Archive for ‘roman’

august 3, 2010

Spioni, pirati, Somalia…

O treaba faina, zic. Ici http://townportal.ro/carti/edituri-tritonic/bogdan-hrib-sofia-matei-somalia-mon-amour/

iunie 9, 2009

Zilele mele cu Renata- roman, cap. 1 şi 2

1

M-am gândit mult să scriu despre Renata. Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare. Aveam 21 de ani şi singura mea experienţă sexuală era masturbarea. Nu-mi mai amintesc cum am întâlnit-o şi am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat. Ţin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare, pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă. Am aranjat cu un prieten asistent. Vedeam lichiorul din pahare de la becul de pe stradă, o spălătură rubinie şi foarte dulce.

– Să nu vină cineva, zise.

– Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.

– Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face.

Eram transpiraţi. Sânii ei erau ca două pipe cu acoperitoare pentru ploaie şi vânt. Tari. Nici mari, nici subnutriţi, fix de-o erecţie antologică.

– Te doare operaţia?

– Nici a medicului, nici a ta, Renata.

A observat desigur cum mi-am strâmbat buzele. Mă supăra în dreapta abdomenului, de unde doctorul Cesereanu a avut talentul de a-mi scoate apendicele. Şi de-a mă pricopsi cu infectarea rănii.

– Nu te las să mai bei! Eşti nebun, cu antibiotice…

Dacă la partea cu nebunul n-am contrazis-o, la cea cu băutul am contrat:

– Mi-am plimbat doar o idee de poşircă pe cerul gurii. Nu mă fute la cap, nu-mi eşti nevastă.

Renata m-a mângâiat pe obraz şi, brusc, mi-a tras o palmă.

– Nu sunt curvă. Cât eşti cu mine, nu-ţi dau voie să vorbeşti aşa.

Şi, tot brusc, s-a aplecat. Şi mi-a luat sexul între buze. Şi-a scuturat părul negru pe umeri, m-a privit în ochi şi iar m-a pălmuit. Şi iar s-a concentrat asupra juniorului meu, parcă s-ar fi temut să nu piardă ceva.

Dacă n-am uitat cele descrise, curios, mi s-a şters din memorie cum m-am culcat cu ea. Etapele prime, mişcările, pierderea virginităţii mele. Reţin doar că mi-a cerut să-i ejaculez pe burtă. Se temea să nu rămână gravidă. Spema a rămas ca un vierme spre ombilic.

Prima mea noapte cu Renata s-a încheiat înainte de schimbul turelor asistentelor, dimineaţa devreme. Ea era beată şi radioasă, eu extenuat. Ea a plecat acasă, eu m-am întins în patul din salonul de la chirurgie. În ziua aceea am fost treaz doar la vizită, când doctorul Cesereanu a clătinat dubitativ din cap, şi când mi s-a schimbat pansamentul. Mâncare mi-a trebuit abia seara.

2

Când am reîntâlnit-o pe Renata eram aproape beat şi june scriitor debutant. Mi-au apărut în acea zi o povestire într-o revistă literară. Era într-o joi. De fapt, a venit la mine. După ce i-am dat un telefon agitat de parcă eram acoperit de furnici roşii. N-aveam stare, mă simţeam talentat, extraordinar. De surescitare, eram numai penis. Unul de 1,70 metri, de 90 de kilograme, gata de erupţie.

Aveam noroc, babacii mi-au cumpărat un apartament. Într-un bloc ca vai de el, la etajul 3. Lovit de bombe, ai zice. Însă eram mândru că aveam propriul “acoperiş deasupra capului”, cum scriu destui gazetari tembeli.

– Ce vrei?, m-a luat de la intrare.

I-am luat mâna şi i-am pus-o pe şliţul pantalonului. A râs. M-a împins din antreu spre cameră.

Renata era operatoare chimistă la o fabrică de celuloză şi hârtie, avea doi copii şi zece ani peste mine. Başca un soţ şofer de TIR. Cu greu îţi puteai da seama că era ţigancă. N-a spus-o decât mai târziu, dar am simţit-o, se rotunjea în ea ca un balon satisfacţia că era prima femeie cu care m-am culcat.

– Ai ceva de mâncat prin hrubă?

I-am arătat frigiderul ticsit de băuturi şi doar cu două conserve de heringi stinghere.

– Cu heringii îţi îmbeţi şi foamea, a spus, şi-a început să scoată dintr-o geantă bucăţi de carne de porc şi nişte mici vidaţi, la tavă.

– Prefer micii, i-am zis.

– Prima dată mâncăm, apoi vedem… Depinde cum te comporţi.

Am ras 5 mici, ea 4. Şi împreună două butelii de vin.

– Eşti un mucos obraznic. Trebuie să te educ.

– Şi tu o călugăriţă, aha…

M-a apucat râzând de bărbie şi m-a sărutat. Subbraţul îi mirosea a deodorant de-al meu. Pe lângă să se pişe, cu asta s-a ocupat în baie, cu spray-atul. S-a dus până în camera mică şi-a început să mi se uite printre lucruri.

– Ce naiba cauţi? Cine te crezi?, am repezit-o.

– Gura.

Am cuprins-o pe după umeri şi-am zgâlţâit-o. S-a întors şi m-a sărutat. După, mi-a pus un deget pe buze.

– O să te modelez.

N-am băgat-o în seamă. Credeam că-şi dă importanţă. Cu fâş-fâş-ul pantalonilor de pe fesele ei crispate. Aşa i le-am numit. Trecându-şi mereu degetele prin părul buclat, lucios. Gesticulând amplu. Renata Fese Crispate.

mai 2, 2008

Voichiţa, dă-i bătaie!

Pe Voichiţa Pălăcean- Vereş o ştiu bine-bine de pe vremea liceului. Ea era la “Ady- Şincai”, la Sanitar- eu, la Cluj. Suntem de aceeaşi vârstă. Ambii eram îndrăgostiţi atunci de poezie şi de muzica de calitate. Parcă o respiram. Acum, eu am o gazetă, două volume de versuri, ea lucrează la o editură, “Napoca Star”, scrie proză şi editoriale în Realitatea, avem familii, responsabilităţi, nervi, prieteni, duşmani şi tabieturi. Dar, din ce pulsa prin anii ’80, oarecum stângaci, dar spontan, cu entuziasmul juvenilităţii, înlăuntrul nostru, prin decantare, în timp destul de îndelungat, a ieşit o plămădeală despre a cărei valoare este menirea criticilor să se pronunţe. N-o să spun cât suntem de buni; asta se ştie, nu?
Când am văzut numele Voichiţei Pălăcean-Vereş pe “Ciocolata amăruie”, m-am bucurat. Şi chiar am citit romanul ei de debut, deşi nu prea gust romancierele. Iniţial cu teama de-a nu suferi o decepţie, fiindcă o ştiam pe autoare cochetând doar cu poezia, sentimentală, exuberantă. Mă temeam să nu dau peste un melanj liricoid siropos, fără cojones, care mă îngreţoşează în proză. Însă efortul a meritat.
Dacă la majoritatea filmelor succesul este în interdependenţă cu hapy-end-ul lor, la un romancier al doilea roman este definitoriu. Îl aştept, Voichiţa, dă-i bătaie!
Alexandru PETRIA