Petria- a patra proza din Ziarul de Duminica

Merita sa cititi, zic. Aici http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/foileton-drumul-spre-manastire-4948206/

Trei oameni oneşti

Făceam comerţ cu entuziasmul rinocerilor opăriţi. Prin târguri. Mergeam în fiecare zi în alt oraş, cu prietenul Ştefan, pe cele patru roţi ale imemorialei Dacii botezată Arca Fericirii. Vindeam chiloţi, cămăşi, pantofi, sutiene, geci, ciorapi, un talmeş-balmeş chinezesc pe cât de ieftin, proporţional de ţiitor. Ne distram mai ales cu pantofii, pe care-i numeam ai dusului fără întoarcere, de unică folosinţă, garantaţi ca şi sicriele. Era în anii ’90, ultima perioadă, iar economia gâfâia precum un obez luat la şuturi în fund de-o gaşcă de hoţomani. După ce-a fost buzunărit. Că economia a evitat infarctul, ne-a încălzit doar mai apoi, mult mai apoi. Atunci o scăldam cu bani puţini în buzunare, upercutaţi de inflaţie. Aveam locuri închiriate în fiecare târg. Ne punean creierele la contribuţie zilnic ce să mai aducem, ce-ar merge la vânzare, o continuă rotire în jurul cozii, aveam s-o aflăm ulterior, fiindcă nu ne-a luat pe aripi nici o idee genială.
– Sebi, hei, vezi ce trecere are sutanatul ăla?, mi-a zis Ştefan la începutul unei ierni în care aproape aveam ţurţuri pe căile urinare. De frig, şi cumpărătorii erau rari.
– Văzut.
– Dumnezeu ia en-gros…
La 15 metri de noi, cu ochelari de intelectual pe nas, un călugăr aduna bani pentru o mănăstire din Moldova. O barbă roşcovană rară, îngheţată. Până-n 30 de ani, atletic. Era coadă la măsuţa lui rabatabilă, acoperită de cruci, icoane şi cărticele de rugăciuni. L-am văzut pe Ştefan că merge la barul de la intrarea pieţei de unde revine cu trei ceaiuri. Unul i l-a dus călugărului. Împreună cu 5 perechi de ciorapi. Ciorapii erau din producţia lui Ştefan, care era şi proprietarul unui atelier de tricotaje cu angajate cîte degete la mână. O parte din marfă o dădea la magazine, iar ce rămănea o desfăcea la piaţă, cu un profit mai mare. Nevoia îl împingea spre un evantai de artificii, ratele de la bancă îl presau. Şi-a adus aminte de tatăl mort, a vrut să dea pomană, a recunoscut.
Din una în alta, fiindcă şi călugărul avea acelaşi traseu al târgurilor, ne-am împrietenit. Nu era un troglodit habotnic. Mereu îi găseam loc să stea lângă noi. Sporovăiam, chiar bârfeam. Eu şi Ştefan înjuram. Călugărul nu reacţiona. Îl duceam cu maşina câteodată. Un semn neclar de întrebare mi s-a încovrigat în minte tocmai din cauza tăcerii călugărului. Semnul n-a stat stingher, au venit şi alte semne, când, la înţelegere cu Ştefan, într-o dimineaţă, cu omul în negru alături, am dat drumul la un repertoriu de pornoşaguri de ne era şi nouă jenă. Călugărul a rămas iar fără reacţie, ca un autist. Aşteptam nerabdători măcar o mustrare blândă. Degeaba. Călugărul doar aduna bani de la credincioşi. Mulţi.
În Turnaţi, a venit deja vara, nu departe de Deania, s-au precipitat spre taraba noastră un poliţai şi un călugăr şi ne-au întrebat de prietenul călugăr din Moldova. Am realizat că el plecase fără să ne salute, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Aşa am aflat că Emil, aşa-i spuneam, a fost călugăr, însă a părăsit mănăstirea de doi ani. Ştefan a început să pomenească cu năduf sfinţii din calendar, iar eu aveam buzele secate de cuvinte. Eram şocat de tupeul escrocului. Mi-au reamintit de semnele de întrebare pe care le-am avut şi cărora nu le-am dat o atenţie deosebită. Spre casă, Ştefan n-a tras fermoarul la înjurături. La o săptămână, stăteam cu Ştefan la o bere în curtea casei. Se însera. Nu ne-a venit să credem când l-am observat pe Emil trecând pe trotuar. L-am înşfăcat rapid şi l-am tras în curte. Ştefan l-a dus cu pumni în stomac până-n cameră. Au urmat momente în care parcă puteai să auzi şi lumina cum intră pe geamuri. Nu ştiam care-o să fie următorul pas. Emil era prăbuşit pe canapeaua de piele maro de unde-mi place să mă uit la televizor. Nu prea sângera, iar dacă a leşinat, dădea semne de trezire.
– Băi, vierme ochelarist…! Nu ţi-e ruşine?, l-a luat în primire Ştefan. Emil scâncea şi ne rugă să nu-l batem iar.
– Să sunăm la poliţie, am propus, după un schimb de priviri cu Ştefan. Corpul din sutana boţită a scos un strigăt disperat şi-a început să se contorsioneze. Când i s-a încheiat criza de epilepsie, i-am dat un pahar cu apă şi l-am întrebat dacă vrea o cafea. Mă privea cu ochii telescopaţi.
– Spune dacă vrei, l-a repezit Ştefan, cu un glas devenit mai conciliant. Cu sau fără zahăr?
Sorbind cafeaua, Emil a început să ne roage, cu lacrimi în ochi, să nu chemăm poliţiştii. Argumentul final a fost:
– Vă dau tot ce vreţi. Tot.
Noi ne-am atătat înduioşaţi în final, doar eram oameni. În seara aceea Emil a dormit la mine. Nu înainte de-a ne pune pe hârtie o calculaţie onestă. Media câştigurilor+ perioada prestată. Ca în fiecare afacere. În aceeaşi săptămână, Ştefan şi cu mine ne-am cumpărat câte un Mercedes fain. E drept că second-hand. Împărţeala a fost onestă.

Sub pale

Credea că greutatea-i bătea pe cântar cât dragostea de Dumnezeu. Nu era gurmand, îl chinuiau glandele endocrine neplăcut. Şi femeile, plăcut. Se lupta cu ispita până recunoştea că este doar o biată fiinţă slabă, depăşită de ea, cum trece apa prin zidurile groase de beton. Totdeauna îşi punea în gând ca altădată, ajutat de posturi şi rugăciuni, să reziste. Numai că altădată se dovedea tot mai mult o ţintă imposibilă. Nevastă-sa Estera i-a făcut 5 băieţi, care au ieşit ca floricelele pe plită, unul după altul: Ionatan, Emanuel, Abel, Saul şi Iacob, zis şi JR. Celelalte femei ale sale şi-au bătut capul cu succes cu contracepţia. JR a împlinit recent 14 ani. Şi-a sărbătorit ziua cu colegii de clasă, dintre care unii îl tachinau spunându-i “Pocăitul texan”, cu trimitere la vechiul serial “Dallas”. Era cel mai năpăstuit dintre fraţi, fiind obligat să poarte hainele rămase de la aceştia. La aproape doi metri şi 130 de kilograme, Iacob Mihalaş era un tată grijuliu. Însă nu risipea banii pe ceea ce considera că-s prostii. Impunător era prin fizic, la prima strigare. Iar hainele- prostii. JR avea ceva din trăsăturile omonimului din serialul american, Iacob era conştient. De aceea îl supraveghea mai atent decât pe ceilalţi. Chiar şi în casa de rugăciune, unde JR se evidenţia prin căscături cu Biblia în mână. Din vara trecută, lui JR a început să-i placă rap-ul. A cântat şi la adunări. Des. Tatăl lui îşi spunea că s-a îndreptat. Familia exulta fericire. Până când textul unui cântec a fost cam ăsta:
“What’s up?
Isuse, te iubesc
Că ca tine nu găsesc.
Man, viaţa mea-i a ta,
O gust ca pe-o acadea!
O yeh, man!”
Iacob avea grijă ca Estera să nu-i ştie cărările. Şi nici nu le bănuia. Cosea blajină goblenuri, aşteptând A Doua Venire. Dintre dealurile unde-şi aveau casa cât un hangar pentru 10 combine, fără vecini alături, Iacob o lua în expediţiile sale fără să reuşească să se scuture de vinovăţie. Cu maşina, avea cinci minute de mers până-n Deania. Şi alte 5-10 până într-un pat sau altul. De văduvă ori divorţată. Era sigur că nu l-a văzut niciodată vreunul dintre cunoscuţi. Se înşela. L-a văzut JR dintr-un bloc alăturat, unde era pornit cu doi prieteni să dea cep la o duzină de beri. Eugen şi Marin chiar l-au întrebat pe JR dacă bărbatul care fora între coapsele brunetei de la doi nu e cumva tatăl său. Ei erau la etajul 4, în apartamentul părinţilor lui Marin. Cei de la doi au uitat să tragă perdelele. Băieţii au fluierat admirativ. JR era o sfeclă roşie fiartă. Auzea doar: “Lux…, ţeavă…, bengos…”. Marin îi hăhăia pe umăr. N-avea glas, iar ura parcă i se zbătea în stomac. A vomat pe preşul dinaintea băii. În duminica următoare a cântat la adunare cuvintele care i-au siderat pe cei prezenţi. Seara s-a urcat din pod pe acoperişul casei, având la el un spray fluorescent. Apoi, câteva săptămâni au plescăit alene doar banalităţi.
Inundaţiile de la Stejarul au venit înspăimântătoare spre surprinderea tuturor. Zile la rând, elicopterele cu ajutoare au huruit din Deania către sinistraţi. Iacob Mihalaş a descoperit că unul dintre piloţii Jandarmeriei, veniţi din capitală, este un fost coleg de liceu. A strâns alimente şi haine de la cei din cultul său, împreună cu pastorul.
– Ţi-ai luat cizme de cauciuc să nu te uzi pe creier?, l-a întâmpinat la urcarea în elicopter fostul coleg.
– Ai încărunţit degeaba, i-o întoarse Anton. Tot puşti. Bine că ai scăpat
de coşuri.
Terminând încărcatul ajutoarelor, trosnindu-şi rugina din toate încheieturile sub palele forţate de suprasarcină, vechiul elicopter a început să ia la rând dealurile spre Stejarul.
– Dacă faci 200 de metri după pădurea aia, îţi arăt unde stau. Cinezi şi dormi la mine, nu discutăm, clar. Estera s-a pregătit special, îi spuse Anton pilotului.
Au trecut de pădure şi-au intrat pe valea pe care n-o numea degeaba a lui. Chiar era. Cu tot ce era pe cele două dealuri printre care se observa un pârâiaş care se derula ca aţa de pe un mosor. Îl ajunse la urechi, peste zgomotul din carlingă, râsul prietenului.
– Aia-i a ta?, auzi. Braţul pilotului arăta spre dreapta.
– E singura casă de aici, răspunse Anton. Şi apoi ochii i se bulbucară.
– N-am ştiut c-o ai aşa mare.
Pe acoperişul roşu al casei era desenat îngrijit, cu vopsea albă, un penis enorm, de vreo 15 metri. Deasupra lui mâzgăleala Anton+ women. Cu câteva ţigle mai jos se lăfăiau literele JR. Îşi aruncă privirea peste umăr. Pastorul era neatent, citea. Îşi urmări soţia cum le făcea cu mâna de pe terasă. I-a recunoscut bucuroasă. A fluturat şi el mâna, vlăguit. Nu mai aştepta cina.

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

Bateriile

Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe cînd eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă în afara cuvintelor mele pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.
Alexandru Petria

Tatăl lui Dumnezeu

Am pus-o pe umeri pe Alina, cu un fular peste gura mică. Genele îi clipeau dintre căciuliţă şi fular. Fredona înăbuşit cântecele una după alta, iar pauzele dintre ele le vizualizam parcă lipite cu bandă adezivă. Vizualizam şi cum stătea Alina la coadă după ceilalţi copii la cantina grădiniţei. Cu tetina în mână şi părul în zece direcţii, cu pantalonii tricotaţi verzi puţin lăsaţi pe vine. Aşteptau prânzul. Culorile curgeau parcă de pe ei, printre râsete şi înghiontiri, şi-mi vărsau în ochi tihnă. Educatoarea m-a asigurat c-o s-o dezveţe de tetină. Avea metodele ei. Amalia şi eu am încercat, dar degeaba.
“Tati, hai şterge-mă la fund!”, auzeam dimineaţa, în fiecare dimineaţă. Alina avea ce avea să mă cheme pe mine. După, o luăm spre grădiniţă. Ambii pe jos, până Alina începe să se şmecherească în faţa aceluiaşi magazin de chimicale, scâncind că o dor picioarele. Urma s-o port pe umeri restul distanţei.
Alina e pe umerii mei şi nu mai cântă. Se uită la lună. “Cine stinge lumina pe lună?”, zice dintr-o dată. Nu ştiu ce i-am răspuns, însă ceva i-am răspuns. Povestim amândoi toată ziua, de ce una, de ce aia, pentru ce aşa şi nu pe dincolo. Amalia o duce duminica la biserică.
“Tati, eşti urât şi bun.”, m-a fixat cu ochii într-o după-amiază Alina. “Are dreptate fiică-ta”, surâde şi Amalia. “Cum pisica?”, mă studiez de ai spune că nu mă ştiu în faţa oglinzii, şi nu zic nimic.
“Tati, şi Dumnezeu are barbă ca tine? Oamenii buni au barbă? Are barbă că e bun?”, mă face atent Alina de pe umeri, tocmai cînd îmi aprind o ţigară. Tac şi ascult zăpada cum scrâşneşte sub bocanci. Alina insistă, aruncând întrebările ca într-un perete. “Cine este tatăl lui Dumnezeu? Mă duci să-l cunosc?”, reţin. Suntem lângă grădiniţă.
Alexandru Petria

Diavolul va pune cipul. Cum comentati acest comunicat al parintelui Justin Parvu?

Este vremea muceniciei!
Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!

Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam

Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.

De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei“(Apoc. 13:16-17).

Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele şi permisele auto acest cip biometric ce conţine amprenta digitală şi imaginea facială. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.

De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate – ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?- „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.

Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.

Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.

Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.

Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.

Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.

Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.

Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!

Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.

Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009

Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith
Arhimandritul Justin Pârvu

Apa sfintita a pulanelor

Uite, la Patriarhie, a fost nevoie de 300 de jandarmi. Nu s-au purtat lupte de stradă, n-a manifestat nimeni împotriva guvernului, n-au apărut 100 de bătrâne teroriste, nici Geoană nu pregătea în secret şi în boscheţi racheta pentru românul pe care să-l îmburde în spaţiu. Nu. Credinciosii au mers de Bobotează să ia apă sfinţită.
Avem o ţară, unde este mintea?

Boc penticostal. Va deranjeaza?

Premierul Boc este penticostal. O afirma mai multe surse. Eu n-am nici o treaba, am prieteni din mai toate cultele. Ma deranjeaza doar fanaticii. Din orice directie ar veni.

Scandal intre adventistii romani din Madrid

Comunicat Biserica Torrejon Sion

Având cunoştinţă că pe Forumul Intercer, sub masca falsului nume, au fost postate ştiri în care a fost folosit numele Bisericii Torrejon si în care a fost denigrat pastorul comunităţii, Remus Soare, desi nu ne face plăcere, ne simţim obligaţi să oferim câteva explicaţii pentru a clarifica, pentru cititorii bine-intentionaţi, sursa acelor calomnii scabroase care nu au nici un fel de legatură cu realitatea, sursa nefiind pentru noi atât de anonimă cum este pentru dumneavoastră. Vă avertizăm că urmează să citiţi lucuri extrem de neplăcute dar totodata vă înştiinţăm că ele reprezintă un mic procent din gravitatea faptelor anumitor persoane, cele mai oribile dintre ele păstrându-le în memoria dureroasă a ceea ce au însemnat şedinţele nesfărşite de comitet. Nu vom folosi nume pentru că un dorin a ne transforma noi în “răzbunători ai sângelui” cuiva, dar un putem pastra tăcere în faţa unor fapte mârşave care sunt poate fără precedent în historia bisericii.

În urmă cu jumătate de an au fost pusi sub disciplina bisericii membrii unei familii care s-au facut vinovati de: multiplicarea banilor la Xerox si punerea lor in plicuri la nunti, abuz domestic, calomnie, nesupunere faţă de autoritatea bisericii si minciună cu bună ştiinţă. Unul din copii (o fata de 21 ani), reusind sa se smulgă de sub teroarea acestei familii si să fugă intr-o altă ţară, a depus la politie denunţie împotriva părinţilor, susţinând ca a fost abuzată si recunoscând falsificarea banilor de către mama si fratele mai mare, fapt adeverit public de consilierul juridic al fetei. A fost ameninţată cu moartea de catre fratele ei dacă va spune ceva din cele întâmplate, ne-a marturisit persoana care i-a acordat consiliere spirituală. Acest tânăr a abuzat de sotie ( pe care o prezinta pe forum ca pe o victimă a unui abuz imaginar), după cum rezultă din certificatul de “maltrato” emis de asistentul social al primăriei. Realităţile sunt de o cruzime greu de imaginat.

Necerând consimţământul fostei lui sotii de a oferi detalii, nu dorim să relatăm aspecte legate de calitaţile de soţ ale acestui individ. Nemaiputând îndura situaţia în cadrul familiei, tânăra s-a intors la părinţi. Deşi ea a fost dispusă să primească sprijinul comitetului bisericii si al Uniunii pentru refacerea căsniciei, el nu a acceptat si a intentat divort in Romania, fara a face nimănui cunoscut lucrul acesta. Motivele divorţului, conform citaţiei in instanţă a “pârâtei”, deşi neadevărate si neserioase, nu au legatură cu acuzaţiile aduse pastorului pe acest forum. Chiar dacă a recunoscut că nu are nici o îndoială asupra loialităţii sotiei ( nu la fel stând lucrurile şi în ceea ce o priveşte pe ea) afirmând doar ca nu o mai iubeste, a folosit acuzaţia de nebunie în dreptul ei pentru a încerca să obţină permisiunea divorţului. Această acuzaţie neavând nici un fel de relevanţă, imediat dupa divorţ, dorind să se recăsătoreasca, a inventat un nou scenariu pentru a se răzbuna si pentru a pretinde dreptul de recăsătorire. Astfel a apărut povestea adulterului, care nu s-a produs decât în imaginaţia acelui om. Acuzatiile sale s-au dovedit simple fantezii menite să denigreze pe cel a carui singură vină in toată această telenovela este de a fi avut curajul să ia masuri intr-un astfel de caz.

Comunitatea (una din cele mai mari biserici de romani din lume, care a crescut cu 250 de membri în ultimii doi ani de când este păstorită de Remus Soare) a votat în unanimitate excluderea acelui tânăr, în adunarea administrativă condusă de preşedintele Uniunii Spaniole. Propunerea comitetului de cenzură in dreptul mamei sale a fost respinsă de adunarea administrativă si inlocuită cu excluderea, propunere care a fost votată in majoritate covârşitoare.

Membrii familiei au ameninţat verbal şi in scris că vor face orice să il distrugă pe pastor. Există o scrisoare in care se menţionează ca se vor exprima prin televiziune, Internet, ca vor acuza în instanţă si la forurile de conducere ale bisericii. In afară de internet, toate celelalte căi fuseseră săvârşite. De aceea credem că ştim cine se ascunde in spatele numelui fals postat pe Forum.

Integritatea, profesionalismul, si viaţa de familie a pastorului nostru sunt fără reproş si constituie un model pentru membrii comunităţii noastre, calomniile emise pe forum fiind acţiunile răzbunătoare ale unui spirit străin de spiritul lui Hristos.
Regretăm relatarea acestei situatii si ne pare rău că fapte de o asemenea factură s-au produs in mijlocul comunităţii noastre. Am fost nevoiti să vă facem cunoascut faptele acestea pentru a şti şi dumneavoastră ce se ascunde in spatele unor nume false care postează pe forum si a vă ruga să fiti precauti in a da crezare ştirilor de un anume fel.

Cei care nu simt nici o mustrare in a copia bani la xerox, a abuza sau a ameninţa cu moartea, cu atât mai puţin se simt mustraţi când denaturează în scris adevărul. Mai ales atunci cand este vorba să arunce cu noroi in autoritatea bisericii, cea care le-a demascat nelegiuirile. Avem convingerea că cititorii bine intentionati au inteles. Rugăm ca această scrisoare sa nu fie postată mai mult de o saptamana pe Forum, scopul ei fiind unul de a clarifica in mintea cititorilor curenţi anumite aspecte care acum nu mai au de a face cu actualitatea paginii, şi nu de a aduce un supliment de mizerie pe o pagină deja prea incarcată de ruşine. Dorim ca Dumnezeu sa vindece tot ce poate fi vindecat în urma acestui incident!
Comitetul Comunitatii Torrejon – Sion

Din Mexic

Dumnezeu nu-i microbist

Am luat-o pe cocoaşă la fotbal? Gata, Dumnezeu n-a fost român, spun unii. A fost francez. N-a fost nici ţigan, ca Lăcătuş. Care a demisionat după căpăceală.
Dar l-a întrebat cineva pe Dumnezeu dacă-i place fuga unor hăbăuci după o minge? Şi dacă l-a întrebat, nu cred că a primit răspuns.

De la credinta la falsa religiozitate

Foarte des sunt oameni care se întreabă cum se face că la noi în România anumiţi creştini trebuie să fie păziţi de poliţie sau jandarmerie atunci când se roagă, de ce se calcă în picioare când vor să venereze moaşte, de ce se îmbrâncesc când primesc aghiasmă şi mai nou, de ce-şi împart pumni pentru două „sarmale sfinte” gătite la Mănăstirea Nicula? Ce-i determină pe aceşti oameni să uite de iubirea lui Hristos şi de faptul că El este cel care trebuie să primeze în viaţa unui creştin? Este greu să dai un răspuns la aceste întrebări fără a supăra păstorii creştinilor cu un astfel de comportament şi fără să rişti a fi catalogat drept un om de rea credinţă. De aceea în rândurile de mai jos voi încerca să vă împărtăşesc câteva idei pe care le-am expus de curând unor participanţi la un congres ţinut la Berlin.
Viaţa de credinţă a românilor are mult de suferit din cauza comunismului. Dacă în Polonia, Ungaria şi alte ţări din fostul bloc comunist a avut loc o revoluţie moralo-culturală înaintea celei politice, în România nici după schimbarea politică nu s-a petrecut aceast tip de revolutie. Bisericile interzise sau tolerate abia reuşesc să-şi facă loc în spaţiul controlat de Biserica colaboraţionistă şi sunt de cele mai multe ori obstrucţionate pentru a putea face ceva în acest sens, timp în care Biserica colaboraţionistă majoritară se pare că nu vrea sau nu poate cu actuala structură să îndrepte lucrurile. Sunt prea ocupaţi să-şi păstreze o poziţie de lider în România încercând din răsputeri să învrăjbească credincioşii proprii împotriva celorlalţi creştini. Cu alte cuvinte, semănând ură, amestecând adevărul cu minciuna îşi culeg imediat roadele; dar din păcate şi proprii lor creştini se învrăjbesc între ei.
Un alt motiv poate fi canonizarea unor aşa zişi sfinţi. De exemplu, Ştefan cel Mare, căruia fără a-i ştirbi din recunoaşterea cuvenită rolului său politic, trebuie să mărturisim că a avut o viaţă nu tocmai demnă de un sfânt. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, îl descrie foarte clar ca fiind „om nu mare de statu, aprig la mânie şi grabnic vărsător de sânge nevinovatu. De multe ori la ospeţe omora fără judeţu”. O astfel de canonizare poate determina creştinii acestei Biserici să aibă atitudini violente şi nedemne, fără să-şi pună nici măcar un moment problema că ar greşi în faţa lui Dumnezeu. La un moment dat cineva mi-a explicat că acest mare sfânt s-ar fi putut converti pe patul de moarte, dar atunci vă întreb nu este această explicaţie o invitaţie la o viaţă imorala? Cu siguranţă căinţa i-a putut aduce mântuirea, dar asta nu-i sfinţeşte existenţa anterioară. Oare nu astfel de exemple îi detremină pe unii „creştini” să săvârşească fapte oribile scuzându-se în faţa propriei conştiinţe: „m-oi căi înainte de a muri”. Mai mult, Atanasie Todoran din Bichigiu ce a fost de curând canonizat la Salva este considerat sfânt şi pentru faptul că şi-ar fi împiedecat fiul muribund să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Cristos din mâinile unui preot unit. Cu alte cuvinte este considerat sfânt un om ce s-a opus lui Cristos prezent în Sfânta Taină. A fost canonizat un Anticrist. Aceste canonizari politizate şi prozelite fac mult rău şi produc multe victime. De aceea nu trebuie să ne mirăm că în România avem şi Biserici pline, dar şi închisori la fel de pline. Nu trebuie să ne surprindă nici atitudinea unor Ierarhi care au cerut caterisirea Mitropolitului Corneanu pentru că s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Cristos alături de Greco-Catolici. Nimic nu trebuie să ne mai surprindă, totul este posibil atâta timp cât cei ce-şi dau seama că astfel de atitudini distrug imaginea Bisericii lui Hristos în ansamblul ei nu vor lua atitudine.
Alin Cîndea
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

## UPDATE Alexandru Petria-
Un taran a descoperit plagiatul unui scriitor român https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/09/un-plagiat-aurel-podaru/

Aici vă găsiţi sigur o soţie încântătoare!

Update-

Ca o antiteză, Andreea Antonescu surprinsă într-un film porno http://www.cancan.ro/tv/id/344

Patriarhul Daniel, laudat deşănţat de ruşi

Mă întreb dacă pe gratis. Vedeţi aici http://www.pravoslavie.ru/news/081001135603. Dacă nu ştiţi rusă, apelaţi la Google Translate ca să vă formaţi o părere.

Patriarhului are cine să-i scrie

Azi se împlineşte un an de când PF Daniel este Patriarhul României. Cu un simplu search pe nenea Google, o să-i aflaţi minusurile şi realizările.
Eu îi doresc, pe lângă sănătate& alte cele uzuale, să apropie Biserica de oameni. Să schimbe mentalitatea grosului popimii- nu să ceară cu nesimţire de la enoriaşi, să ajute semenii necăjiţi, dar nu de ochii lumii.

Adam si Eva au fost maimute?

Am găsit pe Catholica.ro:

Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură a afirmat că teoria evoluţionistă „nu este incompatibilă” cu învăţătura Bisericii Catolice, insistând că teoria schimbării biologice de-a lungul timpului nu a fost niciodată condamnată de Biserică. Arhiepiscopul Gianfranco Ravasi a făcut această observaţie la prezentarea conferinţei interdisciplinare ce va marca 150 de ani de la lucrarea „Originea speciilor” al lui Charles Darwin. Conferinţa, ce doreşte să promoveze dialogul între oamenii de ştiinţă şi teologi, e programată să aibă loc în Roma în martie 2009.
„Teoria evoluţionistă nu este incompatibilă a priori cu învăţătura Bisericii Catolice, cu mesajul Bibliei şi al teologiei, şi de fapt oficial nu a fost niciodată condamnată”, a spus Arhiepiscopul Ravasi. El a spus că teologii, filosofii şi oamenii de ştiinţă de la conferinţa de anul viitor nu vor căuta neapărat să ajungă la o înţelegere, ci mai degrabă speră să confirme „posibilitatea dialogului şi dorinţa comună de interpretare a realităţii, chiar şi din puncte diferite de vedere”. Prelatul a mai spus: „Trebuie să încetăm să mai gândim istoria ca un tribunal mereu în sesiune şi să ne concentrăm mai mult pe stabilirea unui dialog franc şi eficient între cele două puncte de vedere ce privesc aceeaşi realitate, a omului şi lumii sale.”
În timp ce selecţia naturală ar putea fi admisă ca posibilă cauză a dezvoltării biologice, învăţătura Bisericii Catolice pune accentul pe rolul lui Dumnezeu în creaţie. În ciuda speculaţiilor presei seculare (inclusiv din România), Vaticanul nu a dat nici înapoi şi nici nu a anunţat ceva nou. Totul ţine de interpretarea care se dă teoriei darwiniste. Să nu uităm că acum un an Papa Benedict al XVI-lea critica una dintre falsele interpretări ale teoriei evoluţioniste, interpretare conform căreia universul este „rezultatul unei evoluţii aleatoare şi deci, în cele din urmă, a ceva iraţional”.

Cam nepriceput în ale teologiei, dar împins de logica raţionamentelor, stau strâmb şi întreb de-a dreptul: aşa, Adam şi Eva au fost maimuţe?

Rugaţi-vă pentru Doamna Doina Cornea

Cunoscuta dizidentă Doina Cornea- femeia micuţă de statură, care a fost o portavoce a noastră în vremea dictaturii, printre puţinii al căror curaj a surclasat instinctul de conservare- se află internată în stare gravă într-un spital clujean. Medicii spun că următoarele 48 de ore sunt hotărâtoare. Haideţi să ne rugăm pentru ea. Sunt ferm convins că ajută.
Puteţi să luaţi rândurile acestea şi ca o leapşă mai deosebită.

Adaam Alandra Andaa andreanum Bloglist.ro Blogul Califarului Blogul lui Emil Brumaru Catastif Cinabru Cioco-Cioco Constiinta unui liberal de stanga Cristian Diaconescu Cu ochii pe putere Daniel Todoran De vorbă cu balaurul Joe King dpweb e-Xtrema Ecologie umană Herald Inah Inventarul stricăciunilor politice Iosif Buble John Doe Lilick Marcketing politic Moshe & Mordechai blog naşii Nenea O printzesa fara inhibitii Oana Mujea- Stoica Paralele//Paralele Pastila Politică Petrisor Socol Picătura chinezească Politică fără principii Raluca 22 Real Politik Roxana Iordache Scaevola scenarii scrise cu ruj Sebastian Corn Simona Ionescu Simona Popescu Simplu blog Situatii Sătmăreanca Teodora Georgescu Turambar UnCopilutz-jurnalist de grădiniţă În spatele uşilor închise. Blogul lui Andrei Bădin

Patriarhul Daniel sa se lase de fumat!

„La prima vedere, salariile ierarhilor români sunt mai mari decât salariile preoţilor, care beneficiază nu doar de o contribuţie de la bugetul de stat, ci şi de ajutorul credincioşilor. În realitate, însă, salariile ierarhilor ortodocşi români sunt modeste în raport cu cele ale ierarhilor din alte ţări europene. De pildă, salariile ierarhilor români sunt la nivelul celor primite de către preoţii de parohie în Grecia, iar salariul secretarului Patriarhiei Ecumenice (Turcia) este de 2 000 Eu/lună.”, se afirmă într-un comunicat al Patriarhiei. Iar de pe blogul lui Iosif Buble am aflat că Patriarhul Daniel supervizează textele remise societăţii civile.

Apoi, dacă nu-i ajung banii, îl sfătuiesc pe Hiperfericit să se lase măcar de fumat. Că la câţi copiii are, pe lângă o nevastă pretenţioasă, şi la cât bea, sigur că e cu of şi uf.

Orătănii în Casa Domnului, două capre şi-o vacă legată de cruci

Imaginile sunt de lângă biserica ortodoxă din Runcu Salvei, judeţul Bistriţa-Năsăud. Sătenii sunt foarte supăraţi pe preot că-şi ţine orătăniile -culmea!- în curtea bisericii. Tot acolo mai are iepuri şi două capre. Ba, când are chef, după spusele oamenilor, îşi lasă vaca să pască în cimitir, legată de cruci.

In turla bisericii

Împreună cu familia prietenului Petru Miron(foto), azi, am fost până-n Runcu Salvei, un sat din judeţul Bistriţa- Năsăud care a dat câteva personalităţi. Vasile Dâncu e printre ele. Petru a ţinut un parastas după socrul său, în vechea biserică greco-catolică din sat, monument istoric, construită în secolul al XVIII-lea. IO n-am scăpat ocazia să urc până-n turla bisericii. Mi-a adus aminte de copilărie, când îmi plăcea să ajung în vârfurile bisericilor din Dej, furişându-mă neobservat de clopotari şi preoţi.

Sanctificarea unui criminal

Via Lumeacredintei.info: “Partidul Comunist din Rusia va propune Sinodului condus de Patriarhul Alexei al II lea canonizarea lui Stalin. Acest lucru se va intampla daca acesta va castiga locul intai in topul celor mai de seama rusi, top realizat de televiziunea de stat. Actualmente el ocupa locul al doilea dupa tarul Nicolae al II lea. Sergei Malinkovich, liderul Partidului Comunist responsabil cu propunerea de canonizare a lui Stalin, a afirmat ca poporul ” l-a iertat pe acesta de inevitabilele erori si tragedii ale acelei perioade revolutionare. Stalin a devenit adevaratul lider national al Rusiei. El a transformat o tara inapoiata intr-un gigant industrial.”

La o asemenea aberatie n-ar trebui sa reactioneze patriarhii din celelalte state? Desigur ca si P.F. Daniel.

Actualul mitropolit Anania “este si o nemarginita toapa”

Articol publicat de Paul Goma in „Lumea Libera Romaneasca”, nr. 476 – 15 noiembrie 1997

Paul Goma: Anania

Paris 30 octombrie 1997

Cu o insolenta dintre cele mai suspecte un anume Valeriu Anania protesteaza in Vatra – nr. 9/97, pag. 61 – impotriva aluziilor formulate de Adrian Hamzea (tot in Vatra, nr. 5) la adresa unui calugar legionar, reeducator la Aiud, agent al propagandei ceausiste in USA, uns de Iliescu IPSS.

Rau a facut A. Hamzea ca, cedand romanismului, nu i-a spus pe nume – anumelui Anania.

Cine nu va fi auzit de popii-legionari-securisti Valeriu Anania si Loenida Plamadeala, cei care, in Canada si in Statele Unite ale Americii i-au zapacit, i-au neutralizat pe enoriasii romani exilati, le-au colonizat parohiile – in folosul Securitatii si al lui Ceausescu? Cine nu le cunoaste trecutul murdar, de tripli tradatori: ai legionarismului, ai romanismului, ai crestinismului?

Ca unul care, dupa 1978, am calatorit pe urmele lor pot depune marturie despre pagubele considerabile provocate in sufletele romanilor destzarati. Plamadeala si Anania se prezentau cu o tripla aureola: de martiri-legionari, de martiri-de-puscariasi, de martiri-ai-Bisericii. Rezultatul? Exilatii, nu cu totii legionari, doar buni-romani, vibrand la orice tricolorism, imi raspundeau astfel la criticele formulate la adresa comunismului si a lui Ceausescu:

„Nu poate fi adevarat ce sustii d-ta – ne-au vorbit camarazii Anania si Plamadeala: azi Romania nu mai e condusa de elemente alogene – ne conducem noi, romanii. Ne-au mai explicat fratii nostri Plamadeala si Anania: Ceausescu, doar ca-si zice comunist, astfel e de-al nostru, simte romaneste, e impotriva ungurilor si a jidanilor.” (acest discurs, in USA, in 1977, urma sa fie copiat de romancierul Buzura, calator prin Germania, in 1987-88).

Anumitul Anania se arata indignat nevoie-mare de aluziile lui A Hamzea. Propun redactiei revistei Vatra reproducerea pasajelor direct privindu-l din cartea de marturii a lui Nistor Chioreanu, aparuta acum 4-5 ani (nu mai am volumul, deci nu pot da indicatii bibliografice). Acolo sunt scrise, negru pe alb, ispravile sale de reeducator des-legionarizator, des-romanizator, des-humanizator – in inchisoarea Aiud, intre 1960-1964.

Daca tot a deschis vorba anumitul Anania, atunci sa raspunda – in revista Vatra – cum de a fost detinut politic, legionar (in plus „mistic-inrait” ca el) a calatorit „in patru continente”, cum numai securistii (de la exteriorul Ministerului de interne, citeste: tovarasii din diplomatie) puteau calatori?; cum de a functionat el ca tovaras-popa, trimis de MAI printre exilatii anticomunisti din America?; in ce consta „misionarismul” sau printre „paganii” din Detroit?

In nici un caz sa nu fie separat numitul Anania de si-mai-numitul Plamadeala – sub al carui anteriu se pitulase Noica, la Paltinis – o-ho, ce bine, ce „de-aproape” era pazit (desi filozoful avea geniul de a se pazi foarte bine si singur si de a angaja dialoguri cu caraliii); intelectualul Plamadeala, cel care, in Telegraful Roman „polemiza” cu Papa Ioan Paul al II-lea; cel care, falsificand documente, interpretand abuziv documente, nega rolul considerabil jucat de Corifeii Scolii Ardelene, nu doar in cultura, ci si in constiinta de sine a comunitatii noastre. Toate astea nu-l impiedicau sa participe, din partea Romaniei ceausiste, la tot felul de consilii, congrese, conclavuri. ecumenice, unde apara teza Centralei: „Ecumenismul – primesc! – dar sub controlul Patriarhiei de la Bucuresti!”

Nici o indoiala: biserica ortodoxa romaneasca a fost patrunsa de Securitate, intoarsa pe dos ca un cojoc ciobanesc; bineinteles: „ierarhii” doar grade nu aveau (desi.). Se mai indoieste cineva de adevaratul Dumnezeu slujit de teologi ca Virgil Cadea, Dan Zamfirescu, Dan Ciachir? Chiar atat de scurta sa fie mintea romanilor?

Sa mai existe oare credinciosi ortodocsi care sa-l accepte pe unul ca Anania drept. „Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului?”; din care medii se vor fi recrutand: ca si ai PNTCD-ului: dintre securisti, militieni, graniceri?; ori sunt doar bieti oameni sub vremi ce oricand pot fi prefacuti in „cruciati” (ca minerii), trimisi sa lupte cu ciomagul impotriva catolicilor, a sectantilor, a europenistilor, a intelectualilor?

Mai exista credinciosii uniti ce-si fac iluzia ca un ins ca Anania ar putea fi „crestin” si ar accepta restituirea a ceea ce capatase, de la PCR, Biserica Ortodoxa in 1948, dupa interzicerea si spolierea Bisericii Unite?

Sa mai existe persoane bipede acordand credit tandemului de cea mai pura atractie securista: Anania-Funar?

Dar acest anume Anania este si o nemarginita toapa cand isi declina titlurile – printre ele: „Membru de onoare al Municipiului Cluj-Napoca”: sa fie onoare ungerea unui membru de catre un organ ca insusi Funar tovaras?; sau: „Colaborator al rubricii «Vatra-Dialog»”. de ce nu seria legitimatiei de donator de sange, sau al certificatului de revolutionar – data fiind activitatea inat Prea Murdariei Sale in cadrul Securitatii, nu e de mirare ca Iliescu l-a uns „pastor” de Cluj.

Foarte adevarat: il detest mult mai mult pe Plamadeala – fiindca e basarabean de-al meu (nu olteal de-al lor); fiindca l-a imbrobodit pe Noica, l-a ametit pe Plesu, l-a descantat pe Liiceanu (nici nu era greu – dealtfel, asa a ramas si in ziua de azi: plamadealofil impenitent, monarhist cand e momentul; frate oportun cu Sebastian si inventator al arheului prutean’ la taranistul de ambe sexe).

Insa anumele Anania sade, temeinic, pe locul doi.

Ah, cum nu sunt eu Lapusneanu (Doamne!).

Cu greata.

Paul Goma

Raliul Patriarhiei II

Scriam zilele trecute http://realiatealuipetria.blogspot.com/2008/07/raliul-patriarhiei.html .
Ca un adagio, gasiti ilustratii aici
http://ioskap.blogspot.com/2008/07/sfantul-salon-auto-ii-editie.html

Scrisoare deschisa adresata Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Subscriu si va invit sa subscrieti

In dezbaterile din urmatoarele zile, Sfantul Sinod va hotari asupra liniei pe care va pasi in continuare Biserica Ortodoxa Romana si, implicit, asupra invataturii pe care o vor primi enoriasii sai de la pastorii lor de acum inainte.
Cuvantul lui Isus Hristos a adus in lume iubirea de aproape, iubirea universala, singura realitate de sorginte divina de care suntem datori sa ascultam cu totii.
Orice om care promoveaza iubirea de aproape este un crestin adevarat.
Universalitatea iubirii este adevaratul mesaj crestin, iar diferitele moduri de manifestare a preamaririi divinitatii nu sunt mai mult decat rodul actiunii omenesti.
Iubirea universala subordoneaza orice diferenta omeneasca.

Orice gest care pune inainte fratietatea si apropierea este un gest crestinesc, care, departe de a trebui condamnat, trebuie onorat si urmat.
Privim aceste momente cu increderea in intelepciunea celor ce compun Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, care nu vor permite fortelor intunecate ale urii, vrajmasiei si dezbinarii sa intervina in spiritul de iubire cresina si de fratietate care a domnit de sute de ani in Banat, spirit care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va dainui si de acum inainte si va cuprinde intreaga Romanie.
Ceea ce are de decis inaltul for eclesiastic va fi hotarator pentru viitorul crestin al tarii noastre, pe care il dorim cu totii a se desfasura in pace si buna intelegere.
In acest an al primului secol al mileniului al treilea, ceea ce are cu adevarat insemnatate este echilibrul si intelegerea. Credinta si religia trebuie deopotriva sa uneasca oamenii, nu sa ii dezbine.
Rugam pe Dumnezeu sa lumineze adunarea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Romane, inspre o linistire a acelor spirite vremelnic tulburate si inspre recunoasterea si cinstirea adevaratilor purtatori ai mesajului crestin.
Societatea Timisoara

Ce salariu ar vrea Iisus?

Dacă aveţi chef, răspundeţi după ce cetiţi postarea lui Iosif Buble:
„Deputaţii au adoptat ieri un proiect de lege privind majorarea veniturilor preoţilor, care îi ridică salariul Patriarhului Daniel la 8.357 de lei lunar, aceeaşi sumă cu care este plătit şi premierul Călin Popescu-Tăriceanu. Potrivit legii acceptate în Camera Deputaţilor, un arhiepiscop ajutor sau un mitropolit ar urma să primească 7.698 de lei, un arhiepiscop sau un şef de cult – 7.244 de lei, un episcop – 6.629 de lei, iar un episcop vicar sau un arhiereu vicar – 6.342 de lei. Cuantumul salariului personalului clerical care nu deţine statut de demnitate publică este majorat cu 10%, iar sprijinul acordat preoţilor din mediul rural cu 25%.”

GPS către Dumnezeu

Cu un ochi, am urmărit relatările din presă despre târgul cu produse bisericeşti de la Bucureşti. Cu doi, ce a scris amigos Iosif Buble pe blogul său. Dar n-am găsit ce m-ar fi interesat printre sutane, icoane şi tălăngile alea pe care le poartă popii la gât. V-aţi prins ce vreau? Desigur, fiindcă sunteţi măcar la fel de inteligenţi ca şi mine. Este în titlu. Unde aflu?

Sa fie caterisiti?

Mitropolitul Bartolomeu Anania a cerut caterisirea a doua inalte fete bisericesti. „Asa cum se stie, pe 6 ianuarie, de Boboteaza, episcopul Sofronie al Oradiei a comis un act de schisma si tradare fata de biserica noastra, deoarece a sfintit apa impreuna cu episcopul greco-catolic din Oradea. Intrucat sfintirea apei la sluba de Boboteaza este o prelungire a Sfintei Liturghii, episcopul Sofronie s-a facut vinovat de un pacat aproape identic cu acela savarsit pe 25 mai de Mitropolitul Nicolae Corneanu, care s-a impartasit din acelasi potir cu schismaticii greco-catolici.”, a declarat pentru Ziua Dan Ciachir, care a dezvaluit pozitia preotului colaborator al Securitatii de la Cluj.
Mitropolitul Corneanu si de episcopul Sofronie sunt doi oameni extraordinari.

Decapitare programata

Măi oameni buni, dar Isus a fost ortodox, catolic, reformat, penticostal sau din altă căprărie bisericească? Gestul mitopolitului Corneanu (vezi la Iosif Buble http://ioskap.blogspot.com/2008/06/mitropolitul-banatului-la-un-pas-de.html) mi se pare mai aproape de Isus decât oţârârile burduhănoşilor în sutană care coboară cu smerenie din jeepuri.

Intalnire la Beclean

ÎNTÂLNIREA EPARHIALĂ A COPIILOR – EDIŢIA A II-A

Peste 700 de copii cu vârste cuprinse între 6–12 ani din parohiile Eparhiei de Cluj-Gherla, vor participa, sâmbătă, 7 iunie a.c., la cea de-a II-a ediţie a Întâlnirii Eparhiale a Copiilor. Acţiunea este organizată de către Departamentul pentru Tineret al Episcopiei de Cluj-Gherla şi Asociaţia Tineretului Român Unit – ASTRU Cluj. Tema întâlnirii este „Isus ne iubeşte pe fiecare”, iar motto-ul: „Lăsaţi copiii să vină la mine…”(Lc 18,16).
Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică din oraşul Beclean găzduieşte Întâlnirea copiilor din acest an. Cei mici sunt invitaţi să aprofundeze trăirea creştină şi cunoaşterea lui Hristos prin diferite activităţi propuse: rugăciune, cântece, jocuri. Totodată ei vor avea ocazia să se împrietenească cu alţi copii implicaţi în viaţa Bisericii şi să petreacă o zi în prezenţa Episcopului Eparhial, fiind astfel încurajaţi să ia parte activ la viaţa Bisericii.
În dimineaţa zilei de sâmbătă, 7 iunie, după ora 9.00, este programată primirea grupurilor de copii împreună cu păstorii lor la centrul de primire al participanţilor, după care, va avea loc un program de animaţie şi pregătire pentru celebrarea liturgică.
Preasfinţia Sa Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla va fi primit de către pr. protopop Felician Neagoş, pr. Alin Cândea, responsabil cu pastoraţia tinerilor în Protopopiat şi de către comunitatea locală, la Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Vor fi prezenţi şi alţi preoţi din parohiile protopopiatului Beclean.
Sfânta Liturghie Arhierească va fi celebrată începând cu ora 11.00. Corul de copii „Allegria” dirijat de Cristina Patraşcu, va oferi răspunsurile liturgice şi va interpreta Imnul Întâlnirii copiilor – „Isus iubeşte pe fiecare”.
Programul va continua cu salutul parohiilor prezente, înmânarea Icoanei copiilor protopopiatului care va găzdui Întâlnirea Eparhială a Copiilor în anul 2009, şi un mini concert. După prânz, va avea loc aprofundarea temei Întâlnirii copiilor prin desene pe asfalt, iar în încheierea programului, copii se vor bucura de jocuri, strand, dansuri şi tombolă.
Prima ediţie a Întâlnirii Copiilor din Eparhia de Cluj-Gherla a fost organizată în data de 9 iunie 2007, la sediul Episcopiei greco-catolice din Cluj-Napoca şi a fost un succes. Au participat 456 de copii din 41 de parohii şi 3 şcoli clujene, 30 de preoti, 35 de responsabili laici, programul fiind însufleţit cu ajutorul a 40 animatori.
Copiii, prin inocenţa şi bucuria lor, menţin vie speranţa întregii Biserici şi a societăţii în care trăim. În Documentele Pontificale este subliniată importanţa rolului copiilor în viaţa Bisericii: „ Copiii au fost şi sunt mereu în atenţia Bisericii, aceştia sunt consideraţi ca o adevărată comoară. După cum citim în Evanghelii, copiii sunt ţinta iubirii lui Cristos. «Şi la vârsta copilăriei sunt deschise posibilităţi operative preţioase atât pentru edificarea Bisericii, cât şi pentru umanizarea societăţii»” (Christifideles Laici 47).
Codruţa Fernea,
Preşedinte ASTRU Cluj
Viorica Sabo, redactor
Episcopia greco-catolică de Cluj-Gherla