Archive for ‘proza scurta’

septembrie 11, 2009

Petria în Ziarul de Duminică

În următoarele 6-8 săptămâni voi publica câte o proză în Ziarul de Duminică, suplimentul literar al Ziarului Financiar editat de Trustul Pro. Primul text aici

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/foileton-razbunarea-lui-jr-4881392/

Atentionare


mai 15, 2009

Corul vânătorilor

Înainte-i ziceau ţigan, acum nu-i zic nici rrom. A trecut totodată de la “mă” la “domnule”. A dat corectitudinea politică peste Deania, ne-am europenizat, cică, americanizat, tembelizat-rafinat, mda. La ţâţa ipocriziei se stă la rând cu îmbrânceli, nu daţi multă, să ajungă la cât mai mulţi. Marin Ciurar n-avea alternativă decât să ajungă “domn”, rrom n-avea curajul să-i mai spună nimeni, cu averea pe care a reuşit să şi-o adune, barând ca şi castorii oportunităţile economiei de piaţă, perseverent şi cu scupulele aruncate la coş. Avea o fabrică de brânzeturi, două hoteluri, case şi apartamente, un parc de maşini.
Îndesat, către 40 de ani, când se spăla dimineaţa pe dinţi, Ciurar obişnuia să cânte arii din opere. “Nu-s un tip important?”, arăta cu degetul spre oglinda cu rame aurite, ca un personaj de film. “Îs…”, primea răspunsul din gâtul său. Se îngrijea să ţină încuiată uşa de la baie în timpul toaletei matinale. O dată a dat Mariana peste el şi a început să râdă auzindu-i interogaţia. “Sigur că eşti, ursuleţ, eşti important.”, i-a hohotit ea în nas, aranjându-şi cordonul de la capotul albastru. S-a căsătorit cu Mariana de vreo 7 ani şi era cu certitudinea betonificată că l-a luat doar pentru bani, ea fiică de ingineri. O iubea totuşi, era un punct incandescent de sudură lângă ea. Ciurar nu vroia să-şi aducă aminte de vremea când învârtea covrigul, şofer pe camion, umbla doar la costum. Când se aşeza, era atent ca partea din spate a sacoului să-i fie sub şezut, să-i stea ca turnat, fără cute. Treptat, a început să-i displacă să fie contrazis. Şi fiindcă era om de afaceri, şi-a cumpărat şi-o diplomă universitară. Era primul din neamul său cu o aşa patalama. Mama lui a început să plângă când i-a citit de pe bucata colorată de hârtie că este licenţiat în drept. Când se culca în pat cu Mariana, o dată pe săptămână, ar fi vrut mai des, dar ea nu şi nu, vroia să-şi ia revanşa prin sex pentru umilinţele îndurate. Îi venea câteodată s-o strângă de gât. Îndeosebi când nevasta-i blondă spunea- “Doar atât? Gata, puişor? Atunci… hai la nani cu mami.” Iar aceste propoziţii se repetau cu insistenţă.
Ciurar sponsoriza biserici şi mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegaţie sau la vânătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-şi facă noi relaţii utile. Şi-a cumpărat puşti, ogari. Deşi nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afacerişti, magistraţi, poliţişti, ziarişti. Se prefăcea că bea şi-i urmărea cum îi apucă limbuţia, cum devin alţi oameni după creşterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă îşi nota picanteriile compromiţătoare. Atent. Nu ştia când o să-i fie de folos. Pe fişe, după nume. Cu anii, şi-a strâns suficiente informaţii care să poată ruina carierele unor sus-puşi din regiune. La un moment dat, i-a trecut prin cap să candideze ca primar. Era înainte de alegeri. Un ceva care i se ridica din rărunchi îi spunea că l-ar spulbera pe Soreanu, primarul în funcţie. N-a durat mult până s-a hotărât. Şefului partidului celui mai bine cotat în sondaje, şi el vânător, i-a pasat un fişic de lei şi i-a reamintit într-o doară cum s-a ales cu-o mândreţe de blenoragie de la o curvă, prestatoare de care soţia insului n-avea habar, aşa că toată treaba a mers ca marmelada pe pâine. A fost desemnat oficial candidat. A început să i se pară că-şi iroseşte de pomană caloriile dacă răspunde la saluturi. Înclina doar din cap. La fondurile pentru campanie nu s-a zgârcit. Era decis să cumpere tot ce se putea. Şi-a întocmit o listă cu potrivnicii pe faţă. O ţinea în buzunarul de la pantaloni, lângă cheile de la jeep şi unghieră. Unii dintre ei se regăseau în fişele sale, aşa că stătea liniştit. O să-i rezolve repejor. Se felicita în gând că a participat la partide de vânătoare. Cu mintea la asta, şi-a pus ca sonerie pe telefonul mobil “Corul vânătorilor”.
Mai erau 3 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale. Îşi curăţa puşca. Se uita la ea cu jind. Era perioada de prohibiţie. Se vedea vânând. Microbul vânătorii s-a insinuat şi în el, pe nesimţite, a conştientizat. Era ca alcoolicul care vrea băutură şi are în faţă un restaurant închis, cu un ditamai lacăt pe uşă. Şi-ntr-o dimineaţă a plecat în trombă cu jeepul. Pietricele aruncate de roţile maşinii au lovit un tomberon cu gunoi. În Stejarul, a oprit lângă o pădure tăiată în două de un pârâu. A aşteptat lângă apă. Puţin. Au apărut câteva. A tras un singur foc spre grup. Dacă i-ar fi povestit cineva ce s-a întâmplat, că altcineva a păţit-o, l-ar fi trimis la plimbare ca pe-un mincinos ordinar. Glonţul a trecut printr-o căprioară şi s-a oprit într-un cerb. Acesta a mai sărit peste câteva tufişuri şi a căzut, la două duzini de metri de căprioară. Dădea convulsiv din picioare. Apoi s-a liniştit. Nici căprioara nu mai sufla. I-a fost greu să care corpurile până la jeep împreună cu Todor, un pădurar din Stejarul ce-i era îndatorat.
Pe Todor l-a lăsat acasă. Nu era ora 11 şi se îndrepta spre Deania. Fredona o arie cu geamul de la portieră deschis. Un muţumache de pluş şi două cruciuliţe i se legănau pe oglinda retrovizoare. A frânat când a ajuns lângă un convoi lung de maşini.
– Ce-i?, a strigat către şoferul din faţă, un medic pe care-l cunoştea vag.
– Unii s-au dus să braconeze la Cetăţuie şi-i un filtru al poliţiei. Au fost anunţaţi prin 112. Controlează maşinile.
Cetăţuie era al treilea sat de la Stejarul. Medicul i-a spus şi pe cine suspectează poliţiştii. Îi ştia. A fost la vânătoare cu ei. Un profesor şi un tehnician veterinar. S-a relaxat.
– Nişte ameţiţi… Nu-s meseriaşi, i-a mai zis medicului. Şi şi-a aprins o ţigară. I-a zărit şi pe poliţiştii cu filtrul de control. Erau doi abonaţi la el la ciolhanuri. Când a ajuns în dreptul lor, i-a salutat. L-au salutat. Cam distant, i s-a părut. Nici o secundă nu s-a gândit că o să-i controleze maşina. L-au invitat să coboare şi să deschidă în spate. Nu-i venea să creadă, aerul îi intra în plămâni ca vata. A ridicat capota. Se sufoca. Tocmai cu el… Cu el, nerecunoscătorii… Acum, când era aproape să fie ales primar.
Vestea prinderii lui Ciurar s-a răspândit în Deania ca uleiul deasupra apei. Câteva ore a dat declaraţii poliţiştilor şi procurorilor. Cunoscuţii au început să-l sune. Măcar nu i-au luat telefonul. “Corul vânătorilor” a răsunat şi a răsunat printre procurori şi poliţişti. Până la exasperare. Cele mai multe apeluri le-a primit de la Mariana. “E îngrijorată că-i moare sluga?”, şi-a zis.
A doua zi s-a anunţat că Marin Ciurar se retrage din politică.

mai 9, 2009

Răzbunarea

O povestire de-a mea publicată în cotidianul bistriţean „Răsunetul”-
http://www.rasunetul.ro/razbunarea

aprilie 24, 2009

Canibalism bine dozat

Ca să vă delectaţi inteligenţele http://www.rasunetul.ro/filatelista.

aprilie 15, 2009

Trei oameni oneşti

Făceam comerţ cu entuziasmul rinocerilor opăriţi. Prin târguri. Mergeam în fiecare zi în alt oraş, cu prietenul Ştefan, pe cele patru roţi ale imemorialei Dacii botezată Arca Fericirii. Vindeam chiloţi, cămăşi, pantofi, sutiene, geci, ciorapi, un talmeş-balmeş chinezesc pe cât de ieftin, proporţional de ţiitor. Ne distram mai ales cu pantofii, pe care-i numeam ai dusului fără întoarcere, de unică folosinţă, garantaţi ca şi sicriele. Era în anii ’90, ultima perioadă, iar economia gâfâia precum un obez luat la şuturi în fund de-o gaşcă de hoţomani. După ce-a fost buzunărit. Că economia a evitat infarctul, ne-a încălzit doar mai apoi, mult mai apoi. Atunci o scăldam cu bani puţini în buzunare, upercutaţi de inflaţie. Aveam locuri închiriate în fiecare târg. Ne punean creierele la contribuţie zilnic ce să mai aducem, ce-ar merge la vânzare, o continuă rotire în jurul cozii, aveam s-o aflăm ulterior, fiindcă nu ne-a luat pe aripi nici o idee genială.
– Sebi, hei, vezi ce trecere are sutanatul ăla?, mi-a zis Ştefan la începutul unei ierni în care aproape aveam ţurţuri pe căile urinare. De frig, şi cumpărătorii erau rari.
– Văzut.
– Dumnezeu ia en-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelari de intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire din Moldova. O barbă roşcovană rară, îngheţată. Până-n 30 de ani, atletic. Era coadă la măsuţa lui rabatabilă, acoperită de cruci, icoane şi cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ştefan că merge la barul de la intrarea pieţei de unde revine cu trei ceaiuri. Unul i l-a dus călugărului. Împreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapii erau din producţia lui Ştefan, care era şi proprietarul unui atelier de tricotaje cu angajate cîte degete la mână. O parte din marfă o dădea la magazine, iar ce rămănea o desfăcea la piaţă, cu un profit mai mare. Nevoia îl împingea spre un evantai de artificii, ratele de la bancă îl presau. Şi-a adus aminte de tatăl mort, a vrut să dea pomană, a recunoscut.
Din una în alta, fiindcă şi călugărul avea acelaşi traseu al târgurilor, ne-am împrietenit. Nu era un troglodit habotnic. Mereu îi găseam loc să stea lângă noi. Sporovăiam, chiar bârfeam. Eu şi Ştefan înjuram. Călugărul nu reacţiona. Îl duceam cu maşina câteodată. Un semn neclar de întrebare mi s-a încovrigat în minte tocmai din cauza tăcerii călugărului. Semnul n-a stat stingher, au venit şi alte semne, când, la înţelegere cu Ştefan, într-o dimineaţă, cu omul în negru alături, am dat drumul la un repertoriu de pornoşaguri de ne era şi nouă jenă. Călugărul a rămas iar fără reacţie, ca un autist. Aşteptam nerabdători măcar o mustrare blândă. Degeaba. Călugărul doar aduna bani de la credincioşi. Mulţi.
În Turnaţi, a venit deja vara, nu departe de Deania, s-au precipitat spre taraba noastră un poliţai şi un călugăr şi ne-au întrebat de prietenul călugăr din Moldova. Am realizat că el plecase fără să ne salute, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Aşa am aflat că Emil, aşa-i spuneam, a fost călugăr, însă a părăsit mănăstirea de doi ani. Ştefan a început să pomenească cu năduf sfinţii din calendar, iar eu aveam buzele secate de cuvinte. Eram şocat de tupeul escrocului. Mi-au reamintit de semnele de întrebare pe care le-am avut şi cărora nu le-am dat o atenţie deosebită. Spre casă, Ştefan n-a tras fermoarul la înjurături. La o săptămână, stăteam cu Ştefan la o bere în curtea casei. Se însera. Nu ne-a venit să credem când l-am observat pe Emil trecând pe trotuar. L-am înşfăcat rapid şi l-am tras în curte. Ştefan l-a dus cu pumni în stomac până-n cameră. Au urmat momente în care parcă puteai să auzi şi lumina cum intră pe geamuri. Nu ştiam care-o să fie următorul pas. Emil era prăbuşit pe canapeaua de piele maro de unde-mi place să mă uit la televizor. Nu prea sângera, iar dacă a leşinat, dădea semne de trezire.
– Băi, vierme ochelarist…! Nu ţi-e ruşine?, l-a luat în primire Ştefan. Emil scâncea şi ne rugă să nu-l batem iar.
– Să sunăm la poliţie, am propus, după un schimb de priviri cu Ştefan. Corpul din sutana boţită a scos un strigăt disperat şi-a început să se contorsioneze. Când i s-a încheiat criza de epilepsie, i-am dat un pahar cu apă şi l-am întrebat dacă vrea o cafea. Mă privea cu ochii telescopaţi.
– Spune dacă vrei, l-a repezit Ştefan, cu un glas devenit mai conciliant. Cu sau fără zahăr?
Sorbind cafeaua, Emil a început să ne roage, cu lacrimi în ochi, să nu chemăm poliţiştii. Argumentul final a fost:
– Vă dau tot ce vreţi. Tot.
Noi ne-am atătat înduioşaţi în final, doar eram oameni. În seara aceea Emil a dormit la mine. Nu înainte de-a ne pune pe hârtie o calculaţie onestă. Media câştigurilor+ perioada prestată. Ca în fiecare afacere. În aceeaşi săptămână, Ştefan şi cu mine ne-am cumpărat câte un Mercedes fain. E drept că second-hand. Împărţeala a fost onestă.

aprilie 7, 2009

Sub pale

Credea că greutatea-i bătea pe cântar cât dragostea de Dumnezeu. Nu era gurmand, îl chinuiau glandele endocrine neplăcut. Şi femeile, plăcut. Se lupta cu ispita până recunoştea că este doar o biată fiinţă slabă, depăşită de ea, cum trece apa prin zidurile groase de beton. Totdeauna îşi punea în gând ca altădată, ajutat de posturi şi rugăciuni, să reziste. Numai că altădată se dovedea tot mai mult o ţintă imposibilă. Nevastă-sa Estera i-a făcut 5 băieţi, care au ieşit ca floricelele pe plită, unul după altul: Ionatan, Emanuel, Abel, Saul şi Iacob, zis şi JR. Celelalte femei ale sale şi-au bătut capul cu succes cu contracepţia. JR a împlinit recent 14 ani. Şi-a sărbătorit ziua cu colegii de clasă, dintre care unii îl tachinau spunându-i “Pocăitul texan”, cu trimitere la vechiul serial “Dallas”. Era cel mai năpăstuit dintre fraţi, fiind obligat să poarte hainele rămase de la aceştia. La aproape doi metri şi 130 de kilograme, Iacob Mihalaş era un tată grijuliu. Însă nu risipea banii pe ceea ce considera că-s prostii. Impunător era prin fizic, la prima strigare. Iar hainele- prostii. JR avea ceva din trăsăturile omonimului din serialul american, Iacob era conştient. De aceea îl supraveghea mai atent decât pe ceilalţi. Chiar şi în casa de rugăciune, unde JR se evidenţia prin căscături cu Biblia în mână. Din vara trecută, lui JR a început să-i placă rap-ul. A cântat şi la adunări. Des. Tatăl lui îşi spunea că s-a îndreptat. Familia exulta fericire. Până când textul unui cântec a fost cam ăsta:
“What’s up?
Isuse, te iubesc
Că ca tine nu găsesc.
Man, viaţa mea-i a ta,
O gust ca pe-o acadea!
O yeh, man!”
Iacob avea grijă ca Estera să nu-i ştie cărările. Şi nici nu le bănuia. Cosea blajină goblenuri, aşteptând A Doua Venire. Dintre dealurile unde-şi aveau casa cât un hangar pentru 10 combine, fără vecini alături, Iacob o lua în expediţiile sale fără să reuşească să se scuture de vinovăţie. Cu maşina, avea cinci minute de mers până-n Deania. Şi alte 5-10 până într-un pat sau altul. De văduvă ori divorţată. Era sigur că nu l-a văzut niciodată vreunul dintre cunoscuţi. Se înşela. L-a văzut JR dintr-un bloc alăturat, unde era pornit cu doi prieteni să dea cep la o duzină de beri. Eugen şi Marin chiar l-au întrebat pe JR dacă bărbatul care fora între coapsele brunetei de la doi nu e cumva tatăl său. Ei erau la etajul 4, în apartamentul părinţilor lui Marin. Cei de la doi au uitat să tragă perdelele. Băieţii au fluierat admirativ. JR era o sfeclă roşie fiartă. Auzea doar: “Lux…, ţeavă…, bengos…”. Marin îi hăhăia pe umăr. N-avea glas, iar ura parcă i se zbătea în stomac. A vomat pe preşul dinaintea băii. În duminica următoare a cântat la adunare cuvintele care i-au siderat pe cei prezenţi. Seara s-a urcat din pod pe acoperişul casei, având la el un spray fluorescent. Apoi, câteva săptămâni au plescăit alene doar banalităţi.
Inundaţiile de la Stejarul au venit înspăimântătoare spre surprinderea tuturor. Zile la rând, elicopterele cu ajutoare au huruit din Deania către sinistraţi. Iacob Mihalaş a descoperit că unul dintre piloţii Jandarmeriei, veniţi din capitală, este un fost coleg de liceu. A strâns alimente şi haine de la cei din cultul său, împreună cu pastorul.
– Ţi-ai luat cizme de cauciuc să nu te uzi pe creier?, l-a întâmpinat la urcarea în elicopter fostul coleg.
– Ai încărunţit degeaba, i-o întoarse Anton. Tot puşti. Bine că ai scăpat
de coşuri.
Terminând încărcatul ajutoarelor, trosnindu-şi rugina din toate încheieturile sub palele forţate de suprasarcină, vechiul elicopter a început să ia la rând dealurile spre Stejarul.
– Dacă faci 200 de metri după pădurea aia, îţi arăt unde stau. Cinezi şi dormi la mine, nu discutăm, clar. Estera s-a pregătit special, îi spuse Anton pilotului.
Au trecut de pădure şi-au intrat pe valea pe care n-o numea degeaba a lui. Chiar era. Cu tot ce era pe cele două dealuri printre care se observa un pârâiaş care se derula ca aţa de pe un mosor. Îl ajunse la urechi, peste zgomotul din carlingă, râsul prietenului.
– Aia-i a ta?, auzi. Braţul pilotului arăta spre dreapta.
– E singura casă de aici, răspunse Anton. Şi apoi ochii i se bulbucară.
– N-am ştiut c-o ai aşa mare.
Pe acoperişul roşu al casei era desenat îngrijit, cu vopsea albă, un penis enorm, de vreo 15 metri. Deasupra lui mâzgăleala Anton+ women. Cu câteva ţigle mai jos se lăfăiau literele JR. Îşi aruncă privirea peste umăr. Pastorul era neatent, citea. Îşi urmări soţia cum le făcea cu mâna de pe terasă. I-a recunoscut bucuroasă. A fluturat şi el mâna, vlăguit. Nu mai aştepta cina.

martie 3, 2009

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

martie 2, 2009

Bateriile

Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe cînd eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă în afara cuvintelor mele pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

Alexandru Petria

februarie 3, 2009

Tatăl lui Dumnezeu

Am pus-o pe umeri pe Alina, cu un fular peste gura mică. Genele îi clipeau dintre căciuliţă şi fular. Fredona înăbuşit cântecele una după alta, iar pauzele dintre ele le vizualizam parcă lipite cu bandă adezivă. Vizualizam şi cum stătea Alina la coadă după ceilalţi copii la cantina grădiniţei. Cu tetina în mână şi părul în zece direcţii, cu pantalonii tricotaţi verzi puţin lăsaţi pe vine. Aşteptau prânzul. Culorile curgeau parcă de pe ei, printre râsete şi înghiontiri, şi-mi vărsau în ochi tihnă. Educatoarea m-a asigurat c-o s-o dezveţe de tetină. Avea metodele ei. Amalia şi eu am încercat, dar degeaba.
“Tati, hai şterge-mă la fund!”, auzeam dimineaţa, în fiecare dimineaţă. Alina avea ce avea să mă cheme pe mine. După, o luăm spre grădiniţă. Ambii pe jos, până Alina începe să se şmecherească în faţa aceluiaşi magazin de chimicale, scâncind că o dor picioarele. Urma s-o port pe umeri restul distanţei.
Alina e pe umerii mei şi nu mai cântă. Se uită la lună. “Cine stinge lumina pe lună?”, zice dintr-o dată. Nu ştiu ce i-am răspuns, însă ceva i-am răspuns. Povestim amândoi toată ziua, de ce una, de ce aia, pentru ce aşa şi nu pe dincolo. Amalia o duce duminica la biserică.
“Tati, eşti urât şi bun.”, m-a fixat cu ochii într-o după-amiază Alina. “Are dreptate fiică-ta”, surâde şi Amalia. “Cum pisica?”, mă studiez de ai spune că nu mă ştiu în faţa oglinzii, şi nu zic nimic.
“Tati, şi Dumnezeu are barbă ca tine? Oamenii buni au barbă? Are barbă că e bun?”, mă face atent Alina de pe umeri, tocmai cînd îmi aprind o ţigară. Tac şi ascult zăpada cum scrâşneşte sub bocanci. Alina insistă, aruncând întrebările ca într-un perete. “Cine este tatăl lui Dumnezeu? Mă duci să-l cunosc?”, reţin. Suntem lângă grădiniţă.
Alexandru Petria