Caracatiţă imobiliară de la Dej. Unul dintre cei interesaţi în afacere este fratele lui Cornel Itu, preşedintele PSD Dej, Adrian Itu

După cum scriam în numărul trecut, clădirile din centrul municipiului ( e vorba de cele de vis-à-vis de Primărie) sunt în mijlocul unui litigiu care durează de ani de zile. Valoarea lor este mare, desigur. Câteva firme au cumpărat imobilele de la stat la privatizare, apoi le-au inclus în patrimoniile lor. Unii care susţin că sunt urmaşii foştilor proprietari au obţinut în instanţă părţi din spaţii pe care le-au vândut repede la un preţ considerat redus de unele surse. Unul dintre cumpărători este Adrian Itu, fratele lui Cornel Itu, şeful PSD Dej, în prezent candidat pentru o funcţie de deputat. Este o încrengătură de interese imensă în jurul afacerii. Iar politica nu este străină de ea. Mai jos, vă prezentăm un fragment dintr-o plângere penală depusă la Parchet în 25.02. 2008 (adună praf probabil printr-un sertar!) de către societăţile Carpatex SRL, Onix Bijuteria SRL, Alpa SA şi Sompan SA. (REALITATEA)

“La data de 5.10. 2007, făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea, în nume propriu şi în calitate de mandatar a lui Micşa Jochen, a depus în dosarul nr. 6061/211/2007 al Judecătoriei Cluj-Napoca, certificatul în calitate de moştenitor nr. 62 din 10.10.2001, prin care se stabileşte că făptuitorul Micşa Jochen este moştenitorul defunctului Micşa Iuliu, decedat la data 14 aprilie 1965, cu ultimul domiciliu la Cluj-Napoca, str. Emil Racoviţă nr.44, jud. Cluj.

Actul a fost depus în dosarul în care reclamanta S.C. Sompan S.A. a solicitat să se constate inexistenţa dreptului de moştenitor al pârâtului Micşa Jochen după defunctul Micşa Iuliu, decedat la data de 14.04.1965, constatarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor eliberat în anul 2001, precum şi rectificarea inscrierilor din C. F. nr. 15209 colectivă Dej şi C.F. nr.15210 individuală Dej, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului Micşa Jochen, cu privire la cota de 6/24 parte din imobil, care a fost preluată de Statul Român de la defunctul Micşa Iuliu, decedat în anul 1965.

Susţinem că există atât latură obiectivă cât şi latură subiectivă a infracţiunilor de fals în declaraţii şi uz de fals, sens în care arătăm că:

În anul 1997, făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea, pretinzând că este unicul moştenitor al defuncţilor Micşa Liviu, decedat în 1941, şi Micşa Iuliu, decedat în 1965, a formulat cereri pentru eliberarea certificatului de moştenitor după cei doi defuncţi şi a obţinut certificatul de calitate de moştenitor nr. 11/24.02.1997, eliberat de Biroul Notarului Public Oana Mihuţiu.

Anterior acestei date, făptuitorul sus-menţionat a formulat şi cereri pentru acordarea măsurilor reparatorii, bazate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, susţinând că este singurul moştenitor al defuncţilor Micşa Liviu şi Micşa Iuliu.

Inducând în eroare autorităţile statului, prin hotărârea nr.458/16.12.1997, făptuitorului Pocanschi Ovidiu Mircea i s-au acordat despăgubiri, în calitate de moştenitor al celor doi defuncţi, suma stabilită fiind de 170.456.080 lei, respectiv plafonul maxim prevăzut de lege, care a fost actualizat la data plăţii, conform dispoziţiilor cuprinse la art. 1 alin.2 din hotărârea menţionată şi a prevederilor Legii nr. 112/1995.

Tot în calitate de unic moştenitor al celor doi defuncţi, făptuitorul a formulat mai multe acţiuni în justiţie, solicitând restituirea în natură a unor cote de proprietate din construcţii şi terenuri care, anterior preluării lor de către Statul Român, erau înscrise în C.F. ca fiind proprietatea defuncţilor Micşa Liviu şi Micşa Iuliu.

Este de subliniat faptul că făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea a făcut demersurile în nume propriu şi a încasat sumele de bani acordate în baza Legii nr. 112/1995, deşi prin împuternicirea din 08.01.1997, făptuitorul Micşa Jochen l-a împuternicit să facă demersurile în numele său şi nu în nume propriu.

După ce a încasat despăgubirile stabilite potrivit Legii nr.112/1995, în condiţiile în care calitatea sa de moştenitor a fost contestată, făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea a făcut demersuri în paralel, atât în nume propriu cât şi în calitate de mandatar al făptuitorului Micşa Jochen, pentru restituirea în natură a cotelor de proprietate. În contextul expus mai sus, au apărut încă două certificate de calitate de moştenitor, respectiv:

a) certificatul de calitate de moştenitor nr. 51/19 aprilie 2001, eliberat de Biroul Notarului Public Roza Margit Fuchs, prin care se stabileşte că unicul moştenitor al defunctului Micşa Iulius, decedat la data de 9 martie 1989, este Micşa Jochen.

Este de observat că actul a fost eliberat cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 din Legea nr 36/1995, deoarece ultimul domiciliu al defunctului era în Germania, iar Micşa Jochen este cetăţean german, cu domiciliul în Germania, astfel că notarul public din România nu putea elibera certificat de calitate de moştenitor.

Mai mult, eliberarea unui certificat de calitate de moştenitor era condiţionată de lipsa oricăror bunuri în patrimoniul defunctului, conform dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 36/1995, şi de efectuarea verificărilor prevăzute de art. 43 şi 74 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995.

b) certificatul de moştenitor nr. 52/2001, eliberat la data de 11 aprilie 2001 de Biroul Notarului Public Nina Racolţa, act în care se stabileşte că moştenitorul defunctului Micşa Liviu, decedat la data de 31.10.1941 este Micşa Iuliu, domiciliat în Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă 44, judeţul Cluj, în calitate de frate, care a acceptat moştenirea prin acte de folosinţă.

Certificatul de moştenitor nr. 52/2001 a fost utilizat de ambii făptuitori, deşi făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea deţinea certificatul de moştenitor nr.11/1997 şi ştia că a încasat despăgubiri prin invocarea calităţii de unic moştenitor după cei doi defuncţi.

Ulterior, urmare cererilor formulate de alte persoane, prin sentinţa civilă nr. 1270/2006, s-a constatat nulitatea absolută a atât a certificatului de calitate de moştenitor nr.11/1997, cât şi a certificatului de moştenitor nr. 52/2001. Certificatul de moştenitor nr. 52/2001 a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 1294/2004, pronunţată de Judecătoria Dej, în dosarul nr. 435/2000, dispoziţie care a rămas irevocabilă conform dispoziţiilor deciziei civile nr. 1079R/2006, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr.16038/33/2005.

Prin invocarea calităţii de moştenitor după defunctul Mircea Iuliu, decedat în anul 1965, făptuitorul Micşa Jochen a obţinut şi două dispoziţii de restituire în natură, emise de Primarul Municipiului Dej pentru spaţii cuprinse în patrimoniul unor societăţi comerciale, între care unele erau şi sunt cu capital integral privat ( S.C.ALPA S.A., S.C. CARPATEX S.R.L şi S.C. ONIX BIJUTERIE SRL).

Erijându-se în calitatea de moştenitor al defunctului Micşa Iuliu, decedat în 1965, făptuitorul Micşa Jochen a obţinut mai multe hotărâri judecătoreşti în care s-a constatat că acesta a dobândit prin moştenire cota de 6/24 parte din imobilele situate în Dej, str. 1 Mai nr.1, P-ţa Bobâlna nr-18, jud. Cluj şi cota de 1/1 parte din şcoala situată în Dej strada Avram Iancu nr.2- 4, înscrisă în C.F. nr. 558 Dej, cu nr. topo 929.

Ulterior, făptuitorul Micşa Jochen a înstrăinat cota sa de 6/24 parte din imobilele situate în Dej, str. 1 Mai nr1 – P-ţa Bobâlna nr. 18, încasând sume mari de bani, aşa cum rezultă din contractele pe care le vom depune la dosar. Dobânditorii cotelor de proprietate (de rea-credinţă în contextul în care în C.F. erau notate acţiunile prin care se contesta calitatea de moştenitor a făptuitorului Micşa Jochen) şi-au înscris în alte C.F.-uri drepturile dobândite asupra unor cote-părţi din imobilele înscrise în patrimoniul părţilor vătămate.

Urmare depunerii, de către făptuitorul Pocanschi Ovidiu Mircea, a certificatului de calitate de moştenitor nr. 62/10 octombrie 2001 şi a certificatului de deces al defunctei Micşa Cornelia (cea de-a doua soţie a defunctului Micşa Iuliu, decedată în anul 1965) s-au născut suspiciuni cu privire la acte anterioare depuse de cei doi făptuitori, motiv pentru care ne-am adresat Camerei Notarilor Publici Cluj şi am solicitat să ne comunice dacă s-a dezbătut succesiune după defunctul Micşa Iuliu, decedat la data de 14 aprilie 1965, cine sunt moştenitorii şi să ne elibereze un certificat de moştenitor după defunct.

Prin adresa nr. 375/ 28.01.2008, Camera Notarilor Publici Cluj, a comunicat certificatul de moştenitor nr.397/ 7 octombrie 1965, din care rezultă că unica moştenitoare a defunctului Micşa Iuliu este soţia supravieţuitoare Micşa Cornelia şi că fiul defunctului, numitul Micşa Liviu-Iuliu, a renunţat la moştenire în favoarea soţiei supravieţuitoare.

Certificatul de moştenitor nr. 397/ 7 octombrie 1965 probează că:

– toate certificatele de calitate de moştenitor sunt acte false, lovite de nulitate absolută, eliberate cu încălcarea mormelor imperative ale Legii nr. 36/1995 şi ale Regulamentului de aplicare a acestei legi;

– făptuitorii Mişca Jochen şi Pocanschi Ovidiu Mircea au uzat de acte false în faţa autorităţilor şi instanţelor de judecată, pe care le-au indus în eroare cu scopul de a trage foloase de pe urma acestor falsuri;

– toate actele obţinute de făptuitori, prin folosirea înscrisurilor false, inclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea acestora, sunt consecinţe ale uzului de fals şi fals în declaraţii.”
(Text aparut in Realitatea de Bistrita- Nasaud, Dej si Gherla)

De la credinta la falsa religiozitate

Foarte des sunt oameni care se întreabă cum se face că la noi în România anumiţi creştini trebuie să fie păziţi de poliţie sau jandarmerie atunci când se roagă, de ce se calcă în picioare când vor să venereze moaşte, de ce se îmbrâncesc când primesc aghiasmă şi mai nou, de ce-şi împart pumni pentru două „sarmale sfinte” gătite la Mănăstirea Nicula? Ce-i determină pe aceşti oameni să uite de iubirea lui Hristos şi de faptul că El este cel care trebuie să primeze în viaţa unui creştin? Este greu să dai un răspuns la aceste întrebări fără a supăra păstorii creştinilor cu un astfel de comportament şi fără să rişti a fi catalogat drept un om de rea credinţă. De aceea în rândurile de mai jos voi încerca să vă împărtăşesc câteva idei pe care le-am expus de curând unor participanţi la un congres ţinut la Berlin.
Viaţa de credinţă a românilor are mult de suferit din cauza comunismului. Dacă în Polonia, Ungaria şi alte ţări din fostul bloc comunist a avut loc o revoluţie moralo-culturală înaintea celei politice, în România nici după schimbarea politică nu s-a petrecut aceast tip de revolutie. Bisericile interzise sau tolerate abia reuşesc să-şi facă loc în spaţiul controlat de Biserica colaboraţionistă şi sunt de cele mai multe ori obstrucţionate pentru a putea face ceva în acest sens, timp în care Biserica colaboraţionistă majoritară se pare că nu vrea sau nu poate cu actuala structură să îndrepte lucrurile. Sunt prea ocupaţi să-şi păstreze o poziţie de lider în România încercând din răsputeri să învrăjbească credincioşii proprii împotriva celorlalţi creştini. Cu alte cuvinte, semănând ură, amestecând adevărul cu minciuna îşi culeg imediat roadele; dar din păcate şi proprii lor creştini se învrăjbesc între ei.
Un alt motiv poate fi canonizarea unor aşa zişi sfinţi. De exemplu, Ştefan cel Mare, căruia fără a-i ştirbi din recunoaşterea cuvenită rolului său politic, trebuie să mărturisim că a avut o viaţă nu tocmai demnă de un sfânt. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, îl descrie foarte clar ca fiind „om nu mare de statu, aprig la mânie şi grabnic vărsător de sânge nevinovatu. De multe ori la ospeţe omora fără judeţu”. O astfel de canonizare poate determina creştinii acestei Biserici să aibă atitudini violente şi nedemne, fără să-şi pună nici măcar un moment problema că ar greşi în faţa lui Dumnezeu. La un moment dat cineva mi-a explicat că acest mare sfânt s-ar fi putut converti pe patul de moarte, dar atunci vă întreb nu este această explicaţie o invitaţie la o viaţă imorala? Cu siguranţă căinţa i-a putut aduce mântuirea, dar asta nu-i sfinţeşte existenţa anterioară. Oare nu astfel de exemple îi detremină pe unii „creştini” să săvârşească fapte oribile scuzându-se în faţa propriei conştiinţe: „m-oi căi înainte de a muri”. Mai mult, Atanasie Todoran din Bichigiu ce a fost de curând canonizat la Salva este considerat sfânt şi pentru faptul că şi-ar fi împiedecat fiul muribund să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Cristos din mâinile unui preot unit. Cu alte cuvinte este considerat sfânt un om ce s-a opus lui Cristos prezent în Sfânta Taină. A fost canonizat un Anticrist. Aceste canonizari politizate şi prozelite fac mult rău şi produc multe victime. De aceea nu trebuie să ne mirăm că în România avem şi Biserici pline, dar şi închisori la fel de pline. Nu trebuie să ne surprindă nici atitudinea unor Ierarhi care au cerut caterisirea Mitropolitului Corneanu pentru că s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Cristos alături de Greco-Catolici. Nimic nu trebuie să ne mai surprindă, totul este posibil atâta timp cât cei ce-şi dau seama că astfel de atitudini distrug imaginea Bisericii lui Hristos în ansamblul ei nu vor lua atitudine.
Alin Cîndea
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

## UPDATE Alexandru Petria-
Un taran a descoperit plagiatul unui scriitor român https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/09/un-plagiat-aurel-podaru/

Pozele politicienilor şi “păsărica”

Acum câţiva ani, într-un număr al gazetei scriam despre un fotograf din Ilişua, pe nume Matei, singurul din toată zona Văii Ţibleşului care făcea poze cu zeci de ani în urmă şi despre cum se pregăteau ţăranii să iasă bine în poze. Se uitau ţintă la el, stăteau înţepeniţi, nefireşti, chiar ţinându-şi respiraţia. Mulţi ani, părinţii mi-au reproşat că într-o poză cu sora mea, făcută de acest fotograf, m-am uitat în altă parte. „Te-ai uitat cu ochii unul după altul, în loc să te uiţi la domnul Matei”, îmi spunea mama. Dar asta s-a întâmplat demult, tehnica a evoluat, iar pentru oameni fotograful nu mai reprezintă ceva deosebit. Şi-a pierdut misterul. Iar fotografiatul aerul de sărbătoare. Şi ţăranii au aparate digitale, trimise de prin Spania, Italia. Nu mai stau ţepeni…
Dar, pentru unii candidaţi la primării, se pare că nu s-a schimbat nimic. În Dej, de exemplu, faţa lui Ioan Ungur de pe afişul electoral este tot ca pe vremea fotografului Matei, crispată, cu ochii ţintă la “păsărică”, iar ochii inginerului Gavrea, candidatul PD-L la Dej, proţăpit lângă Emil Boc, sunt bulbucaţi, aproape ieşiţi din orbite. Şi de-a lungul şoselei Dej-Cluj aproape toate feţele politicienilor de pe panouri sunt ţepene, nefireşti, artificiale. Se vede că nu au avut parte de un fotograf “cu mână”, ci de un pozar. Poza-i poză, cu “păsărica”, iar fotografia este fotografie. Alegătorii se uită şi la asta.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Lechinţa, uitată de timp

Ajuns în Lechinţa, ai senzaţia unei întoarceri în timp. Nu s-a schimbat mai nimic parcă în ultimii 20 ani. Când spun asta, mă gândesc la o schimbare în bine, fiindcă dacă e să mă refer la una în rău, da, atunci s-au schimbat destule.
Atmosfera generală este de lâncezeală, de lasă-mă să te las, locuri de muncă pentru localnici sunt mai multe în Italia sau Spania, populaţia este îmbătrânită, resemnată, apatică. Au fost duşi cu vorba de 12 ani de primarul Pop că viaţa lor va lua o altă turnură, iar viceprimarul Gheorghe Chira îi ameţeşte tot aşa de 8 ani.
Gunoaiele dintre blocuri, străzile desfundate şi neluminate, mirosul de murdărie al pârâului Lechinţa, unde se revarsă de toate, căci comuna nu are canalizare, ruinele fabricii de zahăr, piaţa săptămânală prăfoasă vara, ce aduce a talcioc jalnic sunt tot atâtea embleme ale Lechinţei părăginite în principal din cauza dezinteresului autorităţilor locale. Dar cum să ceri unora să fie gospodari când Dumnezeu nu le-a dat acest dar?
În ultima perioadă, am fost de mai multe ori în Lechinţa. Brusc, atmosfera s-a animat din cauza campaniei electorale. Curg promisiunile. Viceprimarul Chira vrea să sucească încă o dată minţile oamenilor cu făgăduieli deşarte. Visează funcţia de primar, pe când primarul Pop a intrat într-un con de umbră. Dar va rămâne la vise, cred. Din discuţiile cu locuitorii am înţeles că doresc cu ardoare o schimbare. S-au săturat de minciuni. Este şansa Lechinţei de-a se scutura de somnolenţă, de-a părăsi fundătura în care a intrat de atâta timp.
Cătălin MIRON
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Ce vrei de ziua ta?

Nu ai stat niciodată să te gândeşti de două ori înainte să ceri anumite cadouri de ziua ta sau pur şi simplu de sărbători? Ceva mă face sa mă gândesc că răspunsul e „nu”, deoarece nici eu nu am făcut-o. Până am cunoscut nişte adolescenţi care au privit altfel lucrurile. Şi-au imaginat cum ar fi să trăiască o zi ca şi cei care sunt total lipsiţi de aceste privilegii sau care nu se pot bucura de ele şi au realizat că nu ar rezista foarte usor. Mai apoi şi-au dat seama că dacă situaţia s-ar inversa probabil că aceştia nu ar profita din plin, cum facem noi zi de zi, ci ar cere doar strictul necesar. Încearcă şi tu în puţinul timp liber, fă ca şi cei din actuala clasă a VIII-a D de la Grigore Silaşi din Beclean! Maturizează-ţi această parte! Şi pentru că lor nu le-a plăcut ce şi-au închipuit, au încercat să îmbunătăţească puţin lucrurile, ca de Crăciun o parte din copiii cu dizabilităţi să primească mici cadouri, de care să se poată bucura împreună, în acelaşi timp învăţând unul de la celălalt. Pentru a strânge banii necesari, au fost ajutaţi de elevii din clasa a VII-a B, care s-au implicat doar din acest an, confecţionând împreună felicitări ale căror valoare era sursa lor de sponsorizare. Iar ca totul să iasă perfect, au apelat la diriginţi şi psihologul şcolii care au ajutat la organizarea acestui „proiect”. Deşi pare incredibil, au reuşit! Fac asta de câţiva ani şi şi-au propus să îi înveţe pe cei din grupa de la Centrul Şcolar pentru Educaţie Inclusivă, cei cărora le-au fost destinate cadourile, să facă felicitări. Un act de caritate venind din partea unor adolescenţi greu găseşti. De aceea mi-au atras atenţia. Eu, cel puţin, nu aş fi avut ideea şi nici ambiţia să încep o astfel de acţiune.
După toate astea, te mai poţi gândi ce vrei de ziua ta? Sau te face să te întrebi unde îţi este acel suflet bun cu care te tot mândreşti? Şi cum poţi să dovedeşti existenţa lui?
Bianca PETRIA, 14 ani
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla, numărul februarie-martie)

Batista

Poveştile se rescriu la timpul prezent. Palatele sunt din ce în ce mai rare, se vând pe bani mulţi, iar cele noi se numesc, mai simplu, vile. Caii nu mai mănâncă jăratic, probabil c-a intervenit protecţia animalelor. Nu mai sunt probe, sunt tentaţii. Încercăm să facem din trupurile noastre temple de-nchinăciune, de păzim de microbi şi viruşi, golim farmaciile pentru siguranţa şi sănătatea noastră. Bisericile, ş-aşa goale, se înalţă una după alta, ca şi când Dumnezeu ar sta să le numere. În colţul nostru de-acasă, unde-ar trebui să ne rugăm, s-a potrivit mai bine televizorul, aşa că lâncezim după o nouă zi de muncă, tolăniţi şi fără să ne gândim că sufletul n-a mâncat, iarăşi, nimic.
Nu demult, aveam în buzunar, mai tot timpul, câte o batistă. Se cădea să fie una mare, bărbătească, cu nişte dungi acolo. Cele cu broderii şi monograme dădeau bine la dame. Se murdărea repede, de multe ori nefolosită, trebuia spălată şi apoi călcată… Îmi ştergea broboade de sudoare ori nasul înfundat, m-ajuta să strănut ori mă proteja de praf. Acum am devenit mai comod. Batista s-a transformat în şerveţel de hârtie, de unică folosinţă (şi câte nu sunt de unică folosinţă astăzi!), parfumat şi-n diverse culori. Părea mai convenabil şi-am început să achiziţionez. Deveneam un cumpărător disciplinat, încartiruit în regimentul tot mai mare de consumatori. Până în ziua în care am plâns. Noile batiste n-au făcut faţă atâtor lacrimi şi mi-am adus aminte de batista de ieri. Parcă se potrivea mai bine nevoilor mele. O folosea de mai multe ori, avea colţuri şi-o simţeam acolo, în buzunar, apretată şi gata să mă ajute.
Aşa-i şi cu sufletul, săracul. Deunăzi ferit de-atâtea tentaţii, putea să înflorească din când în când la frumos, nu uitasem cărările munţilor şi mersul pe jos, hălăduiam fără grija zilei de mâine, fără arginţi… Iar când toate din jur mă copleşeau, aveam puterea să-mi cobor genunchi-n ţărâna zămislitoare de om şi să-mi unesc lacrimile cu ea în rugăciune. Sigur şi Dumnezeu ne-a plămădit cu lacrimi. Şi-aşa rugăciunea-mi era batistă pentru suflet, de câte ori plângea ori transpira. Tentaţiile au devenit tot mai mari, sufletul cât ce se mai vede, într-o neclară imagine de început. Normal c-a rămas alb-negru într-un imens ocean de publicitate color. Semeţele biserici par pitice pe lângă zgârie-norii ce-adăpostesc sedii de firme cu renume sau bănci înălţate pe zeci de nivele, totul pornind de la 30 de arginţi. Nici clopotele nu se mai aud de-atâta zarvă, de trufie şi laudă, de minciună şi dezmăţ. Batista sufletului a devenit parfumată, cărţile de rugăciune sunt tot mai colorate şi mai atractive, timpul pare mult mai important, aşa că s-au făcut importante reduceri de pasaje, totul vine semipreparat şi se poate rezolva în 3 minute, la foc domol.
Doamne, adă-mi înapoi batista făcută din giulgiul tău şi-adu-mi aminte primele-ţi cuvinte. Simt o gripă ce nu mă lasă să-mi trăiesc libertatea. Am nevoie de sănătatea sufletului să-ţi pot aduce inima îndărăt.
Dinu Virgil
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Comemorare la Năsăud a ademicianului Iulian Marţian

Primăria oraşului Năsăud în colaborare cu Despărţământul Năsăud al Astrei, Societatea Culturală “Virtus Romana Rediviva” din Cluj-Napoca, Muzeul Năsăudean şi Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale a organizat recent un simpozion dedicat academicianului Iulian Marţian, cu prilejul comemorării a 140 de ani de la naştere şi 70 de ani de la moarte. S-au comemorat şi 70 de ani de la înfiinţarea subdirecţiei Arhivelor Statului Năsăud.
Moderatorul acţiunii a fost academicianul Dumitru Protase care a rostit textul de deschidere şi a dat cuvântul cărturarilor din Cluj- Ieronim Marţian, Teodor Tanco, Vasile Tutula, celor din Bistriţa- Adrian Onofrei, Cornelia Vlaşin, precum şi celor locali- Grigore Marţian, Gheorghe Pleş, Ioan Seni, Ioan Lăpuşneanu, Traian Pavelea şi Lucian Vaida.
Prin acest simpozion s-a reuşit încadrarea academicianul năsăudean în epocă, stabilind rolul lui în ascensiunea evenimentelor istoriei locale.
În continuare, descendenţii familiei academicianului şi-au lansat cărţile apărute.
Ioan MITITEAN
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

La Năsăud, cu cutia milei pentru deputatul Ioan Oltean

Recent la sediul partidului din oraşul Năsăud, şi-au dat întâlnire în faţa reprezentanţilor presei locale staful judeţean şi local al partidului compus din Ioan Aurel Rus, lider judeţean, Constantin Pamfiloiu, Maria Ulecan, Mihai Belei şi Viorel Cotuţiu, ce au fost intâmpinaţi de biroul local în frunte cu preşedintele ing. Ştefan Rebreanu.
Discuţiile purtate şi răspunsurile la întrebările puse de reprezentanţii presei locale, Olga Lucuţa, Radu Sârb şi Ioan Mititean au fost o dovadă că partidul România Mare se manifestă ca un partid cu o personalitate sporită.
Din expozeul parlamentarului bistriţean Ioan Rus s-au desprins câteva iniţiative evidente, care vor contura construcţia politică a partidului exprimată prin dorinţa de unitate şi înţelegere a ţării.
Dă exemple de cetăţeni care au fost primiţi în audienţă din zona Năsăudului, printre care Sorin Cârcu, nemulţumit de Colegiul Medicilor, care nu a dat până în prezent nici un verdict în cazul fetiţei sale Cristina, ce în data de 17 noiembrie a împlinit un an de comă profundă din cauza unei injecţii primite în cadrul spitalului năsăudean. Cristina încearcă din nou să întrebe cadrele medicale:”Ce injecţie mi-aţi dat, de viaţa mi-aţi luat?”
Rus a formulat critici preşedintelui ţării, care încalcă în mod vădit legea, neglijând parlamentul ca legiuitor de drept şi propune un nou slogan ca şi clic publicitar:” Se-ntorc vapoarele”
A circulat din mână-n mână o cutie, cutia milei, din dorinţa de a ajuta pe parlamentarul Ioan Oltean spre a-şi achita chiria la Bucureşti, fiind cotat în derâdere ca un om nevoiaş, cu posibilităţi materiale reduse.
Am depus şi eu un leu pentru parlamentarul meu.
Ioan MITITEAN
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, dej şi Gherla)

Casa-muzeu “Nechiti” din Feldru

Încerc un exerciţiu de compasiune, înţelegere şi deosebită admiraţie pentru familia George Nechiti de la nr. 1369 din comuna Feldru, care şi-a transformat casa într-un muzeu etnografic ca o acoladă deasupra unei axe a verticalităţii satului românesc someşan.
Domnul George Nechiti cu soţia Leontina şi fiul Georgică, oameni cu o mare onestitate intelectuală exaltă în istorie prin obiecte lucrate de mâna ţăranului. Experienţa le-a întărit convingerea că drumul cel mai sigur pentru a cerceta satul este studiul permanent al istoriei şi vizitarea familiilor ţărăneşti, selectarea obiectelor pe tematici, ceea ce le dă tăria de a se afirma ca un izvor nesecat de cultură.
Optimismul lor debordant îi leagă tot mai strâns de sat, de preocupările şi îndemânarea omului din mediul rural, dând satului o tinereţe spirituală care prin cele peste o mie de obiecte colecţionate şi selectate pe tematici rămân în istoria locală ca amintiri de neuitat din memoria străbunilor.
În casa lor obiectele sunt expuse cu migală, aşa că în fiecare colţ, începând cu dependinţele din curte, până la nivelul de sus se simt propriile trăiri, cu urcuşuri şi coborâşuri, aşa cum ele au fost oferite de viaţa satului.
Aceşti oameni purtători de valori, vizitează gospodăriile ţărăneşti, stau de vorbă cu oamenii, orientându-se asupra obiectelor nefolosite în gospodărie, dar cu valoare istorică. Unele obiecte sunt donate, altele sunt plătite de aceşti cercetători sau execută servicii în schimbul lor, execută alte obiecte solicitate de donatori, lucrate din lemn şi sculptate, mai ales că toţi membrii familiei Nechiti sunt meşteri în toate, urmărind executarea unor obiecte de artă pentru interiorizarea cât mai plăcută a mediului ambiant.
Atracţia vizitatorilor măreşte interesul, simţindu-se mai mult implicaţi.
În casa “Nechiti” nu este doar un depozit de obiecte şi creaţii ieşite de sub mâna ţăranului, ci este o mişcare spre locul lăuntric al fiecărei conştiinţe umane, spre înţelegere şi participare la o viaţă istorică creatoare, pentru a cunoaşte viaţa şi schimbările ei.
Ar fi bine să facă aici câte un popas şi specialiştii în etnografie, muzeografii şi etnologii, deoarece prezenţa dânşilor le-ar da noi puteri şi imbold în munca de cercetători voluntari sau poate Primăria Feldru să ia sub tutela sa Casa Nechiti, ca muzeu al satului, ca un punct turistic, având şi posibilităţi de masă şi cazare.
Poate în curând vom întâni indicatoare cu inscripţia: “Spre Casa- muzeu Nechiti”. Menţionăm că au venit persoane dinafara ţării, solicitând cumpărarea întregii colecţii.
Ioan MITITEAN
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Plachetă aniversară

De devenit
de Dinu Virgil

Poetul de pe Valea Ilvelor cu inima îmbălsămată în iubire, s-a aşezat între oamenii de preţ ai Ţării Năsăudului, acel izvor nesecat, unde se adapă cei însetaţi spre a scrie poeme de dragoste prin lume.
Placheta „De devenit” a ţâşnit din lumina tiparului chiar de ziua sa onomastică, când Dinu Virgil a sorbit 33 de primăveri într-o zi când Soarele s-a înălţat pe cer mai rotund ca retina, care parcă era înmuiat în sângele ce a vin mirosea, ce ştie secretul zâmbetului pierdut în jurul minţii ca o cetate de cer, spunând povestea anilor ce s-au scurs spre a se reţine în scoarţa neînsufleţită vise tremurânde sau zile netrăite.
Cele 50 de poezii din placheta aniversară “De devenit” sunt o expresie firească a naturaleţii scrise cu o limbă bogată şi curată în care dăinuie originalitatea într-o lume în care unii-şi fac vile, iar alţii un renume, omagiind munca omului la rang de virtute, sperând în bunul Dumnezeu ce le pregăteşte o nouă viaţă, cu Omul ce mi-a mai rămas, Iisus, care-mi răspunde la rugăciune şi chiar dacă-i dau o palmă care-l doare, omul zâmbeşte şi se răzbună c-o mângâiere şi c-o floare.
Dinu Virgil, acest spirit constructiv, ne învaţă să trăim, să iubim frumosul, să mirosim teii în luna mai, să ne încântăm cu trilul păsărilor în dimineţile de vară, să ne îmbătăm cu vise şi cu clipele proaspete rămase în frigiderul veşniciei noastre.
Coloana vertebrală a poeziilor lui Dinu Virgil este credinţa în bunul Dumnezeu şi respectul pentru mama ce ne-a dat viaţa şi este în stare să mute pământul pentru fiii săi, cărora le doreşte ca-n pace să-şi finiseze cântul şi pentru ei viaţa să fie o rugăciune prin care cerem să învăţăm să iubim cu mâinile, cu sufletul, cu firea, să schiţăm în viaţă o punte spre ideal, îmbrăcând în haine de gală speranţa.
Dinu reprezintă viziunea modernă a poeziei străfulgerată de gând, speranţă şi culoare, îngropate în mica şi marea floare care plânge pentru că mâna care a rupt-o, dacă nu sădeşte , nu-i va fi de treabă celui ce zideşte, pentru că floarea e trup din sufletul tău, inimă din cântec, freamăt din cuvânt ce luminează drum spre viitor.
Mesajul poeziilor lui Dinu Virgil pătrunde şi se instalează durabil în inimile cititorilor zidind nevăzute statui, crescând fiorul din noi, iar viaţa parcă-şi răstigneşte zilele-n carte imprăştiind izul de mamă ce ne povesteşte despre libertate spre a înţelege mai uşor veşnicia, pregătindu-te pentru viaţă, cu toate păcatele uitate.
Poetul scrie versuri pentru viaţă, versuri pline de mister, spre a fi hrană inimii, acoperind cititorii cu pace divină, cu îndemnuri spre o cale dreaptă, cale pe care să faci bine nu-n vorbe ci-n fapte, dând culoare vieţii cu picături de tihnă:
“Acum mă duc, să-mi caut rostuirea,/ În ape chipul vechi să mi-l găsesc,/ Să-nvăţ pe îndelete să iubesc,/ Cu mâinile, cu sufletul, cu firea”.
Ioan MITITEAN
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Nunta anului la Bistriţa, cinstită de Băsescu

Primele jurăminte au fost înfăptuite la logodna de la Mănăstirea Nuşeni. Apoi, mirii, Mihaiela Petruse, fiica interpretului de folclor Petre Petruse şi Paul Moldovan, au avut o nuntă ca în basme la cel mai luxos restaurant din Bistriţa, Coroana de Aur. Ea sociolog la Poliţia Bistriţa, el manager al unei structuri de brokeraj. Frumoşi şi bogaţi. Înainte de nuntă, mireasa a primit din partea viitorului mire, cadou, un Audi A6. La biserică, în faţa altarului mireasa, îmbrăcată într-o rochie creaţie Agnes Toma, purtând pe cap o tiară Camelia Coof, cu pietre Swarovschi, a fost condusă de nepoţii ei şi de socrul mic. La ospăţ, mireasa a fost surprinsă de foştii ei colegi de la ansamblul studenţesc din Cluj, Mărţişorul, dar şi de cei de la Balada, care au provocat-o la învîrtită. Cu o catrinţă peste rochia de mireasă, Mihaela a jucat alături de foştii parteneri de dans. Apoi, mireasa a fost furată, naşii şi mirii trebuind să treacă peste proba slalom printre sticle cu ochii închişi, pentru a o recupera. Socru mic i-a dedicat ginerelui melodia „Cine are noroc are”, la un moment dat toată familia fiind pe scenă la karaoke. Meniuri alese, băuturi luxoase, muzică pe măsură prin intermediul Mirelei Petruş, au fost ingredientele pentru reuşita nuntei, la care au participat şi primarul Vasile Moldovan, deputatul Ioan Oltean, directorul Centrului Cultural, Dorel Cosma. La dar, mirii au primit şi un plic semnat Maria şi Traian Băsecu, în el cu…1 leu. Glumă din partea cuiva… Luna de miere in Dubai întregeşte tabloul de nuntă.
Menuţ Maximinian
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Preşedintele pe coclauri

Băsescu: „Eu trebuie să-mi cer scuze de la dumneavoastră, pentru ca am fost ministrul transporturilor şi nu am facut nimic”

După ce actorului Marcel Iureş a plantat pinul numărul unu în cadrul unui proiect ecologist „Verde 003” , preşedintele Băsescu a luat exemplul şi a plantat puietul cu numărul 10.000 din cadrul proiectului de reîmpădurire din zona Candreni Suceava. Doi copii îmbrăcaţi în costume populare au îngheţat în inima pădurii, aşteptîndu-l pe preşedinte, care a aterizat cu elicopterul cu întârziere de o jumătate de oră. De la rampa de aterizare preşedintele a mers până la Tăşuleasa cu un jeep. „Îmi cer scuze pentru starea proastă a drumului”, i-a spus primarul comunei Dorna Candrenilor, Mihai Carp, preşedintelui României, care a replicat „Eu trebuie să-mi cer scuze de la dumneavoastră, pentru ca am fost ministrul transporturilor şi nu am făcut nimic”.
După ce s-a scuzat că a sosit mai târziu din cauza condiţiilor meteorologice care nu permiteau aterizarea elicopterului, Traian Băsescu a gustat din tradiţionala pâine şi sare, şi apoi, în ţinuta sport, nu a întârziat să se apuce de treabă. „Dacă nu ne propunem ca fiecare să planteze măcar un copac, ne sacrificăm copiii şi nepoţii”, a spus Traian Băsescu. După plantare sepepiştii căutau şerveţele pentru şeful lor. Văzând că nu au, o jurnalistă amabilă a vrut să le dea şerveţele umede, însă ei, replicând avem, i-au întors spatele. Preşedintele nu a stat foarte mult la Tăşuleasa şi, după ce a făcut câteva poze cu voluntarii, a plecat spre Buzău, unde trebuia să participe la o nuntă de argint. Înainte de plecare, iniţiatorii proiectului i-au oferit preşedintelui un tablou inedit. Este vorba despre o hartă a României confecţionată dintr-o radiografie pulmonară. Dragoş Bucurenci, actorul Marcel Iureş, cântăreaţa Ada Milea, prezentatorii TV Cătălin Ştefănescu, Radu Naum şi Amalia Enache au rămas la masa cu porci la proţap şi băuturi luxoase. Nu a lipsit focul de tabără asortat cu grătare şi concertul Blazzaj.
Menuţ Maximinian
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

De la cântecul popular la crescătoria de prepeliţe

Mirela Petruş, artist profesionist în ansamblul Dor Românesc din Bistriţa, este de loc din Giurgiu. A venit pe meleaguri bistriţene după căsătoria cu soţul ei, Dan, care lucrează în cadrul armatei. Aici s-a ambiţionat învăţînd tot ceea ce înseamnă tradiţie locală, de la pronunţia ardelenească la portul popular. A reuşit să se facă plăcută la public fiind considerată de unii mai autentică decît băştinaşii. Mirela nu s-a oprit aici. Dorind să facă un tratament pentru gît cu ouă de prepeliţă, a rămas surprinsă cînd a văzut în magazine doar ouă aduse din capitală. Aşa s-a hotărît acum un an să ia 30 de prepeliţe pentru gospodăria proprie. De la 30 s-a ajuns la 300, apoi la 600. Astăzi producţia atinge aproape 2000 de ouă pe săptămînă. Cîştigul nu este prea mare, un ou costă 25 de bani şi o prepeliţă 25 de lei. Mirela nu se plânge de piaţa proastă de desfacere pentru că aproape toate ouăle merg spre populari. “I-am învăţat şi pe colegii mei să consume ouă de prepeliţă, deoarece ajută la voce, la organele interne şi sistemul respirator, eliminînd toxinele, întărind sistemul imunitar al organismului”, declară artista.
Menuţ Maximinian
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

La Spermezeu, unde n-am căutat-o pe Elodia

De câte ori mă întâlnesc cu primarul Macedon Şerban din Spermezeu, chiar dacă aş uita să-l întreb despre ce mai e prin comuna mea, are grijă el grijă să-mi spună. Ce a realizat, ce n-a putut şi ce mai are în vizor pentru locuitorii comunei.
Ultima dată când am fost la Spermezeu, şi nu demult, primarul Şerban mi-a enumerat o serie de proiecte, realizări din ultima perioadă, pentru că de povestea de la inundaţii, atunci când valea Ilişua a făcut ravagii şi în Spermezeu, când şi locuinţa lui a fost inundată, nu mai vrea să-şi aducă aminte.
Le-a înşiruit ca la carte, fără să uite nimic, cred. Şi sunt destule, mai multe poate ca în unele oraşe mici. De aceea am zis că merită popularizate.
„S-au reabilitat drumuri comunale şi uliţe din Spermezeu, Dobricel, Hălmăsău şi Sita, acţiune de amploare, dintr-un fond de rulment al Consiliului Local se lucrează la studii de fezabilitate privind proiecte tehnice: la podul de la moara Sitei, proiect făcut, drumurile Spermezeu-Şesuri- Hălmăsău,de asemenea realizat, proiectul pentru asfaltarea Spermezeu- Dobricel care se va face”, spune primarul, gândindu-se. Apoi continuă: “Mai avem multe: reabilitarea şi modernizarea Şcolii Generale din Spermezeu care a demarat, refacerea anexelor Primăriei (garaje, vestiare, birouri, grup sanitar), balastrarea la Sita, se termină anul acesta proiectul pentru modernizarea Căminului Cultural din Spermezeu, modernizarea şi reabilitarea Şcolii Generale din Dumbrăviţa. Împreună cu Ministerul Cultelor am participat la refacerea bisericii din lemn din Păltineasa, cea mai veche construcţie din zonă (sec. XVIII), un proiect pentru pavarea trotuarelor în zona centrală a Spermezeului, care trebuie finalizat până la sfârşitul anului 2007, asfaltarea uliţei la dispensar, proiecte tehnice pentru extinderea reţelei de curent de joasă tensiune Spermezeu, Sita, Păltineasa, unde nu este curent. În partea de jos a Spermezeului am instalat un nou transformator
de curent electric şi pentru copii am făcut un complex de joacă în parc. La Hălmăsău- Breaza am deschis un drum vicinal (de limită) peste deal. Am primit un microbus pentru transportul şcolarilor care să deservească ruta Dobricel-Spermezeu, am refăcut de două ori trecerea la podul de la moara Sitei distrus de inundaţii. Împreună cu Consiliul Local, am cumpărat geamuri termopan la bisericile din Dumbrăviţa, Spermezeu, Hălmăsău şi am început şi la biserica ortodoxă din Dobricel şi penticostală din Sita. Termopane s-au pus şi la Căminul Cultural din Spermezeu, şi la Primărie, am redat în funcţiune piaţa din Spermezeu pentru autorizare.
Prin Legea 1/2000 şi Legile 169/97, 247/2005, celor care au reuşit să-şi aducă documente clare, le-am restituit aproximativ 500 de hectare de pădure. Intenţionez să candidez anul viitor şi-l rog pe ministrul de interne şi administraţiei să caute prin sertare proiectul depus pentru podul peste valea Ilişua, de la moara Sitei, care face legătura între Spermezeu –Şesuri –Hălmăsău, unde oamenii rămân izolaţi. Şi sunt mulţi. Recent am vorbit cu ministrul Ludovic Orban pentru finanţarea acestui pod. Mi-a promis că mă va ajuta. Sunt ceva speranţe”, încheie primarul Macedon Şerban.
Lista chestiunilor pe care le-am discutat cu Şerban este aridă, cam contabilicească, însă aceste detalii nespectaculoase ne schimbă vieţile. Nu căutarea avocatei Elodia.
Aurelia VLASIN
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Linia de pe buletinul de identitate

O să relatez un amănunt la care mulţi nu s-au gândit, legat de un act, şi care mă obsedează încă din copilărie, când i-am auzit pe bunici şi pe vecinii mai în vârstă vorbind cu mânie despre acesta.
Este vorba de o linie din interiorul buletinului de identitate, care era trasă în dreptul rubricii valabil până la… În loc de anul expirării valabilităţii, la oamenii trecuţi de 60 de ani apărea această linie (acum nu se mai pune).
Au ajuns şi părinţii mei la această vârstă şi s-au dus la Beclean după buletin. Erau interesaţi mai mult de felul cum au “ieşit” în poza de pe înscris şi
au uitat de linie.
Cu două săptămâni înainte, atunci când se făceau fotografii pentru acest act, se îmbrăcau cu ce aveau mai frumos, se spălau proaspăt, chiar dacă dimineaţa s-au mai spălat odată, se uitau în ogindă şi, până la termenul eliberării actului, zilnic îşi tot spuneau unul altuia:”să nu uităm să merem după buletin” .
Deci au plecat la Beclean. Când au venit acasă, erau negri de supăraţi. Am crezut că au păţit ceva. Nici n-am apucat să-i întreb, că mi-au arătat liniile de pe buletine, iar mama, mai superstiţioasă, mi-a zis cu mânie: “Amu ce mai urmează? Nu moartea? Vezi ce scurtă îi linia?” Iar tata, pornit: “Batăr dacă scriau un an, oricare, şi anul 3000, dar nu să tragă acea linie.” “Taci din gură, că a ta este mai lungă, tu trăieşti mai mult decât mine”, i-a replicat mama. Apoi a venit rândul vecinilor şi prietenilor cu linia, şi tot comentarii şi înjurături la adresa celor din capul cărora a ieşit ideea.
Un moment din viaţă, un moment al amintirii.
Aurelia VLASIN
(Text publicat in lunarul Realitatea de Bistrita-Nasaud, Dej si Gherla)

“Dumbrăviţa din inima mea” a rămas la mijlocul drumului

Într-un capitol din cartea ce urma să-i iasă de sub tipar, doamna Irina Igă a titlul “S-a stins o dalbă stea”, referindu-se la mama sa Lucreţia, care a trecut la cele veşnice . Acum şi ea a plecat la cele veşnice… Aşa, dintr-o dată.
Am cunoscut-o foarte bine din copilărie fiindu-mi vecină. Era o femeie deosebită, energică, cu simţul umorului.
A lucrat ca educatoare şi directoare în mai multe oraşe din ţară iar la pensie a revenit în satul natal, Dumbrăviţa, în casa părintească, împreună cu soţul Costică.
Ani în şir a tot pus pe hârtie diferite însemnări despre familia ei, despre oamenii din sat, pe care i-a iubit foarte mult, adunând material pentru o carte, pe care a vrut neapărat să o publice şi despre care spunea că se va numi “Dumbrăviţa din inima mea”. Dar n-a mai apucat. Ea s-a dus şi cartea a rămas în lucru. Ar fi frumos ca aceasta să fie totuşi publicată …
Cu două săptămâni inainte de moartea ei am vorbit cu doamna Irina despre carte, despre modificările pe care le-a făcut. Am vorbit aproape numai despre carte…
Dumnezeu să o odihnească în pace!
Aurelia VLASIN
(Text publicat in Realitatea de Bistrita-Nasaud, Dej si Gherla)

Sărbătoare la Biserica Penticostală Nr. 1 Beclean

Relativ recent, în Biserica Penticostală Nr.1 Beclean, păstorită de Cornel Hiticaş a avut loc ordinarea în slujba de prezbiter a fraţilor Luca Deneş, absolvent ITP promoţia 2001 şi Ionuc Hiticaş iar în slujba de diacon a fraţilor Vicenţiu Deneş şi Iacob Hiticaş.
La sărbătoare au participat pastorii: Romu Mocan, Secretar General al Cultului Creştin Penticostal din România; Viorel Deac, pastor coordonator în judeţul Bistriţa-Năsăud; Beniamin Zăgrean, Portland, Oregon; Gabi Zăgrean, Biserica Penticostală Nr. 2 Beclean; Mihai Sasz, Biserica Penticostală Maghiară Beclean şi Ovidiu Cupşa, Dej.
Prezenţi în această zi deosebită au fost şi reprezentanţii Bisericii Greco-Catolice din oraş, preot protopop Felician Neagoş şi preot Alin Cândea.
Din partea comunităţii locale a fost prezent primarul oraşului Beclean, Nicolae Moldovan.
Programul religios a fost deschis de pastorul local, Cornel Hiticaş şi o rugăciune înălţată de pastorul Mihai Sasz. Un mesaj de salut a urmat din partea Primarului iar mesajele de introducere în slujba de ordinare au fost rostite de pastorii Viorel Deac şi Beni Zăgrean.
Predica fost rostită de pastorul Romu Mocan care, de altfel, a şi coordonat serviciul de ordinare.
Rugăciunile de consacrare au fost înălţate: pentru slujba de prezbiter de pastorii Cornel Hiticaş, Gabriel Zăgrean şi Romu Mocan iar pentru slujba de diacon de pastorii Ovidiu Cupşa şi Viorel Deac.
Ziua de sărbătoare s-a încheiat cu o rugaciune rostită de pastorul Iacob Morar si cu o masă de dragoste la care a participat toată biserica.
Alina DENEŞ
(Text publicat in lunarul Realitatea de Bistrita-Nasaud, Dej si Gherla)

Ioan Oltean, e cazul să pleci acasa. Demisia, nesimtitule!

Despre vicepreşedintele PD Ioan Oltean am scris şi o să mai scriem, probabil. Deputatul PD bistriţean se află pe lista parlamentarilor cu şoricul obrazului gros, care încasează bani (25 de milioane de lei vechi/lună) de la Parlament, chipurile pentru chirie, deşi are trei apartamente doar în Bucureşti(vezi facsimile). Noi, prostimea, trebuie să-i subventionăm gargarele… Demisia, nesimţitule! (REALITATEA)

“Stau în chirie la… la o cunoştinţă” sau cum are minciuna picioare scurte
Din “Academia Caţavencu”:
Ioan Oltean – deputat PD de Bistriţa-Năsăud
Rep.: Staţi cu chirie în Bucureşti?
I.O.: Nu.
Rep.: Deci aveţi locuinţă. În declaraţia de avere aveţi trei apartamente.
I.O.: Am unde să stau.
Rep.: Şi ce faceţi atunci cu cele 25 de milioane pe care le decontaţi în baza unei declaraţii pe proprie răspundere, de la Camera Deputaţilor, pentru chirie?
I.O.: Păi, stau cu chirie.
Rep.: Adineauri aţi spus că nu staţi cu chirie. Aveţi trei apartamente.
I.O.: Stau în chirie la… la o cunoştinţă.
Rep.: Staţi la o cunoştinţă? Şi cu apartamentele ce faceţi?
I.O.: Unul e închiriat. Restul… unul e liber de doi ani şi al treilea… e tot liber.”
(Text publicat in lunarul Realitatea de Bistrita-Nasaud, Dej si Gherla)

Părinţii au trebuit să le sape gropile copiilor. Noi amănunte despre crimele de la Spermezeu

În numărul anterior al ziarului am prezentat raportul Institului de Investigare a Crimelor Comunismului care a finalizat cercetările crimelor de la Spermezeu.
În 9 martie 1950 au fost omorâte prin împuşcare 6 persoane pe nişte dealuri de la marginea satului Hălmăsău, comuna Spermezeu, de către o trupă de soldaţi aparţinând securităţii. Motivul oficial a fost că au refuzat să se prezinte la încorporare. Patru dintre cei împuşcaţi, Pop Ioan, Cristurean Vasile, Căienar Simion şi Căienar Valer aveau vârste între 16 şi 20 de ani. Ei au fost executaţi pe malul drept al unui pârâu, Valea Rea , iar pe culmea unui deal au fost înmormântaţi în aceeaşi zi de către părinţii lor, care au fost aduşi cu forţa şi obligaţi să le sape gropile.
Ceilalţi doi, Petruţ Constantin din satul Negrileşti, considerat dezertor din armată, fiindcă a venit în permisie şi nu s-a mai întors la unitate şi Burzo Gavril din Hălmăsău, de 67 de ani, care îl adăpostise pe Petruţ, au fost executaţi tot în aceeaşi zi, pe vârful dealului Şasa-Poieni, la o distanţă de 6 km de Hălmăsău. Înainte de a fi omorâţi au fost puşi să-şi sape singuri gropile.
După Revoluţie, în 1992, după intervenţia rudelor, osemintele celor patru au fost mutate în morminte noi, pentru a fi mai bine protejate de apă.
Pentru părinţii şi rudeniile celor decedaţi aceste amintiri sunt un coşmar. Unii nici nu mai vreau să-şi aducă aminte de ce s-a întâmplat atunci. Cu mare greutate povestesc, şi o fac vorbind mai mult despre persoana dragă dispărută decât despre întâmplarea propriu-zisă.
Am reuşit totuşi să vorbesc cu una dintre surorile lui Pop Ioan, Elisabeta Molnar. ” Eu eram mai mică pe atunci, sora mea Nazarica care a fost a doua după Ion ar fi putut să spună mai multe, dar din păcate a murit… Aveam vreo 8 ani şi eram la şcoală în Halmăsău. Şcoala se afla pe un dâmb, aproape de căsoiul unde ei au fost prinşi. Numai şcoală nu se făcea, că lumea era învrăjbită şi vorbea despre cei împuşcaţi în noaptea trecută: de Ioan al lui Maxim, poreclit Buglea, fratele meu, de Cristurean al lui Todor, zis al Logofestului şi de verii Căienar ai lui Hurlup. Am stat ce am stat la şcoală şi în drum spre casă m-am întâlnit cu Moldovan Melente care era pe la armată ceva ofiţer, şi care se pare că i-ar fi turnat la Securitate pe cei împuşcaţi. “Tu, să meargă tată-to după cureaua şi şapca lui Ion. Şi după poze”, mi-a zis mai mult în bătaie de joc. Nu o să-l uit cât trăiesc. S-a dus tata, că era la plug, şi adus şi cureaua şi pozele care erau în curea. Şapca toată era găurită de gloanţe… Părinţii mei au păstrat foarte mult timp aceste obiecte ca pe nişte lucruri sfinte. Cred că şi poza asta ce v-o dau este din cureaua lui. Ion era cel mai mare dintre noi şapte, că mama atunci era gravidă. Era un băiat deştept, ştia bine ungureşte şi desena pe toţi pereţii numai biciclete. Poate îi plăceau. Au fost îngropaţi de către părinţii lui Căienar. Fiind întrebaţi cine sunt cei doi, ei, săracii, au spus că nu-i cunosc. Ca să nu le facă probleme părinţilor şi nouă. După Revoluţie ne-au chemat la Cluj şi la Poliţie să declarăm cum a fost. Aşa am declarat cum vă povestesc şi dumneavoastră. Nouă nu ne prea place să pomenim de această minune ce a fost atunci”, mi-a declarat Molnar.
Am mai discut despreVasile Cristurean, tot ucis atunci, cu Ioan Cristurean: „Bunicul meu Todor mi-a spus că unchiul Vasile avea numai 16 ani când a fost împuşcat. A fost o mare durere pentru el şi familia lui”.
„Eram copil şi eram vecini cu familia soţiei mele. Îl reţin foarte bine pe Ion, că tata i-a dat nişte bani împrumut. Numărau pe ungureşte. Când i-a împuşcat eram la plug cu tata că era primăvară. A trecut un om şi ne-a spus că o mare minune a fost azi noapte. L-a împuşcat pe Ionu lui Maxim a lui Buglea. De ce a trebuit să-i împuşte ca pe nişte câini? Dacă le-a pus cătuşele, să-i fi dus la închisoare, nu să-i omoare. Şi Moldovan Melente a ieşit la pensie colonel. Faceţi bine că scoateţi la lumină aceste lucruri. Ei au murit ca nişte eroi.”, a completat cu indignare în glas Dănilă Molnar, soţul Elisabetei şi cumnatul lui Ioan Pop.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Pe dealuri, fără ulii, la Runcu Salvei

”Mergem doamnă la Runc, că de când aţi tot vrut să mergeţi…”, mi-a zis într-o duminică însorită (păcat că soarele nu mai încălzeşte ca atunci) Petru Miron, patronul unei firme din Beclean. Am zâmbit, aducându-mi aminte că, cu câţiva ani în urmă, un prieten i-a spus: „Du-o mă pe doamna asta unde se învârt ulii, şi n-o mai aduce înapoi niciodată.”
Ne-am îmbarcat într-o maşină pe care Miron a ticsit-o de lume şi hai la Runcu Salvei cu noi. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine şi iată-ne ajunşi, că omul când îi vorba de satul lui nu mai stă pe gânduri, merge înainte fără opriri, prin foc şi apă, cum se spune.
“Vedeţi dealul acela, din faţă? Acolo trebuie să ajungem, că acolo am stat eu” ne-a spus cu mândrie însoţitorul meu, arătându-ne un deal care parcă se unea cu cerul. De fapt şi celelalte care străjuiau satul nu erau mai joase. Dar ceea ce m-a mirat mai mult a fost că aceste dealuri zgârie-nori erau presărate, din loc în loc, cu case locuite. Săracii, bieţii oameni, m-am gândit, greu le este să urce şi să coboare. Oare de ce le-or fi făcut acolo, şi nu jos în sat, unde acum este asfalt în centru şi curge şi o vale şerpuitoare? Valea Ideci, interesant nume. ”Noi ne-am obişnuit pe aceste dealuri, de acolo veneam la şcoală în sat, urcam, coboram, părinţii cu bagaje… Ce să faci dacă pământul le este la oameni acolo?”, a continuat Miron, parcă citindu-mi gândurile şi oprind maşina lângă dealul pe care trebuia să-l urcăm.
De aici, ţine-te bine…. Şi eu încălţată în sandale de oraş… că, de, era diminică şi oamenii de la ţară te analizează, nu glumă. Ştiu cum este şi la mine în sat.
Am început să urcăm. şi hai, şi hai, cu greu, cu opriri, apoi am văzut la ceva distanţă prima casă, printre pomi. “Vedeţi, ăsta era tot pământul nostru, până acolo, pomii ăştia i-am pus când locuiam aici, au crescut mari”, a început să-mi explice cu ochii scânteind de bucurie Miron, ca şi Ion al lui Rebreanu. Am zâmbit- aşa am făcut şi eu când i-am arătat soţului o parcelă de pământ de la mine din sat . “Vedeţi dealul acela, acolo locuiesc părinţii poetului Ioan Pintea, mai încolo peste deal stă poetul Vasile Dâncu, ce-l are pe fiul său în Parlament, pe celălalt deal a stat fostul subprefect Gheorghe Pop, pe vale stă vestitul ceteraş Dumitru Cilica, pe dealul cu nuci au stat părinţii Genucăi Ceuca, care cântă muzică populară, oameni de seamă au dat aceste dealuri”. Nu neg.
Socrul lui Miron, nenea Pop, la şaptezeci şi ceva de ani locuieşte singur, în nişte condiţii ca de oraş: televizor, apă trasă în casă, baie cu faianţă, telefon. A lucrat pe şantier, în ţară şi străinătate, şi a văzut multe. Deşi grăieşte că „l-a trântit diabetul jos”, este plin de umor, îi plac florile, nu păşeşte cât glumeşte: „eu nu mânânc cu oamenii la masă, că mânânc hâd” sau “luaţi fructe să nu ziceţi că v-am dat numai unul”, etc. După popasul la nenea Pop, am urcat şi prin vecini, la tanti Nonica, care avea cândva o familie numeroasă, dar acum mărturiseşte că au rămas puţini, că copiii au plecat care încotro- „Ce să facă pe aceste dealuri?”
Tot cu o vorbă, cu o vizită, nu am simţit că timpul s-a scurs aşa de repede, şi, luându-ne rămas bun, am coborât prin „stânjeri”, ca şi pe perete, până la o fântână dintre doi brazi, izvor cu apă rece ca gheaţa, amenajat de locuitorii din sat, lângă care stau părinţii primarului din comună, Pavelea.
Am vizitat şi biserica greco-catolică, din lemn, foarte veche, acoperită în interior cu pânză pictată, am văzut că aici mai sunt oameni care confecţionează opinci, „moderne”, din muşama. Am vărut destule cu plămânii primeniţi de aerul curat. Doar ulii nu.
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Lansare de carte la Năsăud

Într-un număr al ziarului nostru scriam despre publicistul Ioan Mititean din Năsăud că pregăteşte al treilea volum al cărţii “În vârful peniţei”, care este o culegere de texte publicate în presă, şi că aştept cu nerăbdare să iasă de sub tipar. Dar Ioan Mititean a scos volulmul III şi IV în acelaşi timp. Mai ai cuvinte? Nu mai vorbesc de mărimea tomurilor, că, dacă îţi cad pe picioare, rişti să ţi le rupă.
Lansarea lor a fost organizată aşa cum se face la un om bine apreciat de intelectualii din zonă: cadre didactice, scriitori, preoţi, cadre militare în rezervă, colegi de presă, reprezentanţi ai Asociaţiunii „Astra” din Iaşi, Blaj, Beclean, Năsăud, care au participat în număr foarte mare la eveniment, aducând laude meritelor lui Mititean. 25 dintre cei prezenţi au luat cuvântul. Mai rar aşa ceva la o lansare de carte. Redau din unele luări de poziţie: “ Ioan Mititean este ca o albină în stup… Ioane, să nu înţepi tare, că rămâne acul şi nu mai iese nici un volum.”(profesor dr. Gheorghe Pleş); profesorul de limba şi literatura română Grigore Marţian: ”Astăzi ne surprinde plăcut Ioan Mititean cu cele două volume. Avea o carte Arghezi, “Cu bastonul prin Bucureşti”, şi lui Ioan Mititean i s-ar potrivi titlul „Cu bastonul prin Năsăud”, însă n-are nevoie de baston. El face o cronică a personalităţilor. Se ocupă şi de cartierul Luşca, şi de un ţăran Gavrilă Mititean pasionat de istorie care are o colecţie întreagă a revistei „Magazin Istoric”, şi de scriitori, şi de politicieni.”; Raveca Vlaşin din Dej: „Ioan Mititean este suflet din sufletul neamului său. Materialele publicate vor constitui o cronică în timp”.
Atmosfera a fost plăcută, masat bogată, graţiei soţiei lui Mititean, Lucreţia., M-am simţit excelent, mai ales că i-am revăzut pe unii dintre foştii profesori din liceu: doamna dirigintă Steluţa Someşan, profesorul de chimie Vasile Viman, directorul Grigore Marţian.
Succes Ioan Mititean, să vă ţină Dumnezeu să scoateţi cât mai multe volume. Şi cât mai multe articole în Realitatea!
Aurelia VLASIN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Un năsăudean demn de Cartea Recordurilor

Năsăudeanul Gheorghe Traian Dascăl este demn de toată admiraţia pentru faptele sale, însumând atâtea şi atâtea împliniri pe parcursul ultimului deceniu, cu preocupări febrile de-aşi finaliza multe alte proiecte.
Cele 26 de monumente amplasate pe soclu din veniturile proprii în localităţile: Năsăud, Beclean, Dej, Chiuieşti, Cristeştii Ciceului, Leşu, Maieru, Anieş, Zagra, Poiana Ilvei, Nuşeni, constituie o garanţie a încununării de noi pagini în istoria locală pe care o completează cu migala şi tenacitatea unui ardelean autentic.
Intelectualul năsăudean a făcut multe vizite la monumente şi locuri istorice din ţară şi din afara graniţelor, definitivându-şi investigaţiile cercetărilor sale privind istoria neamului românesc. Între timp a participat la diferite congrese, simpozioane internaţionale, atât în specialitatea sa, medicina dentară, cât şi pe teme de istorie, literatură, cultură şi civilizaţie românească.
Face dese popasuri în biblioteci şi arhive, s-a împrietenit cu specialişti, istorici, sculptori, oameni de artă, de unde adună informaţii ce îi întregesc documentarea.
Din această perspectivă, putem spune că Gheorghe Traian Dascăl se înscrie pe linia unor direcţii ştiinţifice trasate de înaintaşi ilustrii, ducând mai departe preocupările acestora pentru temele majore ale istoriei şi culturii, privite în context european şi universal.
Calităţile sale de bun organizator a atâtor manifestări culturale de mare amploare, ce l-au perfecţionat ca bun orator, sunt unanim recunoscute şi-l investesc cu titlul de cetăţean de onoare a localităţilor în care este vădită contribuţia sa.
Comuna Maieru, prin primarul Vasile Borş, un om al faptelor cu reale calităţi manageriale, i-a înmânat nu demult această diplomă, odată cu dezvelirea şi sfiinţirea Lupei Capitolina, amplasată în parcul din centrul comunei alături de bustul distinsului poet Iustin Ilieşiu, ridicat de acelaşi donator în luna noiembrie 2006.
Grlui Dascălu, Lupa Capitolina şi-a făcut loc în cinci localităţi, şi anume: Cristeştii Ciceului, Dej, Năsăud, Leşu şi Maieru.
Au stat de strajă la monumentul ridicat la Maieru academicienii Protase şi Colan, universitarii Ioan Radu Bălan, scriitorii Cornel Cotuţiu şi Ştefan Mihuţ, o delegaţie de astrişti din Dej în frunte cu ec. Radu Gavrilă, de pe valea Ilvelor-prof. Pavel Berengea, de la Rebrişoara-Leon Catarig şi un grup numeros de năsăudeni, buni colaboratori şi prieteni ai lui Dascălu- Ioan Seni, preşedintele Astrei Năsăud, vicepreşedinţii Ioan Mititean şi Valer Petrehuş, reprezentanţi ai cercurilor astriste- Lucreţia Mititean, Livia Găvrilaş, Vasile Moţ, Ilie Filip, Emil Nistor, consilierul judeţean Ioan Magdea, consilierii locali Claudia Talpoş şi Vasile Berci, parlamentarul Ioan Oltean, reprezentanţii cotidienelor judeţene Olga Lucuţa, Radu Sârb, cât şi mulţi măiereni, în frunte cu păstorii spirituali Coman şi Lăpuşte şi un preot invitat din judeţul Călăraşi, Gheorghe Marcel, un prieten al măierenilor. ce slujeşte în comuna Independenţa.
Ioan MITITEAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Cartea şi leşenii

Un vers arghezian ne reaminteşte de carte ca proiect al unui vis şi monument al memoriei.
Lumea Leşului cufundată prin mălai şi ierburi aproape de coasă este întruchipată în imagini ce închid în ele veştile unui destin visat încă din anii de început ai copilăriei şi face obiectul paginilor de carte, ce devine la leşeni cuvânt împlinit.
Începutul de septembrie şi totodată a începutului de toamnă 2007 a înşirat aici ca pietrele din ziduri pagini de cărţi, îmbrăcate în ornamente somtuoase ca nişte măreţe vitralii luminoase realizate de trei dintre fiii satului: VERONICA OŞORHEIAN, ELISABETA LUŞCAN şi MIHAI MĂLAI, care cu lumina lor ocrotitoare au fascinat ochii iubitorilor de frumos îndreptaţi spre o fereastră deschisă în zidurile cărţii, ca cititorii să simtă aceeaşi înălţare ca şi în spaţiile reale ale timpului.
Veronica, venită din oraşul Marii Uniri, a zidit mai multe pietre frumos şlefuite în zidul literaturii, s-a străduit să coboare în burgul şi pe pământul seniorial, spre a descrie scene din viaţa satului ca şi în tratatele despre luptele cavalereşti sau în cărţile de vânătoare. Pentru Veronica scrisul reprezintă ceva din tezaurul folclorului năsăudean, din caracterul şi verticalitatea ei.
Doamna Elisabeta Luşcan şi-a creat la Leşu un magistral edificiu al lecturii şi contemplării prin debutul său editorial cu cartea”1001 de proverbe şi zicători educative”, cuprinzând scene ale lumii reale, unde viaţa cotidiană îşi derulează obişnuitele secvenţe.
Inginerul Mihai Mălai, venit la Leşu cu o suită intelectuală din capitala Ardealului, redă în cartea sa istoria neamului “Mălai”, cu trei sute de ani în urmă, un neam cu rădăcini adânci în solul fertil al Leşului şi cu ramificaţii în ţară şi nu numai. Din neamul mălăienilor s-au ridicat oameni ce au pătruns pe marile ecrane ale ştiinţei şi culturii cât şi cu bune rezultate în acţiunile gospodăreşti ca plugari, semănători sau cosaşi în fâneţele verii, păstori sau culegători ai roadelor pământului, ţărani cinstiţi cu dragoste de Dumnezeu ce-şi desfăşoară activitatea zilnică într-un decor peisagistic după un model văzut sau trăit.
Iubitorii cărţii ce şi-au dat întâlnire în satul de la poalele Heniului, ca un preambul la cea de-a 38-a ediţie a Festivalului trişcaşilor şi prima ediţie a Concursului instrumentelor de suflet, parcă toate spre a readuce în memoria sătenilor primul Congres al Căminelor Culturale ce s-a desfăşurat aici acum 71 de ani, exprimându-se încă de pe atunci chintesenţa vorbirii româneşti în acest sat al culturii cu un orizont de lumină a libertăţii şi dreptăţii.
Cărţile prezentate s-au îmbogăţit cu noi mijloace de comunicare prin aprecierile participanţilor, ce au curs ca apele ce şlefuiesc pietrele, exprimând în forme nuanţate sentimente de mare delicateţe în persoana domnilor Nicolae Lupşan, Vasile Tutula, Ioan Mititean, preot Mircea Suciu, Elena Lupşan, Valer Petrehuş, toţi folosind un vocabular de o rară bogăţie şi o sinteză suplă cu virtuţi de claritate şi precizie.
Ioan MITITEAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

PS Ioan Sălăjanu ajută bolnavii din Bistriţa- Năsăud

Prezent la slujba arhierească care a marcat împlinirea centenarului Bisericii Ortodoxe din Chintelnic, PS Ioan Sălăjanu, episcopul Harghitei şi Covasnei, a purtat un dialog cu părintele paroh Ioan Pintea şi directorul Spitalului Judeţean, Mircea Gelu Buta, pe linia campaniei umanitare pe care o derulează înaltul prelat.
Rezultatul s-a văzut, când la secţia Urgenţă a Spitalului Judeţean a sosit o tonă de alimente conservate, donaţie a PS Ioan Sălăjanu.
Candidatul la scaunul patriarhal, PS Ioan Sălăjanu, este episcop al Covasnei şi Harghitei din anul 1994, eparhie în care s-a impus refăcând bisericile aflate în paragină din perioada regimului horthyst şi revigorând activitatea pastorală într-o regiune în care românii sunt minoritari. Episcopul a promis că va organiza şi alte campanii umanitare pentru spitalele din judeţul nostru şi, în general, pentru oamenii aflaţi în suferinţă.
Menuţ Maximinian
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

“Nu-ţi faci la mine pensie privată?”

Goana după pensiile private a început în judeţul Bistriţa- Năsăud încă de acum două luni, când au fost organizate cursuri de câteva ore în urma cărora au fost eliberate diplome participanţilor. Interesant este că potenţialii clienţi nu au fost căutaţi doar de cei cu diplome, ci şi de alţii, astăzi numărul “brokerilor” depăşind câteva sute. Fiecare agent din judeţ care colaborează cu una din cele 17 firme intrate în competiţia pentru fondul de pensii private poate câştiga între 70 şi 100 de lei pentru fiecare client nou adus. Banii obţinuţi de agenţii de pensii private sunt impozabili, dar pentru cei care lucrează deja în domeniul asigurărilor şi pensiilor facultative lista de clienţi vechi a devenit o sursă sigură de câştig. Direcţia Judeţeană de Statistică are în evidenţe peste 61.000 de salariaţi, din care 45% lucrează în industrie şi construcţii şi 52% în domeniul serviciilor. Salariul mediu net al unui bistriţean este puţin mai mare de 820 lei, cu 20% mai scăzut decât rata pe ţară.
Dacă persoanele până la 35 de ani nu se vor înscrie la o anumită firmă pentru fondul privat de pensii, ele vor fi introduse automat de către sistem după 1 ianuarie 2008.
Menuţ Maximinian
(text publicat în Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla)

Lucia Todoran, regina portului popular, care i-a fermecat pe regele Mihai şi pe preşedintele Băsescu

Adevărat ambasador al României, costumul naţional este purtat astăzi de puţini oameni din lumea satului, cu precădere din localităţile unde tradiţiile populare au fost ridicate la rang de artă. Meşterul popular Lucia Todoran reuşeşte să promoveze cu succes tradiţiile ancestrale de pe Valea Someşului, atât de frumos descrisă în operele lor de Liviu Rebreanu şi George Coşbuc, în cele mai îndepărtate ţări ale lumii. În anul 1999 a luat drumul Americii. Îmbrăcată în costumul popular de la Salva „i-a înnebunit pe americanii din New York, colaborând de atunci cu o casă de modă care a preluat câteva din modelele tradiţionale bistriţene pentru curele, poşete, dar şi blugi şi ii. „Eu nu lucru doar cu casa de modă din America, ci cu români de pretutindeni. Doar anul acesta am fost prezentă la Târgul de turism din Austria, Spania, Germania”, declară Lucia Todoran. De-a lungul timpului i-au trecut pragul personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale din ţară şi străinătate. A impresionat-o întâlnirea din iarnă cu familia regală. „Regele Mihai s-a simţit foarte bine în atelierul meu şi s-a încumetat alături de regina Ana să înveţe să lucreze cu mărgele cu acul. Când au văzut câtă abilitate am, au zis că sunt ca o maşină de cusut”, spune Lucia Todoran. Primit cu „jinars de poame, plăcintă cu brânză, colac cu nucă, vin cu scorţişoară din struguri de pe gard”, regele a promis că mai revine în casa gospodarilor. Nu a plecat de aici cu mâna goală, alegând un clop cu cinci rânduri de pene de păun, iar regina şi fetele Ana şi Margareta, bentiţe din mărgele. O altă întâlnire istorică a fost cu preşedintele Băsescu la Târgul de turism. Acesta, după ce a aşezat clopul cu păun, a spus entuziasmat: „Mi-ar sta bine ca fecior năsăudean”.
Poate una dintre cele mai grele misiuni a fost aceea de la Strasbourg, când a reprezentat România la Parlamentul European. De atunci, pe casa ei tronează două steaguri mari: unul al României şi altul al Uniunii Europene. Se câştigă destul de bine din artizanat, motiv pentru care i-a îndrumat pe acelaşi drum şi pe copii, Mihaela (licenţiată a două facultăţi) şi Mihăiţă (elev în Năsăud). De altfel, anul acesta Mihăiţă a obţinut premiul I la olimpiada de tradiţii pe ţară. Pe Lucia am găsit-o în costumul popular, încinsă cu o frânghie care prinde două zadii roşii şi pe cap cu o pălărie de sărbătoare bogat decorată cu florile câmpului. Ne-a primit zâmbind, însă nu şi-a lăsat lucrul, mânuind cu rapiditate şi agilitate acul şi mărgelele. Prelucrează pe an câteva sute de clopuri de păun şi câteva mii de pene. Preţul diferă: pentru o pălărie cu trei rânduri de pene trebuie să scoţi din buzunar 4 milioane, pentru patru rânduri – 6 milioane etc. „Nu cumpără doar turiştii de la mine obiecte de artizanat, ci şi autorităţile judeţului, dar şi din ţară, pentru a face cadouri delegaţiilor din străinătate. Se fălesc cu clopul cu păun”.
Este prezentă întotdeauna la marile târguri de turism din lume unde ştie să promoveze cu succes portul nostru: „Am schimbat patru preşedinţi, însă întotdeauna am fost invitată la marile acţiuni culturale să expun obiectele noastre tradiţionale. Eu în costumul popular naţional mă simt ca o regină. Am meseria în sânge, pun tot sufletul când mă apuc de lucru şi nu simt niciodată oboseala. La unele cămăşi lucrez şi câteva săptămâni, iar la altele, în funcţie de model, le dau gata într-o zi”, declară meşterul.
Menuţ MAXIMINIAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Ciocolată amăruie

Profesoara de limba română şi editoarea VOICHIŢA PĂLĂCEAN-VEREŞ debutează în literatură cu romanul “Ciocolată amăruie”, unde brodează pe canavaua unor fapte la început de carieră didactică, cu elemente ce reprezintă ecoul fascinant al vieţii şi fanteziei creatoare.
Având în viziunea ei o lume realistă complicată a şcolii, redă amintirea unor fapte obiective, prin optica unor coordonate proprii.
În esenţă Voichiţa comunică pe un plan cu istoria, iar pe celălalt cu viaţa de zi cu zi dintr-o şcoală din provincie, care prin însăşi natura lor oferă o imagine a formelor sociale a vieţii reale a satului prin filtrul unei mentalităţi ontologice care implică în fond prelucrarea activă a realităţii.
Fără a transmite ştiri din valoarea incontestabilă sau absolută Voichiţa redă opera timpului unui dascăl debutant, cu imagini spontane din propria memorie, oferind cititorilor mărturii din vremi mai îndepărtate dintr-un unghi inedit.
Romanul redă fapte ce izbesc fantezia unui dascăl sub legile aceluiaşi unic proces de însuşire artistică a realităţii ce amplifică şi înfloreşte viaţa ca un văl de lumină ce proiectează pe un plan practic, stabilind corelaţii insolite cu viaţa.
Voichiţa prin eroul său principal, Irina, demonstrează că nimic nu este inexplicabil. Totul are sau ar trebui să aibă o cauză, ce dă omului noi puteri, îl îndeamnă, îl asistă, îl consiliază pe măsura inimii lui.
Fiecare nume din acest roman, fiecare întâmplare din munca cu liceenii îşi află o explicaţie, dând realităţii un nou suport ontologic.
De aici frumuseţea romanului, diferită de basm, tocmai prin faptul că autoarea nu inventează decât parţial şi acoperă un plan cert al existenţei ce o transfigurează artistic prin semnificaţia ascunsă a faptelor, fiind produsul unei stări afective, care aprobă sau dezaprobă viaţa.
Cartea de faţă are un dublu interes– pedagogic şi literar, în care povestirile comunică un adevăr şi pot stimula dezvoltarea literaturii cu tematică şcolară– o părticică componentă a culturii.
Cu aceste gânduri autoarea zăboveşte, care chiar dacă n-au meritul de a fi inedite au pe acela de a fi o îngrijită selecţie de flori neveştejite.
„Ciocolată amăruie” este o carte cu o dulceaţă şi un parfum autentic, iar creatorul ei dispune de mijloace artistice, fiind produsul unei stări afective, care aprobă sau dezaprobă viaţa, stări ce colorează adevărul, acordând educaţiei un sens moral, justificându-i valoarea estetică.
Farmecul cărţii stă în savoarea, în ingeniozitatea unui profesor debutant care crede cu o sfântă naivitate în scara valorilor pedagogice, cu un spor de cunoaştere a dinamicii interioare a fiecărui elev, prin proiecţia unui ideal, prin ilustrarea talentului fiecăruia ca zestre artistică nativă.
Voichiţa, prin arta naraţiunii, a descripţiei şi portretizării şi în general prin arta cuvântului reprezintă concepţia ei de viaţă, o contribuţie– deloc neglijabilă la definirea spiritualităţii unui licean.
Relaţia profesor- elev capătă noi valenţe. Optica se modifică. Imaginea Irinei cunoaşte o evoluţie ilustrativă. Ne apare portretul ei ca în prima redactare. Ea e aceeaşi ca şi acum trei ani cu bustul puternic, atentă la ferestrele sufletului, prin remanieri şi eliminări succesive, înălţând la o nouă scară romanul, regretând după anii începutului şi parcă ar vrea să strige din fundul plămânilor: „Îmi vreau viaţa înapoi şi o ciocolată amăruie ca să mă împiedice să plâng de tristeţe şi de bucurie”.
Ioan MITITEAN
(text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Scandalul organizaţiei criminale din care a făcut parte fiul interpretei Valeria Peter Predescu se încinge în jurul lui Corneliu Vadim Tudor

Drumul banilor negri

„Informaţii privind organizaţia românã criminalã «Garda», respectiv «Noua Gardã». Conform informaţiilor existente, domnul Cornel Salmen, născut la 08.05.1971 în Bistriţa/România, care în prezent se află în penitenciarul din Heilbronn, a fost folosit ca rezident în zona Pforyheim-Nordschwarzald de către această organizatie criminală (…) La interogatoriul din 20.04.2006 Salmen declară că organizaţia criminală «Garda» există în România. În structurile de conducere acţionează aproape exclusiv membri ai fostei Securităţi. Această organizaţie s-a înfiinţat la sfârşitul anilor ’80, după căderea Regimului Ceausescu. Mai întâi s-au recrutat copii de pe străzi, fără adăpost. (…) La un moment dat, spune Salmen, partidul de dreapta PRM reprezintă braţul politic al organizaţiei criminale «Garda». În spatele a tot ceea ce se întâmplă ar sta un anume Vadim Tudor, care conduce PRM din punct de vedere politic. Banii obţinuţi de către organizaţia criminală «Garda» ar fi puşi la dispoziţia partidului PRM. Partidul ar mitui, cu aceşti bani, unde este necesar la Bucureşti, pentru a obţine influenţa corespunzătoare. De asemenea, banii obţinuţi pe căi penale ar mai fi folosiţi pentru ca înainte de alegeri să fie mituiţi alegătorii să voteze cu PRM, adică în vederea cumpărării voturilor. Deci, scopul organizaţiei «Garda» ar fi să susţină, prin bani criminali, existenţa partidului de dreapta PRM. PRM este în special bine reprezentat în regiunea Telciu, Bistriţa şi Sibiu, dar şi în majoritatea părţilor Transilvaniei şi ocupă diferite funcţii publice importante pentru ca în acest fel să se obţină acte false sau diverse acte oficiale pentru membrii organizaţiei criminale” (date din dosarului de la Curtea de Apel din Karlsruhe, Germania).

Fiul Valeriei Peter Predescu, prin Europa cu pistolul în mână

Fiul interpretei de muzică populară Valeria Peter Predescu, Nicolae Predescu, a fost arestat pentru că este suspectat că ar fi participat la peste 30 de jafuri armate săvârşite în Germania, făcând parte din organizaţia „Garda” împreună cu Salmen. Subinspectorul Raluca Petrean, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bistriţa-Năsăud, a declarat în 20 septembrie că pe numele lui Nicolae Predescu a sosit un mandat european de arestare în baza căruia acesta a fost reţinut în urmă cu circa o săptămână. După ce poliţiştii bistriţeni l-au reţinut pentru 24 de ore, pe numele lui a fost emis şi un mandat de arestare de către Curtea de Apel Cluj, de 29 de zile, cum prevede legislaţia europeană. În această perioadă, Predescu va sta în arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bistriţa-Năsăud, iar poliţiştii bistriţeni vor urma etapele pe care le vor dispune poliţiştii germani, care pot ajunge până la extrădare.Informaţia legată de arestarea lui Nicolae Predescu nu a fost dată publicităţii în tot acest timp întrucât, potrivit sursei citate, „faptele nu au fost săvârşite pe raza judeţului Bistriţa-Năsăud”.Poliţiştii bistriţeni au primit din partea celor germani o listă cu acuzaţiile care îi sunt aduse lui Nicolae Predescu. Cel mai probabil el va fi trimis în Germania unde va fi judecat de instanţele din ţara în care a săvârşit faptele.

Poziţia lui Corneliu Vadim Tudor:

„E clar că denunţul e scris dupã dictare. Ne si mirãm cã n-a legat PRM-ul de Al-Qaeda. Scopul? Tîrîrea PRM-ului într-un scandal international, artificial, cu putin timp înainte de alegerile pentru Parlamentul European. Porcãria asta nu poate rãmîne asa, vã dati seama.”

Preşedintele PRM cere, în mod oficial, declanşarea unor anchete SRI şi SIE

„Domnilor, s-a ajuns cu diversiunile până aici?
În atenţia domnilor
George Cristian Maior (directorul SRI)
Silviu Predoiu (director adjunct al SIE)
Stimaţi domni,
vă rog să dispuneţi efectuarea unor anchete referitoare la acuzaţiile delirante prezentate în Dosarul alăturat, pe care l-a întocmit Justiţia din Germania unei bande de spărgători români. Întrucât numele meu şi cel al PRM sunt invocate în declaraţiile unui oarecare Cornel Salmen, din judeţul Bistriţa-Năsăud, vă solicit, în mod public, să stabiliţi cine se află în spatele acestei diversiuni incalificabile, care reprezintă, în opinia mea, un atentat la siguranţa naţională. Totodată, vă informez că rezultatele anchetelor pe care veţi binevoi a le iniţia vor fi folosite ca probă la procesul penal intentat de PRM împotriva acestui infractor ridicol, pe care un grup de interese (din ţară sau din străinătate) încearcă să-l transforme în personaj de film de suspans. Aşadar, s-a ajuns până aici?
Al dvs., Dr. Corneliu Vadim Tudor, Vicepreşedinte al Senatului României, Membru al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională”

Anotimpul ultimului oftat

Dimineaţa biruia întunericul. Şi a fost zi, cu siluetele frunzelor conturându-se pe retină, cu ochii crescând parcă de la fiecare fantă de lumină. Mă trezisem să-mi continuu viaţa de unde o lăsasem ieri, neştiind prea bine ce am de adăugat. Priveam lung, căutând parcă un răspuns în zorile revărsate prin deschiderea ferestrei de vară. Încă un anotimp, încă o toamnă, şi-apoi un an sfârşit, încă unul… Vârful bradului dansa în adierea devreme a vântului şi m-a făcut să surâd. Copil fiind aş fi sărit de bucurie, încercând cu mânuţele mici să opresc legănarea. Şi cum fugeam de somn atunci, încercând să-mi fac din fiecare clipă rodul bogat al avalanşei acumulărilor de cunoştinţe şi trăiri. Apoi am obosit încet, simţind cum curg prin sângele meu strămoşii, cum îmi şoptesc câte ceva despre drumul pe care, orb ca noi toţi, am apucat.
Vântul a stat. Oare să fi obosit şi el? Câte anotimpuri n-a traversat? Cât zefir n-a tors, câtă adiere n-a răspândit în zăduful amiezii… Stau cu ochi pierduţi, şi mă rog pentru încă o fărâmă de viaţă. Îmi chem îngerul să-mi zugrăvească sufletul de sărbătoare şi să mă-nveţe ceva nou. E o continuă provocare.
– Îmi cam prea seamănă zilele, prietene.
– Eeeee, te înşeli amice. Ia uită-te bine la ridul acela. S-a mai adâncit niţel.
– Mă-ngrijorează colţurile gurii mele. Parcă brazdele astea le aruncă în jos.
– Puterea unui surâs, sincer şi cald, opreşte timpul în loc. E antecamera iubirii, unde se pregăteşte inima să clocotească.
– De ce respir a of?
– Mai aspiri şi tu inima, că s-o fi înfundat de-atâtea vieţii care-au încercat să te locuiască. Oftatul e la fel de natural ca respiraţia şi vine când nu-ţi mai încap sentimentele în piele.
– Eşti hâtru-n dimineaţa asta…
– De ce-aş fi trist? Mai e atât până la ultimul oftat! Atunci abia îţi voi deschide poarta.
Ce dor nebun m-a năpădit atunci! Să iau munţii de piept şi să le urc fiecare creastă, până în vârf, unde să chiui de bucuria unei veri de înalt. M-am simţit tânăr şi puternic (cum sunt toţi oamenii fără măcar să ştie), încurbându-mi buzele spre pomeţi. În ziua asta n-o să mai oftez. O să-mi pun sentimentele într-o aşa ordine, să nu fie nevoie să dea pe-afară. Trebuie să fie o ordine interioară, motor de viaţă. Şi când totuşi n-o să mă găsesc acasă, o să-mi las oftaturile în inima universului, de unde să le ştiu lua atunci, în anotimpul schimbării. Le-oi aduna pe toate grămadă, să ştiu că mi-au ajuns pentru întreaga-mi viaţă. Va fi capitalul meu de încredere că n-am trăit în zadar. Îndărătul lor va sta, cum se-ntâmplă mereu, creatorul: prăpăditul ăsta de suflet, şugubăţ şi năstruşnic, ce ne pune traiul pe roate.
Vântul şi-a reînceput oftatul. Cineva îşi caută veşnicia, mi-am zis. Şi-a scos din străfunduri de aşteptare toate câte l-au făcut ca om, furtuni şi adieri, nădăjduindu-şi nesfârşirea.
Sunt doar în vara vieţii. Urmează toamna, iarna şi anotimpul ultimului oftat.
Dinu VIRGIL
(text publicat şi în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Mircea Eliade şi crezul său de generaţie

Perioada interbelică a reprezentat pentru viaţa românească un vârf al realizărilor de excepţie pe toate planurile: politic, cultural, religios şi economic. România Mare în scurta ei viaţă a întrunit şi manifestat virtuţile cele mai alese ale neamului românesc, deşi multe dintre idealurile sale naţionale au rămas neatinse. Vocaţia creştină şi naţională ai unor reprezentanţi de seamă ai neamului a creionat specificul spiritului românesc într-o Europă frământată atunci de fierberea şi ciocnirea diverselor ideologii. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Constantin Brâncuşi, Mircea Vulcănescu şi alţii, au oferit Europei o identitate autentică şi curată a României, rămânând peste veacuri reprezentanţi aleşi ai credinţei şi culturii sufletului românesc.
Din păcate, al doilea război mondial şi regimul comunist, care au ciopârţit şi zugrumat România Mare, au şi falsificat la culme identitatea românească definită de marii gânditori interbelici, promovându-se un surogat nevertebrat „fără Dumnezeu şi ţară” în duhul stângii proletare. Spiritul românesc autentic, creştin şi naţional, a fost blamat şi pus în umbră de către tartorii roşii care au infectat România timp de peste jumătate de deceniu. Singură Ortodoxia, rezistând în diverse forme la ororile vremii, mai păstra în duhul ei autenticitatea românismului interbelic prin credinţa tainică în renaşterea naţiunii şi mântuirea neamului.
Chiar şi după prăbuşirea regimului roşu, istoriografia românească pare să fi rămas la fel de timorată, pe fondul unei mentalităţi stângiste generale, informarea publicului larg şi educaţia naţională a tinerelor generaţii suferind în continuare de numeroase lacune şi mistificări. Mai ales în privinţa dreptei româneşti interbelice există un fel de pornire şi înţelegere tacită între toate facţiunile ideologice ale gândirii politice şi culturale actuale aflate sub dominaţia covârşitoare a europenismului, prin perpetuarea comodă şi interesată a vechilor poncife şi prejudecăţi. Din acest punct de vedere, de peste un deceniu încoace, stânga proletară şi-a dat mâna cu stânga democratică într-un consens al promovării sfidătoare şi fără discernământ a unei gândiri a libertăţii şi toleranţei prost înţelese.
Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la naşterea marelui savant român Mircea Eliade (1907–1986) şi cu excepţia unor manifestări sporadice şi a unor apariţii banale în presă, societatea românească actuală n-a avut tăria şi prezenţa de spirit de a proclama anul Eliade şi a-l comemora cum se cuvine pe marele gânditor român. Eschivarea surprinzătoare a forurilor decizionale în această privinţă se datorează, se pare, apartenenţei lui Mircea Eliade la elita generaţiei naţional-creştine interbelice ai cărei principal mentor era marele Nae Ionescu şi care şi-a găsit expresia în acel curent al spiritului românesc numit Mişcarea Legionară.
Necunoaşterea adevărului cu privire la această fascinantă mişcare a tineretului interbelic şi rezerva nejustificată de a se cerceta serios valorile şi idealurile propuse de ea, au dus la aruncarea ei gratuită în categoria formaţiunilor fasciste cu o etichetă negativă de netăgăduit. Atât de mult am minţit despre noi înşine ca popor, după vremuri şi împrejurări, încât propria noastră istorie cu valorile ei politice sau spirituale au ajuns s-o cunoască şi s-o judece mai corect străinii. În timp ce noi am copleşit fenomenul legionar decenii de-a rândul cu mistificările, injuriile şi calomniile cele mai josnice, alţii s-au străduit onest să-l cerceteze şi să-l înţeleagă, fascinaţi de amploarea şi unicitatea lui. Cert este că nici o altă grupare din istoria României n-a mai atras în asemenea măsură atenţia străinătăţii, atât la vremea respectivă, cât şi în posteritate. Poate şi pentru faptul că a fost singura formaţiune publică specific românească şi nu o imitaţie mecanică după modele apusene, cum au fost toate celelalte.
Literatura legionară clasică a fost tradusă de la sfârşitul anilor 30 şi până în zilele noastre în toate limbile importante ale Europei, iar referinţele bibliografice străine la acest fenomen românesc însumează mii de titluri şi sute de volume, cele mai multe încă ignorate în România. Oricum, cele puţine care s-au tradus (Armin Heinen, Francisco Veiga, Eugen Weber) oferă o informaţie mai bogată şi o perspectivă mai pertinentă decât majoritatea lucrărilor româneşti de referinţă. Acest lucru este valabil şi pentru cele câteva personalităţi culturale româneşti de faimă mondială care au fost legate în tinereţea lor, în măsură mai mare sau mai mică, de Mişcarea Legionară, cazul lui Mircea Eliade fiind cel mai notoriu.
Afinitatea lui Mircea Eliade din tinereţe cu mişcarea condusă de Corneliu Zelea Codreanu este de netăgăduit, având puternice rezonanţe în viaţa şi opera sa (publicistica din tinereţe, piesa de teatru Ifigenia legionară, nuvelele Un om mare şi Adio, romanele Noaptea de Sânziene şi Nouăsprezece trandafiri, memorialistica). Acest fapt dă o imensă valoare românească gândirii şi operei sale şi nu merită să fie culpabilizat şi contestat iresponsabil de purtătorii de cuvânt ai unor cercuri anticreştine şi antitradiţionale, constituiţi într-o nouă inchiziţie ideologică, în mare parte de sorginte marxistă. Opţiunea legionară a lui Mircea Eliade, spune Răzvan Codrescu, se motivează istoriceşte şi sufleteşte, făcând parte din destinul tragic al generaţiei sale, a cărei forţă creatoare nu poate fi însă contestată. Adevărul despre acest aspect al vieţii şi gândirii lui Mircea Eliade se îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar pe care el l-a resimţit întotdeauna, ca şi Codreanu însuşi, nu atât ca pe „un fenomen politic”, cât ca pe unul „de esenţă etică şi religioasă”, înnobilat şi încununat de un martiraj fără precedent în istoria modernă a lumii creştine (rev. Rost, aprilie 2003, p. 6).
Tânărul Eliade credea în idealul unei Românii puternice, cinstite şi creatoare şi ştia că aceasta nu putea fi decât o Românie creştină „ca soarele sfânt de pe cer”, aşa cum era visul şi speranţa lui Codreanu. El însuşi definea legionarismul drept singura mişcare politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica (Memorii, vol. II, ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 26-27). Mişcarea aceasta a tineretului, spunea el, urmăreşte mântuirea şi învierea neamului prin jertfă de sine, nădăjduită prin minunea creştinismului şi prin trăirea cât mai sinceră în duhul creştin, realizând destinul neamului nostru printr-o revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească aşa cum nu a cunoscut încă istoria Europei (Vremea, 21 feb. 1937). Comemorând elogiativ jertfa profund creştină a lui Ion Moţa şi Vasile Marin pentru libertatea Europei, Mircea Eliade adaugă profund marcat de actul lor de curaj: Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci când eşti gata în orice clipă să renunţi la ea (Vremea, 24 ian. 1937).
Din păcate, după al doilea război mondial, preocuparea lui Mircea Eliade pentru descoperirea elementelor specifice marilor religii l-a transformat într-un fenomenolog, îndepărtându-l, cel puţin declarativ, de pe linia ortodoxă a generaţiei sale. Cu toate acestea, sunt încă şi astăzi trâmbiţători ai corectitudinii politice, noua ideologie europeană de factură iluministă, care condamnă cu nesăbuinţă valoarea marelui savant al religiilor, din cauza crezului său din tinereţe, proclamând sfidător că nu poate fi un brand al României din această cauză. Aceasta cu toate că, după cum spun unii, Eliade şi-ar fi regretat „greşelile” tinereţii şi ar fi renunţat la crezul şi trăirea creştin ortodoxă a generaţiei sale, refugiindu-se într-un păgânism de factură sincretistă.
Este de neînţeles cum unii dintre gânditorii noştri contemporani nu sunt în stare să facă un discernământ principial în cadrul elementelor de bază ale societăţii româneşti şi aplică aceleaşi măsuri epocilor diferite ale istoriei noastre, jucând după cum li se cântă în altă parte. După ce, până nu demult, ne-am străduit să gândim şi să acţionăm în aşa fel încât să le intrăm în voie „stăpânilor de la Răsărit”, iată-ne acum zeloşi să intrăm cu orice preţ în voia „stăpânilor de la Apus”. Chiar dacă e o jumătate de pas înainte, dinspre „barbarie” spre „civilizaţie, mentalitatea rămâne, din păcate, tot aceea a conformismului nevertebrat. Comandamentele care ne vin astăzi dinspre forurile oficiale ale Occidentului sunt fundamental antinaţionale şi anticreştine, fiind astfel foarte uşor să clasifici gratuit Mişcarea Legionară ca grupare fascistă şi criminală, uitând iresponsabil că cele mai mari crime s-au săvârşit încă de la început împotriva ei. În această privinţă „internaţionalismul democratic” se deosebeşte prea puţin de „internaţionalismul proletar” de tristă amintire, căci, pe lângă alinierea economică, ni se solicită şi o necondiţionată aliniere ideologică, încât sub paravanul poleit al democraţiei se creează impresia că sistemic nu s-a schimbat mare lucru.
Scriitorul Răzvan Codrescu face o lucidă constatare a mentalităţii româneşti actuale, slugarnice şi păguboase din multe puncte de vedere: Zelul nostru actual de naţiune complexată, ne face să ne ajustăm procustian, în continuare, nu doar prezentul, ci şi trecutul. Astfel, dreapta politică, spiritualismul ortodox şi tradiţionalismul cultural ni se par lucruri pe care ar trebui să le ştergem din memoria naţională: dacă acestea sunt „exigenţele” clipei, atunci stăm gata să ne lepădăm până şi de morţii noştri, chiar dacă ei se numesc Mihai Eminescu sau Mircea Eliade! Cu astfel de perverse autoprofanări – echivalente, în cele din urmă, cu o benevolă „spălare a creierilor” – credem noi că ne vom cuceri statutul de naţiune „europeană” şi „civilizată” (rev. Rost, aprilie 2003, p. 5). O reevaluare onestă pe teren românesc, atât a dimensiunii legionare a biografiei şi operei lui Mircea Eliade, cât şi a fenomenului legionar în sine, fără balastul mistificator al prejudecăţilor curente, se impune cu necesitate. Poate că a venit vremea să ne judecăm propria istorie şi cultură şi altfel decât prin prisma tendenţioasă impusă de acei inchizitori ce s-au aşezat în mod deliberat „de-a stânga” Adevărului.
Adrian CHERHAŢ
(Nota redacţiei: Deşi nu împărtăşim multe din ideile acestui talentat şi fidel colaborator, prieten de-al nostru, fiind spirite liberale, nici nu ne îngăduim să le cenzurăm. Cititorii pot trage singuri concluziile.)
(text publicat în Realitatea de Bistriţa- Năsăud, Dej şi Gherla)