehnice, în termenii dreptului, când istorii și mărturii pline de emoție umană. Este un gen de carte care poate fi citită pe bucăți.

La volumul ce reunește scrisori către Europa Liberă, perioada 1986-1989 (primul a apărut în 2010, cu scrisori din anii 1979-1985), pe care îl editez împreună cu Mihnea Berindei, mai este de finalizat introducerea. Bănui că va fi publicat până în vară.

Urmează, în ordinea priorităților, o carte privitoare la ”rezistența prin cultură” în România.  Am termenul limită luna septembrie 2013. Ar fi mai corect să spun că subiectul ”rezistenței prin cultură” a fost doar punctul de plecare. Am descoperit, la primele incursiuni în cazuistică, că ceea ce înțelegem noi prin această sintagmă intră într-un complex larg de atitudini (refugiul în cultură, sustragerea prin cultură, recuperarea prin cultură etc.) Uneori, alegerea unei formulări sau alteia depinde doar de instrumentalizarea comportamentului sub comunism. Ca urmare, cartea va conține și un capitol despre instrumentalizarea etichetei ”rezistența prin cultură”.

Despre alte teme în lucru, după luna septembrie 2013.

– Aţi condus o lungă perioadă Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Cum stă la această oră România în ce priveşte respectarea drepturilor omului?

– Noi ne raportăm continuu, firesc, la lumea de până la revoluție. Din perspectiva drepturilor omului, nu există comparație. Dar și față de realitățile de la începutul ailor `90, România din 2013 arată atât de diferit. Cu mult mai bună.

Or, dacă facem abstracție de reperele trecutului, totul se prăbușește. În raport cu standardele pe care noi le numim europene, dar care în fond sunt standardele oricărei lumi civilizate, situația drepturilor omului la noi e lamentabilă: generații întregi sunt îndoctrinate cu cea mai mizeră dogmatică religioasă, profitându-se de incultura părinților, copiii ajunși în spitale sunt legați de paturi, femeile care fac prostituție sunt violate, furate, bătute și chinuite de polițiști, oamenii în vârstă își pierd casele păcăliți de escroci, iar statul este în conivență cu astfel de situații, bărbați și femei care au ales un stil de viață diferit decât al celorlalți (vezi”Familia”, ”MISA” – nu mai explic cazurile) devin ținta vânătorii colective, oamenii sunt fie batjocoriți în văzul lumii iar insulta sau calomnia nu se plătesc, fie sunt sancționați pentru o manifestare a libertății de exprimare elementară  în democrație (vezi amendarea faptului banal de a ieși în stradă cu un poster protestând împotriva autorităților publice, a ridicării unui steag al identității etnice) etc.

Aș putea scrie o carte. Dar deja sunt multe altele înainte.

– Pentru final: care credeți că au fost marile obstacole în calea evoluției culturale din ultimele două decenii?

– Ca o etichetă generală, lipsa de relevanță a atitudinii umaniste, diluarea discernământului intelectual.

Multe decurg din slabul prestigiu al umanismului, la noi. Începând cu oportunismul… Volumul lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, are meritul de a sugera că deriva tipică a intelectualilor de la mijlocul secolului nu a fost atât amețeala de stânga sau de dreapta, cât fuga după avantaje. Aș prelungi demonstrația până astăzi. Să zicem că pentru mulți, în perioada comunismului, ipocrizia asigura supraviețuirea. De ce și după revoluție? Imediat după 1990, un grup de intelectuali s-au ”aranjat” făcând servicii grupului Ion Iliescu (câțiva adunați sub titulatura „Societatea de Mâine”). În anii 2000, a fost inventată umbrela de zile bune pro-Traian Băsescu. Valoarea ei se măsura cu 26.000 de euro pentru publicarea unei lucrări de diplomă scrisă cu 30 de ani în urmă, cu 5000 de dolari pentru a face o prezentare la un simpozion oarecare – ca să ne referim doar la fața vizibilă a lucrurilor.

Greu de prevăzut a fost evoluția spre violență a exprimării din ograda intelectualilor publici. Păcatul original o fi fost polarizarea intelectualității pro și contra FSN, de la începutul anilor `90. Înfruntarea de atunci se desfășurase între frontierele unor mize politice. Amplificarea adversităților a continuat în anii 2000, penetrând în interiorul dezbaterilor de idei. Aș nota, ca referință, mobilizarea prilejuită de apariția Omului recent, când observațiilor critice li s-a răspuns cu referirea la vârstă, la familie, la gradul de inteligență, la ”oftică” etc. Un critic i-a plasat pe oponenții de idei în categoria patrupedelor care ”latră”. Valorile clasice ale comunității intelectuale precum fairplay-ul sau noblețea recunoașterii profesionale independent de antipatiile personale au devenit desuete.

Prin corelație sau nu, degradarea atitudinilor a fost convergentă cu debusolarea standardelor. Aș deplânge desemnificarea marilor eforturi culturale: mă gândesc la activitatea unor animatori culturali precum Ion Bogdan Lefter ori Liviu Antonesei, prezența în spațiul public a unor conștiințe enciclopedice (l-aș numi pe Ovidiu Pecican), sau rolul creatorilor ”noii culturi a democrației” – Mihaela Miroiu ar fi prima care îmi vine în minte. Aș sugera să se facă la un moment dat inventarul extraordinarului activism intelectual al oamenilor care și-au oferit viața în ultimele două decenii re-construcției ideatice a culturii democrației. Asigur că lista va fi impresionantă. Doar că munca lor are de înfruntat focurile de artificii, iar opera a fost înlocuită cu brand-ul. Cine face prozeliți? Un intelectual public care nu a putut crea altceva decât colecții de mici eseuri și articole a căpătat prestigiu de cărturar. Vânătoarea de titluri (”unul din cei mai mari filozofi”, ”unul dintre cei mai importanți autori de literatură personală” etc.) stă de pază la depozitul de resurse materiale și simbolice. Speculații deconcertante despre convergența dintre imaginarul lui Dante și al lui Einstein (Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante), despre conexiunea dintre fractali și gnosticism (Ultimul Culianu) ocupă recenziile entuziaste ale unor autori care nu posedă cultura științifică elementară.

La acest nivel de comentariu susținerile rămân impresii. Pentru a cuprinde cu adevărat temele ridicate este nevoie de o amplă documentare care să preceadă și apoi să intersecteze efortul reflexiv. Ar fi nevoie, s-ar spune, de noi studii, de alte cărți.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 252, 1- 15 martie

Cîteva precizări necesare despre vechea și noua direcție a Tribunei

Valurile de atacuri la adresa noii direcții a Tribunei provin de la frustrarea mai multor oameni de cultură clujeni care nu înțeleg de ce sinecurile unora, ”moșiile literare ale altora”, au luat sfîrșit odată cu ziua în care s-a pus capăt direcției fostului manager dl. I. Maxim-Danciu (cît de penală a fost activitatea acestuia este de competența organelor în drept să documenteze și să constate, noi emitem doar o opinie juridică) și pierderea concursului de ”redactor-șef” de către  dl. Ovidiu Pecican. Probabil că oamenii nu înțeleg nici acum că a fost și este vorba de un concurs de manager, de abilitățile manageriale ale unui individ, respectiv cele de tip economico – juridic, în primul rînd, pe care un manager, trebuie să le aibe. Or, s-a demonstrat : dl. Pecican nu le are (dacă le-ar fi avut ar fi cîștigat concursul).

Cineva care afirmă pe blogul personal sau aiurea că i-au lipsit doar ”anexele” pare că nici acum nu și-a dat seama că tocmai anexele constituie analiza economică și că un concurs de manager, organizat în baza OUG 189/2008 aprobată și modificată cu Legea 269/2009 nu este un concurs de ”redactor – șef” ci unul de manager.

Pe de altă parte, pare suspectă graba unora de a milita activ și a ataca constant o instituție publică (în virtutea cărui drept și mai ales de ce în momentul în care s-a declanșat, la cererea noastră, un audit la revista Tribuna ?) pentru a susține pe autorii unor fapte, în opinia noastră, posibil penale și ne duce cu gîndul ba la posibile complicități, ba la naivitate (care înseamnă, uneori, și prostie) crasă. Cu toate acestea, țin să amintesc unora un dicton latin : ”Nemo censetur ignorare legem”.

În ceea ce privește refuzul nostru ferm de a ne bate joc de stipendiile publice, țin să amintesc unor alți distinși intelectuali că actualul management al Tribunei se face strict în litera și spiritul legii, prin urmare nu poate fi vorba de ”grave disfuncționalități în activitatea revistei Tribuna”. Punct.

Ciudată ni se pare și, totodată ilegală,  graba unora de ”a băga pumnul în gură” reprezentantului legal al revistei Tribuna, respectiv subsemnatului, cîtă vreme, după cîte știm, dreptul la opinie este garantat de către Constitiția României iar delictul de opinie nu este prevăzut și pedepsit de nici o lege penală.

Apoi, apreciem că, începînd cu direcția noastră, revista Tribuna a făcut un uriaș salt calitativ, atît în ceea ce privesc condițiile grafice cît și conținutul, iar cei care susțin un alt punct de vedere vor fi găzduiți în chiar paginile revistei să își exprime părerile opuse celor afirmate de noi.

Referitor însă la faptul că noul manager a fost atacat vehement după apariția primului număr, arată, în opinia noastră, că nu Mircea Arman este problema spinoasă a unora ci încercarea, disperată, de a acoperi vechi fapte despre care credem că ar fi penale. Este, adevărat, cu noul manager al Tribunei nu se pot negocia ilegalități, iar datoria legală a conducătorului unei unități prevăzută de art. 227 C.P.P., a fost dusă la îndeplinire la momentul apariției acestor rînduri, prin urmare, invit pe cei care doresc să documenteze și să probeze contrariul celor afirmate de mine, să susțină și să aducă probe împotriva opiniilor juridice ale autorului acestor rînduri, să contacteze autoritățile în drept.

Partea bună a acestor atacuri și polemici la nivel național constă în faptul că după zece ani de anonimat, revista Tribuna a ajuns, din nou, în prim-planul atenției lumii culturale românești. Acest fapt nu putea fi realizat în nici un chip decît printr-o abordare deschisă, serioasă, la obiect, a problemelor actuale ale culturii române.

Pe de altă parte, asigur cititorii și colaboratorii revistei Tribuna că mandatul subsemnatului va fi dus la bun sfîrșit.

Mircea Arman

Tribuna, nr. 252

Bani de la guvern pentru revistele literare

În urma scrisorii deschise https://alexandrupetria.wordpress.com/2013/02/06/scrisoare-deschisa-catre-domnul-prim-ministru-victor-ponta/ pe care am iniţiat-o către premierul Victor Ponta pentru salvarea revistelor Uniunii Scriitorilor, am aflat că Daniel Barbu, ministrul Culturii, a promis un sprijin guvernamental pentru rezolvarea situaţiei. Mulţumesc colegilor care şi-au pus semnăturile pe text.

Scrisoare deschisă către domnul prim-ministru Victor Ponta

Scrisoare deschisă către domnul prim-ministru Victor Ponta

 

Revistele literare ale Uniunii Scriitorilor sunt în pericol de dispariţie, ele neavând bani pentru tipar şi salariile redactorilor pe 2013.

Nu are rost să mai înşirăm prea multe fraze argumentative, nici descrierea lucrurilor care au făcut să se ajungă în această situaţie dramatică pentru presa culturală.  Se impun măsuri concrete, urgente.

Vă scriem deoarece doar printr-o intervenţie guvernamentală pot să fie salvate. Fără cultură, e deschis drumul barbariei.

Stimate domnule Victor Ponta, suntem siguri că nu doriţi, fără a avea personal vreo vină, dar aşa o să perceapă opinia publică, ca numele dumneavoastră să fie legat de închiderea publicaţiilor, ca al lui Emil Boc de închiderea spitalelor.

 

Cu speranţa că o să trataţi problema responsabil,

Alexandru Petria- scriitor

Dan Mircea Cipariu- scriitor

Menuţ Maximinian- ziarist, scriitor, directorul cotidianului „Răsunetul” din Bistriţa

Ionel Ciupureanu- scriitor

Iulian Sîrbu- scriitor

Ovidiu Pecican- scriitor

Balázs F. Attila- scriitor

Petru Jipa- scriitor

Liviu Ioan Stoiciu- scriitor 

Vasile Baghiu- scriitor

Ruxandra Anton- scriitor

Marius Conu- scriitor

Dumitru Augustin Doman- scriitor, ziarist

Ioana Diaconescu- scriitor

George Stanca- scriitor, ziarist

Constantin Arcu- scriitor

Leo Butnaru- scriitor

Cornel Ungureanu- scriitor

Niculina Oprea- scriitor

Marin Ifrim- scriitor

Ioan-Pavel Azap, scriitor

Dorin Popa- scriitor

Stela Iorga- scriitor

Florin Buzdugan- scriitor

Aurel Pantea-scriitor

Paul Spirescu – scriitor

Mircea Dinutz- scriitor

Daniel Vorona- scriitor

Cornel Munteanu-scriitor

Catia Maxim-scriitor

Petru Ilieșu– scriitor

Ștefan Doru Dăncuș- scriitor

Călin Vlasie- scriitor

Nicolae Sava- scriitor

Tudor Cristea, scriitor

Eugen Evu- scriitor

Constantin P. Popescu- scriitor

Nicolae  Stan- scriitor

Vasilica Ilie- scriitor

Rodian Drăgoi – scriitor

Gabriel Ghimpu- scriitor

Mihail Vakulovski- scriitor

Igor Ursenco- scriitor

Sorin Mărculescu, scriitor

Robert Nuţu- scriitor

Andrei Velea, scriitorprof.univ.Pompiliu Comsa
Marilena Apostu -scriitor
Angela Baciu, scriitor
Ioan Matiuț-scriitor

Ioan Moldovan, scriitor

Paul Vinicius – scriitor

Catalin Codru

Maria Oprea- scriitor

Gheorghe Mocuţa- scriitor

Constantin Severin- scriitor

Camelia Iuliana Radu, scriitor, grafician

Maria Bichescu

Ioan Mihai Cochinescu- scriitor

Leon-Iosif Grapini, scriitor

Cristian Gabriel Groman, scriitor

Florin Dochia, scriitor

Marian Drumur – scriitor

Lucian Vasiliu- scriitor

Octavian Soviany- scriitor

Viorel Savin- scriitor

Tudor Cicu – scriitor

Victoria Milescu, scriitor

Adrian Botez, scriitor

Andrei Zanca – scriitor

Victor Ioan Frunză- regizor

Liviu Drugă- scriitor

Alexandru Ovidiu Vintilă, scriitor

Radu Aldulescu- scriitor

Nicolae Macovei- scriitor

Rodica Cernea- scriitor

Dorin Mureşan- scriitor

Gheorghe Postelnicu – scriitor

Iulia Ralia- scriitor

Vasile Chira- scriitor

Lucia Negoiţă- scriitor

Virgil Diaconu- scriitor

Marian Ioniţă- scriitor
Șerban Tomșa, scriitor

Viorel Dinescu- scriitor

Dorin Tudoran – scriitor

Viorel Tăutan- scriitor

Lidia Lazu şi Ion Lazu- scriitori

Dan Manole- scriitor

Liviu G. Stan, scriitor

Liviu Mihaiu- ziarist

Corneliu Antoniu – scriitor

Gabriel Rusu, scriitor, gazetar

Paul Aretzu- scriitor

Florina Zaharia – scriitor

Constantin Munteanu- scriitor

Magda Ursache si Petru Ursache- scriitori

Radu Ulmeanu- scriitor

Marta Petreu- scriitor

Vasile Zetu

Ioan Groşan- scriitor

Sabina Finaru

Doina Popa- scriitor

Nicolae Ciobanu

Petre Anghel, scriitor

Alexandru Jurcan, scriitor

Raluca Naclad, secretar literar Teatrul Tineretului Piatra-Neamt

Vasile Muste, scriitor

Horia Pătraşcu, eseist

Aşteptăm semnături…

Liviu Ioan Stoiciu: Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf

 

 

Alexandru Petria: – Dragă Liviu sau stimate domnule Liviu Ioan Stoiciu?

Liviu Ioan Stoiciu: „Dragă Liviu” dă de gol un anume grad de prietenie sau simpatie și face să-mi mai crească inima, că nu sunt chiar al nimănui, uitat la colț sau inabordabil. Așadar, dragă Sandu…

– Nu cred că eşti inabordabil. Intransigent, da. De fapt, cum te-ai descrie?

– Intransigent cu mine însumi, în primul rând. În rest, sunt un observator al vieții publice și am motivele mele („așa sunt făcut”) să pun bază pe principii și pe morala creștină. Altfel, sunt un însingurat (poate de aceea sunt într-atât de însingurat, fiindcă sunt o victimă a principiilor nerespectate public, pe care le penalizez în particular), sceptic (acuzat că pun răul înainte și gândesc negativ; am totuși 62 de ani, sunt pățit), nemulțumit de evoluția destinului meu și resemnat totodată că „atât mi-a fost scris” (mi-ar fi plăcut să fac mult mai mult decât am făcut, să mut munții din loc).

– Chiar, pui înainte răul şi gândeşti negativ ori e doar o impresie pe care o laşi?

– Nu mai pot să mă schimb, pun înainte răul, fiindcă sunt superstițios, dacă pun binele, binele dispare…. În general eu nu pot să fac planuri (purtătoare ale binelui), fiindcă nu mi se îndeplinesc. Apoi, alții se hrănesc din  gândirea pozitivă, eu caut semnele răului inclusiv în ceea ce mi se întâmplă a fi bun și așa mă descarc energetic, încep să cred că e o reglare inconștientă, starea de neliniște interioară (nu starea de supărare; când sunt supărat nu pot să mă concentrez) fiind la mine creatoare.

– Pisica neagră, găleata goală, nu te întorci din drum dacă ai uitat ceva? Asta cu neîntorsul o am eu.

– Îmi fac în gură semnul crucii, dacă văd pericolul, și trec mai departe, nu mă întorc din drum (că și întorsul din drum e superstițios, înseamnă că nu-ți merge bine; de câte ori mă întorc, uitând ceva acasă, de exemplu, știu că voi avea parte de o problemă în următoarele întreprinderi personale; o cruce făcută la repezeală sau un „Doamne ajută!” rostit, mai atenuează îngrijorarea; am ajuns departe, și atunci când sunt obligat să mă așez pe alt scaun decât cel pe care am vrut eu să mă așez inițial e motiv de alarmă interioară; e o întreagă bazaconie construită în creier în mod ocult, de necontrolat, care-mi inventează opreliști și obstacole, să nu duc la capăt un gând pozitiv; poate e îngerul păzitor care mă avertizează, poate e un câștig al memoriei cuantice). Sigur, nu dramatizez, pot trece mai departe și indiferent, superstițiile la mine având regim conjunctural, depinde dacă le-am conștientizat. –  Fiind superstițios, bănuiesc că ai și tabieturi în ce privește scrisul.

– Am și tabieturi (nu numai superstiții), ele s-au schimbat în timp, nu-mi dau seama cum se formează. Să mă înțelegi, eu nu scriu decât pentru sertar, nimic definitiv. După o mai lungă perioadă (ani), atunci când pun la punct un volum, recitesc „textele” mele din sertar și aleg dintre ele cele care mi se par a fi valabile pentru un volum. Cum scriu? Să rămân doar la tabietul legat de poezie. De mulți ani scriu versuri numai „pe burta goală”, la trezire (cum eu am insomnie și fac nopți albe, mă trezesc înainte sau după ora 12 ziua), cu o cană mare de cafea în față, rece, pe birou, scriu numai acasă (numai când sunt singur în cameră) și numai cu cerneală neagră (cu stilou folosit ca toc, moi penița în cerneală, am călimara Pelikan deschisă). Niciodată nu am nici o idee sau o sintagmă măcar pregătită când vin la masa de scris, n-am nici o explicație cum se scrie „singură”, spontan, o poezie, care e mecanismul, scrisul „curge” de la sine (dacă nu „curge”, abandonez lupta inconștientă cu mine). După ce termin de scris (de regulă, într-o oră; dacă trece o oră și nu închei poemul, mai lung sau mai scurt, înseamnă că sunt „neinspirat” și las baltă totul, supărat), retranscriu ce am scris „pe curat” și pun poemul la… păstrare în sertar, nu mă interesează soarta lui – și-l uit (mă mir de fiecare dată, după ce-l recitesc, după un an sau după șapte ani ce am putut să scriu). Nu scriu de când mă știu decât de mână poezie. În schimb, proză, teatru, publicistică-eseu scriu direct la computer, de când am acces la el (chiar, nu mai țin minte de când am un computer al meu la care scriu, de prin 1997? Las la o parte faptul că scriam la computerele de la Cotidianul din 1991, era cel mai performant ziar la nivel tehnic, „informatizat” după model occidental, Macintosh, adus ca atare de englezul român Ion Rațiu).

– Într-un text mai vechi din revista Tiuk, pe urmele altora, ai susținut că suntem ce gândim. Îți păstrezi părerea?

– Fără doar și poate, pe urmele altora – mai ales a celor care-și pot materializa gândurile (dacă o fi adevărat), ajunși departe spiritual, meditând în profunzime. Eu, din păcate, n-am decât puterea să visez mediocru și să scriu, probabil meditând la suprafață, ciugulind „perle” în cel mai bun caz din „marea gândire” (emisă pe unde electromagnetice de cine știe ce „creier” din Univers), care ni ne dă de-a gata, natural, dar la care au acces numai „inițiații” (sau cei ce au puteri paranormale; se bat mult câmpii, de la un timp, cu acordul creierului inițiatului la vibrațiile cosmice). De aceea eu nu sunt mai mult decât sunt. Știu dintotdeauna că eu nu gândesc destul și de aceea nu mă pot autodepăși spiritual.

– Te simţi ok cu tine însuţi, cu plusuri şi minusuri? Parcă ai anunţat la un moment dat că ai vrut să te sinucizi.

– Nu mă simt bine cu mine însumi, o tot repet, n-am cum, sunt neîmplinit pe toate planurile. Cu atât mai mult cu cât știu că trăiesc degeaba. Sufletul e de vină, el e cel dezamăgit de mine, dacă nu m-ar judeca el și nu m-ar ține din scurt, probabil că aș fi mai binevoitor cu limitele mele (în definitiv, date ca atare; am un ADN incomplet din naștere; sunt un fatalist). La prima cumpănă serioasă mă gândesc imediat cum să o rezolv: numai prin sinucidere, fiindcă nimic nu merită, în definitiv și totul e trecător. Nu e greu de înțeles că datorită firii mele, pregătit moral de sinucidere în orice clipă, trăiesc și azi (probabil că de aceea a trăit atât alt apologet al sinuciderii, Cioran). Mă ameninț cu sinuciderea și mai trăiesc o zi (dacă tot știu că mă sinucid și nu contează ce urmează, îmi mai dau o zi de grație). Normal ar fi fost să-mi închei demult socotelile, „ca scriitor” (avem scriitori morți la toate vârstele posibile, unii au avut posteritate, alții nu; ce e important?). Acum, dacă n-am murit, am început să mă amăgesc, depășit de situație, că am o misiune de îndeplinit, să dau de gol și starea „omului” la prima bătrânețe, de curiozitate (sperând, naiv, că m-am mai copt la minte; deși fizic pierd din valoare, încrengăturile memoriei pot scoate noi valențe la lumină când te aștepți mai puțin, nu contează uzura bioenergetică). Nu e exclus ca Duhul Sfânt să nu țină cont de vârstă, Biblia a fost inspirată bătrânilor.

– Eşti un poet care ar face cinste oricărei literaturi, deși te simți neîmplinit. Ce zici despre receptarea poeziei tale?

– Trebuie relativizat totul. Mulțumesc pentru generozitate, în orice caz. Altfel, e o galerie întreagă de poeți care au fost „receptați critic” (ocupau locurile dintâi ale ierarhiilor, intrau pe listele poeților importanți, erau recenzați în termeni laudativi), cât au fost în viață li s-a spus că au făcut cinste literaturii noastre și după ce au murit, au fost uitați, au dispărut în neant. Nici nu știu dacă poate fi vorba de nerecunoștință în cazul poeților, care și-au făcut datoria față de ei înșiși și față de limba română (deși n-avem o istorie a literaturii atât de ocupată, să nu încapă toți; fiecare fiind o altfel de sensibilitate; în condițiile în care toată lumea e de acord că literatura română strălucește prin poezia originală și azi). Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată (sunt apreciate numai textele de succes și vedetismul de gașcă, mediocritatea cu moț; valoarea supraviețuiește în subteran). În ce mă privește, am fost receptat critic inegal, „n-am rupt gura”, nu sunt preferatul nimănui, nu sunt „iubit”, ci mai degrabă antipatizat irațional, n-am fost îmbrățișat fără rezerve de nici un critic, fie el și „prieten”, sunt în continuare un fel de outsider care nedumerește (nici premiile primite n-au autoritate; m-am resemnat că n-am stea în frunte și de aceea trebuie să fiu ținut cu capul la cutie). Nu o dată mă simt nedreptățit și reacționez prostește, enervând.

– Ce este poezia, scrisul pentru Liviu Ioan Stoiciu?

– Vorbe mari, mie mi-e rușine și azi să mi se spună că sunt… poet, chiar dacă așa s-a întâmplat să fiu „etichetat”.

– Ei…

– Cu toate acestea, pot să răspund liniștit că poezia e… totul pentru mine, fără ea n-aș fi ceea ce sunt, cât sunt. Nu știu de unde vine și nici de ce vine poezia sau cum vine, dar știu că aș fi un nimic fără poezie. Poezia m-a direcționat în viață, am abandonat orice idee de carieră socială (care m-ar mai fi îmbunat în viața de zi cu zi; am oroare de parvenire) să mă dedic ei. Mă tem și azi că mă păcălesc singur scriind poezie, că sunt un intrus și un ratat. E adevărat, scriind poezie n-am ajuns nicăieri – dar, de fapt, unde trebuia să ajung? Să răstălmăcesc la nesfârșit gândurile care te umplu de mândrie? Să am parte de glorie pământească? Nu, mulțumesc. Dacă poezia face directă legătura cu Cel de Sus (deținătorul Sensului), recunosc spășit că eu n-am reușit să ajung unde trebuia, n-am atins maximum, și că mai degrabă compromit ideea de inspirație (care ar trebui să fie recunoscută de toți; asemenea rugăciunii). Degeaba încerc să fiu cinstit până la extrem cu mine însumi la masa de scris, să nu trișez, să mă regăsesc. Nu reușesc decât să mă amăgesc, de pe o zi pe alta, că nu trăiesc degeaba dacă scriu. Că așa mi-a fost dat – să scriu, să fiu „scriitor”, nimic altceva (cum alții sunt bancheri).

– Ți-a apărut de curând un nou volum de versuri…

– E al 14-lea meu volum original de versuri, se intitulează „Substanțe interzise” și a apărut la Editura Tracus Arte. Am fost invitat la începutul acestui an de Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte (editură remarcabilă, inventată din senin, specializată pe cartea originală românească, de-a dreptul de necrezut, știindu-se că nu se cumpără acest gen de carte; nu-mi pot imagina cum se acoperă cheltuielile; dacă am înțeles bine, editura e patronată de un sculptor de top, Florin Codre, și de fosta soție a lui Nichita Stănescu, Dora), să-i dau o carte. M-am codit la început (abia în luna iulie, pe căldurile alea infernale, că mi s-au aprins creierii, am început să definitivez această carte), dar m-am mobilizat în numele acestui an, al Apocalipsei, de ce să nu întâmpin 21 decembrie 2012 cu o nouă carte? Că nu se știe niciodată (adevărul e că ar putea fi ultima mea carte de versuri, chiar dacă mai am în sertare tot felul de versuri pentru mai multe alte cărți inedite; ce am avut de spus în poezie, am cam spus, cred; am mai avut tentative să mă opresc din publicat cărți de versuri, dezamăgit de receptarea politicoasă, poate de data asta pun punct). I se datorează în exclusivitate această carte, repet, lui Ioan Cristescu, ca și lui Alexandru Mușina, redactorul (colecția lui „Neo” e deja recunoscută prin strictețe, ștacheta fiind prea ridicată; Mușina a reinventat redactorul de dinainte de Revoluție, sever, pretențios, supărător de subiectiv și chițibușar, gustul lui contând, nu al autorului; personal, am trecut printr-o experiență incredibilă cu Mușina, apărând în colecția lui, îi mulțumesc). E o carte mai aproape de final, validată și de sufletul meu, mai „rafinată” (trecută prin mai multe filtre ale minții și inimii).

– Pe cine mizezi dintre scriitorii contemporani?

– Aș atrage atenția asupra unui fapt: valoarea azi e confundată cu puterea publică pe care o ai, cu funcția deținută în USR, în principal, sau în alte structuri ale statului (ICR, direcții de cultură județene, case de cultura, teatre sau la universități) sau în edituri particulare. Toți redactorii-șefi (sau directori) ai revistelor literare sau din fruntea USR au plus-valoare fiindcă au funcții, ei taie și spânzură în literatura română, ei iau premiile importante (dacă eu nu cred în onestitatea juriilor, sunt considerat de N. Manolescu contestatar… „patologic”; interesant, deși N. Manolescu e singurul care lasă impresia că păstrează distanță față de toate aceste dereglări ale conceptului de valoare literară), se invită la manifestări cu ștaif, bine plătite, se plimbă în străinătate, „sponsorizați”. Ei fac parte dintr-un clan dominant, care și-a pierdut capul, bine pus la punct și care nu poate fi contrazis. E la mijloc și o deturnare a bunului simț? Și ce dacă. În aceste condiții, dă-mi voie să mă abțin să dau nume de scriitori pe care mizez. Personal, mă uit atent la împărțirea Premiului Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani (pentru întreaga operă), mai ales pe premiații lui mizez, chiar dacă și aici ștacheta nu crește în înălțime. Sigur, îmi plac scriitorii singuratici, puternici, morali, cu coloană vertebrală, care stau în afara găștilor, distinși.

– Vorbești de un clan dominant. Și e vreo cale de schimbare?

– Nu. Viața literară la noi s-a instituționalizat (USR este deja inclusă în legi, a căpătat rol determinant; legea creșterii cu 50 la sută a pensiilor membrilor USR, de exemplu, fără USR n-ar exista). Poți să schimbi componența acestui grup dominant, nimic altceva, dacă-i dai jos pe membrii acestuia de acum, vin alții, cu același comportament, în loc (de fapt, n-ai cum să-l schimbi, redactorii-șefi ai revistelor rămân, la fel cei ce au funcții la stat sau sunt patroni de succes; ei rămân automat în fruntea USR și fac jocurile). E un sistem care funcționează în stil fanariot postcomunist (ești scriitor mare dacă ai funcție). Am experiența Asociației Scriitorilor din București, unde la o adunare generală am reușit să determin să fie schimbată componența conducerii (atrăgând public atenția că s-a transformat într-o gașcă abuzivă, care-și servea numai propriile interese), și a apărut alta în loc, previzibil, mult mai dură și lipsită de scrupule (în frunte cu Horia Gârbea, care de opt ani mă defăimează și mă scoate de pe toate listele de ieșire în străinătate sau ale unor manifestări importante, mai ales cele de premiere, acuzându-mă, stupefiant, în momentele cheie, că fac… presiuni, deși niciodată n-am dat peste nimeni acolo, – nici acolo, nici în altă parte –, dar așa e strategia, îl acuzi gratuit să-i închizi gura celui ce altă treabă nu are decât să observe, incomod; de altfel, conducerea USR nu mai știa ce să facă la ultimele alegeri să nu fiu reales de colegi să-i reprezint în structurile de conducere ale USR; cred că anul viitor, când vor fi iar adunări generale la filiale și la centru, la USR, nu voi mai participa, să le fac pe plac; fiindcă mi-e silă; mă retrag să nu mai deranjez atât înaltele fețe ale literaturii române, care au dat de gustul puterii și se cred infailibili, nemuritori în funcții; altfel, putere care le dă și… plus-valoare literară, ai reținut, de aceea e o asemenea bătălie pe funcții).

– Poți să mai citești scriitorii care s-au compromis în relațiile cu Securitatea, dar și lingăii puterilor de după 89?

– De citit, pot să-i mai citesc (de curiozitate), dar strâmb din nas. Totuși, valoarea autorului trebuie să aibă inclusă în ea și o altitudine morală. Personal, sunt dezamăgit că în primul rând criticii literari dau bilețele de iertare, căutând scuze celor compromiși în viața publică, dovediți a fi lipsiți de o minimă clarviziune etică. Uluitor e că valoarea lor imorală e și premiată – dacă ar mai avea un dram de onestitate, acești scriitori compromiși ar trebui să refuze premiile (să se înțeleagă neapărat că ei nu sunt exemple de urmat, nici repere). Sincer, sunt exasperat că nu se învață nimic din lecțiile de viață ale scriitorilor de dinainte (compromiși până la moarte) și că istoria se repetă la nesfârșit în acest sens, marile caractere fiind cu adevărat tot mai rare. Creștinește, înțeleg slăbiciunile fizice omenești, nu înțeleg însă de ce trebuie să-și vândă sufletul regimurilor politice retrograde trecătoare și cum poate fi conștiința lor, dată de gol oficial, atât de perversă. Toți acești scriitori fără scrupule, slabi de înger, lipsiți de demnitate, din păcate dau de gustul puterii publice și al succesului, țin să se îmbogățească și să trăiască „bine”, cu orice preț, sfidându-și condiția înnăscută de „aleși ai sorții”.

– Dintre cele 14 cărți, care te reprezintă mai profund? Sunt mai multe? De care vrei să spună lumea, de pildă, da, aici e Stoiciu de 24 de carate?!

– Te referi la cele 14 volume de versuri originale (am publicat și două antologii de autor).

– Da.

– Dar la o asemenea întrebare, pot să trec și cele patru romane, un volum de teatru și trei volume de eseuri- memorialistică- publicistică. De fapt, trag de timp, n-am ce să răspund – nu am neapărat o carte a mea preferată, pe care să o consider cu moț. Sunt mai intransigent cu mine însumi decât îți poți imagina. Cărțile ce mi-au fost premiate (de către Uniunea Scriitorilor din România sau de către cea din „Republica Moldova”, de către Academie sau de către Asociația Scriitorilor din București, singurele care contează) n-au nimic în plus sau în minus față de celelalte cărți ale mele, în ochii mei n-au devenit mai importante sau mai puțin importante decât le știam fiindcă au fost premiate. Pe de altă parte, unele cărți au avut parte de o receptare critică excepțională (de exemplu, volumul de versuri „Pe prag / Vale- Deal”, apărut în 2010) și cu toate acestea n-a luat nici un premiu, nici măcar al unei reviste – și? Prefer să-mi văd lungul nasului. Faptul că nu sunt cotat un „scriitor mare”, mie îmi spune multe – înseamnă că n-am atins cu nici o carte caratele pomenite de tine (și eu cred în judecata colegială, chiar dacă ea nu e întotdeauna onestă). De reținut: de la prima carte a mea tipărită (în 1980) până azi am observat că tot ce am publicat a rămas valabil estetic, nu pot modifica în ele nici o virgulă (am văzut asta și la volumele de versuri, din care am preluat poeme pentru antologii, dar și la romanele scrise în 1985 și 1986 și publicate fără nici o modificare abia după anul 2000). Deocamdată sunt mulțumit că-mi fac datoria față de mine însumi publicând o carte, și că nu trece neobservată. Nu greșesc deloc scriitorii care-și consideră cărțile lor drept copii ai lor spirituali, față de care e bine să nu ai preferințe, să consideri un copil al tău mai valoros față de altul. Sigur, unele cărți pot fi mai inspirate conjunctural, altele mai neinspirate, dar ele sunt expresia unei evoluții sau involuții naturale a ta. Prefer să las pe alții (care nu există) să răspundă la întrebarea… care e cea mai bună carte a mea.

– Sunt un fel de copii, cărțile. Așa cred. Apropo – ai un adolescent în față, are talent literar și este încă în ceață, cu personalitatea neformată… Ce i-ai spune?

– Tot din domeniul creației originale sunt și copiii și cărțile. Să dau sfaturi – ți-ai și găsit omul. Eu m-am „educat” singur la masa de scris, intuitiv (eu scriu spontan, o tot repet). Adolescentul, dacă simte impulsul scrierii, să meargă pe mâna lui și să-i citească pe alții (măcar selectiv pe cei intrați în istoria literaturii române, dacă nu pe colegii aflați în viață, în generații mai mari decât el), obligatoriu, să intre inconștient în competiție, cu toate riscurile (un risc, să dau exemplul meu – la 23 de ani am simțit gustul profund al ratării, negăsindu-mi nu numai un drum profesional al meu în viață, dar nici un stil la masa de scris, motiv pentru care am avut șapte tentative de sinucidere), la un moment dat va hotărî singur dacă are cu adevărat vocație și dacă are rost să continue  „munca de creație literară” (care, din păcate, nu te scoate niciodată din impas existențial; eu și azi, la 62 de ani îmi promit că mă las de scris, fiindcă nimic din ce e legat de literatură nu merită, totul e o amăgire; dar eu nu știu să fac altceva). Subliniez încă o dată: trebuie să citească tot timpul, scrisul altora îl poate mobiliza moral.

– Despre ce ai fi vrut să te întreb și nu te-am întrebat?

– Habar nu am, în general nu sunt comunicativ, să aștept întrebări la care să răspund în fel și chip, numai să nu tac (eu abia aștept să scap de corvoada „intervievării”). Bine că nu m-ai întrebat în ce relație mai sunt cu Doamne-Doamne și ce cred de viața veșnică de dincolo. Sunt resemnat. Îmi pare rău că sunt numai atât cât-și-cum sunt și că aștept să mi se ia și ce mi s-a dat, atât cât mi s-a dat.

 

Daniel Cristea-Enache: „Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

– Domnule Daniel Cristea-Enache, nu ştiu de ce, îmi vine să vă compar cu o maşină care merge cu schimbătorul de viteze pus incorect. Aveţi umor, dar, totodată, vă cenzuraţi, parcă. Vreţi să păreţi sobru, profesoral, când, cred, vă abţineţi cu greu să nu vă pufnească râsul, uneori… Bat câmpii?
– Nu mă pricep foarte bine la maşini, stimate domnule Alexandru Petria. O maşină cu schimbătorul de viteze pus incorect merge? Şi dacă da, în ce fel?
– Merge, eu am reuşit, fiind un ageamiu în şofat. Că s-a turat motorul, e altă poveste…
– Bun, atunci o să mă străduiesc ca umorul să nu tureze motorul profesoral… Da, domnule Petria, aveţi dreptate. Oamenii care ştiu să rîdă îmi plac mult. Iar cei care ştiu să rîdă inclusiv de ei înşişi îmi plac cel mai mult. Mi se pare că ţine nu numai de o inteligenţă peste medie, dar şi de ceea ce numim bun simţ.
– Sunteţi unul dintre criticii literari la care ţin. Na, că o să zică unii că vă periez. Ştiu că iubiţi tenisul de masă. Să vă las să câştigaţi, considerând interviul un meci?
– Dialogul e un meci, dar unul de echipă. Intervievatorul şi cel intervievat sînt în aceeaşi echipă. Chiar şi atunci cînd asumă roluri extrem de diferite. Chiar şi atunci cînd par din alte „filme” (cartea lui Gabriel Liiceanu cu M. Ivănescu.) Putem pierde sau putem cîştiga împreună. Fiţi liniştit: o să câştigăm.

– Sunt convins, numai că intenţionam să vă irit puţintel, ştiind că sunteţi un jucător redutabili de tenis de masă. Dar aţi dat dovadă de diplomaţie.
– Nu sunt nici genul iritabil, nici „diplomat”. Vă mai dau un exemplu extrem: interviurile lui Eugen Istodor cu tot felul de figuri politice rudimentare. Da, chiar şi acolo, în contextul unor înjurături groaznice adresate intervievatorului de un calm enervant, e vorba tot de un joc de echipă. Ca să faci un interviu e nevoie de Celălalt.
– Da, aveţi dreptate. Ce este literatura pentru dumneavoastră, domnule Daniel Cristea-Enache?
– Grea întrebare. Este o artă care mă însoţeşte de vreo 35 de ani; şi care mă va însoţi cît voi trăi. Cum zice preotul: la bine şi la rău…
– De la trei ani? Aveţi 38.
– Da, întîi au fost pagini de literatură care mi s-au citit; cînd încă nu ştiam să citesc. Amintiri mai „jos” de 3 ani nu am. De la 3 ani încolo, da. 38 – 3 = 35.
– Cred că extraordinarul om şi critic literar Valeriu Cristea a avut un rol capital.
– Bineînţeles. De la 13 ani, când, murind tatăl meu, am fost înfiat de Doina şi Valeriu Cristea. Dar şi tatăl meu bun, Titu-Marius Enache, care era economist, era îndrăgostit de cărţi: citea foarte mult. El a cumpărat, de pildă, Istoria… lui Călinescu reeditată în 1986 şi mi-a pus-o în braţe.
– Aţi fost norocos, într-un fel, dincolo de drama umană, că vi s-au pus în mână cărţi capitale la o vârstă în care individul absoarbe totul cu aviditate.
– Da. Şi mama, care a murit când eram în clasa I, era o mare cititoare. Fusese şefă de promoţie; şi când mai luam cîte un 10 minus (în clasa I!), se mâhnea. Ambiţia de la ea îmi vine; eu n-am nici o vină…

– Premiantul clasei?
– Premiantul clasei, şef de promoţie şi tot aşa. Totdeauna mă luptam cu o fată la fel de ambiţioasă. În clasa I, norocul meu a fost că am luat premiul I vreo zece „şoimi ai patriei”. Era un fel de promoţie… Cea mai bună era o fetiţă de o inteligenţă formidabilă. Nu mai ştiu numele ei, dar noroc că s-a transferat, în clasa a II-a, astfel că m-am luptat cu faimoasa Puşi. Când lua Puşi premiul I, când îl luam eu. Lupte grele, domnule.
– Orgoliu, conştiinţa valorii?
– Mulţi au conştiinţa valorii proprii, dar asta nu înseamnă că au şi valoare. Orgoliu pe (mai) nimic. Valeriu Cristea a scris despre „modestie şi orgoliu” şi a făcut nişte diferenţe între orgoliu şi vanitate. Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată; dar vanitatea goală e amuzantă. Faimoasa Puşi învăţa bine. Eu învăţam bine. Unul dintre noi lua premiul I. Era, ca să zic aşa, „pe bune” şi n-avea nici o legătură cu comunismul. Dacă ar fi învăţat alţi colegi mai bine, ar fi luat ei premiu şi coroniţă. N-a fost cazul.
– Recunosc că sunt orgolios, ca la Alcoolicii Anonimi. Şi despre dumneavoastră se zice că sunteţi. Nu cred deloc că un scriitor ar trebui să fie modest.
– Cred că e nevoie şi de modestie. E interesant să vezi comportamentul unei „vedete”. Fiţe, ifose, întârzieri, aerul că totul i se cuvine; că toţi cei din jur trebuie să se uite când bate „vedeta” din picior… Îmi plac oamenii care se comportă natural şi care, în acelaşi timp, nu împing naturaleţea în direcţia bădărăniei agresive. Trebuie să fii şi modest: să accepţi, în primul rând, că mai ai multe de învăţat. Eu învăţ în fiecare zi câte ceva.
– Ok, însă nu mă refeream la orgoliul prostului, nici la orgoliul împins spre patologic al unor oameni de valoare. Ci la o doză decentă, care are în spate o autoevaluare lucidă.
– Da; şi în această autoevaluare lucidă, dacă e lucidă, intră şi conştientizarea faptului că poţi mai mult. Întotdeauna poţi mai mult. Nu doar un altul poate mai mult decît tine. Şi tu poţi mai mult decît tine. E drept că poţi mai mult decît alţii. Dar asta, de la un punct încolo, nu te mai încălzeşte.
– Exact. Şi iscă o permanentă nemulţumire interioară, chiar dacă alţii te laudă pentru ce faci. Altceva – la 13 ani, vârsta la care aţi fost înfiat, un puşti are feluriţi gărgăuni în cap. Cum aţi reuşit să vă acomodaţi în familia Cristea? Nu vă timora Valeriu Cristea cu personalitatea sa?
– Dimpotrivă. Valeriu a fost pentru cei doi orfani ca un frate mai mare. Erau cei mai oribili ani ai ceauşismului: 1987, 1988, 1989. Pentru noi au fost nişte ani minunaţi, datorită lui Valeriu Cristea. Problema mea a fost că, mutîndu-mă din Militari în Balta Albă, la celălalt capăt al oraşului, mi-am pierdut gaşca de prieteni. Dar m-am adaptat. Şi atunci mi-am dat seama pentru prima oară că „valoarea” mea de şcolar era relativă. Am intrat într-o clasă foarte puternică şi am muncit pe brînci. Se apropia treapta I, era un examen foarte greu pe atunci.

 

Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură.

 

– Ce aţi dori să reţină istoria literară despre Valeriu Cristea?
– Nu vreau s-o influenţez, n-ar fi corect. Am oroare de moştenitorii şi gestionarii de prestigii: fii, fiice, nepoţi, nepoate ale unor personalităţi ce vorbesc în numele scriitorului care nu mai este.

 

– Oho, e un subiect sensibil cu moştenitorii scriitorilor. Dar aici e altceva, sunteţi critic literar, nu ageamiu… Dragostea vă umbreşte judecata?
– Nu mi-o umbreşte, de vreme ce mă pot obiectiva şi când e vorba despre mine. Dar n-ar fi corect să influenţez cumva istoria literară în acest punct, pentru că astfel l-aş favoriza pe Valeriu Cristea în raport cu alţi critici. N-am scris niciodată despre o carte a lui şi nici nu voi scrie. Aşa cum Lucian Raicu n-a scris niciodată despre fratele lui, remarcabilul prozator Virgil Duda.
– La început v-am întrebat ce e literatura. Dar ce e un critic literar? Un poet sau un prozator ratat, cum afirmă unii?
– Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură. Literatura nu poate exista fără ca un critic, mai mulţi, s-o delimiteze de non-literatură şi de literatura mediocră, să o structureze şi s-o introducă într-un canon estetic. De aceea îl citim pe Călinescu, nu pentru că ar fi fost un prozator ratat. E un romancier foarte bun Călinescu; măcar de-ar „rata” mai mulţi ca el…
– Spuneaţi recent în „Catavencii”: “Recunosc (…) o carte proastă atunci cînd citesc o carte proastă; după cum recunosc o carte bună atunci cînd citesc o carte bună.” Cum se desfăşoară „procesul tehnologic”?
– Multe lecturi, în timp, deci acumulare de experienţă; şi gust, educat şi rafinat şi el.
– Aveţi regrete, în sensul că n-aţi scris despre cărţi care meritau ori că verdictul critic a fost incorect?
– Un cronicar nu poate scrie despre absolut toate cărţile „care meritau” – decît într-o durată mai lungă. Sunt limite obiective. X nu poate citi într-un an tot, şi deci X nu are de unde să ştie ce anume din acest „tot” este important şi ce nu. E nevoie de mai mult timp; şi atunci, nu am motive speciale pentru regrete. Dacă verdictele mele critice au fost corecte sau incorecte, asta trebuie s-o spună alţii.
– Nu vă pare rău că nu v-aţi ales o „meserie cinstită”, afirmaţia e din acelaşi text al dumneavoastră din cunoscutul săptămânal umoristic, şi aţi ajuns critic literar?
– Sunt sigur că aţi văzut (auto)ironia din secvenţa respectivă. E acest clişeu cu o formidabilă putere de circulaţie: criticii, scriitorii, artiştii în general nu muncesc. Se fac că muncesc, spre deosebire de muncitori şi ţărani, care pun osul. Dacă ar avea timp cutare om al muncii, ehei!, cîte romane ar scrie el, cum face un scîrţa-scîrţa pe hîrtie…

– Desigur că e autoironie. Însă sunt meserii care aduc satisfacţii mai palpabile, imediate. Bancher, afacerist…
– Îţi trebuie o vocaţie şi pentru a fi bancher, aşa cum îţi trebuie una şi pentru a fi scriitor. Vorbiţi însă despre satisfacţiile materiale din cele două cîmpuri profesionale. Dar nu tocmai latura materială arată vocaţia scriitorului autentic, care îşi scrie cărţile ştiind că ele, la noi, nu-i vor aduce nici un profit?
– Puteam să mai adaug explorator, medic, aviator şi altele, meserii cu adrenalină. Nu mă gândeam neapărat la partea materială. Ci dacă nu trece viaţa adevărată pe lângă noi, cei care scriem.
– Şi acesta e un clişeu cultural: scriitorul este atît de concentrat la munca lui, încît viaţa e „în altă parte”. Eu cred că e invers: viaţa adevărată trece prin scriitori, prin munca lor, prin marile cărţi pe care le citim. Şi nu vorbesc numaidecît de roman, de romanul realist… Viaţa adevărată e în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu, nu în ceea ce vedem în fiecare seară, la televizor, ca fiind realitate românească.
– Dar viaţa adevărată e şi în vânătoare, şi în călătorii pe te miri unde. Şi, neavând bani, scriitorul nu pierde?
– Ar însemna că vînătorul şi călătorul sunt mai cîştigaţi decât scriitorul. Lăsând gluma deoparte, scriitorul adevărat vânează şi călătoreşte în scrisul lui: şi asta este o aventură mai intensă şi mai riscantă decît orice vânătoare şi orice călătorie. De vnat n-am vânat şi nici n-o să vânez vreodată; dar de călătorit am călătorit destul de mult. Intensitatea călătoriei este sub intensitatea scrisului.
– Condiţia scriitorului e o batjocură la noi.
– De acord. Tocmai de aceea spuneam că un scriitor care scrie în aceste condiţii o face din pură vocaţie (sau, mă rog, aspiraţie), fără nici un beneficiu material.
– Cine e de vină, ce-i de făcut concret?
– Cred că există un element obiectiv, dincolo de amatorismul şi dezinteresul unora. Piaţa noastră culturală este încă redusă, e extrem de mică. Sunt foarte puţini cititori, raportaţi la cifra populaţiei. În Ungaria, la o populaţie mult mai mică, sunt de două ori mai mulţi cititori. Or, fără cititori, fără cumpărători de carte, nu poate exista nici profit pentru scriitorul care a scris-o.

 

Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”.
– Un element obiectiv e şi că scriitorii nu mai sunt respectaţi ca mai demult.
– Prefer „lipsa de respect” din libertate (şi în condiţii de piaţă liberă) „respectului” faţă de scriitori din regimul trecut. Mulţi n-am înţeles că totul s-a schimbat. Că de la un sistem etatist, centralist, sută la sută gestionat de Stat, s-a trecut la unul cu o altă logică de funcţionare, a Pieţei. O problemă e că, trecând dintr-o extremă în alta, Statul a cam fost alungat cu pietre din sfera culturii. Sper că nu şi din cea a educaţiei…
– Da. Numai că nu mă gândeam numai la respectul autoritaţilor, la formele instituţionalizate. Nici cititorii parcă nu mai respectă aşa scriitorii. Poate e şi aici o explicaţie a faptului că se citeşte cât se citeşte.
– Cine îşi respectă cititorii este şi respectat de ei. Înainte de 1990, Scriitorul (cu majusculă) era un dublu beneficiar indirect al sistemului. Se citea literatură română contemporană fiindcă nu prea era alternativă la asta. Se făceau cozi uriaşe la cărţi, pentru că era cenzură şi orice subiect tabuizat şi indexat, abordat fie şi timid într-o carte, îţi „vindea” cartea respectivă. E Delirul lui Preda un roman comparabil cu Moromeţii? Nu. Dar Preda era Preda, „Delirul” avea un subiect incendiar, pentru acei ani, şi atunci este explicabil interesul uriaş suscitat de această carte. Dar acum, la o reeditare, mai stârneşte Delirul acelaşi interes public? Nici vorbă; pentru că totul s-a schimbat, în jur, şi subiectul din Delirul a fost bătut şi aproape bătătorit în douăzeci de ani de libertate.

 

– În economie e un principiu – banii răi alungă banii buni. Nu merge explicaţia şi în literatură?
– Nu ştiu care ar fi, aici, „banii buni” şi „banii răi”. Dacă vorbim aşa de scriitori, atunci tot la rolul criticului literar ne întoarcem: el îţi arată care e valuta forte şi care e moneda emisă fără acoperire. Dar, domnule Petria, lumea socio-culturală s-a schimbat profund. Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”. Trebuie „prins” şi „fixat”. Trebuie să-i oferiţi ceva, prin fantasmele scriitoriceşti. E o concurenţă dură: televiziuni, internet, călătorii, entertainment. Dar nu asta am vrut? Nu pentru asta aţi ieşit la Revoluţie?
– Mi-am riscat pielea pentru multe la Revoluţie. Şi nu ştiu dacă a doua oară aş face-o. Aveam în minte, când v-am pus întrebarea, şi următorul aspect – compromisurile scriitorilor au continuat şi după 1989. Iar cititorii observă. Şi nimic nu-i împiedică să spună – de ce să-l citesc pe lingăul ăsta, dă-l în mă-sa?! Şi sunt destui oportunişti în viaţa literară. – Da, iar compromisurile din libertate n-au nici o scuză. Într-un regim totalitar, puteai fi şantajat, arestat, închis, torturat. Puteai fi exmatriculat din facultate, aruncat pe drumuri. Dar acum, când oricine poate spune orice doreşte, compromisului nu-i mai putem găsi acel element de constrângere care ni-l făcea de înţeles, în anii socialismului real. Oportunismul post-‘90 este, pentru mine, dezgustător.

 

– Şi o adăugire firească – are dreptul un scriitor să ignore nedreptăţile din ţara sa?
– Dacă s-a manifestat ca un intelectual public, nu. Dacă însă e tipul de scriitor „evazionist”, care stă în cochilia lui şi întoarce voit spatele realităţii înconjurătoare, da.
– Nici critica literară nu mai are credibilitatea pe care-o avea, ca în anii 90 măcar, să nu mergem prea în urmă. Sunt de vină şi criticii?
– Nu mai e acea aură a Criticului, cum nu e mai e acea aură a Scriitorului Român, în Republica Socialistă România. Dar credibilitatea unui critic n-are legătură cu impactul public al textelor sale. Poţi să fii credibil, dar să n-ai autoritate: lumea să nu te prea citească, să nu prea dea credit verdictelor tale. Poţi să fii un critic credibil, dar să nu interesezi pe nimeni, la nivel macro.
– Trebuia să zic mai exact audienţă, nu credibilitate.
– Da. Dar e bine şi-aşa cum aţi zis, fiindcă discuţia între aceşti doi termeni se circumscrie. Poţi să fii un critic credibil, dar să n-ai audienţă. Poţi să fii un critic cu audienţă, dar să nu mai fii credibil, fiindcă ai făcut compromisuri profesionale de dragul audienţei. Din punctul meu de vedere, esenţial este să scrii exact ceea ce crezi despre o carte. Indiferent cine a scris-o, indiferent de raportul în care eşti cu autorul ei. Şi atunci, vei avea şi credibilitate, şi audienţă, întrucât cititorii nu pot fi minţiţi.
– Cine a urmărit traiectoria lui Daniel Cristea-Enache, chiar şi mai puţin atent, un lucru l-a observat cu certitudine – pariaţi doar pe valoarea estetică. Aici ne despărţim- nu reuşesc să-i citesc pe scriitorii ticăloşi de azi, numai pe cei din vechime, eventual. Am nevoie de-o distanţare temporală, fiindcă urmăresc plăcerea lecturii citind. Nu reuşesc să trec decât cu eforturi susţinute peste greaţă. Pe această temă am avut o interesantă polemică pe Facebook, pornind de la cazul lui Ioan Es. Pop, fost informator al Securităţii, pe care l-aţi premiat pentru poezie tocmai în anul când s-a aflat despre turnătoriile sale. A fost o polemică dură, dar principială şi bărbătească, consider.
– Da, şi dumneavoastră aţi avut onestitatea să reveniţi şi să titraţi: Ioan Es. Pop, un mare poet. Totdeauna voi apăra un scriitor foarte bun, dragă domnule Petria. Pentru că fără scriitorii foarte buni nu există palierul de sus al culturii şi nici acea funcţie totală a literaturii despre care vorbeam. Acum se trage în Mircea Cărtărescu din toate poziţiile… Sorry, sunt de partea lui Cărtărescu, aşa cum am fost de partea lui Pop, aşa cum am fost de partea lui Breban. Nu, nu sunt nişte oameni perfecţi marii noştri scriitori. Dar sînt marii noştri scriitori. Nu pot să arunc cu pietre într-un om care a scris Nostalgia şi Levantul. Pot să-l critic, în schimb, şi să spun când o carte a lui (Orbitor, volumele 2 şi 3) mi se pare slabă.
– Personal, cred că Mircea Cărtărescu îi orchestrează deserviciile lui Mircea Cărtărescu şi că nu are nevoie de apărare.
– Să facem diferenţa (dacă nu disocierea) între cel ce scrie Levantul ori Ieudul fără ieşire ori Bunavestire şi cel ce te poate dezamăgi uman, într-un moment sau altul. Un critic literar cu ce trebuie să se ocupe? Dar un scriitor care e şi publicist? După cum vedeţi, în polemica pe subiectul Ioan Es. Pop, fiecare ne-am făcut treaba.
– Ok. Şi în acest caz. Dar Ioan Es. Pop măcar avea justificarea presiunilor dictaturii, pe când pe Cărtărescu nu are nici circumstanţa atenuantă a prostiei.
– Da, vedeţi?, teoria mea că e mai greu cu justificarea compromisurilor după 1990 se susţine. Pentru ceea ce facem în libertate numai noi sîntem responsabili. Nu mai putem da vina pe nimeni: nici pe X, nici pe Y, nici pe Ceauşescu, nici pe Stalin. Cine e matur, vaccinat şi se manifestă în spaţiul public este responsabil pentru manifestările lui din această sferă. Or, va trebui să admiteţi că Es. Pop nu a fost un intelectual public şi nu s-a manifestat niciodată pe această linie.
– Admit. Însă nu înţeleg solidarizarea cu Mircea Cărtărescu, dacă compromisurile în libertate sunt dezgustătoare, după cum aţi afirmat. Şi solidar, şi dezgustat?
– Haideţi să definim compromisul, ca să ştim exact la ce ne referim. „Înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie”: asta ar fi partea frumoasă. Iar ca adjectiv, „cu reputaţia pătată, discreditat”: asta ar fi partea tristă.
– Când iei bani, şi nu eşti muritor de foame, de la un regim dement, pe care-l lauzi deşănţat, la asta mă refer. Realitatea nu e de ascuns în spatele cuvintelor.
– Dacă lăsăm cuvintele tari la o parte, vom vedea că iar nu aveţi dreptate. Pentru articolele din „Evenimentul zilei”, indiferent de subiectul lor, autorul despre care vorbim primeşte o colaborare negociată cu ziarul respectiv. E interesul ziarului să aibă un nume de greutatea lui Cărtărescu. Prin urmare, orice laude sau critici ar face Cărtărescu în ele, nu „regimul” îl plăteşte, ci ziarul. Şi e normal să fie aşa. Amintiţi-vă: ne doream ca munca scriitorului, a publicistului să aibă şi un minim beneficiu material.
– Nu ne aflăm pe aceeaşi lungime de undă, adevărul e că nu e nevoie – nu suntem soţ- soţie, ca să fie armonie în familie. Să trecem… Mario Vargas Llosa, unul dintre scriitorii mei preferaţi, afirma în Adevărul minciunilor că este „convins (dintr-o perspectivă hedonistă) că o societate fără literatură sau în care literatura a ajuns la marginea vieţii sociale – ca un viciu ascuns, devenind un cult sectar – e condamnată să sărăcească din punct de vedere spiritual şi să-şi piardă libertatea”. Cred că ne găsim într-un astfel de timp.
– Apropo de armonia conjugală, dragă domnule Petria, din cauza dialogului cu dvs. nici n-am apucat să mănânc dimineaţa în weekend. M-aţi luat de la 8.00 şi m-aţi stors pînă la 12.00… Sper că nu vreţi să depăşim recordul polemicii mele pe Facebook cu dl Laszlo Alexandru. Llosa are, evident, dreptate. Da, literatura nu trebuie să fie marginală, pentru că atunci ea nu va mai avea forţa de a impune în conştiinţa colectivă adevărurile tuturor, poveştile tuturor, inclusiv ale marginalilor. Dacă nu era Dickens omologat ca Dickens într-o literatură precum cea engleză sau dacă nu era Cehov înţeles deja ca Cehov într-o literatură precum cea rusă – cum am mai fi ajuns la reprezentarea oamenilor săraci, umiliţi, fără şanse şi a micilor funcţionari cu perspectiva concedierii? Pentru ca literatura să ne forjeze aceste reprezentări, să le îmbogăţească, să le impună, e nevoie ca ea să-şi păstreze condiţia de centralitate. De oriunde am porni, tot la centralitatea necesară a literaturii ajungem – ceea ce îmi place…

 

– Şi mie. Apoi, în ciuda precarităţii materiale şi a altor piedici ocultatoare, suntem într-un moment exploziv al literaturii române, ca florile de cactus în deşert. Sunt fericit că-s contemporan cu un şir foarte lung de scriitori deosebiţi. Pe cine pariaţi, în poezie şi proză?
– Pariurile mele „nominale” sînt la vedere, în ceea ce am scris. Înţeleg că doriţi o listă? Din ce generaţie? Vreţi vîrfurile fiecărui gen? Ce vreţi de la un biet critic, domnule Petria?
– Bietul care nu e biet… La vârfuri mă refer. La contemporani.
– Un vîrf al poeziei contemporane este Mircea Cărtărescu. Altul, Ion Mureşan. Încă unul, Ioan Es. Pop. Un al patrulea vîrf, Constantin Acosmei. Un al cincilea, Marius Ianuş. Un poet extraordinar rămîne regretatul Cristian Popescu. După cum observaţi, am luat-o de la generaţia ‘80 încoace.
– Şi la proză?
– Dacă urmăm acelaşi interval, cu trei segmente generaţioniste (generaţia ‘80, generaţia ‘90, generaţia 2000; vedeţi? iarăşi generaţiile „decenale”…), ar fi Petru Cimpoeşu, regretatul Ioan Lăcustă, Radu Aldulescu, Răzvan Rădulescu, regretatul Sorin Stoica, Bogdan Popescu, Filip Florian… Aici sînt mai mulţi. Prozatorii afirmaţi în anii 2000 sînt foarte buni.
– Dar la critici şi eseişti? Aici e cazul să vă puneţi pe listă.
– Aici sînt orgoliile cele mai mari: fiindcă mai sunt critici care se consideră mai importanţi decît scriitorii. O luăm tot aşa, de la „optzecism” încoace. La eseu, Ion Vartic şi Horia-Roman Patapievici. La critică, regretatul Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Al. Cistelecan, Sanda Cordoş, Paul Cernat…
– Da. Şi Daniel Cristea-Enache. Vă iubiţi cărţile scrise? Care consideraţi că vă reprezintă plenar?
– E interesant de văzut cine va fi criticul, cine vor fi criticii unei epoci literare: epoca post-1989. Îmi iubesc cărţile; pe prima doar mi-o simpatizez…
– Ce aveţi în lucru? Parcă o carte cu câte o sută de pagini pentru câte un poet; 10 poeţi- 1000 de pagini…
– Să mă şi explic. Pe cea dintîi o simpatizez, doar, fiindcă o consider cea mai slabă. Or, fiind critic, aspectul trebuie luat în considerare. Am mai multe proiecte în derulare. O carte, o carte bună se rotunjeşte şi se încheie când vrea ea, nu cînd vrei tu. Eu pot doar să-mi dau cu părerea asupra momentului cînd va fi gata prima dintre ele.
– Nu vă place să vorbiţi despre proiecte? Superstiţie?
– Ba da, îmi place. Doar că nu ştiu cînd va fi gata cartea 1, cînd va fi gata cartea 2 ş.a.m.d. Probabil, cartea 1 va fi volumul de dialoguri cu scriitori de pe LiterNet. Cartea 2 e o enigmă deocamdată: va fi ori volumul de convorbiri cu Paul Cornea, ori cel cu Dan C. Mihăilescu. Asta înseamnă că 2 poate deveni 3 şi 3 poate deveni 2. În fine, cartea 4 va fi un nou volum de cronici, care e musai să apară spre finele lui 2013, ca să menţin ritmul: un volum de cronici o dată la patru ani. (Concert de deschidere, 2001, Bucureşti Far West, 2005, Timpuri noi, 2009.) Eu aşa gîndesc: macro şi în perspectivă.
– Aveţi prieteni adevăraţi printre scriitori sau doar cunoştinţe? Funcţionează cât de cât recunoştinţa între scriitor şi critic?
– Da, am prieteni adevăraţi printre scriitori şi critici. Un prieten adevărat este C. Stănescu, omul care m-a făcut cronicar la „Adevărul literar şi artistic”, pe cînd aveam 23 de ani. Un alt prieten adevărat este Ileana Mălăncioiu, o mare poetă care nu a ezitat nici o secundă atunci cînd, tînăr fiind, i-am propus să facem un volum de convorbiri.
– N-aţi răspuns la treaba cu recunoştinţa…

–         Am repulsie faţă de oamenii nerecunoscători. La ce anume vă referiţi?
– Se mai întâmplă ca oameni pe care i-ai sprijinit să te înjure… Viaţa literară nu-i mănăstire.

– Se mai întîmplă, dar nu în cazul meu. Totdeauna voi fi recunoscător faţă de oamenii care m-au sprijinit atunci cînd eram un no name. De pildă, îmi place mult recunoştinţa lui Nicolae Manolescu faţă de George Ivaşcu. Din cîte ştiu, nu l-a „înjurat” niciodată pe fostul său binefăcător. Asta e ceva foarte frumos.
– M-am gândit la unii sprijiniţi de dumneavoastră.
– E normal ca, aşa cum eu am fost sprijinit la început, să sprijin la rîndul meu pe alţii. Primeşti ceva. Trebuie să şi dai ceva. Dacă doar primeşti, primeşti, primeşti, şi niciodată nu dai, în „lanţul” ăsta uman, eşti un ins de nimic. Deci n-am nici un merit în chestia asta: că i-am sprijinit pe alţii. Din punctul meu de vedere, e ceva absolut firesc.
– O ultimă întrebare – e în faţa dumneavoastră un tânăr talentat, care vrea să se apuce de literatură. Ce sfaturi îi daţi?
– Dacă vrea să se „apuce” de literatură, n-avem de unde şti în ce constă „talentul” lui. Îi voi spune atît: hai să te vedem!
– Ok, n-am fost prea exact. Are talent, a scris câte ceva şi vine la dumneavoastră…
– N-am de unde să ştiu dacă are talent sau nu. Decît după ce-l citesc. Dacă e foarte bun, pun mîna pe telefon şi fac ce e normal să fac: să sprijin un tînăr promiţător. Cui dau telefon? Celor care îmi răspund. Dacă e „doar” bun, îi spun ce are de făcut, în opinia mea. În fine, dacă e slab, îi spun că nu m-a convins. Sau devin evaziv, ca să nu-l rănesc. Dacă e inteligent, îşi va da seama singur seama. Dacă nu e inteligent, mă va agasa cu telefoane, cu mail-uri, cu sms-uri. Degeaba. Dar, la un moment dat, se va potoli. Şi atunci va veni alt aspirant, tînăr sau nu. Şi tot aşa: povestea asta nu se termină niciodată. Şi e foarte bine. Cît va ţine povestea asta, criticul va fi şi el viu; iar critica literară va avea sens.

– Vă mulţumesc.

– Şi eu vă mulţumesc.

Text apărut în revista Arges, nr 12/2012

 

 

Herta Müller implicata fraudulos in campania electorala

Imaginea Herta Müller este folosita ilegal la Bistrita in scop electoral. Ziarul este de azi.

Scrisoare deschisă. La Milano voi fi singur

Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la Milano. De mult se ştie, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitaţi de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei,
alături de un nord irlandez şi un francez, se numără şi un român, subsemnatul Adrian Munteanu, autorul a şapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România. De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anunţat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferinţă de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei ediţii inaugurale a Târgului Internaţional de Carte, premiul european NUX. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca!

Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor instituţiilor româneşti care îşi asumă sarcini culturale, adrese prin care anunţau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, îşi exprimau „onoarea de a celebra cultura română în Europa”, şi îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligaţie, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda şi izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla instituţiei respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura instituţie care a răspuns acestei invitaţii a fost Primăria Braşov, oraşul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul http://www.saloneinternazionaledellibro.it.

În privinţa instituţiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni şi radiouri, TĂCERE!!! În prelungirea aceleiaşi inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totuşi, cu o bunăvoinţă remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistenţă prezenţei româneşti la prima ediţie a evenimentului din nodul Italiei şi au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din ţara noastră, pe Maria Răducanu, care va susţine un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat „Şoaptele clipei – Parole sussurrate dall’istante”, care conţine un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse în italiană excelent, cu mare probitate profesională, dăruire şi sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii şi-au făcut datoria cu prisosinţă, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, şi pe care mi-aş dori să o văd şi în Romania.

Din afara ţării şi-a exprimat dorinţa de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declaraţii. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunităţile româneşti din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promiţând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la Bucureşti, pe principiul că diplomaţii, ca mai toate persoanele din administraţie, inclusiv specialiştii de toate categoriile, trebuie musai schimbaţi – ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar – ca izmenele, după cum bate vântul politichiei.

Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să ştie că, între timp, nu mai era în Italia.

În aceste condiţii, înţelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simţind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtăşind bucuria premiului ce urmează să-l obţin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se ştie, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o acţiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei instituţii, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obţin şi oferindu-mă să susţin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentişti sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen ştiu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretenţie financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu acelaşi rezultat. Dacă în cazul relaţiei cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învăţaţi cu impoliteţea autorităţilor, m-am întrebat care este imaginea pe care şi-o fac străinii despre instituţiile româneşti dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua şi în alte situaţii? Şi m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul instituţiilor culturale nu funcţionează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligaţie legală, trăieşte în dispreţul legilor, nu trebuie să-şi justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă îşi merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite?

M-am adresat ICR-ului de la Bucureşti, oferindu-mi, în acelaşi context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale faţă de Milano a ICR-ului, filiala de la Veneţia. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei acţiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băţ. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din raţiuni financiare, decât de pe un an pe altul şi numai dacă aprobă Bucureştiul. Care raţiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de iniţiativă, de bun-simţ şi de dorinţă de a face ceva. Anul următor, şi în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de Bucureşti, deşi cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte – continuam eu să mă întreb de unul singur – când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori şi a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga speranţă că se va ajunge la un mare premiu internaţional, se dau burse pe criterii doar de unii ştiute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel puţin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai instituţiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colţ de birou, în dispreţul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place şi ce nu, ce va rezista după trecerea timpului?

Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunţe evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să mişte vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul „consacrat” al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privaţi cărţile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna şefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reacţioneze altfel publicaţiile când propria Uniune a Scriitorilor, printr-un reprezentant al ei, a dat telefon la Braşov, preşedintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt şi de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidenţele instituţiei, nu se cunoaşte cine sunt membrii, ce fac ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleanţe au, temporarii ocupanţi ai funcţiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbuşească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-aş fi spus că sunt membru al Uniunii de câţiva ani, e adevărat, târziu, pentru că târziu am început să scriu, că îmi plătesc conştiincios cotizaţia anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărţilor mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete şi comiţii şi nu am cerut zile de odihnă în staţiunile unde o mai fi având edificii Uniunea. Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii „colegi de suferinţă literară” şi cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărţile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoaşterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenţi la ierarhiile şi sugestiile din ţară. Au decis aşa cum le-a dictat conştiinţa, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către alţii. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă faţă în faţă, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare preţuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea şi independenţa lor.

Aşa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferinţa de presă şi în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câţiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri şi de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunităţilor româneşti cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. În timp ce pe site-ul amabasadei există o pagină numită „prezenţe culturale româneşti”. Ştiţi ce conţine acea pagină ? ESTE GOALĂ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-şi scuze pentru neînţegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, şi anunţându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil.

Aşa se face că la Milano nu voi reprezenta nici o instituţie din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi şi pe toţi truditorii din ţară ignoraţi ca şi mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reacţie a oficialităţilor să se facă cu atât de mare evidenţă, cu stridenţă şi impoliteţe. Aproape dureros, dar specific nouă.

La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei instituţii, nu voi răspunde la invitaţiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în ţara asta, trebuie să se treacă la o reconstrucţie morală.

Până atunci, mărturisesc sincer că tot mai mult în ultima vreme regret că nu m-am născut pe alte meleaguri, undeva unde omul să aibă un preţ real şi unde înţelesul cuvântului demnitate să mai fie încă apreciat şi cultivat.

Adrian Munteanu

Nu se solidarizează nimeni cu Vladimir Tismăneanu?

Vladimir Tismăneanu parcă şi-a ieşit din minti. Amănunte aici http://www.contributors.ro/cultura/filosoful-chisinevschi-de-la-icr/. Omul e supărat nevoie mare că Stelian Tănase a publicat pe blogul său despre o parte din banii pe care i-a primit de la ICR. Sume consistente, un fel de plată pe uşa din dos pentru serviciile aduse regimului Băsescu, în nici un caz meritate, mascate sub tot felul de artificii culturalo-contabiliceşti. Este revoltător că scriitorimea română, vocală în urmă cu câteva zile, n-a luat încă nici o poziţie. Dar nu mă miră, desigur. Linsul şi duplicitatea sunt infinit mai rentabile.

Alexandru Petria

 

Tismaneanu, 5000 de dolari pentru o conferinta

Banii au provenit de la ICR. N-a fost gratis intromisiunea cu abnegatie a lui Vladimir Tismaneanu in dorsala lui Basesu. Vederi aici proba ICR-Contract-Tismaneanu

Alte amanunte pe blogul scriitorului Stelian Tanase http://www.stelian-tanase.ro/jurnal-de-bord/decont-tismaneanu/

Un interviu pe BookMag

Alexandru Petria: „Scriitorul este un fel de hoţ egoist, fără scrupule“

de Virginia Costeschi

Mi-au plăcut poeziile din proaspătul volum Călăul harnic, prozele din Deania neagră și îmi plac mesajele sale care arată implicare și interes în chestiuni lumești, cotidiene, pe care mulți confrați ai săi le privesc cu superioară infatuare. Vorbesc despre Alexandru Petria, prozator, poet, jurnalist și nu cred că greșesc dacă îl numesc și lider de opinie. E autorul direct, frust și adevărat a cărui proză te trezește și ale cărei poezii îți aduc nostalgii ale pasiunilor demult apuse.

Iată un interviu în exclusivitate despre operele sale, jurnalism, viață:

 

De ce scrieți poezie? De ce scrieți proză?

Scriu după ce am de spus. Unele lucruri merg în poezie, acolo prind forma lor firească, altele în proză. Ţin să nu le amestec. În ambele sunt totuşi şi obsesiile şi defectele mele, dincolo de volutele subiectului. Ca să fiu cinstit, simt că e un „ce“ care mă poartă capricios. Când spre poezie, când spre proză.

 

Poeziile vă apar, în această perioadă, în diverse antologii internaționale. Cum au fost selectate?

M-am reîntors anul acesta la poezie după 20 de ani în care n-am scris nici un vers, am făcut doar gazetărie. S-a întâmplat ceva extraordinar. Am început să postez poemele chiar după ce le scriam, din primăvară, pe Facebook şi aşa au ajuns să fie citite de scriitori străini care le-au tradus. Uneori chiar în ziua postării lor pe Facebook. Le-au transpus în limbile lor pur şi simplu fiindcă le-au plăcut, că alt motiv rezonabil nu e la îndemână, n-au fost plătiţi pentru muncă. Aşa au început să mă traducă Pere Bessó în catalană şi spaniolă, Raoul Weiss în franceză şi maghiară, Balázs F. Attila în maghiară, Kovács Jolánka în sârbă şi Jeanette Carp împreună cu Ronald van Linde în neerlandeză.

 

Cum scrieți? Vă concentrați pe roman o perioadă, apoi treceți la poezie, alternați…?

Prozele trebuie să se „coacă“ prima dată în mine, apoi abia pot să le scriu. Tocmai când voiam să reiau lucrul la romanul Prima faptă bună a dat poezia peste mine, ca să mă exprim mai relaxat. Şi, până la această oră, din primăvară, am scris doar poezie. Într-un ritm care m-a speriat, fără nici o forţare. Nu pot să le alternez. Ori, ori. Ca în dragoste. Până la ultimele consecinţe, fără calcule şi compromisuri.

 

Jurnalismul este cariera dumneavoastră alternativă. Ce a însemnat jurnalismul, din punct de vedere creativ, pentru proza și poezia pe care le-ați scris de-a lungul anilor?

Acumulare de experienţă de viaţă. Învăţarea rigorii de-a comprima pe un spaţiu tipografic restrâns o întâmplare, de-a nu complica inutil, de-a nu fi plictisitor şi să nu spun într-un limbaj alambicat, hiperintelectual, ceva ce se poate nara simplu, firesc.

 

Zilele mele cu Renata este un roman erotic foarte bine primit de critică și public. Care e povestea lui?

Erotic la un prim nivel, doar. Este despre un tânăr care scrie proză şi femeile din viaţa lui. Multe, de toate felurile. N-aş vrea să-l povestesc, mai bine să-l descopere cititorii. E un text pe care l-am scris cu plăcere.

 

Și volumul de povestiri Deania neagră s-a bucurat de succes, dar am citit cronici în care vi se cere mai mult, sunteți considerat un scriitor care încă nu și-a arătat tot talentul. Cum comentați?

Sigur că n-am arătat tot ce pot, am de recuperat cei 20 de ani în care nu m-am ocupat de literatură. Dar care scriitor dă întreaga măsură până nu dă colţul? Şi dacă e lăudat, în sinea lui nu e mulţumit niciodată de opera sa. Da, unii comentatori ar fi dorit ca Deania neagră să fi fost mai voluminoasă, cu mai multe proze, în acest sens au fost observaţiile, care, de fapt, au fost nemulţumiri generate de sfârşitul prea rapid al textului avut în faţă. Ca în orice lucru deosebit, eşti nemulţumit când se termină, că a durat prea puţin. Hai că mă răsfăţ…

 

Ambele sunt cărți fruste, directe, cu scene care pot fi reale oricând. Pentru a le scrie v-ați inspirat (și) din experiențe personale sau ați fost un observator al mediului?

Sunt ca viaţa, care depăşeşte adesea ficţiunile cele mai curajoase sau halucinante. Am luat de peste tot. Scriitorul este un fel de hoţ egoist, fără scrupule.

 

Volumul de poezii Călăul harnic stă să apară. Ce urmează după el? Tot poezie sau un roman?

Un alt volum de poeme, Rugăciunea Cadillac şi alte chestii,care e aproape gata. Şi romanul Prima faptă bună, despre copii informatori ai Securităţii. Mizez enorm pe acest roman, care o să fie de primul raft, dacă reuşesc să-l termin.

 

Am citit Călăul harnic și îl văd ca o sumă de poezii de dragoste. E corect? Știu că nu se limitează doar la această temă, însă parcă poeziile de dragoste sunt cele mai puternice.

Da, este preponderent cu poeme de dragoste. Călăul din titlu e dragostea.

 

Eu v-am „cunoscut“ mai mult din postările pe blog și Facebook, iar de aici am trecut la operele dumneavoastră. Sunteți o voce de neignorat și v-ați exprimat părerea în multe situații delicate, când cei mai mulți oameni de cultură au întors capul în altă parte. Să fie cariera în jurnalism un avantaj al exprimării publice pentru un scriitor? Sau e vorba de altceva?

N-am nici un dram de simpatie pentru scriitorii care tac atunci când semenii lor suferă. Omeneşte, sunt blamabili. Şi dacă şi profită de pe seama unui regim dement, dezavuat de populaţie, n-am pentru ei decât dispreţ fiindcă sunt ticăloşi.

Ca jurnalist, îţi intră în sânge o viteză sporită de reacţie la nedreptăţi, sigur. Nu reuşesc să citesc ticăloşii, fie şi dacă sunt autori foarte buni. De pe acest palier, de aceea, dacă e să fie, cred că o să primească Nobelul Norman Manea, nu Mircea Cărtărescu.

 

Prezența dumneavoastră constantă pe canalele social media arată că le considerați potrivite nu doar pentru exprimarea opiniilor, ci și pentru promovarea operelor dumneavoastră. Ce fel de reacții ați primit la poeziile postate recent pe Google + și Facebook?

Că au fost traduse unele, înainte să apară volumul Călăul harnic, fără saci de bani de la ICR, ca la alţii, nu denotă totul? Reacţiile au fost deosebite, ceea ce mă bucură.

 

Cum vedeți literatura română de astăzi?

Trăim o perioadă fastă, efervescentă. Destui scriitorii activi de la noi pot să stea fără complexe lângă numele mari ale literaturii universale. Numai că e trist că nu sunt încurajaţi îndeajuns. Sau sunt încurajate inflaţionist doar anumite nume…

 

Care sunt influențele literare pe care vi le asumați?

Asta e treaba criticilor. Să umble ei la ADN-ul textelor…

 

Sunteți un scriitor cu opinie politică și socială. Ați fost implicat și în politică. Spuneți-mi cum se împacă aceste lumi: proza, poezia, politica, socialul?

Vrem, nu vrem, interferează. Totdeauna am făcut ce am gândit ori m-am străduit măcar. Iar când am greşit, nu m-am codit să recunosc. Sigur, aş prefera să trăiesc într-o ţară în care scriitorii să fie respectaţi, să ai şansa să trăieşti din scris, să nu te intereseze politicienii deoarece treburile merg normal. Însă, cum normalitatea nu caracterizează şi n-o să caracterizeze prea curând România, până n-o să avem o obişnuinţă temeinică a protestului, a luptei pentru drepturile fundamentale, caut o soluţie de împăcare. Nu-s sigur că am dat de cea optimă. Adevărata literatură n-are cum să facă abstracţie de social şi politic, filtrate, desigur.

 

Vă propun un exercițiu de imaginație: ați putea invita la cină un mare scriitor. Cine ar fi și despre ce ați discuta?

Nu stau pe gânduri. Mario Vargas Llosa. Aş vrea să discutăm despre mătuşa Julia. Mătuşa Julia şi condeierul a fost unul dintre romanele care mi-a încântat perioada de formare şi m-am bucurat din toată inima când scriitorul a primit premiul Nobel.

 

„Moartea e o obligație“, spuneți în Călăul harnic. E singura?

Nu. Şi să nu fii căcăcios e o obligaţie. În accepţiunea din Jurnalul fericirii, admirabila carte a lui N. Steinhardt.

Sursa http://www.elefant.ro/bookmag/alexandru-petria-scriitorul-este-un-fel-de-hot-egoist-fara-scrupule/

PRESIDENT OF THE HUNGARIAN PEN CLUB ON THE FERLINGHETTI CASE/L’ANNONCE DU PRESIDENT DU PEN CLUB HONGROIS AU SUJET DE CAS FERLINGHETTI

PRESIDENT OF THE HUNGARIAN PEN CLUB ON THE  FERLINGHETTI CASE

Géza Szőcs’s Comments about the News Concerning the Janus Pannonius Poetry Prize

1) Lawrence Ferlinghetti accepted the international poetry prize, Janus Pannonius, founded by the Hungarian PEN Club in September, 2012.  After announcing the news, however, he was suddenly overcome with anxiety upon realising that one of the sponsors of the prize was the Hungarian government.  This had not disturbed him earlier; indeed he didn’t even consider the government to be of a far-right tendency. He even suggested that the prize could be delivered at a Hungarian consulate somewhere in the US.

2) When he first mentioned his concerns, he still thought it would be all right to accept the prize, but the money could go to help support authors who battle for freedom of expression, freedom of the press, and fight social oppression.

We informed him that money coming from the government could be excluded, and we would accept his suggestion.  We asked him whether he had a candidate he could suggest, someone he would like to support, and to please name him or her.  If there wasn’t any such person, we suggested the following solution. We could choose the most disadvantaged Roma poets, writers, painters, or film-makers.  The choice would be made by PEN, together with Klubrádió (the most exposed player in the controversies over press freedom).

Asking his advice, we suggested to him the following text:

“Lawrence Ferlinghetti has decided to help those artists who are the most greatly disadvantaged in Hungary, namely, Roma writers, poets, painters, and film-makers.  He has been gracious and generous enough to donate the financial portion of his prize to those artists chosen by the Hungarian PEN Club and Klubrádió.”

Thereupon Lawrence Ferlinghetti wrote an offended response, stating that he couldn’t accept the prize under any circumstances, then with incredible speed he broadcast the news, even more quickly than we did.
Ferlinghetti’s unfortunate change of heart received an exaggerated echo in the press.  The news that the prize was awarded to the poet and he accepted hardly interested our press. The very papers, which didn’t find it worthwhile to react to the news of the poetry prize and which didn’t feel any inclination to appear at the press conference that announced it, are now trying to find something scandalous in something that isn’t scandalous at all, simply regrettable.  There is scandal when someone has to feel shame for something he or she has done.  Hungarian PEN was guided by the purest of principles and the noblest of intentions in giving this prize, and has nothing to feel ashamed of.

The Hungarian PEN Club has no knowledge of any writer or journalist being in prison.  We are not aware of any writer being unable to publish in this country.  We are aware, on the other hand, that Hungary is considered by international surveys to be in the forefront of the world, even ahead of the US, with respect to freedom of the internet. The Hungarian PEN Club is not aware of anyone or anything limiting any serious international players on the Hungarian media market, which would violate freedom of expression.  We have no knowledge of anyone being banned from entering or leaving the country, because of his or her convictions.

It is the practice in Europe, though not in America, that cultural institutions, projects, and events are financially supported by the government. It does not worry anyone in Hungary that the government (whatever its political slant) gives money for some cultural objective, only if it doesn’t.  These moneys are public funds, and their acceptance doesn’t indicate in any way any identification whatsoever with the politics, world view or objectives of the government.

Ferlinghetti can think what he wishes about the funds given by the Hungarian government.  Concerning those, however, who are gleefully commenting on Ferlinghetti’s belated decision made after accepting the prize, many of them have continually vied for government support and awards.  If they identify so closely with the California poet’s point of view, it would behoove them not to be so eager in trying to obtain the government’s support and appreciation.

Whatever happened, I am sure that outstanding poets will gladly accept the Janus Pannonius prize, and will not turn it down in future.

10)    […] the poet like an acrobat […]

performing entrechats

and sleight-of-foot tricks

and other high theatrics

and all without mistaking

anything

for what it may not be

For he’s the super realist

who must perforce perceive

taut truth

before the taking of each stance or step

in his supposed advance

toward that still higher perch […]

(Lawrence Ferlinghetti:  The Coney Island of the Mind
Excerpt.  Chapter 15.)

L’ANNONCE DU PRESIDENT DU PEN CLUB HONGROIS AU SUJET DE CAS FERLINGHETTI
Géza Szőcs au sujet de prix de poésie Janus Pannonius

Lawrence Ferlinghetti a accepté le prix international de la poésie, Janus Pannonius, fondé par le PEN Club hongrois en septembre 2012.  Mais aprčs la publication de cette nouvelle, il a été saisi soudain par des anxiétés en découvrant qu’un des sponsors du prix était le gouvernement hongrois.  Auparavant ce fait ne l’a pas dérangé, en plus il n’a męme pas considéré le gouvernement de tendance extręme-droite.  Il a męme suggéré que le prix pouvait ętre livré ŕ un consulat hongrois en Amérique.

Męme aprčs avoir formulé ses soucis, il a trouvé propre néanmoins d’accepter le prix, mais que les fonds pouvaient ętre donnés aux auteurs qui luttent pour la liberté d’expression, liberté de la presse, et contre l’oppression sociale.

Dans notre réponse, nous avons informé le počte qu’on pouvait exclure les fonds qui venaient du gouvernement, et qu’on acceptait sa suggestion.  Nous l’avons demandé de nous indiquer une personne qu’il voudrait soutenir.  On pourrait faire une choix parmi des počtes, écrivains, peintres, et cinématographes Roms qui sont dans la position la plus désavantagée.  En plus le PEN Club hongrois pourrait choisir un tel candidat ensemble avec Klubrádió (l’entité la plus exposée dans les controverses autour de la liberté de la presse).

On lui a écrit le texte suivant, en lui demandant son conseil :

« Lawrence Ferlinghetti a décidé d’aider les artistes les plus désavantagés en Hongrie, c’est ŕ dire les écrivains, počtes, peintres, et cinématographes Roms. Il a été si généreux qu’il voulait donner la partie financičre de son prix aux artistes choisis par le PEN hongrois et Klubrádió. »

Lawrence Ferlinghetti a écrit une réponse, offensé, qu’il ne pouvait en aucun cas accepter le prix.  Et avec une alacrité extraordinaire, il a disseminé cette nouvelle aux médias, en avançant nous-męme.

Le changement du coeur de Lawrence Ferlinghetti a trouvé un écho exaggéré dans la presse.  La nouvelle qu’on a donne le prix au počte et qu’il l’a accepté n‘intéressait gučre notre presse.  Les męmes journaux qui n’ont pas trouver de l’intéręt dans les nouvelles de ce prix de la poésie et qui n’ont męme pas pris la peine d’assister ŕ la conférence de presse oů on l’a annoncé, essaient maintenant de trouver scandaleuse ce qui n’est que regrettable . Il y a scandale oů il y a quelque chose de honteux.  Le PEN Club hongrois a été guidé par les principes les plus purs et les intentions les plus nobles en fondant et octroyant ce prix.  Il n’a aucune raison pour avoir honte.

Le PEN Club hongrois ne connaît aucun écrivain ni journaliste en Hongrie qui soit en prison.  Il ne connaît aucun ecrivain dont le livre ne peut pas ętre publié en Hongrie.  Il sait que selon des sondages internationales la Hongrie est un des leaders du monde quant ŕ la liberté de l expression quant ŕ l’internet ; il avance męme les Etats-Unis.  Le PEN Club hongrois ne connaît aucune limitation sur aucun acteur sérieux international au marché de média hongrois ce qui pourrait résulter ŕ une violation de la liberté d’expression. Nous ne connaissons personne qui soit banni d’entrer ou de sortir du pays ŕ cause de ses convictions.

7)  C’est une pratique courante en Europe, mais non aux Etats-    Unis, que le gouvernement soutiennent financičrement les     institutions, projets, et évčnements culturels.  En Hongrie, cela     n’inquičte personne que le gouvernement (quelque soit sa     tendance politique) donne des fonds aux objectifs culturels     quelconques, seulement quand il ne le fait pas.  Cet argent est     public, et son acceptation n’indique en aucun cas une identification     avec la politique, point de vue ou objectifs du gouvernement.

8)  Quoique Ferlinghetti pense des fonds venus du gouvernement hongrois. Mais quant ŕ ceux qui commentent avec schadenfreude la décision tardive de Ferlinghetti aprčs avoir accepté le prix, un grand nombre parmi eux s’agite continuellement pour obtenir le soutien et l’appréciation du gouvernement.  S’ils s’identifient si ardemment au point de vue du počte californien, il serait correct de ne plus convoîter l’appréciation et le soutien du gouvernement.

9) Quoiqu’il en soit, j’en suis sűr que des poets excéllents vont accepter avec la plus grande joie le prix Janus Pannonius et ne vont pas le rejetter ŕ l’avenir.

(L. Ferlinghetti:  Az elme vidámparkja [The Coney Island of the Mind] [Coney Island de l’esprit], extrait. Chapitre 15. Traduit par István Géher.  Dans Üvöltés [Howl] [Hurlement] Európa kiadó, Budapest, 1982.)

Solidarizarea cu mâna pe portofel a scriitorilor

Mulţi scriitori români sunt specialişti în solidarizare cu unul pe care s-au tocat la greu bani publici într-o perioadă de sărăcie, mă refer la Cărtărescu- să nu fie dubii. Ştiu să reacţioneze când le sunt puse în discuţie privilegiile acordate preponderent pe simpatii politice. Nu neapărat beneficiile personale, ci a unuia din gaşcă. Şi apoi se miră de cât de scăzut e prestigiul scriitorului în România, doar oamenii judecă, nu-s atât de proşti pe cât îi consideră aceştia. Iar cei care se solidarizează acum nu s-au solidarizat desigur cu oamenii care au îngheţat în iarnă protestând împotriva lui Băsescu şi a marionetelor sale, nici cu ţăranii anchetaţi de procurori, după referendum, cu Biblia pe capota maşinii. Au talentul să se solidarizeze doar cu mâna pe portofel.

Mircea Cărtărescu îi concurează pe Florin Salam şi Adrian Minune

„Voi fi discreditat şi murdărit tot mai mult, aşa cum sunt deja de câţiva ani în­coace. Înainte eram ţinta campaniilor şi ca­­lomniilor doar din motive literare. Azi mă gândesc la acele vremuri ca la o epocă bi­ne­­cuvântată. Dar nici cei mai înverşu­naţi adver­sari ai mei, literari sau politici, nu vor scrie vreodată nici „Nostalgia”, nici „Levantul”, nici „Or­bitor”. Acesta este eternul meu răs­puns la orice mur­dărire. „- Mircea Cărtărescu, aici http://www.formula-as.ro/2012/1034/lumea-romaneasca-24/mircea-cartarescu-n-am-fost-nimic-altceva-vreodata-decat-poet-15491

„Dusmanii imi poarta pica dar n-au valoarea mea”- Florin Salam & Adrian Minune

Apelul intelectualilor din România. Am semnat

Către:

Dna. Judecător Alina Nicoleta GHICA – Președintele CSM

Dna. Procuror Oana Andrea SCHMIDT-HĂINEALĂ – Vicepreşedinte CSM

E.S. DL. Victor Ponta Prim Ministru, Ministru ad interim al Justiţiei – Membru de drept al CSM; Dl. Bucurel Mircea ARON; Dl. Nicolae Horaţius DUMBRAVĂ; Dna. Graţiana Petronela ISAC; Dna. Mona Pivniceru; Dl. Alexandru ŞERBAN; Dl. George
BĂLAN; Dl. Bogdan GABOR; Dna. Laura Codruţa KÖVESI; Dl. Badea Marius TUDOSE; Dna. Prof. dr. Corina Adriana DUMITRESCU; Dna. Florentina GAVADIA; Dna. Ana Cristina LĂBUŞ; Dna. judecător Livia Doina STANCIU; Dl. Vasilică Cristi DANILEŢ; Dna. Prof. dr. Georgiana Camelia; Dl. Adrian Toni NEACŞU – Membrii CSM

În ultimele zile, Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie desfăşoară activităţi de cercetare specifice în diferite zone şi localităţi rurale şi urbane ale ţării, sub pretextul verificării corectitudinii desfăşurării referendumului privind demiterea Preşedintelui României, din data de 29 iulie a.c. Presa prezintă zi de zi cum cetăţenii din diferite zone ale ţării sunt interogaţi la domiciliu sau sunt transportaţi cu dubele la sediile parchetelor. Este vorba de o acțiune de o amploare ieşită din comun, de masă, în care instituțiile menţionate sunt implicate în ansamblu, utilizînd o mare parte din resursele umane, materiale și financiare pe care le au la dispoziţie. Comunităţi întregi sunt supuse trierii şi anchetate, în forme care reiau, la o altă scară, în alt context și cu metode adaptate, practicile staliniste care au marcat instaurarea comunismului în ţara noastră. Ideea de autonomie și de responsabilitate individuală pentru fapte, dacă ele există, prezumția de nevinovăție, drepturile fundamentale ale omului, libertatea de conştiinţă şi de exprimare, sunt călcate în picioare. Asemenea acţiuni nu pot fi motivate în nici un fel, nu au nicio raţiune constituţională, sfidează și pun în pericol de moarte sistemul democratic din ţara noastră. Ele sunt cu atât mai nocive, cu cât sunt îndreptate împotriva formei de bază, originare, a democraţiei: democraţia directă, participativă. Într-un referendum, aşa cum a fost acela desfăşurat la 29 iulie a.c., cetățenii sunt chemați să decidă în mod direct, și nu prin reprezentanţi politici, asupra problemelor cetății. În acest context, şi în condiţiile în care dl. Traian Băsescu și Partidul Democrat Liberal s-au pronunțat împotriva desfășurării referendumului și au chemat la boicotarea acestuia, considerăm că acțiunile Parchetului General sunt puse astfel în slujba unor interese politice partizane. Represiunea îndreptată împotriva formelor de democrație participativă, în care cetăţenii se pronunţa direct, fără mijlocirea reprezentanţilor politici, în probleme ce țin de binele public, va avea consecințe grave asupra sistemului democratic românesc, asupra încrederii pe care membrii societăţii noastre o manifestă în statul de drepte şi în imparţialitatea instituţiilor. Democrația nu se construiește cu procuratura, iar încrederea cetăţenilor în funcţionarea statului de drept nu se obţine prin anchetarea acestora în legătură cu opţiunile lor în problemele în care sunt chemaţi şi îndrituiţi să se pronunţe în mod direct.

De aceea, aducîndu-vă la cunoştinţă dezaprobarea şi protestul nostru public în privinţa acţiunilor întreprinse de Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie în ultima perioadă în diferite regiuni ale ţării, acţiuni care pun în pericol democraţia în România, vă solicităm să întreprindeți toate demersurile necesare pentru investigarea acestora și luarea măsurilor ce se impun.

De asemenea, va transmitem în continuare, în baza prevederilor art. 45 alin (2) şi următoarele din Legea nr 24/2012, coroborat cu prevederile art. 99 lit t) şi art 991 din Legea 303/2004 cu modificările şi completările ulterioare solicitarea noastră de a efectua cercetări şi de a dispune măsurile legale privind încălcarea prevederilor legii în cadrul unor acţiuni ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desfăşurate în ultima perioadă şi materializate în următoarele fapte:

I. Încălcarea gravă a normelor de procedură cu privire la modul de preluare a listelor electorale cuprinzând persoanele care au participat la Referendumul naţional pentru demiterea preşedintelui României din data de 29 iulie 2012, având următoarele modalităţi:

Aspecte privind încălcarea flagrantă a normelor de procedură

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a preluat de la un nedeținător de drept al documentelor listele electorale pe care s-au semnat alegătorii participanţi la scrutinul din data de 29.07.2012. Astfel, conform prevederilor legale ale Legii 3/2000 şi Legii 35/2008 precum şi ale actelor normative subsecvente de punere în aplicare pe perioada procesului electoral, toate documentele cu privire la desfăşurarea scrutinului sunt gestionate de Biroul Electoral Central şi structurile similare din teritoriu aflate sub coordonarea sa. La finalul procesului electoral, aceste documente se predau prin proces-verbal Autorităţii Electorale Permanente în vederea arhivării. Întrucât procesul electoral se încheie conform prevederilor legale prin publicarea în Monitorul Oficial a rezultatelor scrutinului pentru referendum, validate sau invalidate de Curtea Constituţională, după ce au fost citite în plenul reunit al Parlamentului, se poate vedea lesne că listele electorale permanente şi listele electorale suplimentare nu se află în posesia Biroului Electoral Central.

Comunicatul de presă al Ministerului Public din data de 3 august 2012 relevă că aceste documente au fost preluate de la societatea comercială care are sarcina de a verifica in sistem informatic posibilele fapte de vot multiplu. Preluarea s-a făcut fără o adresă prealabilă de solicitare date, în mod intempestiv la ora 22.00 în data de 02.08.2012 din faţa sediului Biroului Electoral Central, şi nu de la sediul Autorităţii Electorale Permanente. Deşi, conform prevederilor legale, Parchetul poate solicita date şi informaţii de la orice persoană fizică sau juridică, aceasta trebuie făcută conform normelor de procedură penală prevăzute de lege.

Conduita abuzivă este continuată şi prin aceea că şi în acest moment Parchetul General deţine listele electorale din cadrul documentaţiei scrutinului, fără a fi obținut acordul Biroului Electoral Central, care nu și-a încetat, ci doar și-a suspendat activitatea, conform comunicării publice din data de 4.08.2012. O hotărâre de încuviinţare a preluării documentaţiilor era cu atât mai necesară, tocmai în consideraţia faptului că procesul electoral nu este încheiat. Amintim că din BEC fac parte 7 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi 6 reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare.

Mai mult, societatea comercială de la care a preluat Parchetul General înscrisurile nu era abilitată să le predea, întrucât nu le primise în posesie conform legii. Or, tocmai acesta trebuia să fie obiectul dosarului penal, şi anume sustragerea de înscrisuri oficiale, şi nu folosirea de această faptă pentru a putea justifica o fraudă la lege privind normele de procedură.

Dacă invocarea necunoaşterii legii nu poate fi considerată un mijloc de apărare în cazul niciunui cetățean, cu atât mai mult acest principiu este valabil în cazul magistraților.

Aspecte privind încălcarea drepturilor electorale ale cetăţenilor prin încălcarea atribuţiilor legale

Prin deschiderea unei cercetări penale erga omnes privind posibilitatea votului multiplu, se încalcă principiul nevinovăţiei, considerând ca potenţiali infractori toţi cetăţenii care şi-au exercitat votul în cadrul scrutinului din data de 29 iulie 2012.

Parchetul General avea dreptul de a solicita şi primi neîntârziat listele electorale de la acele secţii de votare unde s-au semnalat şi depus plângeri penale privind săvârşirea infracţiunii de vot multiplu, însă este interzis de lege să preia în integralitate listele de la toate secţiile de votare organizate pe teritoriul României, şi care exced eventualelor plângeri penale.

Parchetul General şi-a încălcat grav atribuţiile de serviciu atunci când a preluat atribuţiile de verificare a votului multiplu ca o activitate generală de analiză şi control, aceasta fiind stabilită prin lege doar în sarcina Autorităţii Electorale Permanente. Parchetul General nu poate efectua verificările administrative ale AEP, ci este reţinut la a efectua orice verificări administrative necesare cercetării penale exclusiv în cazul plângerilor penale primite, adică doar asupra cazurilor sesizate. Acest aspect este întărit de existenţa unui protocol încheiat între Parchetul General şi AEP cu privire la supravegherea de către AEP a operaţiunilor administrative de verificări generale. Acest înscris reprezintă proba abuzului sau a gravei neglijenţe ce urmează a fi verificate şi confirmate sau infirmate de către Inspecţia Judiciară.

În condiţiile circumstanţiale ale scrutinului din data de 29 iulie 2012, conduita Parchetului General este de natură a încălca drepturile electorale ale persoanelor care au participat la vot, prin aceea că secretul votului – garantat de lege tocmai prin faptul că accesul la întreaga documentaţie a scrutinului este permis exclusiv Biroului Electoral Central şi operatorilor Autorităţii Electorale Permanente – a fost violat de Parchetul General prin preluarea acestor informaţii , și mai mult încă, cu încălcarea normelor de procedură.

Astfel, în condiţiile boicotului declarat de Preşedintele Traian Băsescu şi de către Partidul Democrat Liberal, participarea la vot reprezintă în sine o opţiune politică, iar informaţiile cu privire la situaţia generală a votanţilor sunt manipulate de o autoritate care nu are acest drept prin lege. Această interpretare a fost dată prin Decizia Curţii Constituţionale din data de 3.08.2012, care a statuat că pentru demiterea Preşedintelui României voinţa electoratului trebuie exprimată în vederea îndeplinirii a două condiţii independente şi cumulative: prima – participarea la vot în vederea întrunirii cvorumului, şi a doua – existența unui număr majoritar de voturi valabil exprimate în favoarea demiterii Preşedintelui. Mai mult, Curtea Constituţională atunci când a respins contestaţia referitoare la boicotul referendumului, a statuat că participarea sau neparticiparea reprezintă exprimarea unei opţiuni politice.

În concluzie, în acest context, cercetarea penală in rem şi erga omnes cu privire la participanţii la vot, indiferent sub ce aspect este realizată şi prin încălcarea normelor de procedură, circumstanţiază o vădită încălcare a drepturilor electorale şi a secretului votulu; o atare cercetare este interzisă de tratatele internaţionale şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa de aplicare a art. 3 din Protocolul Adiţional nr 1 la Convenţie. O circumstanță agravantă o reprezintă acțiunea de intimidare a votanților, desfășurată cu precădere în mediul rural, în comunități sărace și defavorizate, incluzând chiar și perturbarea serviciului religios, ceea ce induce o nuanță represivă incalificabilă întregului proces.

Aspecte privind interferenţa politică a Parchetului General

Întregul context al conduitei Parchetului General privind cercetarea penală a votanţilor de la referendum în vederea confirmării sau infirmării votului nelegal pentru un număr ce se va releva ulterior din cercetări deja începute pentru toate voturile exprimate este de natură să fie o acţiune în favoarea iniţiatorilor boicotului.

De asemenea, autosesizarea Parchetului General numai sub aspectele şi cu privire la persoanele indicate prin declaraţiile publice ale Preşedintelui Traian Băsescu este de natură a evidenţia o conduită partizană şi neechidistantă a acestei instituţii cu privire la posibilele fapte de încălcare a legii care s-au comis în cadrul procesului electoral. Spre exemplu, cercetarea boicotului declarat de un partid politic în vedere exercitării de către procuror a acţiunilor de sancţionare în instanţă a formaţiunii politice care a încălcat Legea Partidelor Politice, conduita discutabilă cu privire la modificarea prin adăugire, într-o adresă semnată doar de magistratul de serviciu, a deciziei Curţii Constituţionale semnată de Preşedintele Curţii în 3 august 2012, solicitarea începerii urmării penale împotriva unui ministru făcută într-un context politic, ș.a.m.d.

II. Publicarea de informaţii care nu sunt destinate publicităţii din cadrul urmăririi penale săvârşită cu rea credinţă sau gravă neglijenţă privind convorbirile telefonice intre Ministrul Administraţiei şi Internelor şi Ministrul delegat pentru Administraţie Publică, având următoarele modalităţi:

Aspecte care confirmă scurgerea provenită din dosarul de urmărire penală

În data de 9 august 2012, presa centrală a publicat stenograme ale convorbirilor telefonice dintre Ministrul Ioan Rus şi Ministrul Victor Paul Dobre, date ce se regăseau în dosarul de urmărire penală sau pe care Parchetul nu le-a contestat public. Aceste date şi informaţii din dosar, care nu sunt destinate publicităţii, au apărut în presă înainte de a fi făcută solicitarea către Parlament pentru ridicarea imunităţii deputatului Victor Paul Dobre, precum și înainte de autorizarea de către Președintele României a cercetărilor referitoare la un ministru, membru CSAȚ, ceea ce vădeşte faptul că aceste informaţii au fost scurgeri din dosar – fie scurgeri controlate în vederea sprijinirii publice a discursului politic a domnului Traian Băsescu, fie rezultat al unei grave neglijenţe. Răspunderea profesională este atât a procurorilor de caz cât şi a conducerii instituţiei pentru modul defectuos în care se asigură respectarea procedurilor la nivelul Parchetului. Acest comportament abuziv al Parchetului General încalcă legea şi se constituie în fapte disciplinare în orice sistem judiciar din Uniunea Europeană; atare fapte sunt sancţionate atât de ghidul de standarde al CPEJ, de jurisprudenţa CEDO, cât şi de legea română prin prevederile Legii 303/2004 privind Statutul magistraţilor.

Aspecte ce privesc interferenţa politică a Parchetului General

Comportamentul părtinitor al Parchetului General în conflictul politic existent în România, precum şi efectele pe care acest comportament le are asupra încrederii populaţiei în sistemul de justiţie, sunt de natură a pune sub semnul întrebării caracterul democratic şi neechivoc al exerciţiului drepturilor electorale.

Solicitarea încuviinţării urmăririi penale împotriva unui ministru pentru emiterea unei adrese care a fost cerută de Curtea Constituţională, precum şi a lămuririlor date cu privire la respectiva adresă – care, prin ea însăşi, nu poate constitui obiect material al unei infracţiuni de abuz în serviciu, fiind punctul de vedere al unei părţi solicitat în cadrul unei proceduri jurisdicţionale aflată încă în derulare, și fiind lipsită de urmarea imediată ce este necesară pentru existenţa oricărei infracţiuni (omisivă sau comisivă, de pericol sau de rezultat) – reprezintă o acţiune prematură juridic dar cu un impact mediatic şi politic deosebit. Este de natura Inspecţiei judiciare să verifice dacă anterior solicitării încuviinţării urmăririi penale a unui ministru s-a realizat cercetarea penală suficientă care să indice nevoia de a se circumstanția făptuitorul unei prezumtive fapte penale. Aceasta cu atât mai mult cu cât efectele unei decizii luate cu încălcarea prevederilor art. 131 alin (1) din Constituţia României şi a practicii judiciare a ICCJ în materia începerii urmăririi penale sunt de natură politică, fără a se fi realizat probe, fie în acuzare, fie în apărare.

Parchetul a declanşat urmăriri penale în sensul solicitat de Preşedintele Traian Băsescu, în cazul unor salariaţi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, fără a se cerceta în prealabil dacă sunt sau nu întrunite indicii ale săvârşirii unei infracţiuni, doar pentru faptul că s-a emis o adresă, fără a se vedea dacă în conţinutul ei sunt date nereale sau opinii ce nu concordă cu obligaţiile profesionale. Trebuie avută în vedere practica Parchetului în situaţii de fapte similare , şi comparată cu cea din cauza de faţă, pentru a se vedea dacă există diferenţe de tratament ca urmare a unor indicaţii politice.

III. Încălcarea prevederilor art. 99 lit h) coroborate cu litera n) din Legea 3030/2004 atunci când Parchetul General a stabilit cercetarea penală cu prioritate referitoare la scrutinul din data de 29 iulie 2012, deşi nu a soluţionat un număr de peste 12.000 de sesizări referitoare la scrutinul din data de 6 decembrie 2009 şi cel din 7 iunie 2009, în beneficiul Preşedintelui Traian Băsescu, care a declarat că doreşte păstrarea în funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public a doamnei Laura Codruţa Kovesi.

Aspecte privind nesoluţionarea cauzelor în regim de tratament egal privind celeritatea şi competenţa de soluţionare a dosarelor penale în cadrul Ministerului Public

În cadrul Parchetului General au fost înregistrate în anul 2009 un număr aproximativ de 12.000 de sesizări şi plângeri penale cu privire la încălcarea legilor privind alegerile prezidenţiale din 2009 şi alegerile europarlamentare din 2009. În această materie, Parchetul General nu a finalizat cercetările; mai mult, el şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Judecătoriei Sectorului 1. Acele plângeri nu au primit încă o rezoluţie juridică, deşi se refereau la fraude privind alegerea Preşedintelui României domnul Traian Băsescu, a cărui demitere se realizează prin referendumul din 29.07.2012. Muşamalizarea cauzelor sau lăsarea lor în nelucrare, peste termenul prevăzut de regulamentele adoptate de CSM atunci când este vorba scrutinul de alegerea domnului Traian Băsescu, în acelaşi timp cu aplicarea unei proceduri in rem şi erga omnes când este vorba de scrutinul de demitere, cu termene pe ore, preluări de scripte în toiul nopţii şi fără procedură, precum şi aplicarea diferenţiată a normelor privind competenţa materială, arată că Parchetul General favorizează unii cetăţeni şi îi defavorizează pe alţii în activitatea sa jurisdicţională, în funcție de opțiunile politice ale fiecăruia.

Aspecte privind întârzieri grave şi de lungă durată, repetate, privind mai multe sesizări penale ca formă agravantă de abatere disciplinară

Întârzierea în soluţionarea plângerilor din 2009 afectează un număr semnificativ de sesizări şi plângeri penale care au o durată de întârziere mai mare de 6 luni de zile, încălcându-se astfel în mod flagrant dreptul de petiţionare şi acces la justiţie a petenţilor care au formulat menţionatele plângeri. Inspecţia judiciară este în măsură să analizeze şi să constate încălcarea regulamentelor CSM de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să stabilească sancţiunile necesare în sarcina procurorilor de caz precum şi a conducerii PICCJ.

IV. Realizarea de acte de procedură cu scopul influenţării unei cauze aflate în soluţionare la Curtea Constituţională a României

Aspecte privind obiectul cauzei penale

Magistraţii au obligaţia de a se abţine de la orice fapte de natură a influenţa modul de soluţionare a cauzelor aflate pe rolul instanţelor şi parchetelor. În cauza de faţă este vorba de Curtea Constituţională care, deși nu face parte din sistemul judiciar, realizează un control jurisdicţional de legalitate de drept comun cu privire la procedurile de organizare şi desfăşurare a referendumului, în cadrul îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de legea nr 3/2000 coroborate cu cele din legea 47/1992. În cadrul acestei proceduri jurisdicţionale, Curtea Constituţională a rămas în pronunţare şi a amânat pronunţarea, solicitând anumite documente şi informaţii de la diferite entităţi.

În vederea conformării dispoziţiilor Curţii Constituţionale, autorităţile solicitate au depus documentele şi relaţiile solicitate, fiind dispuse în consecinţă măsuri suplimentare de către instanţă. În lipsa înscrierii în fals sau a sesizării făcute de curte, interferarea cu probatoriul administrat în cauză prin acţiunea, dispusă din oficiu, a Parchetului General, este de natură evidentă de a influenţa cursul judecăţii cauzei pe rolul Curţii Constituţionale.

Nelegalitatea procedurii este cu atât mai vădită cu cât în privinţa faptelor semnalate nu se poate reţine efectuarea cercetării penale prealabile pentru a se putea dispune măsura începerii urmăririi penale. Nici nu era posibil atâta vreme cât Parchetul s-a autosesizat în aceeaşi zi cu declaraţia preşedintelui Traian Băsescu, şi a dispus începerea urmăririi penale înaintea audierii celor puşi sub învinuire, faptele încadrate nefiind susceptibile de începerea urmăririi penale ab initio.

Aspecte privind modului de interferare cu o cauză aflată pe rolul Instanţei constituţionale aflată în pronunţare

Este fără precedent ca, în privinţa unor documente administrate în faţa unor instanţe ce efectuează control jurisdicţional de legalitate fără participarea procurorului, şi asupra cărora acestea au rămas în pronunţare, Parchetul să se autosesizeze în vederea înlăturării acestora din dosarul aflat în soluţionare, fără ca această înlăturare să fie dispusă de către instanţă sau de către o parte prin procedura înscrierii în fals.

Efectele acţiunii parchetului au fost acelea că un număr semnificativ de primari au declarat că nu doresc să se conformeze solicitărilor Curţii Constituţionale, de teama de a nu se afla în situaţia de a fi urmăriţi penal pentru aceasta. Or, în acest sens este şi declaraţia publică a președintelui Traian Băsescu din data de 7 august 2012.

De aceea,

Toate aceste aspecte au creat în opinia publică un sentiment de neîncredere în justiţie, de frustrare şi de revoltă împotriva modului cum votul dat la urne se reinterpretează ca o afacere judiciară, atâta timp cât asupra procesului electoral neîncheiat încă Parchetul se antepronunţă prin începerea urmăririlor penale indicând care adresă este corectă şi care nu, care înscris al Curţii Constituţionale este legal şi care nu, care este conduita culpabilă pentru primari şi care nu, care ministru este suspectat şi care nu, emite din dosare probe care sprijină discursul politic al preşedintelui Traian Băsescu, etc.

Prin conduita sa, Parchetul general realizează presiuni asupra Curţii Constituţionale, atât direct cât şi indirect, prin recalificarea probelor aflate în cursul judecăţii.

Este obligaţia Inspecţiei Judiciare şi a CSM să intervină înainte ca prejudiciile încrederii în justiţie să devină ireparabile, pentru ca aceasta va afecta independenţa sistemului judiciar pe termen mediu şi lung. Un sistem care anulează efectele votului popular, şi care se plasează în mod evident părtinitor din considerente politice, deschide un parcurs periculos în relaţia justiţie – politic – societate.

În faţa evidenţei, CSM şi Inspecţia judiciară au obligaţia de a opri de îndată manipularea votului popular prin intimidări judiciare împotriva celor chemaţi să răspundă la întrebarea politică cu privire la rezultatul referendumului.

Faţă de aceste elemente, vă solicităm să declanşaţi de urgenţă şi să soluţionaţi cu celeritate această sesizare; deasemeni, să extindeţi controlul şi la alte elemente ce le veţi constata în cursul anchetei, realizată în baza dreptului constituţional de petiţionare, astfel încât concluziile să poată fi făcute publice în timp util pentru a se garanta obiectivitatea, independenţa şi mai ales legalitatea funcţionării instituţiilor judiciare ca fundament al statului de drept.

Semnatarii sesizării:

Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, București
Liviu Antonesei, poet, publicist, Iasi
Prof. dr. Mihai Dinu Gheorghiu, Universitatea “Al. I. Cuza”, IASI
Dr. Adrian Muraru, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Viorica Nișcov, cercetător, traducător, Bucureşti
Sorin Mărculescu, scriitor, Bucureşti
Inginer Silviu Wechsler (MsC), București
Conf. dr. Dan-Șerban Sava, Dept. of Anglo-American and German Studies, School of Letters and Arts LUCIAN BLAGA University of Sibiu
Prof.Georgeta Bălășoiu, Biblioteca Universitatii Politehnica din Timisoara
Prof.dr.ing. Victor Bălășoiu, Universitatea Politehnica din Timisoara
Alexandrina Chelcea, București
Dr. Daniela Zaharia, Universitatea din București
Prof. dr. Romulus Brâncoveanu – Universitatea din București
Ing. Victor Vernescu, consilier la Comitetul Național Român al Consiliului Mondial al Energiei, București
Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea, Universitatea din București
Prof. dr. Ladislau Gyemant, Directorul Institutului de Iudaistică, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj
Octavian Hoandră, ziarist, Cluj
Corneliu Apostol Stanescu, București
Prof. dr. Octavian Duliu, Universitatea din București
Conf. dr. Carmen Mușat, Universitatea din București; redactor șef Observator cultural, București
Gelu Stamboli, București
Radu Traian Grosu, BRASOV
Şerban Foarţă, scriitorI
ldiko Gabor – Foarţă, psiholog, traducător
Dr. Lucian Nastasa-Kovács, Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Cluj – Napoca
Vasile Gogea, scriitor, Cluj
Mircea Daneliuc, regizor
Bucureşti Prof. dr. Antoaneta Tănăsescu, Universitatea din București
Prof. dr. Florin Țurcanu, Universitatea din București
Prof. dr. Grigore Popescu Arbore, Chief Technology Officer, The National Research Council / CNR, Institute of Marine Sciences / ISMAR, Venice – Italy
D-tru-C-tin Botezatu – Iasi
Nadia Botezatu, Iasi
Stefan Botezatu, Iasi
Tudor Botezatu, Iasi
Sofia – Martha Botezatu, Iasi
Colonel (rez) Ionuț Voicu, fost ofițer Planificare Operatii al Comandamentului Aliat din Iraq
Prof. dr. Coman Lupu, Universitatea din București
Prof. dr. Andreea Vlădescu, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti
Dr. Henriette Vlădescu, Bucureşti
Prof. dr. Monica Spiridon, Universitatea din București
Mircea Spiridon, București
Anca Maria Spiridon, London, Putney Heath
Conf. univ. dr. Cristian Pirvulescu, decan, Facultatea de Stiinte Politice, SNSPA, București
Prof. dr. Zoe Petre, Universitatea din București
Prof.univ.dr.Tasin Gemil, directorul Institutului de Turcologie si Studii Central-Asiatice, Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca
Alexandru Petria, scriitor
Doina Uricariu, scriitor
Dr. C. E. Ghiță, Universitatea din București
Georgeta Dimisianu, editor, București
Dr. Floricel Marinescu, istoric, București
Dr. Lucia Ana Marinescu, fost Director al Muzeului Național de Istorie – București
Dr. Valentin Popa, Universitatea „Constantin Brancoveanu” Pitesti, Centrul de studii Braila
Neculae Bute, Pitesti, jud.Arges
Maria Bute, Pitesti, jud.Arges
Horia Barna, scriitor, București
Eleonora Cofas, director al Muzeului Național “Cotroceni”, 1997-2000
Adrian Dobrin, București
Daniela Dobrin, București
Hugó Ágoston publicist București
Paul Lăcătuș, București
Ioana Geacăr, scriitoare
Gheorghe Geacăr
Prof. dr. Mihai Dinu, Universitatea din București
Alexandru Dobrescu, București
Prof.univ.dr.Ing. Ion David, Universitatea”Politehnica” Timisoara
Ioana Filipescu, București
Prof. dr. Ecaterina Lung, Universitatea din București
Conf. Dr. Mianda Cioba, Universitatea din București
Prof. univ. dr. Michael Shafir, Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj
Prof. dr. Tudor A. Marian, Universitatea din București
Prof. dr. Paulina Marian, Universitatea din București
Prof.univ.dr. Dragoș Paraschiv, Univ. Tehnică „Gh.Asachi” IAŞI
Prof.univ.dr Mihaela Paraschiv, Univ. „Al.I.Cuza” Iași
Prof. univ. dr. Daniela Ionescu, Universitatea din București, Facultatea de limbi si literaturi straine, București
Dr. George Calalb, Presedintele Convenției Medicilor Democrați din Romania 1992-2006
Dr. Alexandru Suceveanu, emeritus director adjunct, Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” al Academiei Române, București
Ioana Coșereanu, muzeograf, Iași
George Mihail Vlăsceanu, student
Olga Popescu, pictor, Craiova
Lect.dr. Daniel Ciurel Timisoara
Nicolae Murăruş, Bucureşti
Carmen Duvalma, scriitor
Catalina Ghițulescu
Nedeea Burca, editor si scriitor, București
Dr. Ioana Vintilă-Rădulescu, București
Gabriel Klimowicz – jurnalist
Gheorghe Stancu – Sotir, cel mai in vârsta fost Director din sistemul Coca – Cola
Iulian Fulger, B’nai B’rith International Member, Managing Partner – Eden Qualified Advices, Bucharest
Viorica Toader
Vlad Nicolae Popescu, instructor canin
Radu Boroianu, Presedinte al Asociatiei Negociatorilor de Opere de Arta din Romania, ministru, senator si ambasador

Amintiri cu Augustin Zegrean

Prin anii 90 am lucrat ca redactor la revista „Zig-zag”, care, alături de săptămânalul „Expres”, condus de Cornel Nistorescu, era una dintre cele mai influente publicaţii ale vremii. Scriam anchete speciale.
În acea perioadă l-am cunoscut pe Augustin Zegrean, acum preşedinte la Curtea Constituţională. Era avocat la Bistriţa. Apăra un tip care m-a dat în judecată pentru calomnie, fiindcă am afirmat într-un articol că a fost ofiţer de securitate acoperit. La un moment dat, Zegrean a spus instanţei că o sa ceară o adeverinţă de la SRI că n-a fost ofiţer de securitate acoperit clientul său. La întrebarea judecătoarei dacă sunt de acord cu intenţia lui Zegrean, am replicat că da, în măsura în care SRI este policlinică să dea asemenea adeverinţe, dar că, în conformitate cu legislaţia, n-are cum sa elibereze actul, să deconspire un agent acoperit. Toţi cei din sala de judecată din Bistriţa au râs. Am mai amintit, cu sadism- recunosc, că avocatul părţii adverse ar fi trebuit să ştie că Legea Siguranţei Naţionale din timpul respectiv, pe care a votat-o şi Zegrean când a fost parlamentar, nu permite deconspirările. Răutăcios, nu m-am putut abţine să nu întreb în faţa judecătoarei dacă Zegrean n-a fost cumva la bufetul Parlamentului când s-a votat legea. Au urmat alte râsete.
Procesul s-a întins pe durata a doi ani. Înaintea unei şedinţe de judecată, se ţineau dimineaţa, începând de la 8.30, pe hol, Zegrean s-a răstit la mine că vrea să mă bage în puşcărie, ca să fiu un exemplu pentru colegii din presă, că prea scriem ce ne trece prin cap, că „destabilizăm” ţara . La ora aia matinală n-am rămas fără replică la călcătura pe bombeu şi i-am răspuns cu un scurt „Bagi pe mă-ta în puşcărie!”. A întins-o cu coada între picioare, tremurând de furie.
Convins că o să vină cu argumente zdrobitoare, odată, Zegrean a propus instanţei să fie audiaţi fostul şef al Securităţii din Bistriţa şi adjunctul său, aflaţi într-un anumit an la o instrurire la Grădiştea, unde Securitatea avea două unităţi. Numai că clientul lui Zegrean a fost în una ca militar, iar cei doi în cealaltă unitate. Ceea ce am subliniat şi eu, când am putut să interoghez martorii. La întrebarea simplă adresată foştilor securişti, bazată pe certitudinea compartimentării muncii de informaţii, dacă au avut acces la documentele secrete ale celeilalte unităţi, unde se afla cel care m-a dat în judecată, ambii au răspuns că nu. Într-un moment de sinceritate, fostul şef al Securităţii Bistriţa a afirmat în faţa judecătoarei că nu ştie chiar de ce a fost chemat, că nu înţelege logica. Vă daţi seama ce atmosferă a fost în sala de judecată… Ca la The Benny Hill Show. După acest episod, cel care m-a dat în judecată a renunţat la serviciile avocatului Zegrean.
Cam asta a fost pe scurt „întâlnirea” mea cu celebrul Zegrean. Merită să mai spun că am câştigat procesul. Şi că n-am avut avocat. M-am apărat singur.
Alexandru Petria

Gânduri aproape ucigătoare pe o căldură ucigătoare

Privesc cu uimire intelectualii fascinaţi de Băsescu. Cum se poartă ca nişte slugi umile în faţa stăpânului. Parcă-s setaţi pe creiere. Şi nu mă refer la profitorii ticăloşi.

Destui autori scriu având în faţă mental numai colegii, scriitori şi critici. Şi se mai miră că nu-i citeşte nici naiba, în artificialitatea lor. Cum să scrie şi pe înţelesul matematicianului, al aviatorului, al pescarului, zidarului, al extaziatelor pe bani de sex oral? Parcă nu e cool. Ceea ce fac aceşti oameni aduce cu mirosirea cu pretenţie de savantlâc a beşinii într-un spaţiu închis.

Poezia de dragoste de calitate e firav reprezentată în literatura romănă contemporană. Păi, nu prea ai cum s-o scrii ca şoarece de bibliotecă sau puţopalmist, viaţa adevărată trecând pe lângă tine. Aşa-s majoritatea poeţilor de pe la noi. Şi cazurile mai fericite confundă sexul adevărat cu datul din fund precum iepuraşii. Excepţie doi, pentru care bag mâna în foc, Suciu şi, desigur, Petria.

Dacă nu scrii despre ce ai trăit, baţi nefericit apa în piuă. Ceea ce nu înseamnă că n-ai cum s-o ai personaj pe regina Cleopatra, la o adică. Pe lângă textura epocii, obţinută prin documentare, o credibilizezi şi-i dai viaţă literară descriind cum se scobeşte în nas, de exemplu, lucru pe care n-ai cum să nu-l cunoşti. Atenţie la „biluţele” Cleopatrei…

Ăstora care vorbesc iresponsabil de lovitură de stat sau puci chiar ar merita să le pui pistolul la tâmplă. Să vezi cum se cacă pe ei de frică şi încep să se umilească. Apoi să apeşi pe trăgaci şi din ţeava să iasă apă…

Războaie şi tratative de pace, avansări, şantaje, iarna transformată în vară, promisiunea ploii în deşert- ce nu poate femeia cu ce are între picioare, dacă-şi pune în cap? Doar lui Dumnezeu nu-i face prunci…

Sunt un complotist ticălos, care am participat la lovitura de stat din mintea lui Băsescu. Poate mă saltă procurorii. Am votat da la referendum. Şi din cauza mea este în parcare cetăţeanul cu tricou bleu.

Cetateanul in tricou bleu are autorizatie sa tina in fiecare zi intruniri unde le tine, in parcare? Campania electorala s-a terminat. Nu tulbura linistea publica?

dezvaluire senzationala despre tactica basistilor la referendum!

boicotarea referendumului e ca şi cum i-ai spune femeii doritoare doar „considera-te futută”, iar apoi să te crezi bărbat, pretinzând dragoste şi respect.

Emil CONSTANTINESCU, Îndemn la vot

Dragi concetăţeni,

Mă adresez azi dumneavoastră, într-un ceas de cumpănă pentru noi toţi. În ianuarie 2012, când au început marile manifestaţii populare spontane al căror singur numitor comun era demisia preşedintelui României, m-am hotărât să nu mai fac nicio declaraţie publică deoarece nu mi s-a părut corect din poziţia mea să mă implic în vreun fel într-o acţiune care-l viza pe preşedintele statului.
Am păstrat această poziţie chiar şi atunci când, în pofida unei logici elementare, proceduri parlamentare validate de Curtea Constituţională şi supuse votului popular au fost calificate drept lovitură de stat. În momentul în care însă Raportul Comisiei Europene privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a impus României, în mod abuziv, condiţii politice care nu se aplică şi altor state membre şi pe care Comisia nu ar fi îndrăznit să le propună altui stat al Uniunii Europene, m-am simţit obligat să-i scriu preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, pentru a-i semnala atingerile aduse suveranităţii şi demnităţii României. În circumstanţele în care preşedintele interimar şi primul ministru au fost nevoiţi să accepte aceste condiţii pentru a contracara o violentă campanie mediatică de denigrare a României şi efectele acesteia pe plan economico-financiar, am considerat de datoria mea să-mi folosesc audienţa de care mă bucur pe plan internaţional pentru a apăra nu numai interesele pe termen lung ale României dar şi valorile juridice şi morale europene, încălcate chiar de către dirigenţii UE care ar fi trebuit să le apere.
Nu poţi fi respectat dacă nu te respecţi tu însuţi. Iată de ce cred că în 29 iulie suntem chemaţi să dovedim că acţionăm pe deplin conştienţi în spiritul democraţiei şi în litera legii, hotărându-ne prin vot propriul nostru viitor. În cei 22 de ani de post-comunism, România europeană nu s-a clădit pe actele şi voinţa unuia singur, fie el şi preşedinte. Ea s-a clădit pe votul a milioane de ceteţeni, conştienţi de forţa şi de datoria lor, de votul milioanelor de cetăţeni care au susţinut prin voinţa lor, nu o dată urmată de sacrificii, reformele necesare pentru progres, pentru integrarea politică, economică, culturală a României în Europa democratică. Votul fiecăruia dintre noi este un drept constituţional, dar este şi o datorie morală faţă de cei care au murit în temniţele comuniste, faţă de cei care au luptat şi au murit în decembrie 1989 pentru alegeri libere, pentru cei care au plătit timp de două decenii şi cu osebire în timpul mandatului meu costurile sociale ale democraţiei. Neprezentarea la vot poate fi şi ea interpretată de unii ca un drept, dar unul care încalcă dreptul altora de a decide în mod liber şi care ne arată cât de departe suntem, după 22 de ani de la căderea comunismului, de înţelegerea sensului libertăţii într-un stat de drept.
Vă chem să dovedim împreună, votând liber pe 29 iulie, că nu avem nevoie de lecţia nimănui pentru a şti ce înseamnă democraţia, respectul statului de drept şi al legilor. Vă chem să dovedim pe 29 iulie, votând liber, că suntem o comunitate civică matură, conştientă de drepturile sale, dar şi de îndatoririle care decurg din calitatea noastră comună de cetăţeni ai României şi ai Uniunii Europene.

Pe 29 iulie să dovedim prin votul nostru că naţiunea română are onoare şi caracter.

Emil Constantinescu

Nu fiţi boscheţi pentru câini!

Nu este timp de complacere în pasivitate. Referendumul din 29 iulie e unul dintre momentele istoriei în care lipsa de participare activă dă mâna cu ticăloşia sau cu prostia şi, sigur, cu lipsa de patriotism.
O să votez cu ambele mâini la referendum. Am uzat de cuvântul patriotism cu reţinere deoarece a fost golit de sens de muşteriii vorbelor goale şi sunătoare. Şi politicieni, şi scriitori, şi alţi nechemaţi. Dar n-am găsit altul care să cuprindă realitatea dureroasă, cu piciorul pe acceleraţie, când se decide inclusiv soarta copiilor noştri.
N-o să enumăr motivele pentru care sunt împotriva lui Băsescu. Le-am punctat altădatã. Spun numai că personajul trebuie strârpit grabnic. Democratic, preferabil prin vot. Nu le cer cititorilor să voteze pro-demitere. Le zic doar să meargă la vot, să fie oameni responsabili, nu boscheţi pe care se pişă câinii, cum îi doresc cei de la PD-L.
Alexandru Petria