proza | Alexandru Petria

iulie 22, 2010

iulie 15, 2010

Romanul Zilele mele cu Renata, la targul de carte de la Vama Veche

Daca va scaldati la Vama, in pauzele de bronzat,cred ca o sa va cada tocmai la fix sa cititi romanul meu. Da, cel cu Renata, ca altul inca n-am publicat … Ce, cum…? Aici, la editura Tritonic http://www.tritonic.ro/blog/?p=1393

Posted in proza | Leave a Comment »

Etichete: carte, literatura, roman, scriitor, targ carte vama veche

iunie 14, 2010

Da, am fost bun la Bookfest

Romanul pe care l-am publicat de curând la Tritonic, “Zilele mele cu Renata”, a fost lansat cu succes la Bookfest. Naşii- Bogdan Hrib, editorul, şi Daniel Cristea-Enache, criticul girant al calităţii cărţii.
Puteţi să cumpăraţi cel mai ieftin volumul de pe situl editurii Tritonic. Se vinde excelent, în ciuda crizei, ceea ce semnifică oarece. Nu este exclus ca, în curând, să fie tradus în engleză şi spaniolă.

Posted in blogosfera, literatura erotica, proza, scriitor | 5 Comments »

februarie 11, 2010

E vorba de “Zilele mele cu Renata”. Ieri am semnat contractul cu editura. Sper ca volumul să iasă din tipografie în martie. Este o carte şocantă, nonconformistă, care nu se adresează puţopalmiştilor şi celor a căror gândire o concurează pe a panseluţelor. E “sulfuroasă” rău… Dintr-un puseu de excesivă modestie, declar că nu s-a mai scris aşa ceva în literatura română. E tare Petria, vă spune amicul Alexandru. Pârtie…!

Găsiţi fragmente aici http://literaturaromana.ning.com/

Semnal

Posted in alerta bloggeri, alerta presa, Alexandru PETRIA, literatura erotica, petria tritonic, proza | 9 Comments »

februarie 8, 2010

Randuri de misogin literar

Rânduri de misogin literar

Nu mă dau în vânt după literatura scrisă de femei. Nu neg că sunt nu doar niţeluş misogin în acest domeniu. De teama de-a nu fi dezamăgit de-o literatură fără cojones (bineînţeles- artistice şi nu anatomice!), plină de panseluţele unei sensibilităţi care-mi este străină şi nesuferită, cum comit majoritatea femeilor instrumentate cu oarece talent scriitoricesc, evit să citesc volumele lor, mai ales când e vorba de proză.
N-am pretenţii de evaluator literar, nu intenţionez să influenţez pe nimeni când mai scriu şi despre vreo carte. Asta rar, doar când consider că merită a naibii şi nu mă pot abţine. Şi mai cu seamă când este în cauză un talent nereceptat la valoarea sa reală. N-am pretenţia paranoică de-a susţine că sunt deţinătorul adevărului absolut, însă îmi asum gusturile şi damblalele. Dacă alţii nu sunt de acord, e ciorba lor. De obicei, mă rezum la ce ştiu să fac mai bine, adică la scrisul literaturii.
Textul de faţă nu era posibil dacă nu aveam pe internet reţeaua socială LITERATURA http://literaturaromana.ning.com/. Aici s-a înscris şi ieşeanca Olga Alexandra Diaconu. Care mi-a trimis volumele pe care le-a publicat, câteva de versuri, un op despre Mircea Eliade şi un roman- “Aşteptând să vină un val”.
O să mă refer la ultima lucrare menţionată, apărută la editura ArtPress din Timişoara, în 2004. Habar n-aveam de acest roman. Şi nu e de mirare, când cărţile sunt distribuite în România cum sunt distribuite. Altceva e de mirare- cum de nici un critic literar de top nu i-a clamat în timp constant valoarea. Care este evidentă.
“Aşteptând să vină un val” este un roman puternic, ultralucid, de 300 de pagini, ca un fluviu leneş, care poartă cu el buşteni, ambarcaţiuni ale pescarilor, dar şi gunoaie. Este povestea unei femei, în principal. Cu dramele, fantasmele, micimile şi înălţările sale. Olga Alexandra Diaconu mizează pe o proză cinstită, cu simţul amănuntului semnificativ, dură, precum un bisturiu care taie uneori pacienţi care n-au fost anesteziaţi, despre dragoste şi moarte, despre scris.
N-o să povestesc story-ul din “Aşteptând să vină un val”. Nu numai ca să păstrez suspansul şi să vă incit. Ci şi fiindcă centrul de greutate al valorii cărţii nu stă în el. Cei interesaţi pot afla romanul, gratuit şi legal, in serial, pe LITERATURA (http://literaturaromana.ning.com/).
Vă invit la lectură! Olga Alexandra Diaconu este o romancieră de neignorat.
Alexandru Petria

Posted in blogosfera, literatura, proza, romancier | 2 Comments »

ianuarie 4, 2010

Inconfundabila Olimpia

Olimpia Răcăşan nu sărea o zi fără să-şi admire dosul în oglindă. Şi de mai multe ori, nu doar când îşi trăgea colanţii peste chiloţi dimineaţa. Ori seara, la dezbrăcare, prilej cu care îşi frământa fesele cu palmele. Energic, mult, circular- de la dreapta spre stânga. Şi-a botezat Pic şi Poc rotunjimile dorsale, pe care le evidenţia adesea şi cu pantaloni mulaţi violeţi sau roşii. Era mândră de ele, de volumul lor, ca două canistre de benzină- aerodinamice, totuşi- tari şi inflamabile, după opinia niţel suprarealistă a lui Ciprian, soţul care a părăsit-o. El a fost extaziat de fesele Olimpiei, le mai numea altare ale onaniştilor. Iar când era nervos obişnuia să spună că, de fapt, sunt singurele valori sigure ale ei. Prin onanişti se referea la trecătorii care întorceau capetele când se plimba pe stradă femeia, precum moriştile de tablă, cu un cocoş deasupra, pentru vânt, şi unii chiar se împiedicau, subjugaţi de evidenţa voluptuoasă a rotunjimilor.
Ciprian şi Olimpia au stat împreună cinci ani. Cu rele, cu episoade de dragoste, fără copii. După vizite repetate la doctori, care mai de care mai renumiţi, Olimpia a început să-şi descarce nervii pe soţ, şi-l lua şi pe Dumnezeu ca duşman în tiradele sale. Că n-a avut noroc. Că de ce ea, că, dacă ea este aptă, de ce i-a dat Dumnezeu un aşa bărbat?
– Tu ai umblat după mine, nu eu după moaca ta, a repezit-o odată Ciprian.
– Cine s-a gândit că, şi dacă-ţi pui reactoare atomice în spermatozoizi, nu eşti în stare să faci copii.
Faţa lui Ciprian s-a lungit, un muşchi, ca o cârtită pe un teren viran, parcă dădea să-i spargă pielea întunecată a obrazului stâng, şi-a început să se gândească la licurici şi libelule până a băut o gură zdravănă de coniac. Şi-a împachetat câteva haine, a anunţat-o pe Olimpia că o să trimită pe cineva zilele următoare ca să le ia pe cele rămase, cât şi că-i lasă tot din casă în afară de Bilă, dogul german, şi s-a dus.
După doi ani, încă nu erau divorţaţi. Dar Ciprian s-a mutat din Deania în Bucureşti, unde şi-a deschis un atelier foto. N-a revăzut-o pe Olimpia. Ceea ce regreta uneori, când era beat spre foarte beat, e drept că rar, erau fesele ei, iar imaginea acestora îi rămânea ca o pilitură pe retină până începeau să-l doară ochii şi adormea cu palmele pe faţă.
Când, după un timp, un prieten l-a anunţat că Olimpia stă cu un şofer tatuat pe ambele mâini, s-a mărginit să spună că-i treaba ei şi că nu-l interesează. Şi nu prea minţea, tocmai o aştepta pe Luciana, o informaticiană fâşneaţă, ca să meargă la cumpărături.
Dimineaţa s-a trezit parcă ridicat de-o mână gigantică de pe cearceaful de satin mototolit. Simţea că emană energie, ca o baterie Duracell. Luciana încă dormea. Era transpirată pe frunte. Când îşi încheia cureaua ceasului, Ciprian a comparat mental fundul ei cu al Olimpiei. Prima a ieşit în dezavantaj. Dar Luciana avea altele de top. A împrăştiat aceste gânduri cu prima ţigară şi ieşind în curte ca să-i dea de mâncare lui Bilă, care îşi rotea coada asemenea un mixer pus pe lent. Îi plăcea de Luciana, era ca ieşirea luminoasă dintr-un coşmar. Şi era prima zi de Crăciun pe care n-o s-o petreacă singur de la despărţirea de Olimpia.
Când a intrat pe net, nu se gândea la ceva anume. A deschis un site de ştiri. A găsit postat un film din Deania, unde în ajun fusese jefuită o bancă. Camerele de supraveghere au surprins doi oameni îmbrăcaţi în Moş Crăciun, cu pistoale în mâini. Se vedea pe ecran o caseriţă care plângea isterizată, paznicul era legat pe un scaun. Unul dintre Moşi avea nişte pantaloni mulaţi, extem de mulaţi. Ciprian nu-şi putea muta ochii de pe acele fese. Erau inconfundabile. După câteva secunde, când celălalt Moş şi-a vânturat mânecile hainei roşii prin aer, a observat pe braţele brusc dezgolite tatuaje. Bilă lătra afară după o mâţă sură.
– Ce faci scumpule?, s-au lovit mai apoi cuvinte de el, şi-a realizat că s-a trezit şi Luciana, după ce ea i-a trecut o mână uşoară prin păr.
– Nimic. Am de sunat undeva.
În momentul în care vorbea la mobil cu un poliţist, Ciprian a gesticulat ca şi cum ar fi alungat ţânţari înnebunitori. Luciana îl privea stupefiată, feliind un cozonac.
Alexandru Petria

Posted in blogger, blogosfera, divort, literatura, proza | 10 Comments »

decembrie 7, 2009

Cand este in toane bune cucul

– M-am săturat de viaţă, nu plânge, i-a şoptit Afinia lui Sergiu Pop. Capul parcă i se topea în perna imensă, transpira, o transpiraţie rece, dar zâmbea. Cu o lună în urmă împlinise 94 de ani. De când o ţinea minte, era cocârjată ca un semn de întrebare. La discuţii, din cauza diformităţii coloanei vertebrale, era nevoită să-şi privească interlocutorii dându-şi gâtul pe spate. Sergiu îi evita ochii. Se uita spre fereastră, spre ghivecele de flori de pe pervaz şi se prefăcu că are nevoie să-şi sufle nasul în batistă.
– Sergiule, am trăit destul, m-am plictisit, a auzit şi a simţit mâna Afiniei peste a sa. Nu plânge, cât am trăit…
Afinia n-a fost niciodată căsătorită. Nu era adepta conformismelor. Era prietenă din tinereţe cu bunica lui Sergiu, iar cu Sergiu se purta ca şi cum i-ar fi nepot. Când el a fost mic, mergeau toţi trei în excursii mai în fiecare duminică. Adesea se hotărau unde să plece doar când ajungeau în gara veche a Deaniei. Excursiile au fost pricină de scandaluri nenumărate, părinţii lui Sergiu erau revoltaţi că nu li se spunea unde plecau, iar bunicul lui Sergiu, care întotdeauna stătea acasă, era nevoit, pe post de paratrăsnet, să îndure reproşurile fiicei lui când se nimerea să-i viziteze duminica şi ei erau duşi. Atunci Victoria, mama lui Sergiu, ameninţa invariabil că n-o să le mai lase nepotul în grijă. Însă asta nu s-a întâmplat, Sergiu a stat până la intrarea în liceu la bunici.
– Mai fumezi, Sergiu?, se interesă ca întotdeauna Afinia.
– Da.
– Tot Claudia ţi-e prietenă?
– S-a terminat. Emilia.
– O să mor. Răceala asta o să mă doboare.
– Vorbeşti prostii, tanti. Soiul rău este răzbătător. Nu mori că trebuie să-mi dai bani să merg la fete. N-o să mă laşi lefter.
– Şi băncile dau faliment, apoi oamenii…, Sergiu.
Sergiu se străduia să pară că glumeşte.
– Mai ai doi ani şi gata liceul, o să fii chiar bărbat. O să-ţi aduci aminte de mine?
– Trebuie să merg la toaletă. Sergiu nu ştiu cum a ieşit din cameră, iar în baie, după ce s-a spălat pe faţă, a tras apa la toaletă. Stătea şi se uita în oglindă şi-şi dădea seama că nimic n-o să fie ca până atunci. Ştia c-o să moară Afinia, l-a auzit pe doctor când a vorbit cu bunica lui. Se străduia să se gândească la ce-a visat în noaptea trecută, ca să-şi reprime tristeţea. Trebuia să dea teză, iar profesoara le-a dat subiectul “Când este în toane bune cucul”.
– Du-te la dulap. Pe a doua poliţă, sub cămăşi, e un plic. Scrie numele tău pe el. Sunt marea parte a economiilor mele. Cheltuie banii cum vrei… Sunt ai tăi. Nu spune nimănui de ei, este secretul nostru.
– Tanti… Sergiu se aplecă s-o sărute pe obraji pe Afinia. Se străduia să nu plângă.
– Poţi să plângi, dacă-ţi face bine, nu e ruşine, adevăraţii bărbaţi şi plâng…
Vorbea cu Afinia despre orice, de parcă-i era colegă de şcoală. Afinia îl învăţase primele înjurături.
Când a murit Afinia, cei apropiaţi au fost curentaţi, ai zice. Se împiedecau unii de alţii, nu pune aia acolo, pune-o dincolo, sună în stânga, ba în dreapta, cheamă popa, comandă coroanele, vorbeşte cu groparii, pentru sicriu, anunţă prietenii, am uitat ceva?
După ce doctorul Chiorean a certificat decesul, au spălat-o pe Afinia şi au îmbrăcat-o cu haine noi. Sergiu, întrând în cameră, revenit de la magazin, a observat că pe talpa pantofului drept al Afiniei a rămas o etichetă galbenă.
Spre seară, doi haidamaci au adus sicriul.
– E o treabă, cucoană, i s-a adresat unul cu început de chelie bunicii lui Sergiu.
– Ce treabă?
– Nasoală, a naibii, nu merge capacul, se băgă în discuţie şi celălalt, cu cel puţin 47 la bocanci.
– Dar pentru o sticlă de palincă o dăm gata…, reluă primul.
Sergiu se uita nedumerit, toţi din familie au ieşit, de el au uitat. A văzut cum cei doi o aşează pe Afinia pe podea, pe covorul înflorat, cu faţa în jos, cum cheliosul îi pune sub faţă o pernă cu broderii. Apoi cum haidamacul cu 47 la bocanci s-a lăsat cu greutatea unui picior pe coloana vertebrală a Afiniei, de mai multe ori, până oasele au pârâit. Haidamacii au băut câte un gât de palincă.
– Tanti, azi noapte eram disperat cu o teză, îşi aminti Sergiu că grăise după ce s-a întors de la toaletă. Ce vis… Profei i-a căşunat să scriem despre “Când este în toane bune cucul”.
– Şi ai sfeclit-o, bănuiesc…
– Sigur, m-am trezit disperat, ud leoarcă.
– Eşti o figură, Sergiule, auzi, o teză despre toanele cucului… Cucul… Mă rog, asta-i…
– Tanti Afinia…
– Lasă…
Ajutaţi de haidamaci, bunicul şi bunica au reuşit să pună corpul îndreptat al Afiniei în sicriu. Acesta era cum a fost poate doar în tinereţe.
– A trebuit să ajungă după moarte ca alţii, la linie, că vie le avea pe-ale ei, murmură bunica lui Sergiu, iar el privea de pe scaunul maro unde-i plăcea să şadă Afiniei. Cei maturi tot nu păreau să-i simtă prezenţa. Iar pisica Afiniei i s-a aşezat în poală.
– Când este în toane bune cucul, i se întoarseră lui Sergiu cuvintele ca un bumerang în urechi.

Va invit sa va inscrieti pe LITERATURA http://literaturaromana.ning.com/

Posted in blogosfera, literatura, PETRIA, proza, prozator | 2 Comments »

octombrie 19, 2009

Prima zapada

Alexandru Santamaria nu se legăna cum a văzut Călin Bob în filme. Doar atârna de funie, cu pantalonii gri, călcaţi atent la dungă, murdăriţi de fecale şi urină. “A avut oare erecţie înainte de moarte?”, a crescut întrebarea în capul lui Călin, repede alungată de amintirile despre fostul lui profesor de fizică. Cât l-a mai cicălit, câte note proaste i-a dat la liceu, cum le-a povestit şi părinţilor că nu se străduieşte deloc să înveţe, şi ce palme a primit de la tatăl său pentru asta. Stătea şi se uita, ar fi vrut să se apropie, însă picioarele nu-l ascultau. Nu-i era frică, îi era frig. Ce să-i facă fostul profesor care s-a spânzurat? Fără vreo legătură a rostit: “Vine iarna ca un câine, s-a dus vara ca o pâine.” De câteva zile tot repeta mecanic aceste cuvinte, spre exasperarea prietenilor şi părinţilor. N-a nins încă, totuşi prima ninsoare nu e departe, ceru-i precum cimentul, ba chiar mai închis la culoare pe alocuri, ca un fund de ceaun ars ai zice, se gândeşte Călin. Noaptea e pe cale să alunge pâlpâirile de lumină din poiană. A ieşit să se plimbe după ce-a pierdut 100 de lei la poker, bani pe care nu-i avea. Şi trebuia să plătească datoria în două zile. Era nervos, roşu la faţă, nu de pagubă în principal, ci fiindcă Florin, Alin şi Viorel l-au miştocărit crunt. De obicei câştiga el. Azi însă n-a fost în mână şi cei trei i-au simţit de la început slăbiciunea ca sălbăticiunile sângele.
I se părea că Santamaria îl priveşte din ştreang. “Să te sânzuri când ai un asemenea nume…”, murmură Călin şi-şi aprinse o ţigară. “Acum pot fuma şi-n faţa ta, na.” De undeva, de departe, se amestecau voci.
Se apropie de fostul profesor cu ţigara în colţul gurii. Dintr-o dată a început să ningă. Îl căută pe spânzurat în buzunarul de la piept al scurtei şi găsi un pormoneu. Erau în el 10 lei, acte şi-o scrisoare de adio. “Ce scârţar”, înjură în barbă şi-şi înghesui fulgerător pormoneul sub pantaloni, în chiloţi.Vocile erau foarte aproape.
“Dumnezeuleee”, a început să strige şi să alerge în direcţia vocilor.
Erau doi poliţişti şi câţiva inşi care aveau casele prin preajmă.
Cuvintele i-au secat şi-şi tot agita mâna în direcţia mortului. Şi ningea des, cu fulgi cât ciupercile de rouă, compară mental.
– Mi-a zis că se omoară, l-a auzit pe unul, cu barbă roşcată şi înfofolit jerpelit.
– Copile, nu te apropia de el, i-a spus printre dinţi un poliţist. Călin a dat din cap că înţelege. Acelaşi poliţist a găsit un fişic de sute în pantalonii lui Santamaria, după ce i-a tăiat funia. 1300 de lei.
– N-a lăsat nici o hârtie explicativă, l-a auzit Călin pe celălalt poliţist şi a început să plângă.
– Nu plânge copile, aşa e viaţa, l-a împis într-o parte un bătrân. Călin hohotea. Iar pe chipul lui Santamaria fulgii începeau să se topească. Parcă lăcrima şi spânzuratul.
– A murit foarte recent, concluzionă careva. Călin nu ştiu cine, căci ochii îi erau plini de lacrimi. “Ce tâmpit sunt. Fraier. Şi morţii mă umilesc”, îşi spuse.
– Ce ţi-e şi cu viaţa, i-a fost profesor, se ridică din grup altă voce.
Călin Bob arse acasă pormoneul în teracotă. N-a citit ultimele rânduri ale lui Santamaria. Nu s-a uitat la televizor şi-a dormit fără vise. Ninsoarea s-a oprit abia după o săptămână.
Alexandru Petria

Posted in blogger, blogosfera, literatura, proza | 2 Comments »

octombrie 5, 2009

Aniversarea (Jaful secolului)

Era o vară călduroasă ca oricare alta în Deania şi ei se întorceau de la un meci de fotbal. Jucau odată pe săptămână cu prietenii, vinerea, când închiriau terenul pentru două ore.
– Clau, băgăm o bere?, zise Sorin.
– Şi maşina cere carburant, se maimuţări Liviu, după care trase un fluierat puternic cu două două degete în gură.
– Nu mă dau în lături, spuse Claudiu.
– Creier de bibilică, Liviule, urgenţa la tine e transplantul de creier.
Liviu mai fluieră de două ori, dar Sorin nu-l auzi. Este lângă Iulia pe verandă şi fumează. Au casa în construcţie, ca şi vecinii. La vecinul din stânga, cum o iei spre magazinul lui Stratulat, muncitorii au terminat de repus lambriurile de plastic de sub streşini, care au căzut de vreo doi ani. În acea casă nu locuieşte nimeni, proprietarii fiind la muncă în Spania, vin doar în concedii ca să mai lucreze la ea, iar sub streşini şi-au făcut cuib perechi de porumbei. Iulia îi tot atrage atenţia că porumbeii s-au obişnuit să le vină pe veranda de la etaj, că vreau să-şi facă cuib acolo, că e-o mizerie.
– Pune-le otravă. Să scăpăm.
– Hai, Iulia…
Ajunseră la maşina lui Liviu, un Ford nu prea vechi şi albastru, pe o stradă perpendiculară cu terenul de fotbal.
– Dăm o tură până la Cluj să ne simţim bineeeee…, îşi termină cuvintele cu un urlet Liviu.
– Îhî.
– Îhî. Îhî. Asta poţi numai, Clau?, aruncă Sorin, după ce se tolăni pe scaunul de lângă şofer şi-şi aranjă între picioare o pungă în care avea 10 cutii de bere “Ursus”. Desfăcu trei. Cutiile goale le-au aruncat din mers. Pac-pac-pac-pac sunau pe asfalt în urma lor, mergeau cu geamurile lăsate, şi au deschis încă trei. După un râgâit care i-a lăsat fără glas pe Sorin şi Liviu, Claudiu a început să strige să se oprească maşina.
– Aruncă o bere, Sori. Cu “Ursusul” nedesfăcut în mână, Claudiu merse câţiva paşi înapoi de-a lungul unui şanţ.
– Urci cu noi?, a întrebat apoi o traseistă brunetă şi grasă.
– Mulţam, da-s gata pe azi, aştept să merg acasă, au auzit-o Liviu şi Sorin din maşina cu motorul oprit pe brunetă. Şi-l văzură pe Claudiu că-i întinde berea neîncepută. Şi-o urmăriră pe brunetă ştergându-şi spuma de la bere pe buze când Claudiu trânti portiera la urcare.
– I-a fost şi ei sete…, zise Claudiu.
– Transplantul, Clau, transplantul, nu putu să se abţină Sorin. Valabil îi şi la tine.
– Vroiam să vă cinstesc c-o muie.
– Cu mă-ta, Clau. Cu mă-taaaaa, imită Liviu un tenor.
Sorin n-a mai ţinut numărătoarea barurilor. Liviu credea că e al patrulea, Claudiu că e al şaselea. Nu ştiau unde şi-au lăsat maşina. Au ajuns în faţa unui cimitir de la ultimul bar, cu un taxi. Au sărit gardul şi şi-au desfăcut o sticlă de votcă lângă o criptă.
– Aici veneam în liceu, începu Sorin.
– Ţi-ai pus-o în cimitir?, se interesă Claudiu.
– Ce te miră, şi eu am desfundat fetele aşa, lăsă să-i scape Liviu şi bău îndelung din sticlă.
– Zece ani de atunci.
– Cum naiba au trecut zece ani, se miră Liviu.
– Chiar, zece, chiar, ţinu isonul şi Claudiu.
– Putem s-o luăm ca petrecerea de aniversare. Da, aniversarea, mormăi Sorin. Şi era iar pe veranda casei sale, la parter. Şi-şi termina ţigara. Era bucuros că porumbeii au plecat la o altă casă, că n-a fost nevoit să-i otrăvească.
– Oare fantomele fumează?, îl auzi pe Claudiu.
– Cum nu?! Când o să dai colţu, tu sigur că o să fumezi, i-o întoarse Liviu. Fumează, însă le dăunează nicotina şi gudronul.
Băură.
– Colegi şi prieteni întotdeauna, continuă Claudiu.
– Colegi şi prieteni, ziseră ceilalţi. Toţi trei îşi loviră zgomotos împreună palmele drepte.
– Clau, e vremea să te însori şi măria ta, zise Sorin.
– Nu fut după program, mulţam.
Liviu începu să plângă:
– Ne-am futut viaţa, futut. Futu-i.
– Hai s-o tăiem de aici, lansă Sorin. Claudiu sparte sticla goală de votcă de crucea unui inginer. Lui Liviu i se păru că inginerul se uită urât la ei din fotografia de pe cruce. L-a chemat Petrescu.
– Petrescule, tu nu mai fuţi. Iar noi suntem futuţi, sărăntoci.
– Banii nu greblează fericirea, spuse Sorin.
– Să am pitici, euroi…, strigă Liviu.
– Şi eu, vociferă şi Claudiu.
Au băut câte două beri într-o parcare pentru şoferi. Liviu urmărea cum tocmai oprea în faţa restaurantului un tir imens, cu cabină roşie. Şoferul, cam la 50 de ani, coborî cu greu. Îşi duse mâinile la şale şi încercă să se îndrepte. Se duse cu paşi înceţi spre un WC. Avea peste braţul stâng un prosop imprimat cu ancore. Vroia şi să se spele, probabil.
– Fundurile sus, şuieră Liviu şi dădu din braţe ca o găină după ce plătiră consumaţia.
Sorin s-a dezmeticit în cabina unui tir. Şi treptat şi-a adus aminte de şoferul cu dureri de şale şi de prosopul lui de pe mână, dar şoferul nu era nicăieri, maşina o conducea Liviu, şi Claudiu moţăia lângă el.
– Am furat tirul?!, bâigui Sorin.
– L-am rechiziţionat pentru binele poporului. Jaful secolului. Şi poporul suntem noi, strigă Liviu schimbând viteza.
– Eşti dement. Ne mănâncă puşcăria.
– Vindem marfa şi ne-am scos. Am cunoştinţe. Curg bănişorii, bâldâbâc.
– Bogaţi, deschise ochii şi Claudiu.
Au oprit tirul într-o pădure. La lumina unei lanterne găsită pe bord au desigilat şi deschis uşile de la spate.
– Suntem super, trilulilu, hop-hop, cântă Claudiu.
– Mamă, suspină Liviu. Luminează insistent încărcătura.
– Ei…, îi scapă lui Sorin.
– Oau…, hiii, nu tace Claudiu.
Lanterna a zăbovit mult pe încărcătură în noapte. Tirul era plin ochi cu prezervative.

Posted in Alexandru PETRIA, blogger, blogosfera, literatura, proza | 1 Comment »

septembrie 21, 2009

Inca un text in Ziarul de Duminica

Iata o alta proza pe care am publicat-o in acest supliment al Ziarului Financiar http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/foileton-primarul-maruntis-4904832/

Posted in Alexandru PETRIA, blogger, literatura, proza | 1 Comment »

septembrie 16, 2009

Haideţi la Literatura! Petria e gazdă generoasă

Este noul meu proiect. Vă aştept cu texte şi cu ce vreţi voi, fiindcă sunteţi deştepţi şi frumoşi. Ca mine, desigur. Lăsând gluma la o parte, trâmbiţaţi în stânga şi în dreapta de această treabă seioasă.
Aici e aici

http://literaturaromana.ning.com

Posted in alerta bloggeri, eveniment literar, literatura, poezie, proza | 4 Comments »

septembrie 8, 2009

Alegerea

Senatorul Dan Precup era ezitant şi asta era drama lui. Mereu i-a fost dificil să-şi asume deciziile, să aleagă, prefera să lase lucrurile să curgă, să-şi găsească malurile, punctele de oprire, şi să se supună lor. Se temea să nu greşească, blocat de o timiditate care i-a fost singura constantă a vieţii. A ajuns senator doar pentru că un fost elev recunoscător de-al său, primar apreciat, a primit o funcţie importantă în partid şi l-a pus pe lista pentru alegeri. Chiar şi voturile le-a primit mulţumită aceluiaşi fost elev, care a garantat pentru el. L-a purtat prin tot judeţul, pe fiecare stradă în Deania, pe unde a vrut şi n-a vrut, şi pretutindeni a vorbit mai mult fostul elev, primarul. Deşi nu s-au înţeles, Precup s-a mărginit să fie responsabil cu zâmbetele, de genul celor care lasă să se întrevadă că ştii multe şi poţi face la fel, ceea ce-i dădea o aură de mister şi respectabilitate. Şi cu strânsul mâinilor alegătorilor. Se străduia să le strângă ferm.
– Domnule Precup, peste un an, dacă o să fiţi ales, câte legi credeţi că o să iniţiaţi?, l-a întrebat un ziarist ce-i era cunoscut. Se găseau lângă o fântână arteziană şi au început să se strângă şi alţi ziarişti. Erau şi doi cu camere de luat vederi. Precup s-a simţit derutat câteva momente, apoi i-a cerut şefului său de campanie o pungă de plastic. Ţinând punga cu stânga, cu dreapta a început să le dea zeci de pixuri inscripţionate cu numele său fiecărui ziarist. Era atent dacă este filmat. Şi era.
– Cred că o să vă ajungă să le scrieţi, a spus şi a zâmbit.

* * *

Leonora i-a născut o fetiţă concepută după o partidă de sex în vestiarul sălii de sport. Nu-şi dădea seama dacă atunci şi-a iubit profesorul de geografie, termina liceul, însă a ajuns să-l iubească după ce i-a mai născut un băiat, după 4 ani. Lui Dan Precup i-a intrat în reflex să fie amabil cu ea, deşi nu odată ar fi dorit s-o plesnească. Îl deranja că Leonora era geloasă, nespus de geloasă, fiind atentă la cum se îmbracă, cu ce parfumuri se dă, când se dă, descusându-l de ce se dă mai mult, de ce ia cravata aia şi nu aialaltă, de ce cumpără des chiloţi când are atâţia nerupţi în sertarul de la comodă. Ca să scape de gura ei, s-a hotărât să nu-şi mai cumpere nimic. A ajuns să fie îmbrăcat de Leonora. Care s-a arătat încântată să-i procure sacouri, cămăşi, pantaloni, să-i aleagă dimineaţa cravata potrivită pentru mers la liceul unde era profesor de la absolvirea facultăţii, cu peste 20 de ani în urmă. Nu ştia cum se făcea că Leonora îi aducea întotdeauna sacouri care nu-l cuprindeau sau demodate, cămăşi cu un număr mai mare ori mai mic, doar le cumpăra din aceleaşi magazine ca şi ceilalţi colegi, dar niciodată n-a zis nimic. Aşa n-a spus nici în cei 4 ani când a fost şi consilier local, când singurele dăţi când a vorbit au fost când cerea să se întrerupă şedinţele pentru o pauză de-o ţigară, vota şi gata.
Ziua unei anumite inspecţii n-avea cum să nu-i rămână gravată în memorie. Stătea în cancelarie şold lângă şold cu Suzana, şi capetele aproape li se atingeau de cât erau de concentraţi asupra unei coli de hârtie. Inspectorul urma să participe la orele amândurora. Suzana avea cu 10 ani mai mult decât el şi era la al patrulea soţ.
– Nu ţi-e ruşine?, au auzit amândoi un urlet dinspre uşă. În câteva clipe, Suzana s-a trezit prinsă de păr şi izbită cu capul de masă. Precup a avut puterea doar să se dea puţin la o parte. Leonora şi Suzana se rostogoleau pe covor. Nu-şi găsea chibritele să-şi aprindă ţigara, mâinile îi tremurau, şi doar mai târziu îi trecu prin cap să le despartă pe cele două femei. În final, le-a despărţit Costică, profesorul de educaţie fizică, al cărui trening transpirat a apucat să-l vadă din spate, ca ultimă imagine înainte de-a se trezi întins pe covor şi cu faţa udată cu apă rece.
Procesul care a urmat a fost câştigat de Suzana. I-au plătit despăgubiri. Îndreptându-se spre bufetul Senatului, Dan Precup se miră cum de n-a publicat presa nimic de acest incident.
– Colega, eşti un noncomformist, s-a trezit apelat de senatorul Vrânceanu. Dă bine în ochii electoratului să nu fii spilcuit. Başca e şi economicos pe deasupra, nu?
Dan Precup şi-a privit sacoul şi pantofii cumpăraţi de Leonora. N-a răspuns. A cerut o cafea.

* * *

A cunoscut-o pe Mirela pe net de 6 luni. Discutau zilnic pe chat. Ea nu ştia cine este în realitate. Acum senatorul reciteşte textul unei conversaţii salvate pe calculator, înainte ca preşedintele de şedintă să supună la vot Legea Aviaţiei:
8:55 PM me: ce pacat ca stam departe
mirela: da; poate, intr-un fel, e bine
cel de sus ne protejeaza de ceva, ulterior, am fi regretat..el stie mai bine
me: de ce
mirela: sau, e un refugiu la mintii
noaste/mele..acum:)
8:56 PM ne-am complica, putin, vietile..cred..
nu stiu, doar zic..
nu conttest, insa , faptul, ca ar fi ceva deosebit
bazat pe sinceritatea goala-goluta:)
me: oricum, ma bucur ca te-am cunoscut
8:57 PM mirela: si eu
me: te sarut
tu nu?
mirela: si eu te sarut
ba da
chair fara retineri..
8:58 PM me: muntââ+
mult
mirela: nu, nu prea mult..
nu inca:)
me: de ce, ticaloaso
mirela: daca-s ticaloasa?:))
me: ihi
mirela: de-aia:)
hi hi:)
8:59 PM me: sic
te sarut
poti vorbi
mirela: :))
pot oricand vorbi
me: cum de
9:00 PM mirela: pot oricand vorbi?
in sensul de a transmite ..
sau..?
care-i ideea?
ne grabim:)
me: de-a transmite
mirela: pot dar nu o si fac..:(
9:01 PM me: cum
mirela: ?
me: cum te simti
mirela: psihic?
9:02 PM sau, fizic?
si, din care pct de vedere?
me: fizic
mirela: emotional?
me: al bolilor, emotional stiu
mirela: sau, al sanatatii..conjucturii familiale, al job-uluii..
dar, ce nu stii inca?
ce nu ti-a mspus?:)
me: mi-ai spus, dar imi ziceai de spate, ca te doare
mirela: nu-mi aminti
e o durere fizica permanenta
9:04 PM me: e asa rau
mirela: e cronica si e netratata, sau tratata dar cu indiferenta
imagineaza-ti ca statul meu pe scaun presupune chin
me: ai grija la misc bruste
mirela: statul in picioare- de asemenea, ba chair ma idureros
chiar si in pat trebuie sa-mi gasesc anumite pozitii
9:05 PM me: sedentarisnl nu face bine
mirela: stiu
o sa incerc safac exercitii de intindere a coloanei
pe
ntru a destinde spatiul dintre vertebre
me: bat in lemn, n-am baiuri
mirela: 🙂
sa n-ai
9:06 PM in zona lomara e deja un mic dromader:)
me: nu-mi place ideea ca suferi si nu-ti pot spune langa obraz 2 cuvinte
mirela: care ar fi?
🙂
me: te iubesc
9:07 PM mirela: multumesc din suflet
dar imi daruiesti mult prea mult
me: asta e
mirela: fata de ct ma simt in stare sa primesc sau sa daruiesc
me: acesta sunt
mirela: ma iubesti, neconditioant, cu tot ce-i bun si/sau rau?
me: da
mirela: sunt muta
9:08 PM crede-ma
me: de ce
mirela: mi-e greu sa cred
me: de ce
mirela: pur si simplu..
me: eplica
mirela: desi, si eu, pentru tine, nutresc sentimente neintelese de organism si de suflet..
9:09 PM chiar oftez mai tot timpul
me: …ce
mirela: dar refuz sa cred ca e ceva profund
me: de ce
eu asa simt
mirela: spunea, fiecare dintre noi, la un moment dat, ca suntem cerebrali
me: suntem
9:10 PM mirela: si eu, dar imi repet ca nu e decat un sentiment..nedefinit
oare, ma mint?
me: dar cred ca cerebralitatea se poate impleti cu carnea
da, cred ca te minti
9:11 PM si te alinti
mirela: ..:(:)
de alintat, nu cred..
me: te pisicesti
mirela: amagesc, eventual:)
nu
me: nu
9:12 PM mirela: deja se revolta eul tau interior?
de aceea taci
e ca si cum m-ai privi
fiind langa tine
me: in ce sens
mirela: si ma sfredelesti cu privirea
sa ma determini sa recunosc
me: da
mirela: ca mint sau ma mint:)
9:13 PM me: cam asa
mirela: 😛
adevaru le ca ma eschivez, cred, putin
e o protectie sau autoprotectie
cred..
9:14 PM me: sau o chestie tipic feminina. de cochetarie
mirela: consideri ca m-ar caracteriza?
me: nu deloc
mirela: asa cred si eu
me: dar iti place oleaca
mirela: dar poate as fi sau chair sunt subiectiva
am spus, fara rezerve, ca incep sa ma obisnuiesc cu prezenta ta
si nu numai
me: si eu
mirela: dar ca te iubesc, chair nu indraznesc
si n ucred ca-i vrea sa te mint
sau saspun dedragu lde-aspune
😉
me: nu
mirela: ok
9:16 PM me: ok
mirela: oftez, tu?
me: te sarut
mirela: te arut si eu
Precup avea şi alte discuţii salvate. Destule pornografice.

* * *

Colegii din partid au început să comenteze pe seama lui în şedinţele cu uşile închise. I se reproşa lipsa de implicare în redactarea anumitor legi dorite. Că este moale. Unul i-a aruncat pe şleau că freacă menta pe banii contribuabililor. Dan Precup nu încerca să se apere. Leonora, când revenea la sfârşit de săptămână, îi arăta noi sacouri care nu i se potriveau. Iar Mirela îl presa să se întâlnească. Îi aflase identitatea, habar n-avea de unde. S-a trezit şi un ziarist să-i trimită, prin curier, unul dintre pixurile dăruite în campania electorală, lângă fântâna arteziana, însoţit de textul- “Scrieţi dumneavoastră ce aţi făcut, că eu, unul, n-am subiecte”. Fostul elev nu-i răspundea la telefon decât rar.

* * *

S-a trezit la 5 dimineaţa, ca niciodată. De pe acum îşi imagina gustul eliberării. A stat sub duş peste o jumătate de oră. Ştergându-se, a strâmbat involuntar din nas când a văzut scrumiera plină cu mucuri de pe birou, şi şi-a tras ciorapii galbeni pe picioare. Fumase enorm până seara târziu, s-a decis. A deschis geamul şi a stat gol în aerul rece. Nu realiza că s-ar putea să fie văzut din blocul alăturat. Îl învăluia tristeţea şi brusc a simţit şi că are pastă de dinţi în gură. A vrut să se spele pe dinţi şi-a uitat. Urma să-i bată la uşă şoferul.
Alexandru Petria

Posted in Alexandru PETRIA, literatura, politica, proza, sex senatori | 3 Comments »

august 31, 2009

Am câştigat premiul pentru proză la Concursul naţional de literatură “Pavel Dan”

Dragi prieteni, oho-ho-ho…!, am să vă dau o veste mişto: am câştigat premiul special pentru proză la Concursul naţional de literatură “Pavel Dan”, ediţia a XIX- a, care a avut loc la Turda, împreună un tip talentat din Târgu Mureş cu care n-am reuşit să schimb decât două cuvinte datorită unui suprarealist, Lucian Chişu. Au fost încă două premii speciale, pentru eseuri- premianţii n-au venit la decernare. Şi ceva diplome de consolare, mă rog, însă nu vă plictisesc… Concurenţi- din toată ţara, dar asta e… noi am fost aleşi. Din cauza crizei, după cum mi-a spus preşedintele juriului, criticul clujean Petru Poantă, lista premianţilor a fost scurtă rău şi oarecum excentrică, fără aşezarea ca pe podium, clasică, cu locurile I- II- III. Despre valoarea bănească a premiului, nu mă întrebaţi. Sunt pudic…
Evenimentul s-a petrecut în ultima sâmbătă a lunii august. Fireşte că 2009.

Vedeţi şi cele şase proze scurte cu care am concurat:

Filatelista

Cu nişte ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deşi anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristeţea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară şi un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebeşte şi o înşiruire de cuvinte, fie şi armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate cât un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soţul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiţi lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Şi pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtăşit adevăruri fundamentale, fără de care viaţa n-ar fi avut sens. Punea pasiune şi în felul în care ţinea indicatorul pentru hartă între degete ori bucăţica de cretă, dezinvolt, însufleţind obiectele, mişcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizaţi. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de faţă, au început să discute despre suferinţa arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariţia lui Dezideriu îi va ruina existenţa. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalţi colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina ştia că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată aşa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoştea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuţilor decât să se destăinuiască, să-şi devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, îşi zicea, şi, în al doilea rând, o recunoaştere a compromisului din anii cu Dezideriu. A ştiut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligaţie, ca o fişă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinţii lor, acceptat fără împotrivire. De ea şi Dezideriu. A jucat molâu cu soţul faza orgasmul. Era conştientă că tristeţea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase şi umilinţei ce-o avea de înghiţit ca părăsită de soţ la 38 de ani.
Corina îşi petrecea timpul liber, şi-o întorcea să aibă cât mai puţin- se îngropa în proiecte la birou, citind şi îngrijindu-şi colecţia de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poştale, grupate pe ţări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micşorau constant, până nu rămânea nimic din ele, şi tristeţea o însoţea tot mai mult ca o maşină pe care şoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, şi Corina admira timbrele cu lupa, şi adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în fund pe perna patului, cu ochelarii cu şnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, şi doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detaşată. Femei biciuiau bărbaţi, îi ţineau în cuşti. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Şi-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloţii albaştri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deşi golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simţit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii şi-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecţia sa la o expoziţie filatelică internaţională din Bucureşti. Sâmbetele dimineaţa se întâlnea cu alţi pasionaţi şi făceau schimburi. Discutau ore lungi despre rarităţile filatelice, despre noile serii lansate, despre preţurile anumitor mărci poştale.
– Se întâmplă cu tine, nu ştiu… Eşti parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
– Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălţară, dar ea nu intră în detalii.
– O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, şi l-a pălmuit, şi l-a sărutat, şi l-a regulat, bărbosul inginer Laurenţiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, îşi mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că păşea pe valuri de bărbaţi, ca valurile mării, o mare doar pentru ea. Şi ei gemeau. Se trezea mulţumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda şi ruja minuţios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată ţara, Corina a turnat ulei în tigaia de inox. A aşteptat să se încingă şi, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuţitul însângerat din pungă l-a aruncat în coşul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper şi sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duş. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurenţiu l-a îngropat protopopul Teofil.

În porumbar

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să fie ca praful sub o cârpă de şters pe jos. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Răzbunarea

S-a învârtit de-o amendă de 350 de lei pentru o cauză asupra căreia n-o să insist, de-a trânta, oricum. De la primărie. Dacă în primele secunde Alin Popan a simţit că i se înroşeşte şi vârful nasului, aşa i se întâmpla, curios, la mare supărare, treptat s-a calmat, a băut un pahar cu apă minerală rece. Nu era supărat pentru bani, îl durea la zece metri de cot paguba, avea bani, însă-l chinuia ca un burghiu în carne ingratitudinea primarului Soreanu. Pe care l-a sprijinit întotdeauna. Popan era consilier judeţean. Nu era coleg de partid cu primarul, erau din partide care de multe ori au dus lupte aprige între ele, dar asta nu l-a împiedicat să-i pompeze fonduri lui Soreanu în campaniile electorale, ba şi pentru protocoale lungi şi dese, precum cozile la carne de pe vremea comunismului. Îşi permitea cu prospera sa firmă de construcţii. Fără doar şi poate, o mână spăla pe cealalta, dar acum mâna lui Soreanu i-a dat peste a lui Popan în văzul lumii. Ceea ce n-avea cum să rămână fără contrareacţie, altfel tăcerea consilierului ar fi fost privită ca un semn de slăbiciune, o cedare. Încerca să descifreze ce se afla în spatele amenzii, îşi suprasolicita memoria ca să-şi dea seama dacă l-a călcat cumva pe bătătură pe primar, dacă avea vreo vină în afara celei oficiale, pentru care altcândva era imun, cum altfel, doar nu era din gloată. Nu şi nu. Nu realiza greşeala şi începu să i se contureze concluzia că Soreanu vrea bani mai mulţi, doar în trei luni începea campania electorală prezidenţială, iar primarul era un intim al preşedintelui şi vroia să-i obţină cât mai multe voturi din Deania şi împrejurimi.
– Abţigui-i-aş amigdalele de guşter, zise.
– Adică… şefu’…?, bâigui Florin, mâna lui dreaptă. Nu era la curent cu evenimentul.
– Adică-ţi convine? E logic? Să mă amendeze Soreanu…?! Şi-a început să-i povestească, până ochii lui Florin s-au mărit ca roata furtunului de la hidrant.
– Sunt sigur c-o să-l puneţi cu botul pe labe, şefu’.
Florin a ieşit până-n secretariat şi s-a întors cu două cafele. Nu i-a cerut Popan, însă el îi ştia tabieturile de 10 ani, de când lucrau împreună. Secretara a plecat de cîteva ore, erau singuri în clădirea firmei.
Următoarele zile, Florin a luat la rând băncile şi magazinele din oraş şi, când a terminat, a văzut că s-a ales cu bătături la picioare. Totuşi, era satisfăcut. Când s-a urcat în maşină cu Popan ca să meargă la primărie, nu reuşea să-şi ascundă emoţia. A anunţat câţiva ziarişti că o să se întâmple ceva interesant şi le-a spus unde. La intrarea în curtea primăriei, văzu că ziariştii au sosit. Parcă automobilul şi din portbajaj scoase un sac de pânză greu. Împreună cu ziariştii, cei doi s-au îndreptat spre caserie. Florin transpira cu sacul în mâini. Ziariştii şi-au pregătit aparatele de fotografiat şi ele au început să bâzâie când funcţionarul de la ghişeu, cu gura rămasă întredeschisă, a început să scoată din sac monede de 1 ban. Erau 35.000 de monede, pe care Florin le-a adunat de unde a putut, cu chiu, cu vai, cu bătături- 350 de lei, amenda. Lumea a început să se adune nedumerită. Cei care mai vroiau să plătească dări la ghişeu au început să vocifereze. O ziaristă a început să râdă. Râzând, l-a sunat pe Soreanu să-i ceară o declaraţie. Iar Soreanu a ajuns la caserie în câteva minute, cu pete vinete pe faţă. Funcţionarul a numărat până la terminarea programului monede, printre înjurăturile şi hohotele celor stânşi în încăpere. Popan doar zâmbea, avea chef de-o ţigară. Însă acolo fumatul era interzis. Şi nu vroia să iasă. Ca să nu piardă nimic. Soreanu era tot mai vânăt. Funcţionarul avea să numere şi mâine. Astfel s-a ales primarul cu porecla Mărunţiş.

Frumoasa economistă

Nu putea să fie el însuşi printre ochii curioşi ai prietenilor şi vecinilor. Avea sentimentul cenzurii, îşi supraveghea fiecare mişcare ca să dea bine, să nu ridice la suprafaţa zilelor comentarii maliţioase. Nu că s-ar fi temut neapărat de gura lumii. Îi contracta dureros stomacul însă ca apropiaţii să-i cunoască adevăratele gânduri, natura secretă, vulnerabilitatea. Un vis îi chinuia revenind obsesiv. Era prefăcut într-o broască, mare, verde. Nişte inşi fără chip i-au introdus un pai în fund şi au lăsat-o să plutească umflată pe râu, lângă mal. Se ridica şi cobora pe valurile provocate de pietrele care cădeau în jur, el, broasca, nu putea decât să privească. Încercau să-l lovească. Mai-mai îl loveau. Se trezea totdeauna strigând înspăimântător pe cearceaful ud, cu Teodora întoarsă cu spatele spre el.
-Iar? Ce te frământă?, zise ea încă somnoroasă, frecându-şi nasul.
Ca totdeauna, îi spuse o minciună, tivită cu amănunte ultrarealiste. Până chiar şi lui îi venea s-o creadă, confundând-o cu realitatea, dacă recădea în somn şi la trezire era întrebat iar despre coşmarul avut. Dar nu prea era întrebat, Teodora se mulţumea cu ea însăşi, era curioasă doar în legătură cu ea, una dintre cele mai frumoase femei din oraş, dacă nu cea mai frumoasă. Accidentalele întrebări erau doar o amabilitate, cum era întregul lor mariaj- un zaţ de amabilităţi. Nu erau lipsiţi de imaginaţie, Teodora venea ca o excepţie la truismul că economiştii n-au imaginaţie, avea, oho!, nonconformistă în vestimentaţie şi în relaţiile sociale, iar Luca era inginer şi picta în timpul liber. Amabilitatea era o crustă pentru căsnicia lor. Dacă înainte frecventau aceleaşi cercuri, acum fiecare îşi avea prietenii săi, erau atomizaţi, se îngrijeau să-şi lase cheia de la uşa casei sub ghiveciul cu ficuşi de pe terasă, să nu rămână careva afară, nu şi-au mai făcut înc-o cheie, deşi şi-au propus-o demult, nu ştiau nici ei exact de ce. Nu se întrebau unde merg, când revin. Dar noaptea dormeau împreună. Teodora îl muncea pe Luca în fiecare noapte, de mai multe ori, niciodată relaxată, cu îndârjire, căutând cu disperare o stare pe care n-o găsea.
Luca bănuia că are şi amanţi. Şi nu puţini. A preferat să tacă atâta timp cât lucrurile au decurs cu fereală, fără să alimenteze bârfele în oraş. O mai iubea sau credea c-o mai iubea, dacă nu era doar obişnuinţa. Trăgea o linie de demarcaţie între dragoste şi sexualitate, nu le confunda. Sau încerca măcar. În felul ei, cu combustia ei de neîmpăcat, şi Teodora îl iubea, folosea amanţii doar pentru stoarcerea sevei lor, considerându-i cu o treaptă deasupra penisurilor artificiale. Dacă n-ar fi avut amanţi, Teodora, se gândea Luca, şi nu exagera defel, ar fi fost o problemă dramatică. Se simţea epuizat, exasperat. Totodată, o compătimea, ştiind-o bolnavă, în mintea sa, fără ca ea să aibă habar, deoarece era sigur că asta ar fi declanşat furia ei devastatoare. Nici nu îndrăznea să-şi imagineze să-i spună să meargă la un medic, prevedea reacţia ei. Ar fi fost de neconceput pentru Teodora.
Dar compătimirea şi toate cele s-au rupt când a aflat că Teodora a acceptat să fie făcută poştă de trei tineri sub 20 de ani, nişte mucoşi care au fotografiat-o făcând sex şi au postat pozele pe internet, ca pe nişte mostre de bravură. Văzând fotografiile, un e-mail anonim l-a atenţionat despre existenţa lor, Luca a avut sentimentul că este scalpat, ca în cărţile despre pieile roşii pe care le-a citit în adolescenţă. Iar noaptea, când iar s-a visat transformat în broască, s-a trezit după ce-a fost izbit de-o piatră tăioasă care a făcut să i se împrăştie pe apă măruntaiele. A strigat şi-a lovit-o pe Teodora. A prins-o de păr şi a lovit-o până a simţit că transpiraţia rece de pe spinare îi dispare şi că muşchii s-au încălzit şi au început să-l doară. În săptămâna aceea Teodora a umblat cu ochelari de soare şi la serviciu, deşi era un martie cam noros. A mai bătut-o odată când a surprins-o cu un bărbat în cameră. Tocmai îşi trăgea pe ea sutienul şi chiloţii albi. Atunci s-a decis Luca să plece de acasă, nu înainte de-a fi amendat de poliţiştii pe care i-a chemat Teodora în ajutor. Navigând pe net, apoi, a dat peste un text care se potrivea şi în cazul lui. Nu mai vroia nici să audă de frumoasa economistă, vroia cu disperare să se răzbune, s-o umilească, să scape cât mai puţin şifonat din scandalul care deja i-a prins ca-ntr-un carusel pe oamenii din oraş, să divorţeze grabnic. Contestarea amenzii primite de la poliţişti era primul pas. Prima mişcare pe eşafodajul umilirii Teodorei. Cu textul de pe net sub ochi, şi în ochi cu o lucire răutăcioasă, adaptând, a început să redacteze propria contestare a amenzii. A schimbat doar câteva cuvinte:

“Domnule Preşedinte,

Subsemnatul Ostoian Luca formulez următoarea

PLÂNGERE

Împotriva Procesului verbal 3112/4.05.2009 întocmit de Poliţia Deania, proces verbal pe care îl consider nelegal şi netemeinic, din următoarele

MOTIVE:

În fapt, în data de 4.05.2009 am intrat în locuinţa noastră de pe str. Izvoare nr. 8, unde am stat împreună cu soţia mea, Ostoian Teodora, până la despărţirea în fapt de aceasta.
Soţia mea este economistă şi fotomodel porno talentat pe internet şi am avut domiciliul comun la adresa de mai sus, până am părăsit-o pe motiv că nu mai face faţă cerinţelor căsniciei.
Înainte de a mă căsători am aflat de la diferite persoane că viitoarea mea soţie este bolnavă de o boală numită nimfomanie despre care nu ştiam în ce constă. După căsătorie am aflat, dar deja era prea târziu şi nu am putut scăpa decât cu fuga.
Intrând în locuinţa noastră, la data întocmirii procesului verbal pe care-l contest, mi-am surprins soţia (de care nu sunt încă divorţat) tratându-şi intens boala cu nimitul Petru Stoian, din oraşul nostru.
Ştiind din propria experienţă ce soartă îl aşteaptă pe bietul om, nu m-am putut stăpâni şi am încercat să-l mângâi în semn de profundă compasiune. Acesta nu a înţeles intenţia mea paşnică şi m-a lovit cu un pantof în cap. Nervos, i-am dat căteva soţiei mele.
Sunt un om paşnic, dar reacţia mea a fost datorată emoţiilor puternice cauzate de situaţia în care mi-am găsit soţia, în timpul tratamentului. Poliţiştii m-au amendat cu 500 de lei după ce au fost chemaţi de soţie, pe motiv că aş fi provocat scandal, deşi cred că ea a provocat scandal înainte, în timpul tratamentului intensiv pe care i l-a aplicat numitul Petru Stoian. Consider că sunt nevinovat şi că am avut cea mai firească reacţie pe care o poate avea un bărbat din România care îşi surprinde nevasta cu alt bărbat în pat.
Consider că sunt întrunite 3 elemente care, conform art. 11 din O.G. nr. 2/2001 înlătură caracterul contravenţional al faptei:
– legitima apărare (am fost atacat cu un pantof);
– starea de necesitate (era absolut necesar ca femeia aceasta să primească o corecţie);
– constrângerea morală (tradiţiile româneşti m-au constrâns să-mi apăr onoarea, deşi eu nu urmăream aşa ceva).
În ce priveşte scandalul, tot tradiţiile româneşti au consacrat faptul că, aici, apărarea onoarei nu se poate face fără strigături, cum se pot face anumite tratamente, ca ale soţiei mele.
Faţă de cele de mai sus vă rog să-mi admiteţi plângerea şi să anulaţi procesul verbal contestat. În subsidiar solicit înlocuirea amenzii cu un avertisment, sancţiune care cred că mi se potriveşte mai bine, fiindcă, dacă eram avertizat din timp, nu mă mai însuram şi nu ajungeam să fiu amendat.”

“Corul vânătorilor”

Înainte-i ziceau ţigan, acum nu-i zic nici rom. A trecut totodată de la “mă” la “domnule”. A dat corectitudinea politică peste Deania, ne-am europenizat, cică, americanizat, tembelizat-rafinat, mda. La ţâţa ipocriziei se stă la rând cu îmbrânceli, nu daţi multă, să ajungă la cât mai mulţi. Marin Ciurar n-avea alternativă decât să ajungă “domn”, rom n-avea curajul să-i mai spună nimeni, cu averea pe care a reuşit să şi-o adune, barând ca şi castorii oportunităţile economiei de piaţă, perseverent şi cu scupulele aruncate la coş. Avea o fabrică de brânzeturi, două hoteluri, case şi apartamente, un parc de maşini.
Îndesat, către 40 de ani, când se spăla dimineaţa pe dinţi, Ciurar obişnuia să cânte arii din opere. “Nu-s un tip important?”, arăta cu degetul spre oglinda cu rame aurite, ca un personaj de film. “Îs…”, primea răspunsul din gâtul său. Se îngrijea să ţină încuiată uşa de la baie în timpul toaletei matinale. O dată a dat Mariana peste el şi a început să râdă auzindu-i interogaţia. “Sigur că eşti, ursuleţ, eşti important.”, i-a hohotit ea în nas, aranjându-şi cordonul de la capotul albastru. S-a căsătorit cu Mariana de vreo 7 ani şi era cu certitudinea betonificată că l-a luat doar pentru bani, ea- fiică de ingineri. O iubea totuşi, era un punct incandescent de sudură lângă ea. Ciurar nu vroia să-şi aducă aminte de vremea când învârtea covrigul, şofer pe camion, umbla doar la costum. Când se aşeza, era atent ca partea din spate a sacoului să-i fie sub şezut, să-i stea ca turnat, fără cute. Treptat, a început să-i displacă să fie contrazis. Şi fiindcă era om de afaceri, şi-a cumpărat şi-o diplomă universitară. Era primul din neamul său cu o aşa patalama. Mama lui a început să plângă când i-a citit de pe bucata colorată de hârtie că este licenţiat în drept. Când se culca în pat cu Mariana, o dată pe săptămână, ar fi vrut mai des, dar ea nu şi nu, vroia să-şi ia revanşa prin sex pentru umilinţele îndurate. Îi venea câteodată s-o strângă de gât. Îndeosebi când nevasta-i blondă spunea- “Doar atât? Gata, puişor? Atunci… hai la nani cu mami.” Iar aceste propoziţii se repetau cu insistenţă.
Ciurar sponsoriza biserici şi mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegaţie sau la vânătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-şi facă noi relaţii utile. Şi-a cumpărat puşti, ogari. Deşi nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afacerişti, magistraţi, poliţişti, ziarişti. Se prefăcea că bea şi-i urmărea cum îi apucă limbuţia, cum devin alţi oameni după creşterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă îşi nota picanteriile compromiţătoare. Atent. Nu ştia când o să-i fie de folos. Pe fişe, după nume. Cu anii, şi-a strâns suficiente informaţii care să poată ruina carierele unor sus-puşi din regiune. La un moment dat, i-a trecut prin cap să candideze ca primar. Era înainte de alegeri. Un ceva care i se ridica din rărunchi îi spunea că l-ar spulbera pe Soreanu, primarul în funcţie. N-a durat mult până s-a hotărât. Şefului partidului celui mai bine cotat în sondaje, şi el vânător, i-a pasat un fişic de lei şi i-a reamintit într-o doară cum s-a ales cu-o mândreţe de blenoragie de la o curvă, prestatoare de care soţia insului n-avea habar, aşa că toată treaba a mers ca marmelada pe pâine. A fost desemnat oficial candidat. A început să i se pară că-şi iroseşte de pomană caloriile dacă răspunde la saluturi. Înclina doar din cap. La fondurile pentru campanie nu s-a zgârcit. Era decis să cumpere tot ce se putea. Şi-a întocmit o listă cu potrivnicii pe faţă. O ţinea în buzunarul de la pantaloni, lângă cheile de la jeep şi unghieră. Unii dintre ei se regăseau în fişele sale, aşa că stătea liniştit. O să-i rezolve repejor. Se felicita în gând că a participat la partide de vânătoare. Cu mintea la asta, şi-a pus ca sonerie pe telefonul mobil “Corul vânătorilor”.
Mai erau 3 săptămâni până la începerea oficială a campaniei electorale. Îşi curăţa puşca. Se uita la ea cu jind. Era perioada de prohibiţie. Se vedea vânând. Microbul vânătorii s-a insinuat şi în el, pe nesimţite, a conştientizat. Era ca alcoolicul care vrea băutură şi are în faţă un restaurant închis, cu un ditamai lacăt pe uşă. Şi-ntr-o dimineaţă a plecat în trombă cu jeepul. Pietricele aruncate de roţile maşinii au lovit un tomberon cu gunoi. În Stejarul, a oprit lângă o pădure tăiată în două de un pârâu. A aşteptat lângă apă. Puţin. Au apărut câteva. A tras un singur foc spre grup. Dacă i-ar fi povestit cineva ce s-a întâmplat, că altcineva a păţit-o, l-ar fi trimis la plimbare ca pe-un mincinos ordinar. Glonţul a trecut printr-o căprioară şi s-a oprit într-un cerb. Acesta a mai sărit peste câteva tufişuri şi a căzut, la două duzini de metri de căprioară. Dădea convulsiv din picioare. Apoi s-a liniştit. Nici căprioara nu mai sufla. I-a fost greu să care corpurile până la jeep împreună cu Todor, un pădurar din Stejarul ce-i era îndatorat.
Pe Todor l-a lăsat acasă. Nu era ora 11 şi se îndrepta spre Deania. Fredona o arie cu geamul de la portieră deschis. Un muţumache de pluş şi două cruciuliţe i se legănau pe oglinda retrovizoare. A frânat când a ajuns lângă un convoi lung de maşini.
– Ce-i?, a strigat către şoferul din faţă, un medic pe care-l cunoştea vag.
– Unii s-au dus să braconeze la Cetăţuie şi-i un filtru al poliţiei. Au fost anunţaţi prin 112. Controlează maşinile.
Cetăţuie era al treilea sat de la Stejarul. Medicul i-a spus şi pe cine suspectează poliţiştii. Îi ştia. A fost la vânătoare cu ei. Un profesor şi un tehnician veterinar. S-a relaxat.
– Nişte ameţiţi… Nu-s meseriaşi, i-a mai zis medicului. Şi şi-a aprins o ţigară. I-a zărit şi pe poliţiştii cu filtrul de control. Erau doi abonaţi la el la ciolhanuri. Când a ajuns în dreptul lor, i-a salutat. L-au salutat. Cam distant, i s-a părut. Nici o secundă nu s-a gândit că o să-i controleze maşina. L-au invitat să coboare şi să deschidă în spate. Nu-i venea să creadă, aerul îi intra în plămâni ca vata. A ridicat capota. Se sufoca. Tocmai cu el… Cu el, nerecunoscătorii… Acum, când era aproape să fie ales primar.
Vestea prinderii lui Ciurar s-a răspândit în Deania ca uleiul deasupra apei. Câteva ore a dat declaraţii poliţiştilor şi procurorilor. Cunoscuţii au început să-l sune. Măcar nu i-au luat telefonul. “Corul vânătorilor” a răsunat şi a răsunat printre procurori şi poliţişti. Până la exasperare. Cele mai multe apeluri le-a primit de la Mariana. “E îngrijorată că-i moare sluga?!”, şi-a zis.
A doua zi s-a anunţat că Marin Ciurar se retrage din politică.

Drumul spre mănăstire

Floarea şi Maria sunt surori, în pragul a 70 de ani. Văduve. Trăiesc împreună în Stejarul, într-o clădire neterminată care ar putea găzdui lejer o pensiune. A lucrat la ea o viaţă soţul Mariei şi, ca să fim mai riguroşi, sutele de stupi de care s-a îngrijit. Teodor a obţinut banii pentru ciment, cărămizi şi restul necesarului de pe vânzarea mierii albinelor, a fagurilor. După moartea subită a lui Teodor, Maria şi-a chemat sora ca să locuiască laolaltă, şi casa a rămas nefinisată, n-o trăgea aţa să mai schimbe nimic, să cheme un tinichigiu să repare un burlan, ceva. Nici una n-a avut copii. Minus lipsa urmaşilor şi că erau surori, una era grasă, alta slabă, una gureşă, cealaltă tăcută, aveau în comun bigotismul şi aceleaşi boli de inimă. De vreun an, s-a obişnuit în curtea lor o fată din vecini, Puia, şi ele cu ea. Puia tocmai şi-a sărbătorit majoratul. E un fel de-a spune, căci n-a fost sărbătoare când a împlinit 18 ani, doar un tort pe care i l-au comandat Maria şi Floarea a stat pe masă. Dormea adesea la surori, unde se simţea mai în regulă decât acasă, lângă cei 6 fraţi. Părinţii n-aveau cum să obiecteze, fiind mai mereu beţi şi duşi geografia ştie unde.
De dimineaţa devreme, cele trei mai că s-au învineţit ciocnindu-se prin camere, căutîndu-şi hainele de sărbătoare printre rugăciuni şi mătănii, unde sunt pantofii ăia negri cumpăraţi în Deania, unde?, unde ciorapii?, şi-au pregătit merinde, sunt destule plăcintele, şniţelele?, erau Rusaliile şi hranul mănăstirii din Dunga, unde şi-au pus în cap să ajungă. Până în Deania le-a luat un vecin cu maşina, iar pentru restul de 20 de km s-au gândit să meargă cu autobuzul. Când au coborât din Fiatul cunoştinţei, au simţit căldura cum curge pe ele, soarele era ca o gravidă născând, şi-o adiere răcoroasă prin arşiţa umedă se răsucea doar din interiorul unui magazin alimentar, de la doi paşi. Au intrat şi-au cerut îngheţată.
– Aţi votat pentru europarlamentare?, le-a chestionat vânzătoarea.
– Nu. Şi n-avem de gând, a întors-o Floarea pentru toate.
Până la sosirea autobuzului mai aveau o oră. Maria şi Floarea şedeau pe o bancă, la umbra anemică a unui panou publicitar. Citeau cărţulii de rugăciuni şi transpirau grupa mare. Puia n-avea astâmpăr şi urmărea câte-un om pătrunzând într-o şcoală, unde era amenajată o secţie de votare, şi-i invidia. Îşi imagina că acolo trebuie să fie răcoare. Dorea să stea măcar câteva minute în răcoare. Îşi aduse aminte că la aceste alegeri puteau să voteze în orice localitate. Şi-şi spuse că merită să voteze ca să scape de căldură. Le convinse repede şi pe cele două surori.
Şi-au dat unui bărbat cărţile de identitate. Acesta s-a uitat bănuitor la ele, s-a retras lângă un geam şi, cu voce înceată, a vorbit la telefon. Le-a trecut pe listele suplimentare, nu înainte să le întrebe cum de n-au votat în Stejarul şi ce le-a împins să bată atâta cale când nu e nici o manifestare deosebită în oraş. Au intrat în cabine. Şi-ai introdus buletinele împăturite în urnă. Când a terminat şi Maria, a pătruns pe uşă un tip transpirat şi agitat.
– Nu vă e ruşine, ce căutaţi aici la vot, v-au adus cu autobuzele ca să furaţi voturi?, au auzit cele trei, nedumerite. Doar după câteva clipe au realizat că agitatul le vorbeşte lor.
– Să vină jandarmii! Infractoarelor…, a mai strigat transpiratul, despre care au aflat pe urmă că este primarul Deaniei.
O maşină a jandarmilor şi una a poliţiei au oprit lângă secţia de votare. Şi le-au băgat în corzile întrebărilor. Floarea, Maria şi Puia răspundeau şi răspundeau până toţi s-au convins că e o neînţelegere. Au recunoscut că au votat din cauza căldurii. Un poliţist cu mustaţă s-a pornit după un pahar cu apă pentru Floarea, pe care-o durea inima de sperietură. El le-a mai povestit amabil că, în toată ţara, partidele se tem de falsificarea alegerilor, că se vorbeşte de maşini cu oameni plimbaţi ca să voteze de mai multe ori. Prima care a început să-l blesteme pe primar a fost Maria. Glasurile celorlalte două, şi al Mariei, i-au determinat pe jandarmi şi poliţişti să privească în pământ sau pe zidurile şcolii. Primarul parcă s-a volatilizat instantaneu. Nici nu şi-au dat seama când a plecat transpiratul. Şi blestemele parcă au risipit răcoarea din sala de clasă.
S-au aşezat iar pe bancă. Acum şi Puia. S-au sfătuit cu frunţile plecate, până l-au zărit pe vecinul cu Fiatul cum trece pe drum. Şi-au vânturat mâinile. Omul a oprit. Se reîntorceau la Stejarul.
Alexandru Petria

Posted in literatura, premiu literar petria, proza | 22 Comments »

iulie 16, 2009

Casa de la televizor

Floriana n-avea linişte că a ajuns să-i fie vândută casa părintească. Nu-şi înţelegea fratele, de ce s-a grăbit s-o vândă la moartea tatălui. Claudiu nu era strâmtorat financiar şi a dat-o pe-un preţ de nimic, de parcă ar fi vrut să scape cât mai repede de ea. Cu mult timp în urmă, Floriana şi Claudiu s-au înţeles ca proprietatea părinţilor să rămână celui care o să se îngrijească de aceştia la bătrâneţe. Pe atunci Floriana se pregătea să plece în străinătate. Chiar a şi stat 7 ani în Franţa, după care a revenit în Deania. Nu s-a acomodat la Lyon. Îi lipsea probabil şi lumea literară românească, discuţiile cu colegii scriitori sau participarea la vernisajele de pictură. Floriana iubea în aceeaşi măsură poezia şi pictura. Şi dacă în privinţa primeia era oarecum satisfăcută, publicase trei volume de versuri, primite entuziast de către critici, în ceea ce priveşte pictura avea sentimente de neîmplinire şi regret. Îi părea rău că a abandonat şevaletul la puţin după 20 de ani, deşi prietenii i-au spus să continue. Iar acum credea că e prea târziu să se reapuce.
Casa părinţilor n-a fost cine ştie ce. Nici mare, nici mică, fără o arhitectură ieşită din comun, banală, însă extraordinară pentru Floriana fiindcă acolo s-a născut, între zidurile ei, nu la spital. Din casa aceea a mers la şcoală, în camerele ei şi-a dus să-i prezinte părinţilor pe cei doi bărbaţi pe care i-a iubit şi care au cerut-o de soţie. Primul soţ i-a murit, al doilea a părăsit-o. Floriana i-a reproşat lui Claudiu că s-a grăbit cu vânzarea. S-au certat groaznic, apoi nu şi-au mai vorbit ca altădată. Între fraţi a rămas doar politeţea, schimburile de fraze standard şi, de fapt, au cam început să se evite.
Când Floriana a văzut că în casa părinţilor s-au mutat nişte beţivi, care au tăiat nucii din curte, ca să vândă lemnul, şi au scos via veche de zeci de ani ca să schimbe barele de fier ce-o susţinea pe palincă, pe lângă supărare şi-a făcut loc în mintea ei dorinţa de-a cumpăra casa dacă o să se ivească ocazia. A început să adune bani, deşi numai uşor nu-i era, fiindcă mai avea rate de plătit pentru apartamentul cu trei camere în care locuia.
Într-o seară, Floriana bea o cafea la “Lemnul Verde” cu Adina, o prozatoare care scria ca un bărbat. Avea bănuiala că e lesbiană. Zigzagând printre ale scrisului, au vorbit şi despre casele memoriale ale scriitorilor.
– Noi o să avem apartamente de bloc memoriale, i-a scăpat Adinei, jumătate în glumă, jumătate în serios.
– O să ne pună plăcuţe pe ziduri, ca la firme, a zis şi Floriana. Amândouă au început să râdă. Şi nici n-a terminat Floriana de râs că gândul i s-a dus spre casa părinţilor. Iar seara s-a hotărât să se debaraseze de apartamentul la care avea rate încă 5 luni. Suma strânsă într-un depozit bancar putea să o scape de rate, şi-i rămâneau încă destui euro. Cu ce ar fi primit pe apartament, cu banii din depozit s-a hotărât să-şi comande mobilă, şi cu un nou împrumut bancar, se credea în stare să-şi recapete casa părintească. Dimineaţa auzise că a apărut în ziarul local anunţul de vânzare a ei. Nu l-a văzut, deoarece n-a mai găsit cotidianul la chioşcuri, însă redactorul-şef i l-a citit la telefon. S-a decis să dea şi ea un anunţ cu apartamentul. “Probabil c-o să mă înţeleg cu drojdierii”, şi-a spus Floriana. După două zile şi-a scos apartamentul la vânzare. A vorbit cu beţivii. A tatonat terenul, având grijă să nu se arate deosebit de interesată. Ar fi ieşit ieftin dacă o lovea norocul să dea foarte repede apartamentul.
Telefonul Florianei a început să sune ca niciodată. Zilnic i se perindau prin camere clienţii. Aproape că a bătut palma cu o pereche de tineri căsătoriţi.
– Ferice de tine, o să te învârţi de-o viitoare casă memorială, i-a spus odată Adina cu invidie în glas. Floriana n-a contrazis-o.
Era într-o duminică seara, şi în timp ce-şi prepara un ceai, televizorul îi mergea în living pe un post pe care nu-l urmărea de obicei. I-a atras atenţia un reporter care a pronunţat “Deania”. Relata despre o crimă din oraş. S-a apropiat de televizor, atentă. De lângă “Casa ucigaşului”, cum scria pe ecran, reporterul povestea cum s-a petrecut crima. O crimă odioasă. A realizat că-i este binecunoscută casa de la televizor. I s-a făcut rău. Spre părerea de rău a tinerilor căsătoriţi, Floriana le-a spus luni că nu mai vinde apartamentul.

Posted in Alexandru PETRIA, blogger, literatura, proza | 5 Comments »

iulie 11, 2009

Zilele mele cu Renata. Roman. Cap. 7- 8

Renata stătea numai în tricou în cadrul uşii. Îi vedeam părul pubian de culoarea petrolului. Des, ca de oaie, de la anus până aproape de ombilic. De pe tricou surâde Mickey Mouse. Renata are dinţii albi, cu o strungăreaţa deasupra, prin care poţi să bagi un pix mai subţire. Şi-a ridicat tricoul şi-a început să-l mişte ca şi cum i-ar fi cald. L-a rulat deasupra sânilor. Ţine textila cu o mână.
– Sărută-i!
Îi miros sfârcurile. Îmi vâr limba şi în ombilic. Mă prinde delicat de urechi, tricoul se lasă pe coapse, şi mă apasă. Sunt nevoit să îngenunchez. Îşi împinge în faţă abdomenul puţin bombat. Mă trage de la ceafă spre pizdă. Vrea să-i dau limbi. Îi dau.
– Dezbracă-te!
Mă împiedic în chiloţii cu ancore albastre, largi, stil AZP. Aparat de Zăpăcit Pula. Surâde. Îmi mângâie părul, faţa, îmi respiră cald în ureche. Îmi dă în joacă o palmă peste fund. Ajuns în fotoliu, zăresc părul Renatei între picioare. Capul ei parcă mi-a crescut pe penis. Mă imaginez pe un fel de poligon şi amigdalele ei sunt ţinta. Golindu-mă, văd ţinta căzând. Atinsă cam repede. Am terminat cam repede. Degeaba am încercat să suprapun peste imaginea poligonului ştiuleţi de porumb, şuruburi, chei franceze, guguştiuci, bidoane de benzină ca să-mi înfrânez scurgerea.
Renata şi-a şters buzele de buzele mele. Mi-a vârât limba în gură.
– Ai ceva de băut, ca să alunece?
Am terminat câteva beri şi, observând cât e ceasul, după orologiul de pe perete, a început să se îmbrace. O aştepta soţul, o aşteptau copiii.

Mi-am luat caietul în care scrisesem: “Dacă minciunile dintr-o viaţă s-ar transforma cine ştie cum în apă, camerele noastre ar deveni sicrie cu înecaţi în oraşele ce şi-ar arde ultimele lumini în străfunduri, până ar dispărea rând pe rând bulele de oxigen, ca şi speranţa într-un mâine, la adâncime. Dacă până acum n-am reuşit să învăţ să mint acceptabil, n-o s-o fac nici acum.” Era începutul romanului pe care-l aveam în cap. Rândurile le-am aşternut de-o vreme şi m-am împotmolit. Nu aveam habar despre ce-o să urmeze. Pe ultimele foi ale caietelui am creionat trăsăturile personajelor. Succint. Treaba nu se lega. Nu simţeam un suflu care să mă împingă la scris. Aveam prea schematic totul. Mă gândeam să găsesc şi amănunte relevante, care să însufleţească scorneala. Aveam îndoieli că o să am forţă pentru o structură de amploare. Mă devora îndoiala până mi se contracta stomacul. Povestirile erau una, romanul altceva, regatul şi împărăţia. Mariuse, îmi spuneam, scutură-te de lene. De lenea în care mă simţeam excelent. Niciodată n-am fost harnic, întotdeauna am speculat, am găsit scurtăturile, cu succes, e drept. Nu reuşeam să mă concentrez, să-mi imaginez secvenţial story-ul, ca şahistul care îşi calculează înainte câteva mutări. Mă întrebam dacă am trăit destul ca să pot scrie veridic, dacă am suficientă experienţă de viaţă, dacă nu sunt prea necopt, cu coaie încă de piţigoi. Şi-mi dădeam seama că şchioapăt, că n-am acumulat suficient, dar consideram că pot să compensez inteligent din lecturi şi din filmele văzute. Sunt mort după filme, câteodată am urmărit şi 24 de ore neîntrerupt filme. Până mă usturau ochii şi se închideau şi dacă aş fi pus scobitori între pleoape, ca în Tom şi Jerry. Nu vroiam să ratez, să-mi iasă o balegă ca multor altor scriitori, paralelă cu viaţa. Vroiam ca cititorul să simtă fumul ţigării când un personaj fumează sau mirosul ciorbei când acelaşi personaj mănâncă la prânz.
Mi-am aprins un chiştoc din scrumieră. Am rămas fără ţigări. Afară auzeam cum se fugăresc două mâţe. Iar împrăştiau gunoiul din container.

Posted in Alexandru PETRIA, blogger, eros, erotica, literatura, proza, proza erotica, roman erotic | 3 Comments »

iunie 17, 2009

Drumul spre mănăstire

Posted in blogger, literatura, politica, proza, prozator | 10 Comments »

mai 27, 2009

Iniţierea

Simion Bălan era într-a XII-a la liceul de elită din Deania şi ceea ce se numeşte un şoarece de calculator. Purta interminabile bătălii virtuale, întrecându-se cu prietenii pe care şi i-a făcut pe net în jocuri de strategie, descărca muzică şi, cum nu?, filme porno. Viaţa de elev îi plutea pe un “lasă-mă să te las” molcom. Deşi era un eminent al umanioarelor, nu-şi dădea ghes învăţînd, încasa notele mari, ca alţii banii de la bancă, pe arificiile inteligenţei, pe corelaţii, pe răspunsurile spontane şi pertinente la întrebările profesorilor, pe completări inspirate la ore. Vedea însă negru în faţa ochilor când începeau orele de ştiinţe exacte, iar matematica îi crea chiar coşmaruri. Nu era de mirare. A rămas corigent la această materie în trimestrul trecut. Aluniţa, aşa au poreclit-o elevii pe profa de mate, nu ieşea din 2+2 egal 4, trăgea pe el ca pe ocnaşi, insensibilă la argumentaţia lui Simion că nu intenţionează să-şi aleagă o carieră unde să-i fie indispensabilă nesuferita asta de ştiinţă. Câte n-a încercat Simion ca s-o înduplece pe profă, şi-a pus la bătaie tot arsenalul de inventivitate, i-a cumpărat până şi flori, el care spunea că floarea cea mai de apreciat este floarea-soarelui, fiindcă se mănâncă, dar s-a lovit ca de un zid. Nu şi nu, Aluniţa îl forfeca mărunt, îi pretindea să înveţe, să înveţe temeinic.
– Băga-mi-aş…Uau, i-a scăpat într-o oră lui Simion. Aluniţa l-a scrutat întrebătoare, ochii-i verzi scăpărau.
– Adică, tinere domn…
– Eram fericit de mama mă chiureta, în loc să mă nască. Sadicii au imaginat matematica?
– Simi, dacă nu era această minunăţie, n-am fi avut poate ocazia să ne întâlnim? Nu era păcat? Era. Că eşti un tânăr inteligent, cum sunteţi toţi din această clasă.
– Păcat doamna profesoară, păcat, s-a auzit pe mai multe glasuri, urmate de-o trenă de chicoteli.
– Eram sigur că nu ştiam ce-mi lipseşte, a spus încă Simion şi apoi a sunat de pauză.
Într-o noapte a visat că se afla prins în lanţuri de peretele unui beci şi că-i curgeau constant pe cap picături de apă, cum a văzut într-un documentar că torturau japonezii prizonierii, iar pe un scaun şedea picior peste picior Aluniţa, adâncită într-o carte. Profa arăta super, cu părul negru şi lung cuprinzând cartea, parcă; parcă absentă şi totuşi prezentă.
Cu sforţări, cu scârbă, înjurând, oftând, treptat, Simion s-a redresat. În dreptul numelui său, la rubrica matematicii, au apărut şi note mai răsărite, pe lângă ameţiţii de 3, 4, 5 şi 6.
– Mergem la un coniac?, l-a oprit odată după ore Dinţoasa, o colegă băieţoasă a cărei poreclă i se trăgea de la faptul că-şi sugea zgomotos dinţii când se concentra. Ceilalţi băieţi spuneau, din experienţă, că are un bulevard între picioare. Pe bune o chema Maria Repede, şi avea aşa şi aşa corpul şi inteligenţa. Cu Maria conversa zilnic, după cursuri, pe net, amândoi atraşi de aceleaşi jocuri de strategie, de mutatul armatelor din Asia în Africa, de scufundatul cu cât mai puţine torpile a vapoarelor, de desanturi.
– După, ne-o punem?, a replicat la plesneală Simion.
– La tine, că la mine-i ocupat de babaci, a auzit şi nu-i venea să creadă.
Părinţii lui Simion perfectau afaceri în străinătate. Urmau să sosească peste o săptămâni. Au băut coniacul pe nerăsuflate la birtul lui Tiberiu. Dinţoasa s-a cam ameţit. Simion o dorea doar pentru că n-a mai fost cu altcineva. Ca să scape de virginitate, în starea care l-a cuprins, ar fi încoţopenit şi-o urechelniţă, de s-ar fi putut.
S-au regăsit în patul lui, pe care nu s-a ostenit să şi-l aranjeze, când a plecat precipitat spre şcoală, dimineaţa. A aruncat de pe pătură nişte chiloţi murdari, înainte să-i observe Maria, şi a împins sub un scaun ciorapii purtaţi ieri.
– Te dezbraci sau te dezbrac?
– Prefer singură.
Maria s-a debarasat de tricoul portocaliu Nike. Începea, mişcând din şolduri, să-şi coboare fusta de blugi. Ochii lui Simion s-au mărit şi-şi deschidea şi închidea gura, căutând disperat să respire. Pulpele Dinţoasei erau acoperite cu formule matematice. Copiase la extemporal. Pătrunzând-o, i-a tras două palme şi a scuturat-o de umeri şi de păr.
– Stai, nu te foi, Aluniţă! Nebuno! Aluniţa…, i-a strigat Mariei.

Posted in erotism, literatura, literatura erotica, proza, proza erotica | 3 Comments »

mai 16, 2009

Publicat în „Răsunetul”

O proză scurtă de-a mea aici http://www.rasunetul.ro/frumoasa-economista

Posted in literatura, proza | 1 Comment »

Etichete: blogosfera, dragoste, erotica, literatura, literatura erotica, proza, sexualitate

mai 6, 2009

Prizoniera

Eleonora Popoviciu a îmbătrânit, dar nu e vina ei, ar zice un prieten. A bătut ferm pragul a 80 de ani şi nu ştie unde-i sunt ficatul sau stomacul. E un fel de-a spune, desigur, are habar de anatomie, însă n-o supără niciunele, nu ventilează cabinetele medicilor deschizându-le uşile. Acelaşi prieten ar mai spune că fizicul ei mărunţel seamăna cu o formă peste care a trecut un cilindru de nivelat balastul pe drumurile lăturalnice. Are carne pe corp doar cât să-i poarte oasele, şi ele se mişcă a naibii de eficient, Eleonora nu suferă să stea într-un loc, chiar îşi enervează cunoscuţii cu hiperactivitatea.
Pe fumul de ţigară al existenţei sale, a zorit-o întotdeauna cu ţigările, un pachet pe zi, minimum- de îndată ce-a ieşit din adolescenţă, şi-a legat cu pasiune traiectoria de soţul Laurenţiu, a murit, pe care l-a iubit şi urât, şi iar l-a iubit, şi iar l-a urât, 55 de ani, până l-a îngropat anul trecut, de carieră şi de unicul ei băiat, Doru, care a ajuns arhitect. Cum a fost şi Laurenţiu. Ea s-a pensionat ca profesoară de geografie, iar de la pensionare a scris 5 cărţi de călătorii. Adunate la cele 4 anterioare şi ţinând seama de cum au fost primite, nu s-ar putea afirma că a umbrit pământul degeaba. În mare, Eleonora a reuşit să controleze viaţa lui Laurenţiu, deşi el a mai tras câte-o beţie cruntă, care o enervat-o, şi a reuşit să ajungă sub câte-o fustă străină, nu de multe ori, ce-a enervat-o şi mai şi. Când a realizat că Laurenţiu a înghesuit-o pe Magdalena, colega ei de biologie din cel mai prestigios liceu din Deania, pe care a considerat-o o prietenă adevărată, Eleonora n-a ezitat să arunce pe soţul ei, în toiul disputei, apa clocotită din ibricul pentru cafea. Motive de enervare i-a pricinuit şi Doru. A ajuns la a treia nevastă. Le-a părăsit pe primele două, o ingineră şi-o filoloagă. Eleonora le-a simpatizat, s-a înţeles de minune cu ele. Cu ultima, iar o ingineră, Tereza, nu dădea două cu două. A crezut de la prima întâlnire că e o curvă, nu ca precedentele, femei rezonabile. Dar se înşela, nu era. A deranjat-o şi că i-a trântit repede o fetiţă, nu că Eleonora nu şi-ar fi dorit o nepoţică, însă i s-a părut că Tereza s-a grăbit ca să-l prindă în plasă pe Doru pentru bani, până acesta să-şi dea seama de ce fel de femeie este, ceea ce iar era fals. Privind-o pe Tereza, Eleonora vedea în soţia fiului şi oglindiri ale unor trăsături proprii- dorinţa de control, fermitatea. Şi dacă la ea le credea necesare, la Tereza îi făceau plăcere ca şi cum ar fi băgat două cuie în priză.
Cu mult timp înainte de moartea lui Laurenţiu, Eleonora a cumpărat 4 locuri în cimitir, pentru ei şi pentru Doru şi soţia lui- filoloaga, în perioada aceea. După decesul soţului, s-a îngrijit de mormânt lui, a continuat să scrie la o carte despre Tunisia şi a încercat să şi-o apropie cât mai mult pe Laura, nepoata care a trecut în clasa a VIII-a, căreia înainte nu i-a acordat o atenţie excesivă. Tereza nu era încântată de ceea ce încerca soacra sa, o simţea ca pe-o intruziune neavenită pe teritoriul ei, dar păstra totul în sinea sa, nu se exterioriza brutal. Mocnea. De fapt, şi nora şi soacra ştiau cum stau lucrurile. Nu se certau doar din cauza lui Doru. Se antipatizau cu largheţe. Dar lăsau să vorbească doar căutăturile ochilor, fără să explodeze cuvintele, trântitul unei genţi pe un scaun ori a unei cărţi.
Cu două luni înainte ca Eleonora să-şi sărbătorească a 81 aniversare a zilei de naştere, Doru a suferit un accident de maşină. Iar după o săptămână a murit în spital. L-au îngropat lângă Laurenţiu, rămânând familiei două locuri pentru morminte, pe laterale. După încă nişte săptămâni, Tereza a apărut în pragul vilei Eleonorei şi i-a cerut să o lase să se ocupe de îngrijirea ei. După ce Eleonora o să semneze la notar un act de donaţie a bunurilor în favoarea sa şi-a nepoatei, a precizat. N-am habar ce şi-au zis încă femeile, însă, din acea joi, Laura n-a mai avut voie să-şi viziteze bunica. Nici măcar când Eleonora şi-a rupt un picior şi n-a putut să iasă din casă.
Profesoara pensionară de geografie a fost nevoită să angajeze o vecină ca să-i gătească, să-i spele hainele şi să-i cureţe cele 4 camere imense ale vilei. Când a reuşit să umble iar, Eleonora a aranjat la notar să-i lase Laurei jumătate din avere şi restul vecinei care s-a interesat de ea. Nu i-au rămas multe zile, îşi spunea. Într-o după-amiază s-a hotărât să meargă la cimitir, la Doru şi Laurenţiu. Taxiul a lăsat-o foarte aproape de mormintele celor doi. Nu era cald, însă lângă morminte a simţit că-i ia foc capul, apoi s-a trezit la reanimare, cu pupilele la un neon cu lumină slabă. Nu putea să vorbească. A început să-şi reamintească. Două bănci imense de beton erau de-o parte şi de alta a celor două morminte apropiate, astfel amplasate ca să nu mai poată fi îngropat nimeni acolo. A observat că pe uşa salonului au intrat Tereza şi Laura. Se chinuia să spună ceva, dar zadarnic. Vocea îi era o prizonieră a trupului, ea era o prizonieră a corpului inert. Tereza i-a pus o palmă pe braţ şi-a surâs fără s-o observe Laura. Care plângea. Ultimul gând al Eleonorei Popoviciu a fost că Tereza i-a promis că n-o s-o ducă la cimitir, ci la crematoriu. Era înspăimântată. A murit încredinţată c-o să fie arsă.

Posted in alerta bloggeri, Alexandru PETRIA, blogosfera, literatura, proza | 3 Comments »

aprilie 29, 2009

Despre pictură şi altele

Nadia Lazăr a fost frumoasă şi decomplexată e şi acum. Ca la 40, la 35, acum, la 72 de ani. O poţi compara cu o tabachieră, minionă, cu şolduri late, mereu cu un Snautzer uriaş negru în lesă. Că ea poartă câinele sau animalul o poartă pe ea, e o discuţie aparte. La fel ca în urmă cu 10 ani, când un fotograf a surprins-o în parcul din Deania. Fotografia a luat premii la concursuri. Pe merit. Hârtia fotografică a reţinut parcă inseparabilitatea celor doi. Pe vremea aceea Fuly era un căţeluş. Nadia cumpără zilnic ziare, îi plac tabloidele, dar şi săptămânalele cu ţinută intelectuală, iar dimineţile şi le scurge citindu-le, la un ceai şi un lichior pe terasa “Fortuna”. De obicei singură.
– Voi, tinerii, nu ştiţi să trăiţi, mi-a zis când aveam 30 de ani şi ea 62.
– Adică?
– Nu ştiţi ce vrea o femeie.
N-am replicat, e drept că nu mă puteam lăuda cu femeile mele, care toate au excelat în talentul de-a mă părăsi. Nu ştiam încotro bate. Nici nu eram aşa de familiarizaţi unul cu altul ca s-o întreb. Şi vârsta ei îmi impunea respect.
– Sorine, ţi-a înghiţit pisica limba?, a continuat.
Terasa restaurantului “Fortuna” era goală, dacă nu ne puneam la socoteală pe noi doi. Nadia a dat să-mi povestească despre viaţa ei, despre mulţumirile pacienţilor pe care i-a salvat de la moarte, când a lucrat ca doctoriţă. N-o prea întrerupeam. Am început să ies din amorţeala provocată şi de căldură, era un iulie dat dracului, când la urechi mi-a ajuns că-i plac picturile mele.
– Peisajele sunt extraordinare, s-a avântat, totuşi nudurile m-au lăsat fără cuvinte. De ce pictezi îndeosebi nuduri de femei mature?
– Aşa s-a nimerit, am încercat să fiu convingător, şi nu prea eram. Doar nu era să-i mărturisesc că pe respectivele modele le plăteam mai ieftin.
– Oare?
– Oare ce…?
– Mă minţi. Dai impresia că mângâi cu tuşele. Culorile nu mint. Voi sunteţi mai conformişti ca noi, generaţia mea.
Am fumat vreo 5 ţigări până Nadia mi-a demonstrat că se pricepe într-adevăr la pictură. La ultimele fumuri, am realizat brusc că poate nu se înşeală, iar eu am lucrat fără să-mi dau seama, în viaţa reală sărind ca un purice de la o mucoasă la alta, neselectiv. Sătul de nicotină, am mai ascultat cum a avut Nadia fustă mini prin anii ’70 şi altele dintr-un timp în care nu mă regăseam.
– Erecţie, insurecţie!, a trântit, buimăcindu-mă. Sunt vorbele de pe atunci ale unui tip, Raoul Vaneigem. Revoluţia sexuală, mişcarea hippy…
– Mă scuzi, mi-e cam foame. O iau la masă. Era către prânz şi am auzit cum îmi chiorăie maţele. Nu mă entuziasma perspectiva frigiderului de acasă, fără nimic gătit în el. De salamoase şi brânzeturi eram sătul.
– Hai la o ciorbă de burtă, am auzit. Ştii, nu deranjezi, sunt singură. De fapt, ştii, nu?
Astfel am ajuns prima dată în apartamentul Nadiei Lazăr. Şi, nimic de comentat, ciorba de burtă a fost super. Am mâncat lângă ciorbă şi o duzină de ardei iuţi, deşi eram conştient c-o să mi-i amintesc când o să întârzi pe toaletă. De mult timp nu mai zic “mă doare-n cur” ca alţii, când nu-mi pasă de ceva. Nadia n-a avut stare, toată zâmbete după zâmbete, şi la plecare m-a mângâiat pe păr. Arăta valabil. Iar excitarea provocată de mângâiere nu m-a lăsat până n-am revenit duminica următoare la Nadia.
Astfel am ajuns să golim două sticle de vin şi să mă îmbăt.
Astfel am ajuns să mă dezbrace, să se frământe deasupra mea, să-mi sărute bara de la doi pe care înainte a acoperit-o cu smântâna rămasă de la ciorba de burtă.
– Dă-mi nişte limbi, m-a rugat.
Astfel am adormit în patul ei mare, cu cearceafuri de satin.
Astfel, la trezire, n-a observat că nu mai dorm, am zărit capul lui Fuly lingând smântână dintre pulpele ei albe.
Astfel ţin minte cum am ieşit la repezeală din apartament, dar prefer să nu detailez. Mi-a rămas în memorie tencuiala căzută de pe casa scării.
De atunci nu mă mai ating de smântână. Nici nu mai suport câinii. Astfel am fost nevoit să recunosc că sunt un vicios cu limite. Deşi gândul la ea mă furnică, totuşi. Nu-mi este indiferentă. Din acea vreme n-am mai schimbat nici o vorbă cu Nadia. O ocolesc. Am mai primit scrisori de la ea, în care-mi lăuda vreo expoziţie. Nu i-am răspuns la niciuna. Prefera tot nudurile de femei mature.

Posted in alerta blogosfera, Alexandru PETRIA, literatura erotica, proza, proza erotica, sex batrani | 6 Comments »

aprilie 11, 2009

Filatelista

Cu nişte ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deşi anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristeţea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară şi un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebeşte şi o înşiruire de cuvinte, fie şi armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate câtă un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soţul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiţi lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Şi pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtăşit adevăruri fundamentale, fără de care viaţa n-ar fi avut sens. Punea pasiune şi în felul în care ţinea indicatorul pentru hartă între degete ori bucăţica de cretă, dezinvolt, însufleţind obiectele, mişcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizaţi. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de faţă, au început să discute despre suferinţa arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariţia lui Dezideriu îi va ruina existenţa. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalţi colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina ştia că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată aşa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoştea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuţilor decât să se destăinuiască, să-şi devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, îşi zicea, şi, în al doilea rând, o recunoaştere a compromisului din anii cu Dezideriu. A ştiut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligaţie, ca o fişă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinţii lor, acceptat fără împotrivire. De ea şi Dezideriu. A jucat cu soţul molâu faza orgasmul. Era conştientă că tristeţea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase şi umilinţei ce-o avea de înghiţit ca părăsită de soţ la 38 de ani.
Corina îşi petrecea timpul liber, şi-o întorcea să aibă cât mai puţin- se îngropa în proiecte la birou, citind şi îngrijindu-şi colecţia de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poştale, grupate pe ţări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micşorau constant, până nu rămânea nimic din ele, şi tristeţea o însoţea tot mai mult ca o maşină pe care şoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, şi Corina admira timbrele cu lupa, şi adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în şezut pe perna patului, cu ochelarii cu şnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, şi doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detaşată. Femei biciuiau bărbaţi, îi ţineau în cuşti. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Şi-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloţii albaştri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deşi golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simţit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii şi-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecţia sa la o expoziţie filatelică internaţională din Bucureşti. Sâmbetele dimineaţa se întâlnea cu alţi pasionaţi şi făceau schimburi. Discutau ore lungi despre rarităţile filatelice, despre noile serii lansate, despre preţurile anumitor mărci poştale.
– Se întâmplă cu tine, nu ştiu… Eşti parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
– Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălţară, dar ea nu intră în detalii.
– O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, şi l-a pălmuit, şi l-a sărutat, şi l-a regulat, bărbosul inginer Laurenţiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, îşi mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că păşea pe valuri de bărbaţi, care se ondulau ca valurile mării. Şi gemeau. Se trezea mulţumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda şi ruja minuţios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată ţara, Corina a pus ulei în tigaia de inox. A aşteptat să se încingă şi, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuţitul însângerat din pungă l-a aruncat în coşul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper şi sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duş. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurenţiu l-a îngropat protopopul Teofil.

Posted in proza | 1 Comment »

Etichete: blogger, blogosfera, erotica, literatura, literatura erotica, proza, sex, sexualitate

aprilie 7, 2009

Sub pale

Credea că greutatea-i bătea pe cântar cât dragostea de Dumnezeu. Nu era gurmand, îl chinuiau glandele endocrine neplăcut. Şi femeile, plăcut. Se lupta cu ispita până recunoştea că este doar o biată fiinţă slabă, depăşită de ea, cum trece apa prin zidurile groase de beton. Totdeauna îşi punea în gând ca altădată, ajutat de posturi şi rugăciuni, să reziste. Numai că altădată se dovedea tot mai mult o ţintă imposibilă. Nevastă-sa Estera i-a făcut 5 băieţi, care au ieşit ca floricelele pe plită, unul după altul: Ionatan, Emanuel, Abel, Saul şi Iacob, zis şi JR. Celelalte femei ale sale şi-au bătut capul cu succes cu contracepţia. JR a împlinit recent 14 ani. Şi-a sărbătorit ziua cu colegii de clasă, dintre care unii îl tachinau spunându-i “Pocăitul texan”, cu trimitere la vechiul serial “Dallas”. Era cel mai năpăstuit dintre fraţi, fiind obligat să poarte hainele rămase de la aceştia. La aproape doi metri şi 130 de kilograme, Iacob Mihalaş era un tată grijuliu. Însă nu risipea banii pe ceea ce considera că-s prostii. Impunător era prin fizic, la prima strigare. Iar hainele- prostii. JR avea ceva din trăsăturile omonimului din serialul american, Iacob era conştient. De aceea îl supraveghea mai atent decât pe ceilalţi. Chiar şi în casa de rugăciune, unde JR se evidenţia prin căscături cu Biblia în mână. Din vara trecută, lui JR a început să-i placă rap-ul. A cântat şi la adunări. Des. Tatăl lui îşi spunea că s-a îndreptat. Familia exulta fericire. Până când textul unui cântec a fost cam ăsta:
“What’s up?
Isuse, te iubesc
Că ca tine nu găsesc.
Man, viaţa mea-i a ta,
O gust ca pe-o acadea!
O yeh, man!”
Iacob avea grijă ca Estera să nu-i ştie cărările. Şi nici nu le bănuia. Cosea blajină goblenuri, aşteptând A Doua Venire. Dintre dealurile unde-şi aveau casa cât un hangar pentru 10 combine, fără vecini alături, Iacob o lua în expediţiile sale fără să reuşească să se scuture de vinovăţie. Cu maşina, avea cinci minute de mers până-n Deania. Şi alte 5-10 până într-un pat sau altul. De văduvă ori divorţată. Era sigur că nu l-a văzut niciodată vreunul dintre cunoscuţi. Se înşela. L-a văzut JR dintr-un bloc alăturat, unde era pornit cu doi prieteni să dea cep la o duzină de beri. Eugen şi Marin chiar l-au întrebat pe JR dacă bărbatul care fora între coapsele brunetei de la doi nu e cumva tatăl său. Ei erau la etajul 4, în apartamentul părinţilor lui Marin. Cei de la doi au uitat să tragă perdelele. Băieţii au fluierat admirativ. JR era o sfeclă roşie fiartă. Auzea doar: “Lux…, ţeavă…, bengos…”. Marin îi hăhăia pe umăr. N-avea glas, iar ura parcă i se zbătea în stomac. A vomat pe preşul dinaintea băii. În duminica următoare a cântat la adunare cuvintele care i-au siderat pe cei prezenţi. Seara s-a urcat din pod pe acoperişul casei, având la el un spray fluorescent. Apoi, câteva săptămâni au plescăit alene doar banalităţi.
Inundaţiile de la Stejarul au venit înspăimântătoare spre surprinderea tuturor. Zile la rând, elicopterele cu ajutoare au huruit din Deania către sinistraţi. Iacob Mihalaş a descoperit că unul dintre piloţii Jandarmeriei, veniţi din capitală, este un fost coleg de liceu. A strâns alimente şi haine de la cei din cultul său, împreună cu pastorul.
– Ţi-ai luat cizme de cauciuc să nu te uzi pe creier?, l-a întâmpinat la urcarea în elicopter fostul coleg.
– Ai încărunţit degeaba, i-o întoarse Anton. Tot puşti. Bine că ai scăpat
de coşuri.
Terminând încărcatul ajutoarelor, trosnindu-şi rugina din toate încheieturile sub palele forţate de suprasarcină, vechiul elicopter a început să ia la rând dealurile spre Stejarul.
– Dacă faci 200 de metri după pădurea aia, îţi arăt unde stau. Cinezi şi dormi la mine, nu discutăm, clar. Estera s-a pregătit special, îi spuse Anton pilotului.
Au trecut de pădure şi-au intrat pe valea pe care n-o numea degeaba a lui. Chiar era. Cu tot ce era pe cele două dealuri printre care se observa un pârâiaş care se derula ca aţa de pe un mosor. Îl ajunse la urechi, peste zgomotul din carlingă, râsul prietenului.
– Aia-i a ta?, auzi. Braţul pilotului arăta spre dreapta.
– E singura casă de aici, răspunse Anton. Şi apoi ochii i se bulbucară.
– N-am ştiut c-o ai aşa mare.
Pe acoperişul roşu al casei era desenat îngrijit, cu vopsea albă, un penis enorm, de vreo 15 metri. Deasupra lui mâzgăleala Anton+ women. Cu câteva ţigle mai jos se lăfăiau literele JR. Îşi aruncă privirea peste umăr. Pastorul era neatent, citea. Îşi urmări soţia cum le făcea cu mâna de pe terasă. I-a recunoscut bucuroasă. A fluturat şi el mâna, vlăguit. Nu mai aştepta cina.

Posted in 14 ani sex, blogger, blogosfera, literatura, proza, proza scurta, religie | 6 Comments »

martie 31, 2009

Nu numai despre Liviu

Glonţul a ricoşat din gard şi i-a atins jugulara. Sângele a ţâşnit din gât pe peretele cazarmei, a simţit cum pământul urcă spre el până şi-a sprijinit capul pe ceva tare.
– L-a împuşcat un coleg când îşi curăţa puşca, spuse.
– Maria, ai o fetiţă, Doamne, pentru ea să nu te laşi, îi şopti mama, trecându-şi greutatea de pe un picior pe altul.
Eu şedeam pe un scăunel şi nimeni nu-mi dădea atenţie. Aveam 12 ani. Tata era ocupat să îndulcească nişte ţuică, din care turnă în trei pahare. Maria bău după insistenţele mamei şi întrebă cum să-l îngroape pe Liviu, dar mama i-a mărturisit că nu ştie ce-i de făcut, apoi s-a gândit să cheme o vecină. Surorile îşi frământau mâinile, iar Maria îşi rotea verigheta pe deget. Aşa a devenit mătuşa Maria văduvă la 21 de ani. I-a rămas o singură fotografie cu Liviu. În uniformă militară. Pe cele de la nuntă le-a pierdut la inundaţiile din 1970.
Mama, Maria, tata şi bunica erau în urma carului cu sicriul. Boii s-au poticnit în noroi, au împins carul înapoi şi o coroană a căzut aproape de roata din stânga, la un pas de Maria. Mama a ridicat-o, însă panglica de hârtie cu condoleanţele nepoţilor, eu şi Sabin, era murdărită, ca şi o parte dintre garoafe.
– Haideţi pe scurtătură!, ne arătă tata o potecă, pe care a păşit şi preotul şi restul lumii. Carul a rămas să meargă pe drum. Urma să-l întâlnim la intrarea în cimitir.
M-am uitat la tata şi ochii mi s-au înceţoşat. Îl imaginam pe el împuşcat, în sicriu. O fotografie de-a lui lua chipul lui Liviu, s-a suprapus peste obrajii mortului şi prin două găuri îi ieşeau urechile. Găurile aveau marginile neregulate. Nu mai aveam putere să păşesc, m-am oprit. Vin imediat, le-am spus, şi m-am prefăcut că-mi şterg preocupat pantofii pe iarbă de noroi. Un scaiete mi s-a legat de pantaloni. Cu capul spre sat, ca să nu mă vadă nimeni, plângeam. Îmi imaginam viaţa fără tata. Mi-am scos batista şi m-am prefăcut că-mi suflu nasul. Cortegiul a intrat în cimitir, după un pâlc de copaci. Nu era nimeni în preajmă şi mi-am aprins o ţigară din care am tras cu sete până a ars şi o porţiune din filtru. Prin fum îl zăream încă pe tata în sicriu. Ajuns la marginea gropii, în timpul predicii, i-am strâns palma tatei, şi bulgării de lut cădeau pe capacul sicriului. M-a privit nedumerit. “Ai fumat cumva iar?”, zise. Cu două săptămâni înainte m-a surprins cu o ţigară în gură. M-a usturat dosul de curelele încasate.

Posted in adolescenta, bloggeri, copilARIE, literatura, proza | 5 Comments »

martie 12, 2009

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

Posted in literatura, proza | 6 Comments »

Etichete: blogger, blogosfera, controversa religie, dumnezeu, literatura, petria, proza scurta, religie, scriitori, spiritualitate

martie 9, 2009

Şi garoafele au viermi

Mă gândeam cu ce să încep. Un coleg mi-a spus să exportăm sicrie în fosta Yugoslavie, era pe vremea războiului de acolo, dar l-am băgat în mă-sa. Vroiam să fac bani, nu s-o frec cu ziaristica. M-am săturat să-mi râdă în nas subiecţii anchetelor, politicieni şi oameni de afaceri cu milioane în cont câte carii am eu. Şi am multe carii. Aveam şi ceva bani. I-a obţinut Amelia ca şi comisioane la contractele de publicitate pe care le-a semnat pentru “Contabilul”, ziarul unde era angajată. Am căzut de acord să-i înmulţim. M-am săturat să fiu lefegiu, la cheremul unora mai proşti, tupeişti. Dar idealurile nu s-au topit ca un om de zăpadă, nu visam să mă îmbogăţesc oricum, decenţa era încă decenţă. Ne-am stors minţile, eu şi Amelia, şi ne-am adus aminte că în piaţa “Coşbuc” se aduc flori en-gros. Tocmai ne-am cumpărat un apartament în Deania, în Ardeal. Ni s-a făcut lehamite de Bucureşti. De la adusul aminte până ne-am gândit la vânzarea florilor en-gros n-a trecut mult. Şi ne-am decis să vindem flori comercianţilor, majoritatea ţigani.
Odată cu apartamentul mi-am cumpărat şi o maşină.
Când ne-am hotărât să aducem flori, am apelat la un prieten, Maximilian, mai experimentat ca şofer. Şi am luat-o pe drumul Bucureştiului, cu Dacia care avea un ticăit permanent pe care nu l-am băgat în seamă după ce mecanicii nu i-au depistat sursa. Asta era, doar nu era să ne copleşească fleacurile.
Amelia stătea în spate, Maximilian şi eu în faţă. Am cumpărat din “Coşbuc” câteva mii de garoafe. Am calculat că profitul era 100%. În piaţa “Unirii” a trebuit să frânăm brusc deoarece ne-a intrat în faţă cu o viteză de raliu un Mercedes. Şi s-a rupt braţul maşinii, din dreapta, de pe faţă. Era în zori şi am pus maşina pe un cric până un poliţai a chemat o maşină de la un service să ne tracteze după câteva ore. În service am stat cîteva ore încă, căldura se împrăştia pe astfalt ca mărunţişul, iar garoafele erau acoperite cu o pătură în portbagaj. Le-am stopit, îmi era frică să nu se ofilească. Aveam lei puşi de-o parte pentru cheltuieli neprevăzute, însă asta a fost mai mult decât neprevăzută după ce-a văzut factura. Nu ne ajungeau banii de benzină până acasă.
La Sinaia am vândut garoafe la trei ţigănci cu tarabe şi 45 unui tip căruia amanta îi împlinea această vârstă, nu nevasta. Cu ceva benzină încă în maşină, am depăşit Reghinul şi am ajuns noaptea pe nişte dealuri unde nu ne-ar fi părut anormal să întâlnim farfurii zburătoare, nici să facem sex cu extratereştrii. Nici un indicator pe drum, deşi curbele periculoase veneau una după alta, nici o lumină până am ajuns lângă o casă unde un ţăran dădea fân la vaci. Din vorbele lui am înţeles că ne-am rătăcit, că suntem pe un drum lateral, dar că o s-o scoatem la liman dacă mergem înainte cu băgare de seamă. Indicatorul benzinei se apropia de roşu, a ajuns pe roşu, şi am coborât câteva dealuri fără motor, din inerţie, şi într-un final am ajuns la cumnaţi, în B. Care, după câteva ore de somn, ne-au dat bani de benzină, suficienţi până în Deania.
Acasă, am pus garoafele în vană. Şi vana s-a umplut spre mirarea bunicii, numai cruci de mirare. A doua zi am luat-o din loc, la Gherla am vândut câteva sute de fire unei ţigănci pe-un inel de aur fiindcă n-avea bani, iar la Cluj una la fel de colorată ne-a deschis ochii, după ce bronzate ca şi ea au cumpărat la garoafe în disperare, că florile noastre nu sunt O.K. Multe dintre ele aveau pistilele ieşite şi şmecheriile alea din care ies florile erau moi. A rupt între degete o garoafă şi am văzut un vierme. Însemna că aveam mii de viermi albi şi graşi. Un portbagaj cu viermi. Proteine pentru câteva oraşe. Am demarat în trombă. N-aveam chef de ortopezi. În Deania am dăruit flori câtorva frumoase din oraş. “Se vede că este un poet cu maniere”, a spus una.

Posted in Alexandru PETRIA, blogger, blogosfera, litteratura, proza | 12 Comments »

februarie 23, 2009

O faptă creştinească. Prima moarte a Elisabetei Ticuţă

Ea o să moară de două ori. Azi e moartă, bea o cafea după ce a terminat coniacul şi fumează a şasea ţigară, după cum vede după pachetul cumpărat dimineaţa. Acum n-o cheamă nicicum, dar a chemat-o şi-o s-o cheme Elisabeta Ticuţă. A avut o primă înfăţişare la tribunal, iar la următoarea, a asigurat-o avocatul, se va termina.
Cu patru săptămâni în urmă era într-o suburbie a Parisului. La început nu i-au plăcut francezii. A spălat vase doi ani într-un restaurant, revenea în ţară cînd şi când. Şi după o noapte la discotecă a dat-o pe “Prends moi… J’ai envie de te sentir au plus profond de moi! J’adore t’entendre gémir!”, şi a început să se obişnuiască cu banii, şi şi-a schimbat freza, şi-a remediat şi dantura, şi râsul i s-a schimbat, nu şi-a dat seama decât mai târziu, râde mai la comandă, asta este, se arde pe pitici, şi bine, aşa-i zic cei ce revin, are şi doi-trei care o vizitează săptămânal, nu mai hohoteşte zgomotos ca altădată în porumb. Nu mai bea bere, ci coniac şi şampanie. N-o încântă şampania, de fapt dă oricând şi coniacul şi şampania pe-o palincă. Elisabetei Ticuţă nu i-a căzut capul de oboseală pe cărţi, acum îi cade cu succes pe deschizătura pantalonilor bărbaţilor.
Nici Marin Ticuţă nu şi-a stricat ochii în şcoală şi acum sapă în pauzele dintre crizele de reumatism. Regretă asta, şi lista lui de regrete este lungă, abandorarea şcolii fiind totuşi înaintea regretului că şi-a luat o nevastă de-a doua, prima i-a murit, pe care ar şi plăti dacă ar lua-o un doritor şi că are o fiică precum Elisabeta, de la cea dintâi, despre care tot satul şi chiar Deania ştie cu detalii că este o curvă, au poreclit-o Terorista Bety. Are 10 hectare de pământ la hotar, o bucată cu viţă-de-vie, vaci, un cal, Ticuţă. Măgar nu, că e destul el, obişnuieşte să spună. Şi-a terminat de contruit în jurul casei un gard înalt, cum nu e altul între acele dealuri, parcă ar vrea să-şi ascundă ruşinea după el. Pe drum merge cu capul plecat şi cu pălăria pe ochi. Evită cârciuma, se îmbată acasă. Des. Şi plânge, şi cântă la vioară. În sat, doar doi ţigani cântă încă la vioară, nici un român ca el. Auzindu-i sunetul viorii, pe nevastă-sa, Anica, o apucau pandaliile, lovea cratiţele şi când apărea în curte dădea cu piciorul vreunui curcan ori vreunei găini, ce-i ieşea în cale, nu uita niciodată câinele, şi-l numea pe el slăbănog, tată de ştoarfă şi câte şi câte. Marin Ticuţă cânta din copilărie, zeci de ani a uitat vioara într-un cufăr, nu avea chef de ea, şi-a reînceput s-o iubească după ce-a trecut de 60 de ani. Ar fi vrut nepoţi, dar n-a fost să fie. Elisabeta are alte treburi şi 36 de ani deja.
Ziua pe care n-avea s-o uite Marin Ticuţă n-a avut nimic deosebit. Tot n-avea veşti de la Elisabeta, a dat mâncare animalelor, a nins ca-n alte dăţi, a terminat de curăţat zăpada până la drum, când i s-a oprit în faţă o maşină a poliţiei. Din acel moment îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu intermitenţe, toate i balansează în cap, memoria lui are porţiuni albe ca şi cum şi-ar fi băgat capul în zăpadă. Ţine minte că a fost într-o morgă în Deania, că poliţiştii i-au arătat o moartă şi l-au întrebat dacă este Elisabeta, au găsit-o îngheţată lângă un vagon, pe calea ferată. A îngheţat beată şi legistul a spus că “are urme de raport sexual”, însă n-a fost violată. Şi moarta semăna cu Elisabeta, deşi se gândea că este cu puţin mai scundă, cu foarte puţin, dar a văzut-o în ultimii ani mereu pe tocuri şi probabil că morţii se micesc, acelaşi păr blond, şi vroia să se termine, în poşeta moartei nu s-au găsit acte, şi s-a terminat atunci când a zis “da”. A îngropat-o în Deania şi-a dus sătenii cu două autobuze la înmormântare. A organizat după slujbă o masă bogată, la un hotel, nu şi-a cruţat banii. Şi Elisabeta i-a dat bani destui. La câteva zile, nevastă-sa nu-şi mai ascundea bucuria că a scăpat de fiica vitregă şi, dintr-o dată, a venit primăvara.
Marin Ticuţă s-a îmbolnăvit de inimă în acea primăvară. Într-o seară, a deschis poarta curţii după ce a auzit bătăi puternice. Cum şi-a lăsat corpul înainte s-o deschidă, era să-şi lovească fruntea de capul Elisabetei. Tocmai sosise din Franţa. A căzut şi-o auzea pe Elisabeta cerându-şi scuze că nu i-a căutat de atâta timp. Azi Marin Ticuţă îşi pocneşte oasele picioarelor sub pătura spitalului şi mintea îi fuge spre moarta îngropată. “Măcar am făcut o faptă creştineasă, săraca n-o fi avut mamă, tată. N-am făcut, nu? Aşa-i, nu?”, murmură în barba crescută. O aşteaptă pe Elisabeta, care-i la tribunal. A deschis proces ca să demostreze că-i vie, pentru noi acte. O s-o cheme legal iar Elisabeta Ticuţă.

Posted in Alexandru PETRIA, blogger, blogosfera, literatura, proza | 6 Comments »

februarie 5, 2009

Lux

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să dispară ca praful sub o cârpă. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Posted in impotenta, literatura, literatura erotica, proza, sexualitate | 4 Comments »

februarie 3, 2009

În aburi

Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria

Posted in literatura, proza | Leave a Comment »

Etichete: blogger, blogosfera, copilarie, literatura, proza, proza scurta, scriitori, societatea scriitorilor bistriteni

ianuarie 27, 2009

Moartea porno-romancierului

A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei după cocteiluri, şi la scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.
Când am ajuns să am habar şi eu de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi ca oricare alta Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă şi blondă, care avea o fată şi mai slabă şi mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, şi m-a acuzat ca să mă amărască, deşi eu n-o recunoşteam. Mi-a arătat-o pe fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare şi cum m-am regulat iepureşte la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde avea încă penisul în erecţie. Vroia să urineze şi nu prea reuşea.
Am publicat şi eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a murit. Le-a citit numai în manuscris şi a mustăcit, şi cu un creion roşu mi-a subliniat redundanţele şi scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite.
Stau cu părinţii în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său, Andrei s-a avut la cuţite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul, simţea că-l trădez. Mă lua la mişto, cum îl lua şi pe Andrei, însă el, spre deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi dădea şi un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghiţea, dar nu se resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Aşa că vă daţi seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, şi părinţii au chemat un infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată îmbibată cu formol în nasul bunicului şi în gură. I-a mai turnat formol în gură şi dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i sparg nasul tatei sub care se ascundea zâmbetul cu un pumn, dar am început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ţi-e ruşine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata care se aştepta să plâng. Nu i-am dat atenţie.
Am râs până m-am înroşit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-am amintit.
Alexandru Petria

Posted in Alexandru PETRIA, blogger, blogosfera, copilARIE, literatura, proza, prozator, scriitor | 9 Comments »

ianuarie 20, 2009

Pauza de blog. Scriu proza cateva zile

În aburi

Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam, şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria

Posted in Alexandru PETRIA, copilARIE, literatura, proza | 4 Comments »

Follow Blog via Email

Top articole

Articole recente

Blogroll

Email Subscription

Articole recente

Archive for ‘proza’

Etichete

Calendar

Arhive

Listă de bloguri