Archive for ‘presa’

iulie 14, 2014

Orășelul „O inimă de Broscuță”

Editura Adenium, cu sprijinul Primăriei Municipiului Iași, al Direcției de Protecție a Copilului, al Consiliului Județean Iași și al Fundației Iaşi Capitală Culturală Europeană 2021, inaugurează pe 20 iulie, de la ora 16.00, în Parcul Expoziției din Copou, Orășelul „O inimă de Broscuță” (cu intrare gratuită). Timp de șapte duminici, până pe 31 august, dăm tonul distracției cu spectacole de teatru pentru copii, workshop-uri Origami, vedetele „O inimă de Broscuță”, păpuși gigant, ateliere de face painting, concursuri cu jocurile copilăriei („șotron”, „ața”), tombole cu premii, muzică și dans, concerte în aer liber (cu invitați-surpriză, câștigători ai celor mai populare concursuri muzicale din ultima vreme). Multă joacă, interactivitate și veselie! Pentru toți copiii, în vacanța asta mare, un parc de distracții „tare”!
Orășelul „O inimă de Broscuță” este primul proiect de amploare pentru copii, care va intra în galeria de evenimente ce susțin Iașul în cursa pentru obținerea titlului „Iași Capitală Culturală Europeană 2021”.

oraselul o inima de broscuta

ianuarie 24, 2014

Cu Brumaru, cu Antonesei, cu Tarkovski

În ultimele zile, recăzut-am în doaga cinefilă. Am schimbat regizorii, ca pachetele de țigări pe golite, enervat de von Trier, entuziasmat de-un Tornatore, cu privirea agățată pe mustața hoață a lui Daneliuc, interpretul operatorului tv din Probă de microfon, și tot așa într-un carusel de prăjit neuronii. Țicneală, plăcere, overdose.
Acum Michiduță îmi șoptește s-o iau nițel pe Tarkovski. Cinstit și piraterește, vă spun unde să vă uitați și voi pe gratis la unele pelicule-
Nostalgia http://www.filme-online.tv/nostalghia-nostalgia-online-1983/
Andrei Rubliov http://filmehd.net/andrey-rublyov-1966-filme-online-gratis.html
Solaris http://www.filme-online.tv/solaris-online-1972/
Era să uit, despre rusul ăsta, care a puțit de talent, ba a și râcâit pe alocuri genialitatea, aveți ocazia să aflați mai multe dacă sunteți sâmbătă prin Iași. Emil Brumaru și Antonesei sunt cu o ofertă de nerefuzat.

tarkovski brumaru antonesei

aprilie 23, 2013

Bujor Nedelcovici: „A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie”

De vorbă cu prozatorul Bujor Nedelcovici

Alexandru Petria: – Domnule Bujor Nedelcovici, sunteţi unul dintre prozatorii pe care-i citesc din adolescenţă. E un privilegiu şi o bucurie că am ocazia să dialogăm…

Bujor Nedelcovici: – Şi mie îmi face plăcere, domnule Alexandru Petria să schimbăm câteva impresii şi idei.

– Păreţi un inadaptat, nu cred că greşesc folosind acest cuvânt…

– Nu m-am adaptat la anumite împrejurări determinate de o tiranie a istoriei şi nu am încercat să găsesc soluţii de compromis, disimulare, simulare, tăcere echidistantă, „imparţial ca tot românul” … La o întâlnire la Liceul I. L. Caragiale de la Ploieşti, o elevă mi-a spus că am fost şi sunt un „scriitor incomod”. Da! Am fost un scriitor incomod – un „ franctireur”, un „outseider”- prin ce am scris şi atitudinea pe care am avut-o în societate. Nu am făcut parte din grupuri de presiune şi afirmare, nu am făcut politică înainte de 89 şi nici după şi dacă rămâi „spectator angajat” nu ai prea multe şanse de reuşită… Nu regret „ce si cum am fost”

– Tinereţea v-a fost marcată de arestarea politică a tatălui dumneavoastră. V-aţi imaginat cum v-ar fi fost viaţa de era altfel, cu vremuri normale ori dacă aţi fi provenit dintr-o familie din nomenclatura comunistă?

– Mi-am imaginat dacă m-aş fi născut în Franţa sau Anglia şi dacă aş fi făcut studiile la Oxford sau Sorbona. Fiul meu este student la Sorbona. Dar nu îţi alegi locul naşterii, timpul istoric şi nici părinţii. Dacă aş fi avut o altă existenţă poate nu aş fi devenit scriitor. Toată viaţa a fost o probă iniţiatică (ab initio) de cunoaştere a lumii în care am trăit, dar şi o autocunoaştere (ego, moi, soi- même), exprimare literară şi de indignare şi protest public. Suferinţa dacă nu este ridicată pe planul raţional rămâne o suferinţă primară şi emoţională. După ce am terminat Facultatea de Drept am fost nevoit să lucrez 12 ani la munca de jos. Acolo, la Bicaz, am început să scriu chiar dacă nimeni nu te învaţă cum să scrii un roman. Am descoperit că mă pot salva în literaturà şi că sunt liber cu adevărat pe pagina albă de hârtie, dar şi în realul oprimant din exterior. Filosofia antică grecească considera destinul ca pe o întâlnire dintre două forţe şi energii: ce se ascunde în tine (predestinare biologică) şi în ce împrejurări trăieşti. Dar importat este ce au vrut ei să facă din tine şi ce ai vrut tu să faci cu viaţa ta. Abandonul este o explicaţie, dar nu o scuză. Am auzit deseori: „Ei! Aşa erau vremurile atunci”. Scuza prin împrejurările trăite uneori este neconvingătoare… Nu regret nimic din ce am trăit şi multumesc Cerului că mi-a dat puterea de a nu mă rata şi de a nu deveni „un idiot util”, cum zicea Lenin si cum fusesem programat.

– Când aţi conştientizat că sunteţi într-adevăr scriitor?

– Nimeni nu îţi dă un certificat că eşti scriitor, iar Facultatea de litere nu îţi acordă acest titlu.

– Normal.

– După ce am scris două sau trei romane, într-o bună zi mi-am spus: „De azi eşti scriitor” şi mi-am aşezat singur o coroană imaginară pe cap, însoţit de un zâmbet. Numai după aceea am făcut o cerere să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, care pentru mine era o simplă formalitate. Pe cartea de vizită este scris numele meu şi sub el: „scriitor”. Este un titlul pe care l-am cucerit şi nu îl datorez nimănui. Am descoperit cu strădanie şi efort harul şi graţia divină…

– Alex Ştefănescu a scris despre dumneavoastră: „Prozatorul se simte obligat să judece evenimentele istorice şi fenomenele sociale din epocă de pe poziţia unui martor care a jurat cu mâna pe o Biblie a moralităţii că spune adevărul.” Aţi reuşit să spuneţi adevărul în măsura dorită?

– În prefaţa la trilogia „Somnul vameşului”(1981) scriam: „Am fost martorul unei epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să tac. Ce crezi că este esenţial pentru mărturia ta? In epoca modernă omul religios a fost înlocuit cu omul istoric, problematic, care a înţeles că istoria nu poate fi ocolită şi nici respinsă, ci doar implicată conştient. Este necesar să aflăm cât suntem de manevraţi şi cât suntem de liberi”. Am reuşit să spun adevărul? Ei! Aici se complică problema pentru că mai întâi trebuie să ştim „ce este adevărul” pentru că fiecare are adevărul lui. Întrebarea rezistă încă de când Pilat l-a întrebat pe Isus: ”Ce este adevărul?”. Ar trebui să evocăm o bibliotecă întreagă şi nu ştiu dacă vom găsi răspunsul. Ar fi necesar să ne amintim de mulţi filosofi şi scriitori printre care Voltaire („Dictionnaire philosophique”), trecând pe la Mihail Bulgakov („Le Maître et Marguerite”) şi ajungând la Papa Ioan- Paul II în Ciclica „Veritatis splendor”(1993) şi tot nu vom afla un răspuns la întrebarea: ”Ce este adevărul?”.

– Adevărul dumneavoastră.

– Privitor la „adevărul meu”… În prefaţa evocată scriam: ”Trebuie să ne exprimăm adevărul nostru ori de câte ori ne întâlnim cu: nedreptatea, falsul, teama, crima morală sau fizică, trufia, demagogia, corupţia, fără să ne scuzăm că nu îndreptăm nimic prin „ acel caz particular”…Ce consideri adevăr? Dreptul lui Don Quijote de a susţine că lighenaşul este coif”.

– Nu avem o cultură a protestului. Scriitorimea şi-a ascuns laşitatea înainte de 1989 în spatele sintagmei „rezistenţa prin cultură”. Povestiţi-mi despre problemele pe care le-aţi avut cu cenzura, cu Ceauşescu şi cu colegii literaţi, înainte şi după ce aţi publicat în Franţa.

– Cu cenzura m-am întâlnit de la început, dar prima confruntare a fost după ce am publicat romanul „Zile de nisip” şi am scris scenariul de film intitulat „Faleze de nisip„. Filmul a rulat câteva zile pe ecranele din Bucureşti, apoi a fost retras din ordinul lui Ceauşescu. În 1983, la Conferinţa ideologică de la Mangalia, Ceauşescu s-a referit direct la acesta film (a fost prima dată când vorbea despre o operă de artă) şi a dat numeroase şi preţioase indicaţii care s-au soldat cu o criză în cinematografie şi la Casele de creaţie. A doua confruntare a fost în 1982 când am vrut să public romanul „Al doilea mesager”. Editura la care am prezentat manuscrisul, timp de doi ani mi-a cerut modificări de cuvinte, fraze şi până la concepţia generală. Am refuzat să fac orice modificare. Am prezentat romanul la altă editură. Şi acolo mi s-au cerut mai multe pagini de modificări şi eu din nou am refuzat. În cele din urmă am trimis manuscrisul pe căi clandestine la Paris şi în 1983 a fost publicat de Editura Albin Michel şi a fost premiat cu „Prix de la Liberté” acordat de PEN Club Français. Consecinţele au apărut imediat. Am fost obligat să-mi dau demisia de la Almanhul literar şi de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Urmărit, ascultat la microfoanele puse în casă, desfăcut corespondenţa… Mi s-a propus să public o altă carte. Am prezentat la aceeaşi editură un volum de nuvele, dar şi de data aceea mi s-a cerut să renunţ la o nuvelă. Am refuzat şi în 1985 m-am hotărât de plec definitiv din România. Am reuşit abia în 1987 şi de atunci trăiesc la Paris, la început ca refugiat politic, apoi cetăţean francez. Iată pe scurt cum un roman („Al doilea mesager”) a reuşit să-mi schimbe destinul… A fost un bun mesager…

În toată acea perioadă am fost singur şi nu a fost o surpriză. Când am început o acţiune nu contam pe ajutorul nimănui, singurătatea este totuşi dificil de suportat… După 1989 am făcut imprudenţa să cer Dosarul de Securitate şi am scris o carte, „Un tigru de hârtie, Eu, Nica şi Securitatea”. Mare greşeală! Am găsit ca informatori prieteni şi scriitori. La început nu am dat numele lor adevărat, numai iniţialele ,apoi s-a declanşat o campanie împotriva mea si am răspuns cu documente şi argumente concrete găsite în dosar. Am fost blamat, defăimat, acuzat că sunt justiţiar, masochist, procuror al naţiunii române si chiar „Un Jdanov la Paris”. Am răspuns cu un zâmbet pe buze. Nu m-a surprins că nu au recunoscut, dar am suportat greu că alţi scriitori au ieşit în apărarea lor din motive de prietenie, complicitate şi poate din vinovăţie ascunsă.

Spuneaţi că nu avem o cultură a protestului. Este adevărat că „rezistenţa prin cultură” sau onirismul au fost forme ascunse de refuz şi protest. Dar există o limită în care protestul trebuie să fie deschis şi afirmat. Această poziţie presupune curaj, asumarea unui risc, sentimentul că libertatea este o valoare superioară oricărui considerent. Au fost scriitorii care au protestat deschis şi până la urmă au fost obligaţi să plece în exil. Au fost puţini şi nu este cazul să-i citez aici, ei sunt cunoscuţi. Pe masa mea de lucru se află de ani de zile cartea lui Camus „L’homme révolté”….

Stephan Hessel (la 95 de ani), un vechi rezistent si apărător al drepturilor omului, a scris o carte de 25 de pagini „Indignez-vous”. S-a în vândut în câteva milioane de exemplare şi s-a tradus în mai multe limibi. S-a declanşat o mişcare la care au participat mii de tineri din Spania, America, Franţa şi Israel. Nu am auzit nimic despre România. Dar pentru aceasta este necesară o cultură şi o tradiţie de implicare civică, spirit protestatar, revoluţionar şi indignare în faţa oricărei injustiţii sociale şi personale…

– Unii doresc ca scriitorului să i se ierte dacă a colaborat cu un regim nedrept, în numele valorii operei. Merită iertat? Poate să fie scuzat prin „salvarea prin operă”?

– Am scris şi am vorbit deseori despre raportul dintre operă şi viaţa scriitorului, despre condiţionarea dintre creaţie şi creator. Nietzsche spunea că scriem şi cu trupul. Dacă într-o zi suntem bolnavi nu ne aşezăm la masa de lucru. Teoria „opera rămâne” este o formă ipocrită şi perfidă de a absolvi scriitorii care au făcut compormisuri cu regimul şi au susţinut că numai opera dăinuieşte timpului. Nimeni nu este inocent! Au fost şi încă mai sunt apărători ai teoriei „disocierii dintre etic şi estetic”Sublime méchanceté. Fără comentarii…

– Aveţi un program la scris?

– Scriu ziua, sunt diurn, nu am sărbători şi am puţine vacanţe. Am trăit pentru scris şi printre cărţi. Citesc cu o curiozitate imensă şi cu bucuria de a cunoaşte un necunoscut pe care am iluzia că îl voi cuceri… Le gai savoir.

– La care din romanele scrise ţineţi cel mai mult? Personal, am o slăbiciune pentru „Provocatorul”.

– Acum este preferată proza simplă, de divertisment, amuzantă, captivantă, poliţistă, erotică şi… chiar pornografică. Am scris vreo cinsprezece romane (şase publicate în Franţa) care au avut diverse teme: utopia negativă, alegoria, parabola, romanul de familie, pagini de eseu şi naraţiune cursivă şi chiar „Mitul Cristic”. Explozia structurilor narative s-a produs în 1977 cu romanul autoficţional „Fils”, scris de Serge Doubrovski, care a spart canoanele literare: personajul este autor, autorul este personaj, biografia se amestecă cu naraţiunea literară etc. Romanul lui S. Doubrovski a provocat sinuciderea amantei lui. Deci şi un roman… poate ucide. În ultimul timp la Paris s-a declanşat un scandal provocat de cartea Marcelei Iacub, „Belle et Bête”, în care descrie relaţiile erotice şi sexuale pe care le-a avut cu Dominque Strauss-Kahn. Nu este singurul roman autoficţional care provoacă scandal, sau poate tocmai acesta este scopul de a provoca un scandal şi de-a se vinde cartea…

– Sunteţi într-o penumbră publică în stridenţă cu valoarea operei. Care credeţi că e pricina?

– Nu consider că sunt într-o penumbră şi uitat de critici sau cititori. Pentru a face o carieră literară este necesară o strategie bine pusă la punct: o agendă cu telefoane la care să recurgi cât mai des, un grup de prieteni şi presiune care să te ajute să te afirmi, o carieră politică, să te sprijine pentru a apărea cât mai des la televizor… Eu nu am vrut şi nici nu am putut să recurg la toate aceste procedee. A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie. Uneori nu trimeteam la critici volumele publicate pentru a nu insinua că le cer să scrie despre ele. Nu am cerut niciodată nimic: premii, cronici favorabile…

Nu! Mint ! La sfârsitul lui martie (2013) a avut loc <Salon du livre > de la Paris. Am citit mai multe liste cu scriitorii care vor fi invitaţi din ţară şi de la Paris. Eu nu figuram pe nici o listă. Am protestat! În cele din urmă am fost invitat şi am participat la o masă rotundă. Oricum, trăiesc la Paris de 25 de ani, nu am murit şi sunt… totuşi scriitor.

Am primit mai multe premii literare în România şi în Occident. Dosarul de presă din străinătate (articole, interviuri, cronici) este mai voluminos decât cel din ţară. Şi bucuria absolută a fost când am publicat „Opere complete” (Editura ALLFA), 7 volume, 5500 de pagini. Se pare că sunt singurul scriitor în viaţă care a publicat „Opere complete”, asemănătoare celor care au apărut în „Biblioteque de la Pléiade”. Deci, nu sunt nici erou şi nici victimă şi îmi văd mai departe de treabă…

– Într-un interviu vă întrebaţi: „Am trăit sau am scris pentru a trăi?”. Aţi aflat răspunsul?

De fiecare dată când termin un roman- care îmi cere un an sau doi de lucru zilnic – îmi propun să trăiesc… Dar! Ce înseamnă pentru mine „a trăi” fără să scriu şi fără să citesc? Deci! Am scris pentru a trăi şi am trăit pentru a scrie…

Interviu realizat de Alexandru Petria, apărut în Tribuna, nr. 255, 16- 30 aprilie 2013

bujor nedelcovici

octombrie 18, 2012

Tismaneanu, 5000 de dolari pentru o conferinta

Banii au provenit de la ICR. N-a fost gratis intromisiunea cu abnegatie a lui Vladimir Tismaneanu in dorsala lui Basesu. Vederi aici proba ICR-Contract-Tismaneanu

Alte amanunte pe blogul scriitorului Stelian Tanase http://www.stelian-tanase.ro/jurnal-de-bord/decont-tismaneanu/

octombrie 17, 2012

PRESIDENT OF THE HUNGARIAN PEN CLUB ON THE FERLINGHETTI CASE/L’ANNONCE DU PRESIDENT DU PEN CLUB HONGROIS AU SUJET DE CAS FERLINGHETTI

PRESIDENT OF THE HUNGARIAN PEN CLUB ON THE  FERLINGHETTI CASE

Géza Szőcs’s Comments about the News Concerning the Janus Pannonius Poetry Prize

1) Lawrence Ferlinghetti accepted the international poetry prize, Janus Pannonius, founded by the Hungarian PEN Club in September, 2012.  After announcing the news, however, he was suddenly overcome with anxiety upon realising that one of the sponsors of the prize was the Hungarian government.  This had not disturbed him earlier; indeed he didn’t even consider the government to be of a far-right tendency. He even suggested that the prize could be delivered at a Hungarian consulate somewhere in the US.

2) When he first mentioned his concerns, he still thought it would be all right to accept the prize, but the money could go to help support authors who battle for freedom of expression, freedom of the press, and fight social oppression.

We informed him that money coming from the government could be excluded, and we would accept his suggestion.  We asked him whether he had a candidate he could suggest, someone he would like to support, and to please name him or her.  If there wasn’t any such person, we suggested the following solution. We could choose the most disadvantaged Roma poets, writers, painters, or film-makers.  The choice would be made by PEN, together with Klubrádió (the most exposed player in the controversies over press freedom).

Asking his advice, we suggested to him the following text:

“Lawrence Ferlinghetti has decided to help those artists who are the most greatly disadvantaged in Hungary, namely, Roma writers, poets, painters, and film-makers.  He has been gracious and generous enough to donate the financial portion of his prize to those artists chosen by the Hungarian PEN Club and Klubrádió.”

Thereupon Lawrence Ferlinghetti wrote an offended response, stating that he couldn’t accept the prize under any circumstances, then with incredible speed he broadcast the news, even more quickly than we did.
Ferlinghetti’s unfortunate change of heart received an exaggerated echo in the press.  The news that the prize was awarded to the poet and he accepted hardly interested our press. The very papers, which didn’t find it worthwhile to react to the news of the poetry prize and which didn’t feel any inclination to appear at the press conference that announced it, are now trying to find something scandalous in something that isn’t scandalous at all, simply regrettable.  There is scandal when someone has to feel shame for something he or she has done.  Hungarian PEN was guided by the purest of principles and the noblest of intentions in giving this prize, and has nothing to feel ashamed of.

The Hungarian PEN Club has no knowledge of any writer or journalist being in prison.  We are not aware of any writer being unable to publish in this country.  We are aware, on the other hand, that Hungary is considered by international surveys to be in the forefront of the world, even ahead of the US, with respect to freedom of the internet. The Hungarian PEN Club is not aware of anyone or anything limiting any serious international players on the Hungarian media market, which would violate freedom of expression.  We have no knowledge of anyone being banned from entering or leaving the country, because of his or her convictions.

It is the practice in Europe, though not in America, that cultural institutions, projects, and events are financially supported by the government. It does not worry anyone in Hungary that the government (whatever its political slant) gives money for some cultural objective, only if it doesn’t.  These moneys are public funds, and their acceptance doesn’t indicate in any way any identification whatsoever with the politics, world view or objectives of the government.

Ferlinghetti can think what he wishes about the funds given by the Hungarian government.  Concerning those, however, who are gleefully commenting on Ferlinghetti’s belated decision made after accepting the prize, many of them have continually vied for government support and awards.  If they identify so closely with the California poet’s point of view, it would behoove them not to be so eager in trying to obtain the government’s support and appreciation.

Whatever happened, I am sure that outstanding poets will gladly accept the Janus Pannonius prize, and will not turn it down in future.

10)    […] the poet like an acrobat […]

performing entrechats

and sleight-of-foot tricks

and other high theatrics

and all without mistaking

anything

for what it may not be

For he’s the super realist

who must perforce perceive

taut truth

before the taking of each stance or step

in his supposed advance

toward that still higher perch […]

(Lawrence Ferlinghetti:  The Coney Island of the Mind
Excerpt.  Chapter 15.)

L’ANNONCE DU PRESIDENT DU PEN CLUB HONGROIS AU SUJET DE CAS FERLINGHETTI
Géza Szőcs au sujet de prix de poésie Janus Pannonius

Lawrence Ferlinghetti a accepté le prix international de la poésie, Janus Pannonius, fondé par le PEN Club hongrois en septembre 2012.  Mais aprčs la publication de cette nouvelle, il a été saisi soudain par des anxiétés en découvrant qu’un des sponsors du prix était le gouvernement hongrois.  Auparavant ce fait ne l’a pas dérangé, en plus il n’a męme pas considéré le gouvernement de tendance extręme-droite.  Il a męme suggéré que le prix pouvait ętre livré ŕ un consulat hongrois en Amérique.

Męme aprčs avoir formulé ses soucis, il a trouvé propre néanmoins d’accepter le prix, mais que les fonds pouvaient ętre donnés aux auteurs qui luttent pour la liberté d’expression, liberté de la presse, et contre l’oppression sociale.

Dans notre réponse, nous avons informé le počte qu’on pouvait exclure les fonds qui venaient du gouvernement, et qu’on acceptait sa suggestion.  Nous l’avons demandé de nous indiquer une personne qu’il voudrait soutenir.  On pourrait faire une choix parmi des počtes, écrivains, peintres, et cinématographes Roms qui sont dans la position la plus désavantagée.  En plus le PEN Club hongrois pourrait choisir un tel candidat ensemble avec Klubrádió (l’entité la plus exposée dans les controverses autour de la liberté de la presse).

On lui a écrit le texte suivant, en lui demandant son conseil :

« Lawrence Ferlinghetti a décidé d’aider les artistes les plus désavantagés en Hongrie, c’est ŕ dire les écrivains, počtes, peintres, et cinématographes Roms. Il a été si généreux qu’il voulait donner la partie financičre de son prix aux artistes choisis par le PEN hongrois et Klubrádió. »

Lawrence Ferlinghetti a écrit une réponse, offensé, qu’il ne pouvait en aucun cas accepter le prix.  Et avec une alacrité extraordinaire, il a disseminé cette nouvelle aux médias, en avançant nous-męme.

Le changement du coeur de Lawrence Ferlinghetti a trouvé un écho exaggéré dans la presse.  La nouvelle qu’on a donne le prix au počte et qu’il l’a accepté n‘intéressait gučre notre presse.  Les męmes journaux qui n’ont pas trouver de l’intéręt dans les nouvelles de ce prix de la poésie et qui n’ont męme pas pris la peine d’assister ŕ la conférence de presse oů on l’a annoncé, essaient maintenant de trouver scandaleuse ce qui n’est que regrettable . Il y a scandale oů il y a quelque chose de honteux.  Le PEN Club hongrois a été guidé par les principes les plus purs et les intentions les plus nobles en fondant et octroyant ce prix.  Il n’a aucune raison pour avoir honte.

Le PEN Club hongrois ne connaît aucun écrivain ni journaliste en Hongrie qui soit en prison.  Il ne connaît aucun ecrivain dont le livre ne peut pas ętre publié en Hongrie.  Il sait que selon des sondages internationales la Hongrie est un des leaders du monde quant ŕ la liberté de l expression quant ŕ l’internet ; il avance męme les Etats-Unis.  Le PEN Club hongrois ne connaît aucune limitation sur aucun acteur sérieux international au marché de média hongrois ce qui pourrait résulter ŕ une violation de la liberté d’expression. Nous ne connaissons personne qui soit banni d’entrer ou de sortir du pays ŕ cause de ses convictions.

7)  C’est une pratique courante en Europe, mais non aux Etats-    Unis, que le gouvernement soutiennent financičrement les     institutions, projets, et évčnements culturels.  En Hongrie, cela     n’inquičte personne que le gouvernement (quelque soit sa     tendance politique) donne des fonds aux objectifs culturels     quelconques, seulement quand il ne le fait pas.  Cet argent est     public, et son acceptation n’indique en aucun cas une identification     avec la politique, point de vue ou objectifs du gouvernement.

8)  Quoique Ferlinghetti pense des fonds venus du gouvernement hongrois. Mais quant ŕ ceux qui commentent avec schadenfreude la décision tardive de Ferlinghetti aprčs avoir accepté le prix, un grand nombre parmi eux s’agite continuellement pour obtenir le soutien et l’appréciation du gouvernement.  S’ils s’identifient si ardemment au point de vue du počte californien, il serait correct de ne plus convoîter l’appréciation et le soutien du gouvernement.

9) Quoiqu’il en soit, j’en suis sűr que des poets excéllents vont accepter avec la plus grande joie le prix Janus Pannonius et ne vont pas le rejetter ŕ l’avenir.

(L. Ferlinghetti:  Az elme vidámparkja [The Coney Island of the Mind] [Coney Island de l’esprit], extrait. Chapitre 15. Traduit par István Géher.  Dans Üvöltés [Howl] [Hurlement] Európa kiadó, Budapest, 1982.)

septembrie 27, 2012

Am două pagini de poezie in revista târgovişteană de cultură LITERE

Aici aveti pdf-ul revistei Litere numarul pe iulie-august litere iulie-august

mai 7, 2012

Lansare romanului Pervertirea, de Cristina Nemerovschi

Lansare romanului Pervertirea de Cristina Nemerovschi, miercuri, 9 mai, ora 19.30, Club Control din Bucuresti.

mai 5, 2012

Despre problemele de la TVR. Claudiu Lucaci: Scrisoare catre un tanar jurnalist

Scrisoare catre un tanar jurnalist:

 

Tinere jurnalist, ai curaj si spune-mi in fata ce aprecieri ai la adresa mea. Nu te afisa plin de aroganta, in intimitate, cand rostesti numele meu:

„Claudiu Lucaci este un om lipsit de viziune si insuficient pregatit profesional”.

Inteleg ca tu ai viziune si esti suficient de pregatit profesional. Ajuns la varsta la care eu reprezentam ceva in spatiul public, te-a incalzit prea tare aburul schimbarii si ai auzit ca prietenul tau nu mai are loc ca sef al stirilor TVR. Fiindca el n-a ajuns mai devreme, prin iarna, cand a fost invitat sa castige dinainte postul la stiri, ti s-au inecat corabiile sperantei. Si esti plin de naduf impotriva mea.

Te astept sa-mi spui cum ai ajuns sa lucrezi la o emisiune despre care orice angajat TVR iti poate spune cum s-a pastrat in grila, atata amar de timp. Daca ti-ai castigat cinstit locul in platou? Daca iti doresti de ceva timp sa profiti de pilele tale si sa ajungi, fara nicio frontiera profesionala, in locul altui jurnalist TVR? Care si-ar fi dorit sa munceasca la acea emisiune unde, din nefericire, tu, „deontolgic” si absolut amoral, tragi sforile.

” Aici se ajunge cand o institutie precum TVR nu este lasata in afara jocurilor politice. Eu, personal, cred ca cei care conduc TVR-ul si cei care vor fi instalati in functii, tot pe criterii politice sunt…”. Banuiesc ca am citat exact din opinia ta, tinere jurnalist. Ce sa vezi? Si eu sunt de acord cu tine, desi pentru aducere aminte, de vreo sapte ani, numirile astea politice ne-au adus unde suntem…. Si sa nu crezi, cumva, ca in tara aceea unde ti-a luat sase ani sa ajungi doctor in „albanologie”, presedintele Republicii (despre care tu comentezi, maine, la TVR) nu si-a pus problema intruziunii in afacerile editoriale ale postului public.

Diferenta intre opinia ta si a mea, este ca eu vorbesc in cunostinta de cauza despre politizare si acces incorect in functii publice. Lucrez in TVR din 1994 si n-am fost niciodata sef, desi mereu ma intrebau colegii, de ce? In timp ce multi neaveniti sau acoperiti ingrosau randurile coinducatorilor. Imi permiti, la varsta mea si in urma experientei acumulate, sa aspir la o functie jurnalistica?

N-ai fost, probabil, in tara, in 2010, cand un concurs trucat mi-a rapit dreptul profesional de a conduce o redactie de stiri. Am pierdut in dauna unei persoane care isi ascunde de pomana apartenenta la un partid istoric. Mi s-a reprosat ca am obtinut experienta manageriala in institutii publice care n-au fost conduse de partidul „care trebuie”. In schimb, a fost preferat un candidat fara nicio zi de experienta, dar cu un carnet de partid. N-ai avut, probabil, suficiente informatii ca sa accesezi proiectul meu managerial, despre care insusi presedintele institutiei s-a exprimat ca este foarte bun si sa incerc sa-l pun in aplicare. Ai, totusi, ocazia sa-l citesti, daca accepti sa-ti ofer (cu dedicatie) cartea mea de publicistica: Programarea binelui….. N-ai avut timp sa te informezi (in afara presei care ma denigreaza) ca sa afli ca un alt concurs la care m-am inscris a fost anulat pentru un motiv din repertoriul absurdului. N-ai cum sa stii, fiindca nu citesti decat acea presa, ca eu voi actiona in instanta vinovatii. Nu exista referinte publice despre abuzul la care sunt supus de doi ani de zile, timp in care, prin „bunavointa ” jurnalistilor dotati cu viziune si profesionalism sunt interzis pe canalele 1 si 2 ale Televiziunii publice si n-am dreptul sa exercit nicio activitate, in Directia Stiri. Amanunte, vei spune. Pentru tine, poate! Pentru mine, reprezinta doi ani pierduti si multe alte prejudicii despre care tu vei afla cand ne vom intalni.

Am remarcat (cand imi pregateam teza de doctorat in sociologie) ca pentru jurnalistii romani de scoala noua, tot ce conteaza cand gandesc despre un subiect tine de perceptia lor asupra fenomenului. Chestie de ignoranta… Era sa mi se intample si mie in 1990. Fiind printre primii jurnalisti din noua generatie, a presei libere. Sau in 1991, cand eram printre fondatorii radioului la care tu lucrezi de cativa ani. Ceea ce imi aduce aminte; ce lipsit de viziune am fost! N-am prevazut ca va veni vremea cand un tanar jurnalist ma va acuza, in contumacie, de insuficienta pregatire profesionala.

Draga domnule Popescu. Stiu ca ti-ai facut un drum de seara la Ora de stiri. Cand mai intri in platou, te rog sa-i intrebi pe colegii mei: cine a fost primul producator al acelei emisiuni? Daca nu vei gasi raspuns, cauta-ma. Desi as putea sa am un nou regret; am fost lipsit de viziune cand, in 2006, la lansarea acestui program de news, n-am prevazut ca veni ziua cand un tanar jurnalist ma va acuza de insuficienta pregatire profesionala.

Realizez acum cat de utila este scoala romaneasca. Macar aici poti sa vorbesti cu studentii la cursuri si sa ai garantia ca va veni o zi cand isi vor aduce aminte de tine, profesorul, care ai avut suficienta intuitie sa-i inveti bunele maniere….

Draga tinere jurnalist. Iti promit ca nu voi accepta sa fiu obiect de troc pentru nimeni in TVR si imi voi da toata silinta sa devin conducator, prin forte proprii, nicidecum numit politic. Pentru ca, acum, am o viziune si un scop : vreau sa te ajut sa fii mai modest…

Acelasi,
Claudiu Lucaci

mai 1, 2012

Numitorul Comun – Moartea, la Bistrita

În ziua de marţi, 8 mai 2012, ora 12, la Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud, str. Gen. Grigore Bălan nr. 19, în Sala Grigore Bradea, va avea loc vernisajul Expoziţiei Numitorul Comun – Moartea.
Expoziţia va fi deschisă pentru public în perioada 8 – 20 mai a.c.

EXPOZIŢIA: NUMITORUL COMUN – MOARTEA

Expoziţia, găzduită de Complexul Muzeal Judeţean Bistriţa-Năsăud în spaţiul Sălii Grigore Bradea, a fost realizată de Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj cu sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer, beneficiind şi de colaborarea muzeelor de istorie din Turda şi Aiud.
Expoziţia prezintă o serie de acţiuni de căutare şi deshumare a unor opozanţi ai regimului comunist, care au fost executaţi de Securitate, fără judecată, în perioada anilor 1948 – 1952. Aceste acţiuni au avut loc în urma cercetărilor de teren şi pe baza unor solicitări venite din partea rudelor şi urmaşilor celor ucişi, fiind desfăşurate în perioada anilor 2007 – 2010, la început de către specialişti, arheologi şi istorici, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, care a fost înfiinţat în decembrie 2005 printr-o hotărâre a Guvernului condus de C. P. Tăriceanu. Schimbările instituţionale intervenite în cadrul acestui institut, în februarie 2010, au făcut ca acest tip de investigaţii speciale să fie oprite iar personalul de specialitate implicat să fie îndepărtat din cadrul instituţiei. Aceşti oameni îşi continuă însă importanta activitate de cercetare, fără nici un sprijin din partea statului, în cadrul Centrului de Investigare a Crimelor Comunismului din România, care a fost înfiinţat în aprilie 2010.
Cazurile prezentate în cadrul expoziţiei cuprind un număr de 22 persoane executate, toate prin împuşcare, 21 dintre acestea fiind descoperite şi apoi deshumate prin metode arheologice pe teritoriul localităţilor Hălmăsău, Nepos (jud. Bistriţa-Năsăud), Glodghileşti, Băieşti (jud. Hunedoara), Teregova (jud. Caraş-Severin), Răchiţele, Sântejude-Vale (jud. Cluj), Sălciua, Dealul Capsei (jud. Alba), Gâlgău (jud. Sălaj) şi mun. Satu Mare. Unul din cazurile prezentate abordează problematica unei persoane ucise în satul Muşca, com. Lupşa, jud. Alba, al cărui mormânt a fost căutat în mai multe rânduri însă fără a fi găsit. În locaţiile amintite, cei ucişi au fost îngropaţi fie în gropi individuale (Glodghileşti, Satu Mare, Băieşti, Sălciua, Dealul Capsei, Sântejude-Vale, Răchiţele, Gâlgău, Muşca) sau în gropi comune, cu două victime (Hălmăsău / Dealul Şasa-Poieni, Teregova, Sântejude-Vale), trei victime (Nepos) sau patru victime (Hălmăsău-Sat).
Expoziţia cuprinde obiecte descoperite asupra celor ucişi, fotografii de familie, fotografii provenite din arhiva fostei Securităţi sau făcute în timpul acţiunilor arheologice de deshumare, imagini video de la deshumări şi interviuri cu rude şi urmaşi sau cu anumite persoane care i-au cunoscut pe cei executaţi.
Expoziţia se adresează în primul rând tineretului, elevilor şi studenţilor, dar şi tuturor celor care au cunoscut sau nu în mod direct perioada comunistă, însă ştiu prea puţin sau deloc despre atrocităţile şi victimele directe ale Securităţii la începuturile regimului comunist în România.
Expoziţia Numitorul Comun – Moartea, a fost prezentată până în prezent în următoarele locuri din ţară şi străinătate:
Cluj-Napoca (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei): 21 oct. – 8 nov. 2009.
Bucureşti (Muzeul Ţăranului Român): 11 – 29 nov. 2009.
Alexandria (Muzeul Judeţean Teleorman): 14 – 29 ian. 2010.
Giurgiu (Muzeul Judeţean Teohari Antonescu): 2 – 16 febr. 2010.
Praga – Cehia (Universitatea Carolina): 22 febr. – 5 mart. 2010.
Alba Iulia (Muzeul Naţional al Unirii): 21 apr. – 4 mai 2010.
Braşov (Muzeul Judeţean de Istorie): 14 – 31 mai 2010.
Sighetu Marmaţiei (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj – Extensiunea Universitară      Sighet): 10 iunie – 12 iulie 2010.
Aiud (Penitenciarul din localitate): 02 – 07 august 2010.
Aiud (Muzeul de Istorie şi Ştiinţele Naturii): 15 oct. – 12 nov. 2010.
Oradea (Biblioteca Judeţeană Gheorghe Şincai ): 19 ian. – 11 febr. 2011.
Timişoara (Biblioteca Centrală Universitară Eugen Todoran): 11 – 31 martie 2011.
Deva (Casa de Cultură Drăgan Muntean): 27 mai – 12 iunie 2011.
Bucureşti (Muzeul Naţional al Ţăranului Român): 21 oct. – 6 nov. 2011.
Caransebeş (Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă): 1 –             25 martie 2012.
Arad (Complexul Muzeal Arad): 27 mart. – 11 aprilie 2012.

februarie 21, 2012

„Dilema veche”, pe bani

3 euro pe luna ca sa citesti online toate articolele din Dilema veche. Cam cat un pachet de Lucky Strike. E limpede la ce renunt. Tigarile imi plac, oportunistii oricum nu.

februarie 20, 2012

Doru Maries, de 90 de zile in greva foamei

februarie 14, 2012

Precizari de la Casa Regala a Romaniei

Avand in vedere decizia pronuntata la 14 februarie 2012 de catre inalta Curte de Casatie si Justitie – sectia civila, referitoare la cererea adresata Curtii de recunoastere a hotararii de la Lisabona asupra descendentei lui Mircea Grigore Lambrino din Regele Carol al II-lea, Casa Regala a Romaniei declara ca:
Aceasta decizie nu creaza niciun drept dinastic, si nici nu stabileste apartenenta persoanei sus-numite, astazi decedata, la Familia Regala. Aceasta este valabil si pentru descendentii sai, indiferent cine ar fi acestia.
In pozitia sa de Sef al Familiei Regale a Romaniei, Majestatea Sa Regele Mihai I este singurul care se poate pronunta asupra chestiunilor dinastice. Mai mult, potrivit prevederilor Normelor Fundamentale ale Familiei Regale a Romaniei, membrii Familiei Regale sunt:
– Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei;

– Majestatea Sa Regina Ana a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Mostenitoare Margareta a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principele Radu al Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Elena a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Irina a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Sofia a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principesa Maria a Romaniei;

– Alteta Sa Regala Principele Nicolae al Romaniei.

Nici Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei, si nici fostii Sefi ai Familiei Regale a Romaniei – Regele Ferdinand I si Regele Carol al II-lea – nu au recunoscut sau acordat vreodata vreun titlu lui Mircea Grigore Lambrino sau descendentilor sai.
Folosirea, in orice context, public sau privat, a titlului de Principe al Romaniei, sau a apelativului Alteta Regala ramane prerogativa exclusiva a membrilor Familiei Regale aratati mai sus.

februarie 3, 2012

Intelectualii lui Basescu intre ei. Scrisoare deschisă- Sorin Ilieşiu către colegii din Grupul pentru Dialog Social (GDS)

Scrisoare deschisă

– Sorin Ilieşiu către colegii din Grupul pentru Dialog Social (GDS)

1 februarie 2012

Stimaţi colegi,

În acest moment de posibilă reformare a grupului nostru în care, de 22 de ani încoace, încerc să fac ceea ce trebuie făcut, vă rog să citiţi cu atenţie lunga mea scrisoare deschisă care începe cu un text scris de eminentul disident şi scriitor Luca Piţu, pentru postfaţa cărţii mele Infernul vândut ca paradis”, în curs de apariţie la editura Junimea din Iaşi.

„Intră fără sfială în cartea lui Sorin Ilieşiu, cititorule interesat de istoria recentă a ţării tale sau de drama imaginii în periodul bolşeviciant, căci nu vei găsi acolo etnobotanice, nici gagice de OTV la ţol sumar, nici de băut, o, nu:  ci   vei  înfrunta fulguraţia paradoxului, duritatea de silex a oximoronului, teribilitatea aforismului, farmecul amintirii nefalsificate total de imaginaţie, frumuseţea salbatică a scriiturii fragmentare…. şi aşa mai departe. O să simţi, după lectura  Infernului vândut ca paradis, că-i puţin nebun băiatul ăsta (un exaltat, în orice caz), dar absolut sincer şi curat. Anticomunist şi monarhist din convingere, nu din oportunism. Cum se înflăcărează prea usor şi ajunge la exprimări sau comportamente patetice (de pildă, îţi cade în genunchi ca să-l asculţi ori să-l urmezi), îi cam încurcă, se pare, pe cei alături de care mărşăluieşte impavid ori pentru care se angajează fiinţial. Figură incomodă iaste mnealui în cadrul GDS, unde tiradele se văd acceptate numai dacă-s eminamente retorice, fără, dară, prea mare legatură cu lumea reală. Dintre cei ramaşi acolo, numai Radu Filipescu, altminteri mult mai rezervat şi mai timid, se compară cu el ca autenticitate. Dintre cei plecaţi, doar Gabriel Andreescu, altminteri mai analitic şi mai sistematic, îi stă alături ca radicalism structural. Subiectiv vorbind, mare ar trebui să fie simpatia ta, lectorule fratern, şi a noastră, a anarho-eseiştilor, pentru el, tocmai fiindcă îl simţim sincer şi curat, iar exaltaţii din stirpea lui fost-au mereu, aici şi pretutindeni, devoraţi de profitorii cinici”.

Dragă Radu,

În ultimii 19 ani ai fost preşedintele nostru şi îţi mulţumesc că ai făcut tot ce se putea face, în contextul dat, pentru împlinirea idealurilor GDS. Înainte de căderea comunismului ai fost unul dintre deţinuţii politici care au acţionat cu un curaj extraordinar. Ai fost şi ai rămas un reper de moralitate şi un prieten adevărat.

În aprilie 2005, de Sfintele Paşti, am publicat pe prima pagină a cotidianului naţional Ziua “Proclamaţia pentru România”, primul apel coerent pentru procesul comunismului şi reformarea României prin decomunizare. Îţi mulţumesc, Radu, că în iunie 2005 ai făcut posibilă relansarea de către GDS a acestei proclamaţii sub numele “Apel pentru România” (publicat pe prima pagină a revistei noastre).

În 2006 ai făcut posibilă lansarea şi publicarea de către GDS a apelurilor mele din 2005 şi 2006 pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului ca ilegitim şi criminal, precum şi a raportului neoficial redactat de mine în 2005 (întrucât preşedintele Băsescu a declarat că nu ar exista dovezi pentru condamnarea crimelor comuniste), raportul fiind anexat la toate apelurile ca argument decisiv.

Fără sprijinul tău, Radu, nu ar fi fost posibilă, în decembrie 2006, condamnarea oficială a comunismului ca ilegitim şi criminal în baza unui raport oficial, consistent şi edificator.

Acum peste cinci ani, eu, tu şi ceilalţi membri ai comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului, am propus în concluziile Raportului final ca guvernul şi parlamentul să adopte zeci de măsuri şi de legi pentru reformarea României prin decomunizare.

Cu toate că în 2006 preşedintele Băsescu şi-a asumat fără rezerve concluziile Raportului final şi chiar dacă de trei ani controlează cu autoritate guvernul şi parlamentul, nu a acţionat deloc pentru adoptarea măsurilor şi legilor propuse de noi.

A existat totuşi o excepţie: legea pentru instituirea Zilei memoriei victimelor comunismului a fost adoptată, dar abia la sfârşitul anului 2011, şi numai după ce am revenit cu apelul meu de aproape douăzeci de ori timp de trei ani, şi de asemenea, numai după ce, în ultimele apeluri, i-am scris preşedintelui PD-L că-i voi cere preşedintelui Partidului Popular European Wilfried Martens să excludă PD-L din PPE pentru că refuză memoria victimelor comunismului în condiţiile în care guvernul PSD Adrian Năstase a adoptat încă din 2002 legea pentru memoria victimelor Holocaustului.

Stimaţi colegi,

Regret că după condamnarea oficială a comunismului, câţiva colegi din GDS, în frunte cu Andrei Oişteanu şi Rodica Palade s-au opus propunerii mele ca GDS să acţioneze pentru a impune – prin dezbateri cu cei responsabili, inclusiv în cadrul revistei noastre – adoptarea de către guvern şi parlament a zecilor de măsuri şi de legi recomandate de Raportul final pentru reformarea României prin decomunizare.

Regret de asemenea că acum trei ani, în ianuarie 2009, dl Andrei Pleşu, a ridiculizat apelul meu pentru ziua memoriei victimelor comunismului, etichetându-l ca o „sminteală” pentru „statutarea unor noi chermeze”. „Reflectez sincer la o retragere discretă din Grup. Nu e o ameninţare” – conchidea dl Pleşu în acel mesaj pe care ni l-a trimis tuturor ca replică la propunerea ca GDS să susţină instituirea zilei memoriei victimelor comunismului.

Domnule Pleşu,

Totuşi, în apelulul meu pentru condamnarea comunismului (http://www.gds.ong.ro/?p=176) pe care l-aţi semnat şi dvs (dar numai după ce v-am rugat ca pe Dumnezeu!), am solicitat în mod expres (citez din apelul pe care l-aţi semnat) „instituirea unei Zile nationale de comemorare a victimelor comunismului din România”. De ce acum şase ani aţi semnat apelul fără vreo obiecţie, iar acum trei ani aţi avut obiecţii faţă de instituirea acestei zile?

Domnule Pleşu, înainte de a fi propus reformarea morală a GDS (în articolul publicat de dvs în 19 ian. a.c. în revista „Dilema veche”, în care continuaţi „anihilarea” mea pe care aţi demarat-o acum trei ani), poate că ar fi trebuit să răspundeţi public întrebărilor pe care vi le pun acum pentru a treia oară. Aşa cum v-am mai scris, aş dori să includ răspunsurile dvs în „Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990” pe care o elaborez împreună cu antropologul Alin Rus, carte care va fi publicată în curând sub egida Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului fondat de colegul nostru Marius Oprea şi condus acum de alţi doi colegi, Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir.

Domnule Andrei Pleşu, aţi fost cel mai prestigios şi cel mai admirat membru al guvernelor conduse de Petre Roman începând din 26 decembrie 1989.

Citez din Raportul final (care e un document de stat) pentru condamnarea crimelor comuniste, o declaraţie a generalului-magistrat Dan Voinea care a cercetat dosarul Revoluţiei, în cadrul Parchetului general: «În decembrie 1989, scopul grupului care a preluat puterea era deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată».

De ce, domnule Pleşu, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat „deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată”?

Raportul final arată că «În perioada care a urmat imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei, prin subminarea demonstraţiilor spontane populare anticomuniste, prin cenzurarea mesajelor anticomuniste în cadrul emisiunilor televiziunii, care devenise „cartierul general” al unei „telerevoluţii” în premieră mondială. Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă fiind reprezentată de „pericolul de moarte” omniprezent întruchipat de „teroriştii fideli dictatorului Ceauşescu”; acesta a fost arestat în 22 decembrie, într-o unitate militară din Târgovişte. Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22-27 decembrie au fost înregistraţi 942 de morţi şi mii de răniţi.»

De ce, domnule Pleşu, deturnarea revoluţiei anticomuniste (de către grupul care a preluat puterea) ar fi fost posibilă numai prin genocidul neocomunist din 22-27 decembrie 1989 când s-au înregistrat oficial 942 de morţi şi peste 3.000 de răniţi?

Domnule Pleşu, în guvernul Petre Roman aţi fost ministru al Culturii, inclusiv al culturii civice şi politice care reînviase absolut miraculos după 45 de ani de comunism, respectiv de mancurtizare spirituală la care poporul român a fost condamnat de criminali precum Leonte Răutu, supranumit “groparul culturii române”.

Conform Raportului final «Regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă, generând ca forme de opoziţie Proclamaţia de la Timişoara susţinută de manifestaţia din Piaţa Universităţii».

De ce, domnule Pleşu, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat instaurarea unui regim neocomunist şi reprimarea opoziţiei anticomuniste?

Domnule Andrei Pleşu, de ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat: (1) mineriadele de coşmar din 28-29 ianuarie 1990, 18-19 februarie 1990 şi 13-15 iunie 1990, (2) reprimarea violentă a democraţiei şi a libertăţii de exprimare, (3) subminarea alegerilor libere clamate în zilele revoluţiei din decembrie?

Citez iarăşi din Raportul final: «În iunie 1990, manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent, şocând întreaga lume civilizată şi compromiţând extrem de grav imaginea României. Represiunea tipic comunistă a manifestaţiei (anticomuniste) din Piaţa Universităţii, a presei libere, a partidelor democratice şi a societăţii civile a fost organizată de către puterea politică cu implicarea SRI, a Armatei şi a Poliţiei. Potrivit declaraţiilor generalului-magistrat Dan Voinea, care a cercetat, prin Ministerul Justiţiei, evenimentele din iunie 1990: (…) „S-a dorit instaurarea terorii”. „A fost un atac terorist, prin implicarea acestor forţe într-o acţiune violentă, care nu a fost justificată de împrejurările politice”. „Represiunea din 13-15 iunie 1990 este urmarea celei din decembrie 1989, pentru că a fost îndreptată împotriva aceluiaşi gen de manifestanţi”.»

De ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat crima şi instaurarea terorii (prin mineriadele din ianuarie, februarie şi mai ales prin cea din iunie 1990)?

De ce, aţi consimţit, prin tăcerea dvs, ca puterea politică din care aţi făcut parte să reprime bestial manifestaţia din Piaţa Universităţii, presa liberă, partidele democratice şi societatea civilă?

De ce nu aţi încercat să opriţi fratricidul din 13-15 iunie 1990, cu toate că eraţi cel mai respectat membru al guvernului, alături de dl Mihai Şora, fondator al GDS ?

De ce, domnule Andrei Pleşu, nu v-aţi respectat angajamentul că, prin demisia dvs din guvern, veţi dezavua reprimările bestiale din 13-15 iunie 1990, asemenea d-lui Şora? De ce dl Mihai Şora a avut demnitatea de a-şi respecta angajamentul şi a demisionat în 16 iunie 1990 din guvernul în care fusese ministru al Învăţământului, iar dvs, în loc să vă daţi demisia promisă, aţi decis să rămâneţi în guvernul care a comis atrocităţi care au oripilat întreaga lume? O Minima moralia” ar fi fost suficientă ca să vă daţi demisia.

“N-am a-ţi da socoteală cu privire la biografia mea”, mi-aţi răspuns, domnule Pleşu, în mesajul e-mail din 17 ian. a.c. adresat tuturor colegilor din GDS.

“Nu mie trebuie să-mi daţi socoteală, ci tuturor celor care vor citi Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990, tuturor celor care au crezut şi au sperat în dumneavoastră”, v-am răspuns în acceaşi zi într-un mesaj e-mail adresat, de asemenea, tuturor colegilor.

“Îţi propun să înveţi să taci”, mi-aţi mai scris.

Domnule Andrei Pleşu, aşa cum v-am mai scris, aveţi obligaţia morală de a scrie şi Despre demoni, nu numai Despre îngeri. În perioada decembrie 1989 – iunie 1990, aţi fost coleg de guvernare cu criminali condamnaţi de justiţie, Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Se spune că dacă dai mâna cu cei ale căror mâini sunt pline de sânge, aproape că nu mai poţi să te speli.

Domnule Pleşu, vă veţi elibera de chinuitoarea povară a acestor întrebări numai dacă veţi răspunde la ele.

Vă mai rog, domnule Andrei Pleşu, să clarificaţi următorul text din scrisoarea pe care i-aţi trimis-o în anii ‘80 dictatorului Nicolae Ceauşescu: «Am avut ocazia să aduc la cunoştinţa unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditaţia transcendentală”.»

Cred că ar fi bine să declaraţi oficial pe proprie răspundere că nu aţi fost colaborator al Securităţii şi să publicaţi pe web-saitul CNSAS declaraţia notarială.

De ce, domnule Pleşu, începând din 2000 până în 2004, aţi sfidat legea CNSAS care prevedea că nu poţi fi membru în colegiul CNSAS dacă ai fost membru în PCR? Aţi fost membru PCR. (Menţionez că în anul 2000, conducerea PNŢCD mi-a propus să fiu reprezentatul acestui partid în colegiul CNSAS. Am refuzat întrucât am fost membru PCR, chiar dacă am fost un membru de rând. Conducerea PNŢCD m-a rugat să recomand în locul meu pe cine cred de cuviinţă. L-am sunat pe Horia Patapievici să-l întreb dacă a fost membru PCR. Mi-a spus că nu, astfel încât l-am recomandat – în scris – prezentându-l ca pe un înalt reper de moralitate.)

De ce, domnule Pleşu, în campania electorală din 2004, l-aţi susţinut pe Traian Băsescu uluindu-l pe Petre Roman când i-aţi cerut să nu mai candideze la preşedinţia României ca să nu ia din voturile lui Băsescu.

S-a simţit trădat Petre Roman după ce, la propunerea fostului preşedinte Ion Iliescu, v-a făcut de două ori ministru al Culturii (în guvernele Roman 1 şi Roman 2, în perioada decembrie 1989 – octombrie 1991) ?

S-a simţit trădat Petre Roman după ce v-a numit ministru de externe în guvernul de coaliţie CDR-PD, în perioada 1997-1999, iar apoi v-a numit membru în colegiul CNSAS cu rang de secretar de stat (în perioada 2000-2004) încălcând legea CNSAS, din partea partidului pe care-l conducea (Partidul Democrat, fostul Front al Salvării Naţionale)?

Domnule Pleşu, în mesajul trimis membrilor GDS în 17 ianuarie a.c., m-aţi întrebat : «Ce cauţi, ca vechi luptator anti-comunist, la un post de televiziune girat de banii şi viziunea unui notoriu securist?»

Televiziunea publică (controlată de cel pe care l-aţi susţinut decisiv) cu care colaboraţi consistent, a încălcat adeseori normele deontologice.

De ce, domnule Pleşu, nu aţi condamnat minciunile, dezinformările şi diversiunile difuzate de TVR? Inclusiv cele care au dus la un genocid în decembrie 1989 şi la un fratricid în iunie 1990, în timp ce dvs eraţi ministru al Culturii (precizez pentru cei tineri că TVR era singurul post de televiziune din România în anii 1989-1991 cînd dvs aţi fost ministru al Culturii).

Apreciez lupta de astăzi a postului de televiziune Antena3 împotriva derapajelor antidemocratice ale politicii lipsite de umanism a regimului Băsescu. Postul de televiziune Antena3 este singurul din România afiliat la CNN, cel mai important post de televiziune din lume.

Pe de altă parte, având în vedere că justiţia din România e aservită politic, nu ştim cât de corectă a fost decizia justiţiei referitoare la relaţia cu Securitatea a d-lui Dan Voiculescu. Sunteţi sigur că relaţia cu Securitatea a d-lui Traian Băsescu nu a fost una vinovată?

În concluzie, cred, domnule Pleşu, că ar trebui, din nou, să „reflectaţi sincer la o retragere discretă din Grup”.

Stimaţi colegi,

Aşa cum v-am mai scris, în seara de 14 ianuarie a.c., în cadrul emisiunii de televiziune de la Antena3 a d-nei Alessandra Stoicescu, sub impresia vizionării în direct a reprimării deosebit de violente a manifestanţilor care protestau legitim şi nonviolent în Piaţa Universităţii, am făcut un apel umanitar către aceia dintre dvs care sunteţi actuali sau foşti demnitari ai regimului Băsescu, să-i sunaţi pe domnii Băsescu şi Boc să dispună încetarea reprimării deosebit de violente şi de asemenea, ca să le spuneţi că România are şi ea dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti, la fel cum a fost posibilă Primăvara de la Praga.

Având în vedere că în câteva minute urma să înceapă Ziua Culturii Naţionale, 15 Ianuarie (ziua naşterii lui Eminescu), mi-am exprimat disperarea că este “celebrată” într-un asemenea hal şi l-am întrebat pe Horia Patapievici cum poate să-l accepte pe Traian Băsescu, care este un monument de incultură, ca preşedinte de onoare al Institutului Cultural Român, considerând că Mihai Eminescu ar trebui să fie preşedinte de onoare al ICR, nu Traian Băsescu – cel care a devenit Scheletul nostru din dulap.

Stimaţi colegi, cred că inclusiv datorită apelului meu umanitar, reprimarea violentă a încetat aproape integral după 15 ianuarie. Le mulţumesc celor care sunt sigur că i-au sunat pe domnii Băsescu şi Boc pentru a dispune încetarea reprimării violente.

A doua zi după apelul meu umanitar din 14 ianuarie, dl Andrei Oişteanu v-a trimis tuturor – numai mie nu mi-a trimis! – un mesaj e-mail cu neadevăruri şi calomnii referitoare la ceea ce aş fi spus în respectiva emisiune tv. I-am răspuns imediat după ce am citit mesajul dânsului (pe care l-am primit din întâmplare, indirect) că probabil nu a văzut emisiunea şi a fost dezinformat. V-am trimis tuturor link-ul unde poate fi accesată înregistrarea emisiunii pentru a constata adevărul celor spuse de mine. Speram că dl Andrei Oişteanu îşi va cere scuze după ce va viziona emisiunea. Nu am primit nici un mesaj de scuze.

Pentru ca lucrurile să fie extrem de clare, anexez în finalul acestui mesaj transcrierea integrală a intervenţiilor mele în acea emisiune.

Am făcut această transcriere special pentru a demonstra neadevărurile şi calomniile d-lui Andrei Oişteanu la adresa mea, vehiculate de dânsul în mesajul e-mail pe care l-a trimis, în 15 ian. a.c., tuturor tuturor celor 53 de membri ai GDS cu excepţia mea.

Chiar în fraza de introducere, dl Andrei Oişteanu a vehiculat trei neadevăruri.: «Ieri, într-o atmosferă isterică, Sorin Iliesiu a tunat si fulgerat împotriva GDS-ului în studioul TV Antena 3, si a transmis în direct un ultimatum către “colegii mei din GDS”, somîndu-i să semneze imediat apelul său prin care el, membru marcant al GDS, cere demisia presedintelui.»

Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, toate afirmaţiie d-lui Andrei Oişteanu sunt neadevărate: nu am „tunat si fulgerat împotriva GDS-ului”, nu am „transmis în direct un ultimatum către colegii mei din GDS”, nu am „somat colegii din GDS să semneze imediat apelul” prin care cer demisia preşedintelui şi a guvernului.

Dl Andrei Oişteanu a continuat cu încă un neadevăr: «În plus, Sorin Iliesiu a cerut colaboratorilor apropiaţi ai lui Băsescu, nominalizîndu-i pe Horia Patapievici, Andrei Plesu si pe alţii, să pună mîna imediat pe telefon si să-l convingă pe Băsescu să demisioneze». Nu am cerut absolut nimănui să-l convingă pe Băsescu să demisioneze, ci am spus: „vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă nu l-au sunat, şi să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea!”

În fraza concluzivă, dl Andrei Oişteanu a apelat la o incredibilă calomnie: «Este o formă intolerabilă de delaţiune publică si de îndemn la linşaj mediatic (N.R.: ceea ce a spus Sorin Ilieşiu la Antena 3, în seara de 14 ian. a.c.)» Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, nu am denunţat pe nimeni, nu am îndemnat la linşajul mediatic al nimănui.

Aştept aşadar scuzele de rigoare, domnule Andrei Oişteanu. Sper să nu fiu obligat să vă dau în judecată pentru calomnie. Dacă acest lucru se va întâmpla, voi apela la câţiva colegi să fie martori în proces, în primul rând la preşedintele nostru, Radu Filipescu.

Domnule Andrei Oişteanu, practica neadevărului şi a calomniei îmi aminteşte de metodele folosite de înaintaşul dvs, tovarăşul Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii române” şi „criminalul sufletului românesc”. Nu ar fi prea târziu să regretaţi sincer şi să dezavuaţi cu claritate, în paginile Revistei 22 a GDS, crimele înaintaşului dvs. Ar fi o condiţie a reformării GDS în situaţia în care nu vă veţi retrage.

1 februarie 2012

Cu încredere,

Sorin Ilieşiu

Transcrierea intervenţiilor lui Sorin Ilieşiu în cadrul emisiunii

Q&A” cu Alessandra Stoicescu, transmisă în direct de postul

de televiziune Antena 3, în 14 ianuarie 2012, între orele 21,30 şi 23,00.

http://inregistrari.antena3.ro/view-14_Jan-2012-Q&A_cu_Alessandra_Stoicescu_si_Floriana_Jucan-18.html

Cunosc foarte bine evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ceea ce vedem acum (notă Sorin Ilieşiu : în acele momente asistam la un incredibil coşmar – reprimarea deosebit de violentă, în Piaţa Universităţii, a unor manifestanţi nonviolenţi, reprimare care avusese loc şi cu 24 de ore înainte, în faţa Palatului Cotroceni, tot violent şi nejustificat, faţă de cei care protestau legitim şi nonviolent aşa cum va recunoaşte şi preşedintele Băsescu, dar abia după 13 zile de proteste) seamănă ca două picături de apă cu fratricidul din 13 iunie 1990 din care, a doua zi, s-a născut Mineriada. Acest lucru face şi obiectul cercetării mele în raportul-rechizitoriu pe care-l elaborez acum împreună cu Alin Rus în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului. A fost o crimă neocomunistă. Şi mi-e ruşine că au trecut 22 de ani de atunci, şi uite că acum asistăm – spre ruşinea României care a intrat în rândul ţărulor civilizate din Uniunea Europeană -, …asistăm la reeditarea fratricidului de atunci, şi fac un apel la Băsescu, la Boc şi la Igaş să nu se poarte la fel ca Ceauşescu. Fac un apel la militari, la jandarmi, să intre în cazarmă! E o ruşine ceea ce se petrece! Fac un apel la colegii mei din Grupul pentru Dialog Social, la membrii Grupului pentru Dialog Social care sunt demnitari ai Partidului Democrat-Liberal, sunt unsprezece colegi de-ai mei acolo, fac un apel să-l sune imediat pe Băsescu să oprească acest măcel. Este o ruşine naţională!

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Aş vrea să vă rog să-mi permiteţi să evoc o diversiune extraordinară care s-a întâmplat în Piaţa Universităţii acum 21 de ani şi jumătate, a propos de Ministerul de Interne şi de diversiunile create de Ministerul de Interne: conversaţia prin telefoanele mobile de pe atunci între ministrul de interne de atunci, Mihai Chiţac, şi un colonel subordonat al dânsului, care spunea: „Vă rog raportaţi domnului Preşedinte că ne-am dat foc la autobuze. Aşa ne-a fost înţelegerea!”. Acea autoincendiere a autobuzelor Ministerului de Interne a creat ceea ce a urmat (N.R.: Mineriada din 14-15 iunie 1990). De asemenea, în filmul „Piaţa Universităţii” puteţi să vedeţi tinerii aceia care erau probabil elevi la şcoala de la Băneasa, care au dat foc cu sticle cocteil Molotov în ferestrele din clădirea Ministerului de Interne. Ca să provoce incendii!

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Am fost pe 21 decembrie 1989 în stradă, apoi, în perioada manifestaţiei din Piaţa Universităţii am fost zi de zi acolo şi am filmat. Cunosc foarte bine mentalitatea compatrioţilor noştri din Bucureşti: nu se dedau la acte de violenţă. Numai provocatorii puterii puteau să creeze asemenea lucruri. Şi în legătură cu aceasta v-aş ruga să mă lăsaţi numai un minut să dau citire apelului scris acum aproape 24 de ore, sub influenţa a ceea ce am văzut la televiziune:

Cerem imperativ demisia preşedintelui Băsescu şi a guvernului Boc, numirea de către parlament a unui guvern nepolitic care să organizeze cât mai curând posibil alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale. Este singura soluţie pentru vindecarea României de cancerul generalizat în care se află datorită unui preşedinte paranoic şi a marionetelor sale din guvern, din parlament şi din justiţie.

Mergem din rău în mai rău. Fiecare zi care trece înseamnă încă un pas spre fundul mocirlei în care suntem condamnaţi să ne zbatem de către un păpuşar discreţionar, iresponsabil, viclean, vulgar, incult şi neruşinat.

Facem apel la nonviolenţă în situaţia în care vor continua protestele exprimate de manifestanţi în numele nostru al tuturor celor aduşi la disperare, de fapt în numele majorităţii covârşitoare a cetăţenilor.

Fraternitatea trebuie să înlocuiască fratricidul.

Cerem politicienilor şi partidelor politice să nu se implice în nici un fel în aceste proteste.

Toţi cei care cred în viitorul României sunt chemaţi să semneze acest apel.

Bucureşti, 14 ianuarie 2012.

Sorin Ilieşiu – în numele intelectualilor responsabili ai României şi ai societăţii civile din România.

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Aş vrea să spun că în rechizitoriul fratricidului de acum 22 de ani am cerut răspunderea penală a celor implicaţi. Cer procurorului general Laura Codruţa Kovesi să audieze mâine pe primul-ministru Igaş (intervine d-na Alessandra Stoicescu: “ministrul de Interne Igaş”), pe comandantul jandarmilor şi pe preşedintele României… (intervine d-na Alessandra Stoicescu: “Domnule Ilieşiu, trăim vremuri complicate şi… ”) …Dar nu se poate, aceşti jandarmi acţionează la ordin! Nu din proprie iniţiativă.

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Dacă-mi permiteţi, vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă nu l-au sunat, şi să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea! Mă refer acum la colegii mei Cătălin Avramescu, Teodor Baconschi, Rodica Culcer, Alexandru Lăzescu, Monica Macovei, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Cristian Preda, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Sever Voinescu. Toţi sunt colaboratori ai preşedintelui Băsescu sau ai primului-ministru Boc. Îi rog să-i sune pe Băsescu şi Boc şi să le spună că şi noi, românii, avem dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti. Nu se poate, nu se poate, Horia Patapievici, să îl accepţi pe preşedintele Băsescu – care este un monument de incultură – preşedinte de onoare la Institutul Cultural Român! Mihai Eminescu trebuie să fie preşedinte de onoare, nu Traian Băsescu! Traian Băsescu e “Scheletul din dulapul nostru”! (Nu Eminescu!)

Publicată de ziarul “Ziua” în 30 aprilie 2005, pag.1.

Publicat de “Revista 22” a Grupului pentru Dialog Social în 14 iunie 2005, pag.1 şi de ziarul “România liberă” în 20 iunie 2005.

Publicat de: ziarul “Ziua” în 11 martie 2006; ziarul “Adevărul” în 11 martie 2006; “Revista 22” în 14 martie 2006, http://www.gds.ong.ro/apel.htm. Apel semnat de peste 700 de personalităţi şi de peste 40 de organizaţii civice şi sindicale din România reprezentând peste un milion de cetăţeni. Apelul, lansat la GDS în 10 martie 2006, a avut ca anexă raportul neoficial lansat în 4 oct. 2005.

Publicat de “Revista 22”, 22 decembrie 2006, ultima pagină, http://www.revista22.ro/apel-pentru-condamnarea-internationala-a-criminalitatii-si-nelegitimit-3326.html, apel semnat de sute de personalităţi din România şi din afara României precum Vladimir Bukovsky, Stéphane Courtois, André Glucksmann, Alexander Litvinenko, Monica Lovinescu.

5 Publicat de BBC-România, 5 octombrie 2005, http://www.bbc.co.uk/romanian/forum/story /2005/10/051005_ proces_comunism.shtml . Raportul a fost publicat integral de: ziarul “Ziua” în 24 şi 26 octombrie 2005 cu titlul Procesul comunismului; web-site-ul Grupului pentru Dialog Social, în 10 martie 2006; “Revista 22”, suplimentul „22 plus”, în 21 martie 2006, http://www.revista22.ro/raportbrpentru-condamnarea-regimului-politic-comunist-ca-nelegitim-si-criminal-2567.html

ianuarie 24, 2012

„Tricolorul” fura

Postarea mea despre Vladimir Tismaneanu a fost preluata, fara sa fiu consultat, de catre ziarul „Tricolorul” editat de PRM, in nr 2372 / 24.01.2012, http://www.ziarul-tricolorul.ro/7.html. Mentionez ca n-am decat dispret pentru aceasta publicatie, ca si pentru CV Tudor.

ianuarie 22, 2012

Cat de ordinar poate sa fie Vladimir Tismaneanu

Cei din cercurile puterii, asemeni lui Traian Basescu, nu recunosc nici lucrurile evidente. Sunt in stare sa sustina cu tupeu ca pana si gainile sunt pasari migratoare dupa ce clameaza cu siguranta ca negrul este alb. Si daca-s asa stapanii, tutarii le urmeaza exemplul.

O ultima manifestare a tutarului Tismaneanu:

Din articolul Despre patimi politice si acuratetea citatelor: Desfigurarea unui text: „Bancurile cu Radio Erevan erau construite cam astfel: “Este adevarat ca…?” “Da, in principiu este adevarat, numai ca…” Isi mai aminteste oare cineva de un text aparut in “Observator Cultural” acum vreun an in care i se atribuia lui H.-R. Patapievici un citat aberant, din care ar fi reiesit ca filosoful s-ar opune dreptului de vot al oricui nu este un sustinator al PDL? Cand mai multi cititori au intervenit demonstrand ca nu exista un asemenea text, ca este o facatura ordinara incompatibila cu crezul autentic liberal al autorului “Omului recent”, autoarea (o universitara care ar fi trebuit sa stie ca semnele citarii indica un text existent, nu unul “posibil”) si sprijinitorii ei, in loc sa-si ceara scuze, au agravat calomniosul atac spunand ceva de genul: chiar daca nu a spus-o, ar fi putut sa o spuna.
Cam la fel stau lucrurile acum, cand citesc un articol al unui cunoscut publicist iesean, profesorul Liviu Antonesei, din care un cititor neavizat ar putea intelege ca m-as fi referit la protestatarii din Piata Universitatii numindu-i pegra. In toate interventiile mele publice din aceste zile am precizat cat se poate de ne-echivoc ca disting intre protestul pasnic, perfect legitim, si cel violent, care pune in pericol institutiile statului de drept. Articolul meu, un apel la responsabilitate, spunea ca in timpuri de criza, multimile pot fi radicalizate, ca unele grupuri pot actiona iresponsabil, ca discursul urii practicat de antreprenorii violentei poate duce la acte de vandalism si la agresiuni fizice. Iata mai jos citatul exact din textul meu si interpretarea sideranta data de dl Antonesei. Adaug ca, din ratiuni pe care nu doresc sa le discut acum, vocabularul meu exclude referinte la grupuri umane in termeni de viermi, vermina, plosnite, paduchi, gandaci si capuse.
Cand ma refer la pogromuri, in termeni istorici, cuvantul pegra nu este deplasat. N-am spus, niciodata si nicaieri, ca asa ceva loc ar fi avut loc in Piata Universitatii. Dar eu scriu una, domnul Antonesei intelege alta. Nu voi comenta nici limbajul nu tocmai urban utilizat in raport cu personalitati ale vietii publice din Romania, culpabile de a nu impartasi opiniile d-lui Antonesei privind cauzele miscarilor de protest si originile actiunilor violente.”- pe contributors.ro

Fragmentul de text al lui Liviu Antonesei care l-a isterizat pe Tismaneanu:
„Puterea – imbecilitatea primelor reacţii

Primele reacţii ale reprezentanţilor puterii sînt pe deplin reprezentative pentru o gaşcă politică – cu vagi tuşe intelectuale – care a crezut că poate guverna în deplin dispreţ faţă de Constituţie, faţă de opoziţie, de pe poziţii de forţă şi, mai ales, cu deplina desconsiderare a cetăţenilor care i-au aburcat în fruntea bucatelor. La început, protestatarii au fost etichetaţi drept „viermi”, „pegră” – asta e formula distinsului intelectual transoceanic şi anticomunist dl Vladimir Tismăneanu! -, ba chiar şi cu un cuvînt, care-mi scapă acum, împrumutat de la dl Mircea Badea. Probabil, cele mai incredibile jigniri au fost aduse populaţiei revoltate de dl Baconski, ministrul de Externe, pe 16 ianuarie, pe blogul personal. Deşi între timp, conducerea partidului a recunoscut legitimitatea protestelor, iar dl ministru conduce o echipă de negocieri cu asociaţiile profesionale şi societatea civilă, n-am observat să fi scos scabroasa postare. Iar cele mai duioase limbi aplicate dosului prezidenţial – de care unii, precum dna Pora şi dl Cărtărescu, par să se depărteze, alungaţi de duhoare – aparţin dlui Traian Ungureanu, într-o emisiune cu dna Zoe Petre, din 20 ianuarie, de pe Realitatea TV. Este incredibil cum oamenii de la care ai aştepta mai mult se manifestă ca nişte ciocoi care, deprinşi cu privilegiile, au uitat complet de alegători, de cetăţeni. Între timp, puterea a luat în sfîrşit act de faptul că protestele sînt legitime şi deplînge violenţele. Pe acestea, le deplîngem cu toţii, doar că observăm că s-au produs la instigarea puterii şi a robocopilor acesteia. Protestele au început de la o „aroganţă” a preşedintelui care n-a mai avut loc în paharul nemulţumirii. Cît priveşte violenţele, ştie acum toată lumea că sînt provocate de „ultras” şi de agenţii provocatori introduşi în mulţime. Ştie toată lumea, mai puţin puterea şi robocopii săi! Astfel încît, atunci cînd încep ripostele robocopilor la violenţele „ultras”, nu ştiu cum se face dar încasează lovituri mai ales demonstranţii nevinovaţi, care sînt luaţi cu salvarea, în vremea ce „ultras” sînt, eventual ridicaţi de dube şi eliberaţi la secţiile de poliţie, să nu rateze provocarea violenţelor de a doua zi.”- Articolul intreg aici https://alexandrupetria.wordpress.com/2012/01/22/proteste-reactii-si-prostii-un-text-de-liviu-antonesei/

Si acum randurile lui Tismaneanu incriminate de Antonesei:
„“Mihail Neamtu are dreptate: a iesit la iveala in Bucuresti, de-a lungul ultimelor zile si nopti, acel fond primar si agresiv care fierbe dedesubtul aparentei de calma si senina civilitate. Ceea ce consideram de la sine inteles devine subit indoielnic. Nu e in fond ceva nou. O stim de la Sigmund Freud, exista un instinct distructiv, agresiv, bestial daca vreti, pe care civilizatia il domesticeste, il reprima, dar nu il poate anihila. Exista frustrari colective, o stare difuza de neliniste, de teama, de malaise care, in anumite clipe istorice, duce la defulari de masa. In vremuri de criza, aceste sentimente si emotii se radicalizeaza. Dar aceste explozii nu se intampla ex nihilo, exista antreprenorii urii si resentimentului social, demagogii de serviciu si negustorii de slogane. Pegra nu se mobilizeaza de la sine. Niciun pogrom in istorie nu a avut loc in chip cu desavarsire spontan.” De vazut http://www.contributors.ro/societatelife/peisaj-dupa-batalie-fragilitatea-civilizatiei-si-datoria-responsabilitatii/

Dupa cum este observabil, Tismaneanu minte ordinar.

PS. Un comentariu al lui Antonesei pe contributors.ro : „@) Vladimir Tismaneanu
Am o curiozitate tehnica – am postat textul cu pricina pe la ora 17, pe la 18 am plecat la intilnire cu un prieten comun, Mihai Dinu Gheorghiu, n-am intors la 21 si putin si am gasit casuta postala plina de mesaje care imi semnalau ca blogul nu merge. Am verificat si asa era. Dat fiind ca blogul n-a fost operational nici macar o ora, sint foarte curios cum ati citit articolul meu? Nici eu nu-l mai pot citi! La postarea trecuta blocajul a durat 24 de ore, iar la ultimul articol din Adevarul tot cam atit. Prespun ca veti lasa acest comentariu, urban, sa treaca. Si inca ceva, va rog sa-i transmiteti presedintelui d-voastra preferat ca voi avea grija sa se afle la ce anume este folosita tehnologia moderna furnizata de partenerii nostri americani pentru a combate terorismul. Pentru ca nu sint sigur ca veti lasa comentariul, il voi posta si pe pagina mea de facebook care, deocamdata, merge! Sanatate. De ea, avem cu totii nevoie!”
Am gazduit textul lui Antonesei din solidaritate aici https://alexandrupetria.wordpress.com/2012/01/22/proteste-reactii-si-prostii-un-text-de-liviu-antonesei/

ianuarie 5, 2012

Sculptorul Vlad Ciobanu este in greva foamei

Am gasit pe Facebook acest apel disperat semnat de Ara Septilici:
„sint absolut ŞOCATĂ! SCULPTORUL VLAD CIOBANU ESTE ÎN GREVA FOAMEI DE 15 ZILE!!!! nici o televiziune, nici un post de radio NU au vorbit despre asta! VLAD CIOBANU a fost din cei care la revoluţie s-au aflat de partea bună a baricadei. n-a cerut niciodată NIMIC! n-a mai suportat să le vadă pe scroafele revoluţiei îngrăşîndu-se. FACEŢI CEVA, CEI CARE PUTEŢI!”

Amanunte http://www.asociatia21decembrie.ro/

UPDATE/ Mesaj primit de la scriitoarea Doina Uricariu: „Nu cunosc motivul pentru care Vlad Ciobanu este în greva foamei.Sunt alături de el și îl rog să fie atent pentru motivul care l-a determinat să ia această decizie. Și îl rog din tot sufletul să nu aștepte de la o lume de impostori și de nesimțiți o reacție.Și să se gândească la Dumnezeu și la darul primit și la talentul lui și la ce poate schimba real într-o lume de nesimțiți gestul lui. Să sculpteze monștrii în loc să se lase covârșit de ei.”

ianuarie 2, 2012

Marea politică nu trece prin inima birocraţilor. Scrisoare deschisă către preşedintele S.U.A. Barack Obama

La început de an, vă scriu domnule preşedinte cu gândul la bunicul Gavrilă, care nu mai este. S-a dus unde o să mergem inevitabil şi noi.
Vă scriu cu durere. Durere fiindcă visul atâtor bunici din România, precum Gavrilă al meu, a rămas doar un vis. Au aşteptat după Al Doilea Război Mondial venirea americanilor ca să-i scape de comunişti, şi au aşteptat până au ajuns cu iarbă pe piept. Unii au murit în închisori ca deţinuţi politici, alţii cu amărăciune în suflete din cauza privaţiunilor, înainte de 1989. Faţă de aceşti oameni, domnule preşedinte, cred că aveţi o datorie morală. Nu ca om, ci ca preşedinte al ţării în care milioane de oameni dintr-o ţară din estul Europei şi-au pus nădejdile.
Am crescut privindu-i la cinematograf şi la televizor pe John Wayne, pe Tarzan, pe maimuţa Cheeta şi pe Tom şi Jerry, ascultând muzica lui Elvis şi citind Hemingway şi Truman Capote. Bunicul mi-a repetat până la exasperare, şi ştiţi cât sunt de uşor de exasperat copiii şi adolescenţii, însă m-a convins, că America e un model pentru omenire, că americanii sunt „băieţii buni”. Generaţia din care fac parte a ieşit în stradă în Decembrie 1989. Aveam atunci în jur de 20 de ani şi, riscându-ne vieţile sub gloanţe, doream ca România, după înlăturarea regimului Ceauşescu să înceapă să semene cu America. Cât de cât. Ca „băieţii buni” să fie alături de noi.
Acum America e într-un parteneriat cu România. Mai mult militar, din păcate. Şi aceasta e o altă sursă a durerii care m-a îndemnat să vă trimit prezenta scrisoare deschisă. Soldaţii români mor pe fronturile lumii alături de cei americani, moartea nu-i deosebeşte, cetăţenii americani pot să vină în România când au chef, fără nici o constrângere. Însă cetăţenii români au nevoie de vize ca să meargă în America. Cum să nu fii îndurerat fiindcă „băieţii buni” te tratează în acest mod, după ce şi bunicii noştri au fost trataţi cum au fost trataţi? Problema ridicării vizelor pentru români nu este o chestiune doar de calcule din spatele birourilor. E o dovadă de respect la urma urmei, de recunoaştere a colaborării. Nu e drept să depindă preponderent de birocraţi. Acum, românii se simt umiliţi. Şi nu ştiu dacă este în interesul cuiva ca situaţia să se perpetueze. A cuiva care urmăreşte binele comun al colaborării.
Domnule preşedinte, în Noul An aveţi ocazia să vă achitaţi într-un fel şi datoria faţă de bunicul meu. Ridicând vizele pentru români.
Domnule preşedinte, am ţinut să vă prezint simplist şi cât mai clar situaţia. Poate patetic. Dar realist.
Domnule preşedinte, marea politică nu trece prin inima birocraţilor, care argumentează cu te miri ce numai să amâne ridicarea vizelor pentru cetăţenii români.
La mulţi ani!

Alexandru Petria,
scriitor şi jurnalist

apetria@gmail.com

decembrie 31, 2011

Cum mi-a stricat revelionul lingaul ceusist Corneliu Leu

De pe net:

„La mulţi ani! + cu un nou numar din PORT @ LEU

Urandu-Va multi ani cu fericire, sanatate si noi sanse, va informam ca, in portalul nostru http://www.cartesiarte.ro, a aparut ultimul numar pe anul acesta al revistei PORT@LEU. ***Din cuprins: NU VA-NFRUPTATI DIN PORCUL GUVERNARII!!! – din folclorul internetului si articole de Lucian Avramescu,Sergiu Gabureac Ion Marin Almajan citand din C.T.Popescu, Emil Bucuresteanu, Dinu C.Giurescu. ***CONTINUAM ARGUMENTAREA NOASTRA DIN NUMARUL TRECUT, PRIVIND: Sfarsitul programat al democratiei. *** MISTERELE BUCEGILOR – Continuarea anchetei din numarul trecut. Articole de Marian RIZEA si Radu CINAMAR *** EMINESCU, VESNIC CRITERIU SI MEREU INTARITA MANDRIE A LIMBII ROMANE – semneaza ADRIAN BOTEZ si Constantin FROSIN *** Poezii de Dan Mircea CIPARIU, recenzii si articole de ALEXANDRU PETRIA, DAN LUPESCU, VLAD LEU, VIOREL ROMAN, STEFAN PLUGARU, STELIAN GOMBOS, GABRIELA CRETAN, MELANIA CUC, LIVIU ANTONESEI, IONUT CARAGEA, PETRU BIRAU, AL. FLORIN TENE *** Un nou volum de Corneliu LEU in editie definitiva: fragmente din romanul RANILE SOLDATILOR INVINGĂTORI. *** Din folclorul internetului: EI O TRAG CU EXPERTIZA,
PE NOI NE BELESTE CRIZA… IA MAI MANATI, MAI!… – Culegatori: ELISABETA IOSIF, IOANA VARNA, DAN LUPESCU, VALERIU RAUT, DIMITRIE GRAMA, SERGIU GABUREAC, PETRE GIGEA, ALEXANDRU PETRESCU, AUREL STANESCU si situl MOLDOVEAN CU BLOG *********** La multi ani!

CORNELIU LEU”

Am gasit cu stupoare textul meu „Goma, Breban, Manea şi insomnia premiului Nobel” in PORT @ LEU, publicaţie a lui Corneliu Leu.
Tin sa precizez ca preluarea unui material fara acceptul autorului este o fapta care contravine legii. Si n-am fost intrebat. Si daca as fi fost intrebat refuzam. N-am decat dispret pentru lingaul ceausist Corneliu Leu.
Aici este magaria  http://cartesiarte.ro/portaleu/articol.php?id_articol=940&nr=8&an=2011&pagina=4#content
Sunt curios daca au fost de acord sa fie republicati in PORT @ LEU Dan Mircea Cipariu si Liviu Antonesei.

decembrie 26, 2011

Să ne amintim de Călin Nemeş!

În această dimineaţă, prietenul, de pe când frecventam cafeneaua „Arizona” şi cenaclurile literare clujene, regizor Lucian Tănase mi-a atras atenţia asupra unui articol scris de poetul şi ziaristul Sorin Grecu despre Călin Nemeş. A făcut-o într-un comentariu la o postare de-a mea pe Facebook. Tot într-un comentariu spuneam că de multe ori mă cuprinde dorul de Călin, îndeosebi în decembrie când mă gândesc mai profund la revoluţie. Tănase şi-a exprimat dezacordul în legătură cu o fază povestită de Grecu, unde apare şi el ca protagonist. Poate că are dreptate Lucian, poate că are dreptate Sorin. N-am habar, dar textul reuşeşte să-l portretizeze destul de exact pe Călin Nemeş, aşa cum l-am cunoscut.
Revolutia la Cluj. Fotografie realizată de prof. Răzvan Rotta

Redau articolul lui Sorin Grecu:

Dor de Călin Nemeş

Ai de-a rândul, după fatidica zi de 8 iulie 1993, data sinuciderii lui Călin – unul din eroii revoluţiei din 1989 de la Cluj – am fost mistuit de cumplite remuşcări, de parcă dispariţia lui mi s-ar fi datorat. De ce? Pentru simplul fapt că eu sunt cel care i-am „afluit” hotărâtor destinul spre scenă, cu ocazia unei întâmplări artistice petrecute prin anii 1979 – 1980. Practic pot spune, fără urmă de şovăială, sunt cel care l-am scos pe Călin Nemeş din masa amorfă de anonimi. Încă elev pe atunci, la Liceul Ady-Şincai, aveam 17 – 18 ani şi – încununat de laurii unui debut poetic timpuriu în revistele literare – eram şeful interimar al Cenaclulului Casei Armatei „Nicolae Tăutu” din Cluj. Decizia de a mă numi în această „foncţie” aparţinuse comandantului Casei Armatei de atunci, colonelul Răduţă, după ce şeful cenaclului, marele poet Vasile Preda – astăzi plecat dintre noi – fusese promovat la Bucureşti iar adjunctul său fusese înlocuit pentru obiceiuri – dovedite – pidosnice. Aşadar, prin acest straniu concurs de împrejurări, subsemnatul, un tînăr abia ieşit din adolescenţă – dar cu câteva premii naţionale de poezie la activ – conduceam „ostilităţile” la un spectacol susţinut alături de elevii Liceului de Arte Plastice din Cluj, în sala lor festivă. Acolo l-am cunoscut pe Călin. Era elev seralist, prin clasa a treisprezecea (aflasem că avea în spate un trecut încărcat de privaţiuni datorat faptului că părinţii erau despărţiţi, iar el fusese pasat de ici-colo de către aceştia, de multe ori ajungând să locuiască pe unde se nimerea). Ca meserie, dacă îmi amintesc bine, muncea ca zilier – iar la şcoală, cu o ambiţie ieşită din comun – deprindea tainele picturii. De fapt, se trăgea dintr-o familie de pictori de renume. Ţin minte, cu acea ocazie Călin ne-a făcut praf pe toţi după ce-a recitat splendid – în maniera lui Pittiş – „Septentrion”-ul lui Radu Stanca. Lucru care m-a determinat să-l invit – la „concluziile” pigmentate cu alcool, de după spectacol – să devină membru al cenaclului nostru. Şi Călin a făcut-o cu bucurie, devenind în scurt timp un om de bază pentru noi, fiind în scurt timp  racolat de celălalt cenaclu – de fapt cel mai important al Clujului –  „Gaudeamus”, condus de regretatul Radu Săplăcan.  Despre cenaclurile Clujului din acea vreme se pot spune multe, însă un lucru e extrem de clar: şi Cenaclul „Tăutu” şi „Gaudeamus” evitau, pe cât posibil stilul impus de Adrian Păunescu prin cenaclul „Flacăra”, căutând să se distanţeze de acesta printr-o manieră mai intimistă, adresată direct sufletului – şi mai puţin lozincardă. De altfel, în mijlocul nostru tronau personalităţi muzicale precum Marcela Saftiuc, Cristina Benyo (ambele plecate între timp din ţară de teama comunismului) dar şi „haiduci” extrem de spectaculoşi precum „Roberto Girra Gheţi” (care jucase rolul „Bîlbîitului” în serialul „Pistruiatul”), Vasile Cionca, George Traian-Sevan, Costel Amorăriţei sau soldatul în termen, folkistul de renume de mai târziu Emerich Imre.
Şi acum o întâmplare cu Călin, petrecută la un spectacol susţinut prin 1980 de către cenaclurile reunite ale Clujului, pe scena Casei de Cultură a Studenţilor. Pocinogul pe care Călin mi l-a făcut cazia acelui spectacol a fost atât de mare încât dacă actorul n-ar fi păţit atunci un necaz, cred i-aş fi administrat o formă oarecare de corecţie fizică, doar ca să-i demonstrez cât de tare m-a supărat. Arătam în rândurile precedente că – în ciuda vârstei noastre fragede – alcoolul ne ştia deja pe de rost, vorba lui Mircea Dinescu. Alcoolul – trebuie spus – a constituit pentru mine şi pentru mulţi alţi camarazi de-ai mei, inclusiv pentru Călin, o extraordinară formă de evadare din penibilul şi cenuşiul cotidian al „epocii de aur” şi, ca şi în cazul eroilor noştri hieratici din „Septentrion” sau din „Craii de Curtea Veche”, acesta ne dădea forţa de a parcurge mai uşor vremurile. Ca să revin, înaintea acelui spectacol i-am dat lui Călin suma de 50 de lei – bani buni la acea vreme – urmând ca el să mai pună 50 şi apoi să cumpere, de la alimentara din proximitatea Casei de Cultură a Studenţilor, o sticlă cu lichior de ciocolată. Urma s-o bem împreună. Însă, spre marea mea uimire şi supărare Călin n-a mai apărut cu lichiorul. A intrat pe uşa din dos a Casei şi, într-una din cabinele de machiaj,  din câteva îngiţituri a băut toată sticla. Apoi, în scurt timp timp s-a prăbuşit, în comă alcoolică. A venit degrabă salvarea, l-a transportat la spital iar spectacolul s-a desfăşurat mai departe, însă fără contribuţia lui. Abia mai târziu am aflat – parcă de la Dorin Andone, partenerul şi prietenul noastru de atunci, actualmente actor de prestigiu la Teatrul Naţional din Bucureşti – că bunul Călin comisese gestul în mod deliberat pentru a impresiona o domnişoară, care-l părăsise. Aşadar, o primă tentativă de sinucidere, însă „la scară mică”, petrecută în anii ’80, şi tot din motive sentimentale.

O altă întâmplare legată de el a avut loc în anul 1992, într-o noapte, în centrul Clujului. Călin devenise tot mai scârbit de situaţia în care ajunsese România, de faptul că vechii comunişti se repliaseră deja şi valorile impuse de revolta populară din decembrie 1989 fuseseră deja anihilate de către “emanaţi”. Aveam certitudinea că Umbra morţii începea deja să plutească deasupra lui. Scria texte de genul: “Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o zi se va încheia şi viaţa noastră supusă stomacului. Iertaţi-mă că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care  soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că, imediat după acest ultim amănunt al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie ’89. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor. Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”

Revin acum la întâmplarea din centrul Clujului. Era aproximativ miezul nopţii. Ca din neant, îl văd apărând pe Călin, însoţit de eternul său prieten, actorul şi regizorul Lucian Tănase. Amândoi în formă mare. În urma lor, o patrulă de poliţie, dornică să vadă cine face gălăgie. În momentul când şeful patrulei realizează că are de-a face cu Călin Nemş, se albeşte la faţă şi dă înapoi. Călin, din contră, „atacă”. Îl roagă pe poliţist, ca-ntr-o piesă absurdă, să-l aresteze. Îi întinde mâinile lipite una de alta, doar să-i pună cătuşele. Poliţistul repetă: „Nu se poate, domnu’ Nemeş, să vă arestez tocmai de dumneavoastră, doar sunteţi eroul Clujului…” Călin insistă: „Şi ce folos, dacă tot comuniştii au pus mâna pe ţară, în ciuda sacrificiilor martirilor noştri?” Şi dialogul continuă în acelaşi sens, minute în şir, iar în final poliţiştii se retrag, fâstâciţi. Călin, cu un aer damnat pleacă, la rândul său, gardat de  Lucian Tănase, să mai bea ceva, într- un local de noapte. Am fost martorul unui moment în care Călin ar fi vrut să pornească încă o revoluţie….

După moartea sa năpraznică din 1993, legăturile mele cu familia lui s-au înmulţit. Am intrat în domeniul televiziunii şi am făcut vreo două documentare dedicate acestuia, dar cu câteva luni mai înainte am apărut în filmul realizat în memoria lui Călin de către fostul meu coleg de liceu, regizorul Marius Şopterean. Dintre toţi, cel mai tare m-am împrietenit cu tatăl lui, Ghiţă Nemeş (mort în urmă cu vreo doi ani urmă, Dumnezeu să-l ierte), dar şi cu mama lui Călin, cu sora vitregă, cu mătuşile şi verişorii. Cu soţia artistului nu ţin minte măcar să fi schimbat vreun cuvânt, vreodată.  Ştiu doar că dintotdeauna i-a provocat, multă, multă suferinţă lui Călin şi, în ciuda acestui fapt, acesta o iubea necondiţionat.

Iată o mostră a marelui talent de scriitor al lui Călin, surprins într-o poezie, în care pare a apărea şi decriptarea motivului gestului disperat, comis în fatidica zi de 8 iulie 1933. Poemul l-am primit, personal, de la Ghiţă Nemeş, cu câteva luni înainte de moartea sa, spunea el, ca să mi-l amintesc pe Călin toată viaţa. Din câte am înţeles de la Ghiţă, a fost ultima scriere a acestuia, înainte de a plonja în lumea umbrelor. Iată poemul:

Din ce în ce singurătatea vine

Mai mult prin tine – mai puţin prin mine

Ne-ndepărtăm şi nu cred că e bine

Parcă te-aud că-mi spui: „M-am  plictisit, Căline…”

Din ce în ce tristeţea ne-nconjoară

Şi timpul cenuşiu, rece care zboară

Şi dacă dragostea poate o să moară

Nu m-ai iubit şi nu o să te doară…

Din ce în ce ne adâncim în gânduri

Şi aşteptăm să plouă printre rînduri

Din vise mi se zbat atâtea vânturi

Uităm de flori, de stele, de pământuri

Din ce în ce tristeţea ne-nconjoară

Şi timpul cenuşiu, rece care zboară

Şi fericiţi să fim nu ne mai lasă

…Unde-i Speranţa, ceaţă luminoasă?…

Azi e 21 decembrie, ziua când, în 1989, Călin a fost grav rănit în Piaţa Libertăţii din Cluj. Atunci s-a dus şi marele său prieten Luci Matiş, alături de alţi clujeni aflaţi în centrul municipiului să-şi strige suferinţa.

Eu trăiesc mai departe, paralizat, însă aparent impecabil, asemeni pantofilor infirmului. Refuz, în laşitatea mea să fac vreun gest eroic – asemeni lui Călin. Mă uit pe geam şi fulgii de nea îmi demonstrează că s-a făcut din nou iarnă. Mi-e tare dor de Călin. Uneor parcă îl văd, aievea, ieşind din neguri şi zicându-mi, cu delicateţe, aşa cum doar el obişnuia să-mi spună: „Ce mai faci, Sorinule?”

Sorin Grecu
Sursa- http://patriaonline.ro/dor-de-calin-nemes/
… şi o poză de remember de pe pagina de FB a lui Lucian Tănase

Victor Ioan Frunză, Călin Nemeş , Mircea Ghiţulescu, Mihai Mănuţiu, Diana Cozma şi Lucian Tanase

octombrie 4, 2011

Scandalul Liiceanu de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti

Precizările Facultăţii de Filosofie cu privire la concursurile didactice desfăşurate în luna septembrie

 

Domnul prof. Gabriel Liiceanu, membru al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a publicat pe site-urile HotNews.ro, Contributors.ro şi Revista22.ro, o Scrisoare deschisă către domnul Daniel Funeriu, ministru al Educaţiei şi Cercetării, sub titlul Balta stătută a facultăţilor noastre. Poziţiei sale i s-au alăturat A. Baumgarten, A. Mungiu–Pippidi şi alţii. Întrucât imaginea facultăţii noastre este grav afectată de informaţiile inexacte şi de manipulările repetate pe care prof. Liiceanu şi susţinătorii săi le vehiculează în mod public, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti face următoarele precizări:

1. Aşa-zisa scrisoare deschisă a prof. Liiceanu a fost publicată înaintea încheierii procedurilor de validare a rezultatelor concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice vacante de către Consiliul Facultăţii de Filosofie şi Senatul Universităţii din Bucureşti. Scrisoarea a fost, de fapt, o încercare brutală de presiune asupra Consiliului şi Senatului, cu scopul de a le intimida şi a le influenţa deciziile. Diferitele apeluri adresate în acelaşi timp Senatului au făcut parte, de asemenea, din aceste încercări de presiune asupra factorilor de decizie. Ca profesor cu o experienţă de douăzeci de ani, prof. Liiceanu ştie că asemenea intervenţii calcă în picioare autonomia şi libertatea academică.

2. În intervenţia sa, prof. Liiceanu denunţă o aşa-zisă situaţie inacceptabilă care s-ar fi petrecut în cadrul concursului de ocupare a postului de lector la „catedra de istoria filosofiei” de la facultatea noastră, în luna septembrie a acestui an. Prezentarea pe care o face acestei situații este falsă de la un capăt la altul. Astfel, nu există nicio „catedră de istoria filosofiei” în Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, aşa cum pretinde prof. Liiceanu. Îi reamintim colegului nostru că facultatea este organizată departamental de multă vreme şi că el a făcut parte, până de curând, înaintea pensionării, din Departamentul de Filosofie Teoretică, celălalt fiind Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei.

3. Facultatea de Filosofie a scos la concurs nu două posturi, aşa cum i se pare prof. Liiceanu, ci trei. La Departamentul de Filosofie Teoretică, a fost scos la concurs postul de lector, poziţia 11, cu încărcătura didactică formată din disciplinele Fenomenologie,Hermeneutică,Fenomenologia de la Brentano la Husserl, Artă şi cunoaştere. Pentru acest post, s-au prezentat la concurs doi candidaţi. Utilizând termenii prof. Liiceanu, unul dintre candidaţi a fost „dinăuntrul facultăţii”, iar celălalt „din afară”. Amândoi candidaţii sunt specialişti în teme ale filosofiei heideggeriene, au fost doctoranzii şi sunt colaboratori apropiaţi ai prof. Liiceanu. În urma concursului, candidatul „dinăuntru” a primit nota 9,70 şi a cîştigat concursul, iar candidatul „din afară”, nota 8,88. Bănuim că prof. Liiceanu consideră că rezultatele acestui concurs sunt juste, chiar dacă a câştigat „omul dinăuntru”, „omul casei”, deoarece nu pomeneşte nimic în legătura cu ele în aşa-zisa sa scrisoare deschisă.

4. Cu totul altfel stau lucrurile, reclamă prof. Liiceanu, cu un al doilea concurs, acela de la Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria filosofiei. Este vorba de postul de lector, poziţia 17, cu o încărcătură didactică ce constă în Filosofie contemporană, Introducere în etică, Introducere în estetică, Filosofie greacă. La concursul pentru acest post se referă prof. Liiceanu în scrisoarea sa, oferind informaţii inexacte.

5. Pe acest post de lector (istoria filosofiei – estetică – etică), nu au concurat doi candidaţi, cum susţine în mod curios prof. Liiceanu, ci trei. Unul dintre candidaţii „dinafară”, cel apreciat de prof. Liiceanu, după cum rezultă din scrisoarea sa, este unul şi acelaşi cu candidatul care nu a obţinut postul scos la concurs în domeniul său de specialitate, fenomenologia. Însă nici candidatul, nici prof. Liiceanu, nu au contestat şi nu contestă rezultatele de la postul de fenomenologie, cum am putea crede. Ei contestă rezultatele de la concursul pentru celălalt post, de istoria filosofiei, etică şi estetică, la care candidatul „dinauntru” a primit nota 9,50, candidatul „din afară”, lăudat de prof. Liiceanu pentru profilul său internaţional, nota 8,78, iar al treilea candidat, nota 8,44.

6. Informațiile privind metodologia concursurilor, criteriile de evaluare, ponderea diferitelor activităţi în punctajul general etc., potrivit prevederilor legale, au fost publice şi au putut fi accesate la adresa: http://filosofie.unibuc.ro/posturivacante. Acestea nu au fost contestate de nimeni, pe nicio cale, înainte de desfăşurarea concursului. Ele se află încă la aceeaşi adresă şi pot fi consultate de oricine. Prof. Liiceanu şi cei care îl acompaniază le ignoră însă în totalitate şi continuă să prezinte în mod fals situaţia privind ocuparea postului didactic în cauză.

7. În primul rând, prof. Liiceanu omite faptul că acest concurs nu este o evaluare generală şi abstractă a candidaţilor, menită să fixeze o ierarhie absolută, să stabilească definitiv care din ei aparţine „elitei” şi care „mediocrităţii”, aşa cum ni se sugerează tot timpul, ci o comparare complexă a tuturor performanţelor lor didactice şi ştiinţifice în raport cu un post didactic anume scos la concurs, pentru determinarea persoanei celei mai potrivite să ocupe acest post. Întrebarea-cheie nu e „Cine are în genere mai mare vizibilitate internaţională?”, ci „Care dintre candidaţi este mai bine pregătit pentru acest post anume?”. În acest context, încărcătura didactică a postului (ore de fenomenologie sau ore de istoria filosofiei și estetică, etică etc.) este esenţială în evaluare. Prof. Liiceanu omite faptul decisiv că unuia dintre candidaţi îi lipsesc nu doar competenţele didactice, ci chiar şi performanţele de cercetare în ariile de specializare corespunzătoare încărcăturii postului. Performanţele menţionate de prof. Liiceanu ţin de altă arie de specializare, de fenomenologie.Prin această manevră, se ascunde faptul că unul dintre candidaţi, oricât de bine pregătit şi de valoros ar fi, nu este de fapt specializat în sfera specifică postului scos la concurs.

8. În al doilea rând, sunt prezentate deformat şi minimalizator activitatea şi performanţele altui candidat. Se ajunge astfel în faţa unei situaţii în alb şi negru: unul dintre candidați este o uriaşă personalitate ştiinţifică, celălalt un asistent universitar oarecare; unul e un „Messi” (?!) al filosofiei, celălalt, „un copil de mingi”. Nu dorim să lezăm interesele niciunuia dintre cei doi tineri filosofi şi, de aceea, nu credem că e cazul să ne pronunţăm în nici un fel asupra meritelor lor. Este însă inacceptabilă, moral şi profesional, caracterizarea pe care prof. Liiceanu o face unuia dintre candidaţi, caricaturizându-i activitatea didactică şi ştiinţifică.

9. În al treilea rând, sunt ignorate deliberat criteriile de evaluare aprobate la nivel de universitate şi facultate, conform cărora au fost departajaţi candidaţii, pentru a se crea impresia falsă că departajarea ar fi fost arbitrară. Se pretinde că s-ar fi făcut o „scamatorie”, o „malversaţiune”, dar nu se indică în ce anume ar fi constat acestea, ce criteriu ar fi fost aplicat greşit, ce procedură s-a încălcat etc.

10. Prof. Liiceanu nu numai că este nemulţumit de rezultatele concursurilor didactice, dar îşi ridică statura mediatică şi asupra Facultăţii de Filosofie. El invocă reforma universităţii, îşi inventează adversari şi apelează la „oamenii de bine” pentru a face ordine în sistem, începând cu facultatea din care face parte. Dacă nu urmează indicaţiile sale, sugerează şi poate chiar ameninţă prof. Liiceanu, Facultatea de Filosofie va rămâne o echipă de liga C, va deveni o redută a plictiselii şi va ajunge curând un departament cenuşiu al Facultăţii de Jurnalism sau de „marketing cultural”. Prof. Liiceanu ignoră că Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti a fost ierarhizată recent în categoria A de către Ministerul Educaţiei şi, prin urmare, se află în fruntea listei facultăţilor de filosofie din ţară. Pentru a vedea că poziţia noastră este meritată îi dăm prof Liiceanu câteva exemple din domeniul organizării de conferinţe internaţionale, domeniu pe care îl consideră esenţial pentru o facultate. Anul acesta în facultatea noastră s-au organizat şi vor avea loc în continuare nu mai puţin de 6 conferinţe internaţionale: International Conference on Values of the Human Person. Contemporary Challenges. Bucharest, June 3-4, 2011, Bucharest Colloquium in Analytic Philosophy: Frege’s Philosophy of Mathematics and Language, 28-30 May 2011, The 2nd Edition of Bucharest Postgraduate Conference in Early Modern Philosophy, March 7-8, 2011,Ethics in New and Emerging Technologies, the 4th BCAE edition, Bucharest, October 29 – 30, 2011, Evolution and Norms: Concepts, Models, Challenges,Bucharest, 11-12 November 2011, Rights to a Green Future, Uncertainty, Intergenerational Human Rights and Pathways to Realization (ENRI – Future), 2011 – 2015, Bucharest, October 31 – November 02. Cel puţin organizarea a două dintre aceste conferinţe ar fi onorat orice facultate sau department de filosofie din orice universitate din lume. În facultatea noastră au conferenţiat, de asemenea, numai în acest an, printre alţii, Saul Kripke, Daniel Dennett, Kit Fine, Michael Inwood, Michael Devitt.

11. Unii dintre partizanii prof. Liiceanu, cum ar fi conf. A. Baumgarten, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, au înțeles că şi ei trebuie să fie necruţători în prezentarea activităţii din facultatea noastră. Conf. Baumgarten e și el, ca mulți alții, un produs doctoral al facultății noastre. Atacul necolegial la adresa unui facultăţii prestigioase, de tradiţie, aprecierile injuste şi judecăţile părtinitoare pe care le face nu-i fac cinste nici ca membru al faculăţii clujene de filosofie şi nici ca membru al diferitelor organisme cu putere de decizie la nivel universitar.

12. Titlul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, precum şi metaforele din lumea fotbalului pe care le utilizează prof. Liiceanu, ne arată că şi limbajul proletcultist poate fi tabloidizat. Din păcate în acest limbaj a înţeles prof. Liiceanu să trateze instituţia în care a activat douăzeci de ani, gustând satisfacţiile, dar niciuna dintre servituţile instituţionale ale meseriei de profesor.

13. Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti este o instituţie transparentă. Toţi cei interesaţi de activitatea noastră pot accesa adresa de internet http://filosofie.unibuc.ro. Facultatea noastră nu va mai reveni cu alte precizări privind rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice.

Consiliul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti

septembrie 6, 2011

Şi nef…t, şi cu banii luaţi

Şi nefutut, şi cu banii luaţi. Este descrierea telegrafică a păţaniei unui francez. Care este obligat să-i plătească soţiei despăgubiri fiindcă n-a satisfăcut-o sexual 21 de ani.

„Mais où sont les neiges d’antan?”, mă întreb după bătrânul François Villon.

Sursa http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/france/8741895/Frenchman-ordered-to-pay-wife-damages-for-lack-of-sex.html

august 17, 2011

Scandal Dinescu- Cartianu

De pe reteaua Corect:

In editorialul sau din ultimul numar al Cavatencilor, Mircea Dinescu il taxeaza pe Cartianu drept “un semi-ridicol, un mustiuc proaspat in gura unor trompetisti cocliti si cu ochii albastri”. Publicam editorialul lui Dinescu, cu precizarea ca el este raspunsul unui atac al lui Grigore Cartianu din Adevarul, acelasi trust de presa. In continuare publicam si editorialul lui Cartianu.

Dupa 20 de ani, de Mircea Dinescu

 “Un ins lipsit de organul nuantei, care a „confiscat“ cu nerusinare ade­varul despre revolutia din ’89 si care-si inchipuie ca istoria se poate masura cu metrul de croitorie, ma someaza in calitatea mea de „Mesia“ sa-mi dau cu parerea ca un sef de cadre despre „apostolii“ anonimi si patati ce s-au inghesuit in studi­o­ul 4 al televiziunii romane pe 22 decembrie ’89.

Acest domn semi-ridicol nu-i decit un mustiuc proaspat in gura unor trompetisti cocliti si cu ochi al­bastri care, aidoma lupilor, isi hra­nesc progenitura cu vomitatura unui hoit nedigerat, sperind ca adevarul lor gingav, obez si chel sa inlocuiasca micile neadevaruri cu care ne pe­ticim existenta de 20 de ani incoace.

Ca sa nu moara nedumirit si ca sa inteleaga, cit de cit, cum s-a tre­cut pirleazul dintre comunism si capitalism, ii reproduc un articol publicat pe 12 noiembrie 1991 in proaspata pe-atunci Academie Catavencu, prima lectie de alfabetizare:

Balcoane, lamii, boieri si conspiratii

Dati aducatorului un ghiudem si doi cirnati, aceasta era parola prin care procurau arme bonjuristii nostri la 1848. Se pregatea nasterea lui Caragiale si Istoria nu putea sa-si refuze damful de mititei. Varsare de singe n-a prea fost atunci, nici ba­gare de picior in ghips. Un eventual proces al domnitorului s-ar fi intimplat mai degraba la pravalia spiterului, unde stramosul lui Voican i-ar fi ras lui Bogdan-beg barba si l-ar fi condamnat sa poarte in loc de islic pantaloni nemtesti. Balcon a existat si pe vremea aceea in dulcele tirg al Iesilor, la hotel Petersburg. Nu stiu citi senatori a produs acel balcon, cert e ca incepuse sa fulguiasca si, fiindca nu se facea sa tii poporul in frig, un revolutionar a rostit plin de patos catre multimea adunata in piata un discurs concis si pragmatic: „Din pricina timpului nefavorabil, revolutiunea se amina pentru miine la aceeasi ora“.

Balconautii erau si pe atunci fii de nomenclaturisti, nepoti de postelnic (adica ministrul Trebilor din Afara), veri cu aga, cumnati ai logofatului bisericesc, si riscau sa fie bagati o tira la gros, incuiati in manastire, pedepsiti sa plece la Paris, iar unii mai saraci in rude, ca Nicu Balcescu, sa fie expulzati la Palermo, fiindca abia peste 100 de ani am inceput si noi sa cultivam intelectuali in serele din Siberia.

Sub Regretatul, complotam si noi pe la Casa Scriitorilor, puneam si noi la cale memorii si dulci proteste. La o intilnire conspirativa cu Alecu Paleologu pe un hol mai intunecat, in timp ce susoteam cu ochii in patru, a trecut pe linga noi o cucoana cu un pachet luminos in brate. Fulgerat o clipa, boier Paleologu s-a scuturat ca in fata unei vedenii si, cu o paloare hamletiana, exclama: „Lamii? Unde ai gasit lamii?!“. „S-a bagat la bufet“, rosti fata Morgana. Conspiratia s-a aminat, evident, boierul disparind ca un fum inspre coada fatidica, fiind­ca nu mai vazuseram lamii de vreo patru ani.

Facind inventarul, adica adunind si impartind ghiudemul, balcoanele, boierii, nomenclaturistii, lamiile si conspiratiile, ceva imi incurca socotelile: 1.500 de morti si 3.000 de raniti.

Cum de-am uitat, Doamne, sa-i anuntam atunci, in Decembrie, ca pe aceste meleaguri revolutiile se amina din pricina timpului nefavorabil?”

 

Iude in rol de sfinti, de Grigore Cartianu

“Timp de 20 de ani, noi, romanii, am avut o fotografie la care ne uitam cu un respect aproape religios.

Prima imagine din Studioul 4 al TVR se asezase in sufletul nostru ca o icoana. Un fel de „Cina cea de taina”, cu „mantuitorul” Dinescu vestind, din mijlocul „apostolilor” sai, caderea tiraniei. Atunci, in decembrie ’89, i-am fi urmat chiar si pe cruce. Ne-am fi dat viata pentru ei si pentru idealul in numele caruia ne chemau la arme: lupta cu demonii dictaturii. De altfel, aproape o mie de compatrioti chiar au fost rastigniti in acele zile, dupa aparitia la televizor a „mantuitorului” Dinescu si a „apostolilor” sai.

Apoi, rand pe rand, „apostolii” au inceput sa devina iude. Icoana a crapat, iar prin fisurile ei se vede imaginea hada a unei piese ordinare, pusa in scena de indivizi fara Dumnezeu. Si cand scriu asta, am sub ochi fotografia alb-negru a momentului in care Mircea Dinescu striga „Fratilor, am invins!”. Cateva personaje manjesc deja acest tablou pe care chiar ni-l doream a fi revolutionar.

Mai intai am aflat ce hram purta „bravul capitan” Mihai Lupoi: trompeta care deschide drumul unui periculos agent sovietic (spion GRU), generalul Nicolae Militaru, spre postul de comandant al Armatei romane. Ceva mai tarziu, ne-am lamurit pe deplin: in ultimii ani ai dictaturii lui Ceausescu, Lupoi era prietenul de taina al sefului retelei GRU in Romania, generalul Maiorov. Intru aducere aminte: GRU era serviciul de spionaj al Armatei sovietice.

Acum, dupa mai bine de doua decenii, aflam ca unul dintre cei mai entuziasti cetateni din Studioul 4, pe nume Costin Tugui, era un vajnic turnator la Securitate. Ma uit acum la „V”-ul degetelor sale, incrucisate in semn de victorie, si totul capata un aer oribil. Ce pacaleala! Cata minciuna! Cat de naivi am putut fi!

Privesc poza cu si mai multa atentie si incep sa pun sub semnul intrebarii toate „V”-urile din Studioul 4. Atatea degete raschirate, atatea priviri electrizate, atatia pumni stransi in semn de triumf revolutionar… Plus Dinescu sprijinindu-se pe umarul lui Lupoi…

Poate ca Mircea Dinescu va binevoi, totusi, sa ne spuna ce crede acum despre Costin Tugui si despre Mihai Lupoi. Si – de ce nu? – despre alti colegi de Revolutie din Studioul 4: Cico Dumitrescu, Gelu Voican Voiculescu, Teodor Brates, George Marinescu…

Au vorbit „apostolii”, ar fi cazul sa vorbeasca si „mantuitorul”.”

Sursa- Corect http://www.corectnews.com/social/dinescu-il-face-de-cacao-pe-cartianu

 

august 7, 2011

Dar dacă marijuana a vindecat cancerul? Un documentar subtitrat

Click pentru documentar http://vimeo.com/20843386

Nu demult am scris articolul La o marijuana cu Mario Vargas Llosa. Spuneam: „Când mi se interzice un lucru, prima reacţie, după accesul de furie, e să caut modalităţile de-a dribla constrângerea. Nu neg că sunt torenţial antisistem, că nu accept dogmele, că nu mă dau în vânt să primesc ideatic nimic de-a gata, la prima strigare. Am pretenţia să nu-mi folosesc scăfârlia ca radar pentru lozinci sau doar pentru fumat. Sau doar pentru sărutat, mâncat ori turnat lichide în stomac. E felul meu de-a mă respecta. Când am chef să beau un coniac, să citesc o carte sau să regulez o femeie- o fac cum îmi vine. Că greşesc, greşesc pe socoteala mea. Singura grijă e să nu le pricinuiesc pocinoace semenilor.

Aşa că, dacă am chef să fumez o marijuana, de ce nu? Dar de ce să ajung în puşcărie dacă sunt prins cu iarbă la mine? Că aşa au stabilit unii? Este corect, când corpul este al meu şi cele aproximativ 90 de kilograme ale sale nu aparţin statului? Sau aparţin şi vestea n-a ajuns până la mine?” Restul e aici http://www.agentiadecarte.ro/2011/07/la-o-marijuana-cu-mario-vargas-llosa/

septembrie 15, 2010

Cum urasc politicienii de la putere presa

Tocmai vroiam să scriu despre aberația legislativă propusă de Silviu Prigoană, care se dorește un pumn în gura presei, când am văzut pe agențiile de presă o declarație politică a deputatului PSD Cornel Itu, susținută în Parlament. Același politician dejean s-a solidarizat săptămâna trecută cu creatorii împotriva nedreptei O. G. 58, fapt relatat de mine în ”Răsunetul”.  Deoarece ideile politicianului sunt în concordanță cu ale mele, am o soluție ușoară. Fiindcă merită, îi reproduc în totalitate textul, intitulat ”Libertatea presei este în pericol”:

”Politicienii de la putere urăsc ziariştii. Cum urăsc şi oamenii cu casele distruse de inundaţii care-şi spun păsurile, cum urăsc profesorii care-şi cer drepturile, cum urăsc pensionarii care n-au acceptat să li se reducă pensiile. Politicienii de la putere au ajuns să-şi urască propriul popor, popor ce nu mai acceptă minciuna, batjocura şi crasa lor incompetenţă. Iar ziariştii, cu minusurile şi plusurile lor, ca toţi oamenii, sunt ce-i ce scriu despre starea de spirit existentă, despre calvarul prin care trece România sub conducerea lui Traian Băsescu şi a camarilei sale. Ceea ce nu convine şi exasperează. Ceea ce produce prăbuşirea în sondaje a acestor oameni pricepuţi doar în nepricepere, încolţiţi de teama apropiatului lor sfârşit politic. Care este inevitabil.

Asemuirea ziariştilor cu teroriştii, ca un risc pentru siguranţa naţională,  într-un document al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării a fost primul semn de netăgăduit, nedrept, revoltător şi stupid, al urii faţă de presă. A urmat istoria cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2010, umilitoare a creatorilor, printre care se numără şi gazetarii, ce a născut un imens scandal- despre care am vorbit în declaraţia mea politică anterioară, când m-am solidarizat cu aceşti oameni de valoare-, nestins încă, fiindcă bâjbâielile de ultimă oră ale guvernului nu au reparat încă răul generat. Nu amintesc ieşirile bruşte în peisaj ale câte unui potentat, zbârlelile câte unuia cu nervii slăbiţi la presă, acestea sunt insuliţe pe marea de ură a guvernanţilor faţă de presă, pe care ar dori-o obedientă şi controlată, poate asemenea celei din Estul nu prea îndepărtat. Controlul asupra presei a devenit o obsesie a guvernanţilor, simptomatică pentru teama lor în fond, pentru dorinţa lor arzătoare de-a ascunde ce nu le convine.

Ca politician, nu ai cum să nu fi omeneşte nemulţumit de ce scrie câteodată vreunul despre tine. Dar trebuie să accepţi situaţia, face parte din regula jocului, nu poţi să-i mulţumeşti pe toţi. Şi să încerci să tragi o concluzie, dacă textul nu este vădit rău-intenţionat, ca să vezi dacă ai greşit. Însă, când aproape toţi te critică, atunci ai o problemă. Ca în povestea cu insul căruia îi zice şi al treilea apropiat că este beat şi el se hotărăşte, în final, să meargă să se culce. Aşa-i şi cu actuala putere, numai că liderii ei nu recunosc că ar trebui să meargă să se culce, să se eclipseze.  

Ca politician, fără să mă tem că greşesc folosind cuvinte mari, am convingerea că trebuie să încerc să veghez şi asupra libertăţii presei, presă confruntată şi aşa cu grele probleme economice, care-i fac extrem de dificilă activitatea, pentru că românii au murit în decembrie 1989 şi pentru libertatea cuvântului, nu numai pentru căldură în case şi alimente. Din această cauză, proiectul de lege depus la Parlament de un grup de parlamentari în frunte cu Silviu Prigoană, de trecere a presei scrise sub controlul Consiliului Naţional al Audiovizualului, care să emită licenţe publicaţiilor, şi să le retragă, la o adică, atunci când ziariştii nu ascultă comenzile politice, a fost pentru mine picătura care a revărsat paharul.

Libertatea presei este într-un serios pericol. Fac apel la toţi oamenii responsabili din Parlament să nu mai tolereze această stare de lucruri.”

Sper ca politicienii responsabili din arcul guvernamental să-l oblige pe Prigoană să-și retragă aberația legislativă.

iulie 31, 2010

Chestii, socoteli… Cu Ioska si Chinezu

Titlul postării este el zgubilitic, dar realitatea este nasoală… Amănunte http://chinezu.eu/2010/07/31/incepe-sa-semene-blogul-meu-cu-un-ziar/

iulie 29, 2010

Hai sa impozitam si popimea! Subscriu la aceasta scrisoare deschisa

Scrisoare deschisa adresata

Presedintelui Romaniei, domnul Traian Basescu
Presedintelui Senatului, domnul Mircea Geoana
Presedintelui Camerei Deputatilor, doamna Roberta Anastase
Primului Ministru al Romaniei, domnul Emil Boc
Ministrului Finantelor Publice, domnul Sebastian Vladescu
Liderului grupului parlamentar al PDL din Camera Deputatilor, domnul Mircea Toader
Liderului grupului parlamentar al PSD-PC din Camera Deputatilor, domnul Viorel Hrebenciuc
Liderului grupului parlamentar al PNL din Camera Deputatilor, domnul Calin Popescu-Tariceanu
Liderului grupului parlamentar al UDMR din Camera Deputatilor, domnul Olosz Gergely
Liderului grupului parlamentar al minoritatilor nationale din Camera Deputatilor, domnul Varujan Pambuccian
Liderului grupului parlamentar al PDL din Senat, domnul Traian Igaş
Liderului grupului parlamentar al PSD-PC din Senat, domnul Ion Toma
Liderului grupului parlamentar al PNL din Senat, domnul Puiu Haşotti
Liderului grupului parlamentar al UDMR din Senat, domnul Fekete-Szabó András-Levente
Liderul grupului parlamentar mixt din Senat, domnul Liviu Campanu

Stimata doamna/Stimate domn,

In aceasta perioada, institutiile statului cauta solutii viabile pentru depasirea crizei finaciare. Masurile de austeritate afecteaza intreaga Romanie, totusi cultele continua sa beneficieze de exceptii fiscale importante si nejustificate. Va propunem adoptarea unor masuri ce vor contribui semnificativ la depasirea crizei finaciare actuale: taxarea cultelor si restrictionarea finantarii lor de catre stat.

In momentul de fata, cultele ofera multe tipuri de servicii, toate scutite de taxe si impozite, in timp ce serviciile medicale au fost drastic diferentiate, introducandu-se plata pentru consultatiile medicale care depasesc planul lunar al medicilor de familie. Serviciile oferite de culte sunt numeroase si diverse, depasind cu mult oficierea regulata a slujbei: se oficiaza botezuri, nunti, inmormantari, pomeniri, binecuvantari, rugaciuni speciale etc., pentru care se percep sume diverse, nefiscalizate. Pe langa acestea, cultele detin monopolul comertului cu obiecte de cult si au activitati economice, cum ar fi cele legate de turismul ecumenic, din care obtin castiguri importante, pe care statul roman ar trebui sa le impoziteze, asa cum procedeaza in cazul castigurilor similare ale firmelor private.

Pentru ca masura sa fie eficienta, serviciile oferite de culte ar trebui sa fie inregistrate corect. Adesea, clericii si personalul auxiliar utilizat de culte nu ofera chitante pentru sumele incasate in urma serviciilor prestate sau ofera chitante doar pentru o parte din suma, banii ajungand astfel in economia subterana. Monitorizarea acestor practici si taxarea acestor venituri ar imbunatati situatia bugetului national.

O alta masura este aceea legata de taxarea imobiliara. Cultele detin un numar mare de cladiri si terenuri, care nu sunt impozitate in vreun fel, fara a se face distinctia intre cladirile destinate oficierii cultului si cele cu alte destinatie, care ar trebui, de drept, impozitate pe aceleasi principii aplicate proprietatilor cu destinatii similare – chioscuri comerciale, pensiuni, locuinte ale personalului. In fapt, nu exista reglementari clare legate de nevoile de practica de cult ale comunitatilor carora li se adreseaza acestea. Cultele achizitioneaza adesea terenuri si construiesc imobile, decizia in acest sens nefiind limitata in vreun fel, desi de multe ori sunt implicate fonduri publice. Asa s-a ajuns ca in ultimii 15 ani, numai pentru cultul ortodox sa se construiasca o biserica la fiecare doua zile, Romania depasind astfel media de o biserica la mia de locuitori: exista peste 18.300 de lacase de cult crestin ortodox inregistrate oficial, dar numai 11.000 de cabinete ale medicilor de familie. O restrictionare a subventiilor si a donatiilor oferite de institutiile publice si companiile de stat, pe baza unor reglementari clare, combinata cu taxarea proprietatilor imobiliare ce depasesc limitele legiferate sau sunt folosite in activitati economice ar duce la normalizarea situatiei si ar contribui la imbunatatirea bugetului national.

Aceleasi reglementari trebuie sa se aplice si necesarului de personal, care, totodata, trebuie sa se supuna unor masuri nediscriminatorii fata de alti salariati bugetari. In timp ce recent s-au facut reduceri importante de personal in administratia de stat si se discuta public despre impozitarea oricaror tipuri de venituri, inclusiv a venitului minim garantat si a ajutorului de somaj, personalul cultelor nu a fost afectat in vreun fel, ba chiar urmeaza sa beneficieze de mariri salariale.

Acum, cand ne confruntam cu efectele crizei economice, dramuirea banilor publici destinati cultelor, combinata cu impozitarea corecta a serviciilor oferite de acestea si a proprietatilor detinute, pot aduce fonduri importante la bugetul de stat, atat de necesare pentru iesirea din criza. Data fiind importanta acestor fonduri, solicitam includerea acestor propuneri in dezbaterile publice lansate pe marginea modificarii Codului fiscal.

Cu consideratie,
Atila Nyerges, presedinte
Asociatia Secular-Umanista din Romania

iulie 26, 2010

Leonard Oprea, un scriitor roman arestat fiindca si-a batut nevasta

S-a intamplat in SUA… Amanunte aici http://www.bzi.ro/un-scriitor-roman-judecat-pentru-si-a-batut-sotia-123880

ianuarie 7, 2009

Porcul este om cinstit

C.N.S.A.S i-a eliberat lui Adrian Păunescu o adeverinţă cum că n-a colaborat cu Securitatea. Ca şi V.C. Tudor. Este un “porc”(cum s-a autocaracterizat) cinstit cu acte. Pentru cei mai tineri, transcriu o scrisoare de-a lui Păunescu adresată lui Ceauşescu:

Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,

Trist şi singur şi umilit, cum sunt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzân-du-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sunteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.

Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia.

Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment. Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric.

Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte.

Şi-ntr-un târziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă. Dar când am văzut că sunteţi încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut.

Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sunt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe. La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sunteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi când trebuie, şi când nu trebuie.

Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.

Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo.

Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român.

Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămână în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv.

Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sunt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mâna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social.

Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvântarea şi care să aşeze lângă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gânditor politic al situaţiei României sale.

Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial.

Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pârghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române.

Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvântarea din 6 februarie 1986. Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că,
într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte.

Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.

Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămână izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.

Să trăiţi, Măria Voastră!

Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986

ianuarie 6, 2009

48 de sinonime ale nesimtirii

Acestia chiar merita scuipati http://www.realitatea.net/48-de-parlamentari-care-nu-au-mai-fost-alesi-au-cerut-ajutor-de-somaj_430086.html.

decembrie 28, 2008

Jeg. In atentia C.N.A.

Recunosc, sunt depasit, sunt ce vreti voi, imi fac autocritica- nu ma uit la OTV. De accea n-am avut cum sa vad faza despre care voi face vorbire. Adica o sa spuna Nihasa, care a scris pe blogul lui: “Ce părere aveţi dacă în Ajunul Crăciunului aduci în studio mamă prezentatoarei voastre omorâte în urmă cu ceva vreme? Asta nu face rating ….. Dacă mă-sa ar veni şi cu o pereche de pantaloni pătaţi aparent la ultima menstruaţie a feţei? Ăhă … deci aşa se face ratingul – Crăciun + pete de la menstruaţie + tinere sinucigaşe suspectate că au fost omorâte + mamă îndurerată care se face de râs pe un post naţional …. mda.” Inchideti gurile, daca v-au ramas cascate!

UPDATE 29 decembrie: Am sesizat electronic mizeria Consiliului National al Audiovizualului.