Porcul este om cinstit

C.N.S.A.S i-a eliberat lui Adrian Păunescu o adeverinţă cum că n-a colaborat cu Securitatea. Ca şi V.C. Tudor. Este un “porc”(cum s-a autocaracterizat) cinstit cu acte. Pentru cei mai tineri, transcriu o scrisoare de-a lui Păunescu adresată lui Ceauşescu:

Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,

Trist şi singur şi umilit, cum sunt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzân-du-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sunteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.

Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia.

Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment. Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric.

Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte.

Şi-ntr-un târziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă. Dar când am văzut că sunteţi încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut.

Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sunt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe. La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sunteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi când trebuie, şi când nu trebuie.

Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.

Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo.

Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român.

Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămână în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv.

Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sunt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mâna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social.

Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvântarea şi care să aşeze lângă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gânditor politic al situaţiei României sale.

Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial.

Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pârghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române.

Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvântarea din 6 februarie 1986. Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că,
într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte.

Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.

Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămână izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.

Să trăiţi, Măria Voastră!

Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986

Vinovăţia oamenilor valoroşi

Pornind şi de la o postare de-a mea https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/14/cazul-kundera-vinovatia-este-proportionala-cu-valoarea/, Tudor Ţepeneag a scris în 24 FUN un text care ar trebui să dea de gândit http://www.24fun.ro/index.php?shift=1&a=2584&t=20
„Dar oare vrem sa aflăm adevărul?”, se întreabă. La fel, întreb şi eu.

Despre valoare si vinovatie. Cazul Kundera

Amanunte https://alexandrupetria.wordpress.com/2008/10/14/cazul-kundera-vinovatia-este-proportionala-cu-valoarea/

Eroii nu se întorc acasă

(cu gândul la Soljeniţîn, Monica Lovinescu, Regele Mihai, Paul Goma, Doina Cornea…)

Sunt excepţii care au sărit bariera fricii. Eroii.
Noi am rămas în piperniceala evidenţei contabile. În saluturile servile, în căldura uterină a birourilor. În obstinaţia compromisului.
Ei sunt ei. Aproape. Dar, totuşi, umilitor de departe. Raşi şi frezaţi de meşteşugitorii cuvintelor. Tămâiaţi chiar. Repere.
Au atins punctul de graţie.
Cu toate că sunt vii, nu mâncăm aceeaşi ciorbă. De fapt, cum să mănânce eroii ciorbă? Cu borş, piper şi sare. Ştiu să tragă vânturi? Cum să-şi scuture firimiturile de pâine din barbă? Ce mai vor? Haida, de! Să ne întindă pe metru zi după zi slăbiciunile? Să ne vadă cariile dinţilor? Să ne spună ce ţigări să fumăm? Să ne aleagă culoarea prezervativelor? Să ne sfătuiască pe cine să votăm?
Cum să-i reprimim ca vecini? I-am băgat în manuale. Îi învaţă copiii. Nu-i destul?
Ei ne obosesc. Groaznic. Casa lor este istoria.
Marş acasă!
Alexandru PETRIA

Margarina lui Basescu si Securitatea

Marius Oprea este pe punctul de-a publica “Ascensiunea lui Băsescu”, o carte care sigur va face valuri în România. Volumul o să apară la Polirom.
Redau din “Obsevatorul cultural” două fragmente:

Camionul cu margarină

“În 26 mai 2005, care pica atunci într-o joi, după-amiaza de la ora 17, într-o populară emisiune, „România la raport“, realizată de Carol Sebastian la Radio Mix, se afla invitat vicepremierul conservator George Copos. La un moment dat, pe parcursul interviului, domnul Copos a devenit sentimental, povestind cum l-a cunoscut pe preşedintele României, Traian Băsescu, în 1990: „Eu ţin foarte mult la Traian Băsescu. Vă mărturisesc cu toată sinceritatea, îl cunosc din 1990, de cînd începuse şi el cu o fabrică de îngheţată. Îmi amintesc că aduceam împreună un camion de margarină şi îl împărţeam jumătate-jumătate. Traian Băsescu este un om special, este unul dintre marii lideri ai anului. Este un om foarte serios, foarte direct, este un om foarte hotărît“. Au trecut cîţiva ani de la acea emisiune, de atunci lucrurile s-au mai schimbat.”

Colaborator al Securitatii

“Conform unui document care a fost făcut public în circumstanţele unui proces derulat în 2004 şi asupra căruia vom reveni, emis de către Unitatea Militară 01150 (Arhiva) din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Traian Băsescu figurează în evidenţele păstrate ca fost colaborator al Direcţiei de contrainformaţii militare (Direcţia a IV-a din cadrul Securităţii), pe vremea cînd era student la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrîn“.
Ce înseamnă, practic, cele de mai sus? „Colaborator“ al Securităţii, spre deosebire de informator, era o persoană care, fără a semna un angajament şi fără a primi în mod obligatoriu un nume conspirativ, furniza de bunăvoie informaţii unui ofiţer al Securităţii. Fără îndoială, la Institutul de Marină era un asemenea „ceist“, cum era numit, prescurtat, ofiţerul de contrainformaţii al unităţii, care monitoriza atent atît cursanţii, cît şi profesorii Institutului, sub aspectul activităţii lor profesionale, dar, mai ales, al celui cu privire la fidelitatea faţă de regim. În genere, marinarii erau atent urmăriţi, datorită contactelor lor implicite cu străinii, contacte asupra cărora regimul comunist din România devenise de-a dreptul paranoic, pe măsură ce Nicolae Ceauşescu lăsa deoparte orice scrupul în întărirea puterii personale şi instaurarea dictaturii. Cu atît mai mult, încă din faza de pregătire, trebuiau controlaţi ofiţerii care aveau să îi comande. A fost sau nu studentul Traian Băsescu de la Institutul de Marină un asemenea colaborator? În orice caz, ca o primă reacţie, Traian Băsescu, liderul de partid şi candidatul la Preşedinţia României, nu şi-a ascuns mai întîi furia faţă de publicarea acestor informaţii despre trecutul său.”

Ce-i doriti Monei Musca?

Femeia vrea să-şi spele în justiţie imaginea de turnatoare si sa revina in politica. Cum nu sunt totdeauna marlan, n-o sa spun ce-i doresc de dulce.

Sa fie caterisiti?

Mitropolitul Bartolomeu Anania a cerut caterisirea a doua inalte fete bisericesti. „Asa cum se stie, pe 6 ianuarie, de Boboteaza, episcopul Sofronie al Oradiei a comis un act de schisma si tradare fata de biserica noastra, deoarece a sfintit apa impreuna cu episcopul greco-catolic din Oradea. Intrucat sfintirea apei la sluba de Boboteaza este o prelungire a Sfintei Liturghii, episcopul Sofronie s-a facut vinovat de un pacat aproape identic cu acela savarsit pe 25 mai de Mitropolitul Nicolae Corneanu, care s-a impartasit din acelasi potir cu schismaticii greco-catolici.”, a declarat pentru Ziua Dan Ciachir, care a dezvaluit pozitia preotului colaborator al Securitatii de la Cluj.
Mitropolitul Corneanu si de episcopul Sofronie sunt doi oameni extraordinari.

Apel pentru casarea sentintelor politice

România, ţară membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, este un stat de drept, chiar dacă şi în acest caz, aşa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istoria ei, forma este desincronizată de fond. Suntem o ţară europeană „în cuget şi în simţire”. Om fi, însă, la fel de europeni şi „în faptă”? Răspunsul este negativ pentru oricine constată realitatea că sentinţele politice continuă să păteze cazierele judiciare a mii şi mii de cetăţeni vinovaţi doar de a fi gândit liber şi de a se fi ridicat împotriva dictaturii.
Aceste sentinţe nedrepte ar fi trebuit casate de multă vreme şi în România, aşa cum s-a întâmplat în celelalte ţări foste tovarăşe de „lagăr socialist” (în URSS şi Ungaria, procesul de casare a început încă sub autorităţile comuniste reformatoare, care au acceptat transformarea democratică a societăţilor respective). La noi, practic toate formaţiunile politice înfierează comunismul, dar niciun partid nu pare să considere importantă, meritorie, introducerea unei legislaţii care să spele cazierele românilor care au practicat anticomunismul atunci când acesta nu era la modă.
Restul aici http://www.lorinc.com/sign/.
Apelul este redactat de istoricul Andrea Varga din Ungaria.

Decapitare programata

Măi oameni buni, dar Isus a fost ortodox, catolic, reformat, penticostal sau din altă căprărie bisericească? Gestul mitopolitului Corneanu (vezi la Iosif Buble http://ioskap.blogspot.com/2008/06/mitropolitul-banatului-la-un-pas-de.html) mi se pare mai aproape de Isus decât oţârârile burduhănoşilor în sutană care coboară cu smerenie din jeepuri.

Varză de Vadim. Dilimăneli& spurcături& conferinţă de presă

Corneliu Vadim Tudor: Aşa, ochelarii de vedere vă rog. Iertaţi-mă că am întârziat puţin, dar vă daţi seama cum se poate circula în Capitală la ora asta. Infernal. Nici 1000 de primari generali nu vor rezolva traficul. Doamnă senator stai puţin mai pe spate că mă tulbură şi cocul şi bustul şi în general prezenţa ta. Nu, dar îmi iei perspectiva. Am înţeles că sunt tot felul de interpretări ale legii electorale, că nu este voie să dea cu 48 de ore înainte nimic. Alţii transmit, alţii transmit. Uite văd că şi postul Realitatea TV mi-a cerut permisiunea să transmită în direct despre ce să vorbească un şef de partid cu două zile înainte de alegeri decât despre alegeri. Despre ce vreţi să vorbesc măi oameni buni? Cine a stabilit interdicţia asta înseamnă că habar nu are pe ce lume trăieşte.Aşa că daţi-mi voie să-mi interpretez partitura mea şi transmiteţi ce doriţi voi, da? O să vă dau şi nişte documente foarte rare şi foarte grăitoare cu privire la frauda electorală care se pune la cale. Vă spun din start despre ce este vorba. Cel mai important document este o evidenţă a numărului de secţii de votare în sectorul 6, condus de primarul PD-L al lui Traian Băsescu, Cristian Poteraş.
Din 228 de secţii de votare nu mai puţin de 147 au ca preşedinţi oameni subordonaţi direct sau indirect primarului, printre care nu mai puţin de 38 de preşedinţi poliţişti comunitari. Deci poliţia comunitară stimulată cu bani, cu prime probabil, de primarul PD-L conduce 38 de secţii de votare. Prim urmare sunt 64% de secţii de votare conduse de oamenii primarului PD-L, Cristian Poteraş. Aici este frauda. Şi să vă mai spun ceva. În sectorul 6 au venit cu viză de flotant în ultimele săptămâni nu mai puţin de 5 mii de cetăţeni din judeţul Teleorman. De ce Teleorman? Judeţul de baştină al primarului general şi preşedintelui executiv al PD-L, Adriean Videanu . Să spună ei că nu este aşa. Iată unii din consilierii noştri de la sectorul 6, domnul Adrian Popescu, dar sunt şi alte surse de informare care ne spun că au venit 5 mii de oameni să facă turism electoral. În celelalte sectoare, mai ales în 3, condus de Liviu Negoiţă mai vin flotanţi şi din câte alte judeţe . Nu se doreşte să se vadă care este mecanismul fraudei? Acesta este mecanismul fraudei. Mi se cer dovezi. Iată dovezile.
Aşadar PRM avertizează din nou cu privire la onorul şi înalta fraudă electorală pe care o pune la cale partidul lui Traian Băsescu. Acest Băsescu şi-a construit întreaga viaţă pe furt şi minciună şi el nu poate trăi altfel. La acest instinct de animal de pradă se adaugă şi spaima lui că dacă Primăria Generală a Capitalei va fi condusă de altcineva decât de oamenii săi, va ieşi la iveală jaful care a domnit acolo timp de 8 ani, patronat de el, Băsescu, şi de succesorul său Videanu. Primul pas către fraudarea alegerilor din Capitală îl reprezintă sondajele de opinie realizate de un aşa-zis institut contestat de tot mai multă lume, INSOMAR, şi difuzate de un anumit post de televiziune. Ambele sunt proprietatea lui Sorin Ovidiu Vântu. Aşa, după cum se ştie, în luna iunie urmează ca justiţia să dea verdictul în dosarul FNI. Operaţiune prin care au fost prejudiciaţi peste 300 de mii de oameni. Sorin Ovidiu Vântu a prins momentul alegerilor locale pe care îl speculează la maximum, negociindu-şi dosarul direct cu stăpânul inelelor, adică al justiţiei române, Traian Băsescu. Reamintesc că în august 2007 Vântu l-a vizitat pe Băsescu la vila de pe malul lacului Sfânta Ana din aşa zisa secuime, jurându-i credinţă şi punându-i la picioare tot trustul lui de presă plus institutele de sondare pe care le deţine. Primul serviciu de proporţii i l-a făcut Vântu lui Băsescu în noiembrie 2007, când a contribuit la deformarea rezultatului alegerilor pentru Parlamentul European, unde partiduleţului chiriaşului de la Palatul Cotroceni a obţinut un scor de 3 ori mai mare decât cel real. Acum PD-L e într-o degringoladă teribilă întrucât scorul său adevărat în Capitală este doar de 9,7%. Repet, ca să priceapă toată lumea şi vă spune asta un sociolog de profesie, PD-L are în Bucureşti 9,7%. La acest scor catastrofal a contribuit decisiv Traian Băsescu care a început să fie urât de populaţie fiindcă de 3 ani şi jumătate o ţine numai într-o beţie şi într-un scandal, învrăjbind poporul român Încă o dată se adevereşte zicala din bătrâni care spune „Copacul unde este aplecat, acolo cade”. Şi Băsescu cade continuu, zi de zi, în ciuda eforturilor sale disperate de a-şi termina mandatul în picioare. În prăbuşirea sa imposibil de oprit el încearcă să se sprijine de cine se nimereşte.
Ultimul sondaj scos din burtă de INSOMAR est ela fel de necinstit ca şi celălalt de lunea trecută. Totul este născocit. Nu s-a făcut nici o cercetare sociologică şi când spun asta ştiu bine ce vorbesc fiindcă, repet, sunt sociolog de profesie. Şi mai spun o dată ceea ce am afirmat şi cu alte ocazii. Am absolvit sociologia cu nota 9 la diploma de stat, notă mare în acea vreme. În anul 1971, făcând parte din a doua promoţie de sociologi de după război. Dascălii mei fiind foşti studenţi şi colaboratori ai marelui savant Dimitrie Gusti, şi mă refer la Miron Constantinescu, Henri Ştal şi alţii ca ei, deveniţi între timp nume de străzi, de institute de cercetare, etc. Este foarte greu, dacă nu chiar imposibil să mă inducă în eroare nişte indivizi fără ştiinţă de carte. Degeaba spera Băsescu ca Blaga să recupereze. Chiar dacă ar fi recuperator de profesie, aceasta nu are cum să mai recupereze ceva. Dar să revin la sondajul de lunea aceasta, al doilea în ordine cronologică. Lucrăm cu materialul clientului cum spunea regretatul meu mentor literar, Eugen Barbu. Astea sunt datele problemei. Logic era imposibil ca într-o singură săptămână să aibă loc atâtea modificări. A scăzut PD-L, dar a crescut candidatul său, Vasile Blaga. A scăzut Sorin Oprescu cu 8%, dar nu se ştie unde s-a dus toată această diferenţă. A dispărut candidata PRM care este senatoare şi profesoară universitară de drept, fiind o perioadă secretar de stat pentru administraţia publică, fără a fi pe atunci membră a vreunui partid. Însă a apărut un oarecare Daniel Puciu de la PNG, fost membru PRM, dar plecat atunci când a fost exclus Cornel Ciontu din partid. Este clar că Vântu joacă tare. Vrea să dea aparenţa că îl ajută pe omul lui Băsescu, adică Blaga, dar nu îi închide uşa în nas definitiv nici lui Oprescu. Ştiţi unde este falsul acestui sondaj? În pretinsul eşantion de peste 4600 de persoane intervievate chipurile faţă în faţă în numai 3 zile şi în prezenţa la vot de 46%, cu circa 15% mai mare decât cea estimată în mod realist. Această simetrie a cifrelor trădează manevra frauduloasă. Este vorba de subconştientul unor persoane care le joacă feste. Falsul s-a mai văzut şi în cele 16 minute de întârziere de la postul Realitatea Tv de luni după-amiază. În loc să difuzeze sondajul la orele 17 cum s-a tot anunţat, postul respectiv l-a difuzat la orele 17:16. Adică patronul său a stat la tratative şi a tot rotunjit scorurile în stilul lui. Probabil a dorit să fie simpatic. Depunctarea tot mai mare de la un sondaj la altul a PRM, care chipurile ar fi ajuns în Capitală la 3%, ca mâine o să ajungem la 0,3%, ce mai contează, trădează panica unora care nu ştiu ce să mai scornească pentru a ne opri, sau măcar pentru a ne demoraliza. În realitate sondajele corecte creditează PRM în Capitală cu peste 10%, ba chiar un sondaj comandat de Ambasada SUA la Bucureşti, pe un eşantion de 3200 de oameni, dă PRM cu 27% în Bucureşti şi câştigător al cel puţin 5 preşedinţii de consilii judeţene. Dar de unde vreţi să crească PD-L-ul, jucăria lui Băsescu, de la 9% în Capitală la 39%? Prin urmare de unde vreţi să fure 30% de vreun pretins subiectivism fiindcă nu candidează nicăieri şi nu conduce nici un partid. Nu mai departe decât în Jurnalul Naţional de azi-dimineaţă Cristoiu pune şi el degetul pe rană. Citez: „Aţi văzut cum o să vedeţi pe căi diferite am ajuns la aceleaşi concluzii. Logica te duce aici. CURS şi IMAS au dispărut din spaţiul public lichidate de nălucirile politicianiste ale lui Sebastian Lăzăroiu şi Alin Teodorescu. Singurul institut care a difuzat sondaje, şi acelea puţine şi repartizate aiurea, a fost INSOMAR. INSOMAR este însă un institut de cercetare a opiniei, cum este bojdeuca lui Creangă cometa Halley. Ca şi trustul său media, INSOMAR nu a fost creat şi mai ales nu este finanţat dintr-o schizofrenică pasiune a unui om de afaceri pentru lucrul bine făcut. La pachet cu Realitatea TV şi cu seria de ziare de mic titraj din trustul…, INSOMAR este o păpuşă gonflabilă a sociologiei pusă la dispoziţia lui Traian Băsescu de Sorin Ovidiu Vântu pentru ca locatarul de la Cotroceni să-şi satisfacă poftele de putere. Este institutul care din nevoia de a-i face pe plac lui Traian Băsescu a prognozat o participare de 75% la referendumul de anul trecut. Este institutul care în decembrie 2004 a jucat un rol decisiv în manipularea opiniei publice astfel încât Traian Băsescu să ajungă preşedinte. Este institutul care la referendumul privind suspendarea preşedintelui a evitat cel mai important rezultat, participarea la vot, pentru a clama victoria lui Traian Băsescu. Ca şi în cazul trustului mass-media, în cazul sondajelor de opinie Sorin Ovidiu Vântu a făcut un nou FNI. Dacă institutele de sondare ar intra în competenţa autorităţii pentru protecţia consumatorului, de mult ar fi trebuit interzis pentru falsificarea grosolană a etichetei. Pe lângă compromiterea iremediabilă a opiniei publice, sondajele de opinie au lipsit în această campanie şi pentru că nu a mai fost cine să le comande. Extrem de costisitoare, sondajele de opinie nu mai pot fi suportate de organisme independente: fundaţii, ONG-uri sau de presă. Mă refer la organisme de presă independente„. Am încheiat citatul din editorialul lui Cristoiu apărut în dimineaţa acestei zile, Jurnalul Naţional. Până şi ziarul patronat de Vântu, Cotidianul, acuză diversiunea sondajelor. Mă refer în special la articolul semnat de un profesor de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, pe nume Liviu Antonesei, intitulat „Aceşti sondori care ne manipulează„ din care voi cita un fragment: „Ceea ce s-a întâmplat în ultima săptămână de campanie ….reprezentative care dau diferenţe de scoruri de peste 10%. Doar instituţiile de sondare care au falsificat rezultatele şi asta imediat… falsifice atât de grosolan rezultatele şi nu găseşti decât un răspuns: pentru bani, de bună… Sinistru al tripleţilor care scot capul din marsupiul lui Băsescu. Este vorba de Vasile Blaga, Răzvan Murgeanu şi Adriean Videanu. Spun pentru prima oară ce veţi auzi acum. Aş fi dorit să nu am ocazia să spun asta. Cred că sunt un om în general discret, dacă nu am permisiunea cuiva nu.. unele dialoguri. Dar s-a depăşit orice limită a neruşinării. Toţi 3 se poartă în ultimele zile ca nişte elevi repetenţi, prinşi că fumează în toaleta şcolii. În special acest Blaga, fost ministru de interne, pe care l-am crezut un om serios. Ce dezamăgire! El nu e… experienţă am avut în ultimele zile cu acest băutor fruntaş de …la PRM nu avem. De ce nu comandaţi un sondaj de opinie? Este mai mare ruşinea să ajungă alegerile din România la mâna unor infractori de profesie care şi-au dovedit necinstea şi în alte cicluri electorale. Răspunsul lui Blaga a sunat cam aşa: Da domnule preşedinte, este o idee bună. Ştiu dintr-un sondaj comandat de PSD că PRM-ul are pe Capitală peste 10%. … A telefonat într-adevăr în jurul orelor 21. Luam masa cu câţiva colaboratori… oră PRM are 9% pe Capitală. Deschid o paranteză: ca sociolog sau 2%. L-am rugat să revină cu un telefon atunci când sondajul va fi definitivat şi să ia… comandat de PD-L n-a apărut nicăieri. Tăcere mormântală. La fel s-au dat dispăruţi Răzvan Murgeanu şi Adriean Videanu. … Traian Băsescu care Traian Băsescu şi-a comandat iar o apariţie în direct. Eu unul nu l-am văzut fiindcă mă aflam între două emisiuni de televiziune la posturile B1 TV şi TVR. Am aflat însă că a făcut apel la populaţie să iasă la vot. Hodoronc tronc, ce l-a apucat? Este oare aceasta treaba unui şef de stat? Ce este el, agent electoral ca să mobilizeze lumea ? Nici vorbă. În viclenia lui proverbială Băsescu vrea să creeze pretextul că va fi o participare masivă la votul de la 1 iunie pentru ca echipele lui de reacţie rapidă antrenate şi în fraudarea altor alegeri să poată azvârli în urne câteva milioane de buletine de vot false. De pildă, la o participare reală de 30% maximum maximorum se va minţi că au participat 45%, diferenţa respectivă va fi a PD-L. ÎN paralel, buletinele altor partide şi altor candidaţi vor fi anulate. Cine controlează neruşinatul turism electoral? Cine îi controlează pe infractorii bine dresaţi de la secţiile de votare? Cine a soluţionat… tot felul.
Am să vă prezint un document zdrobitor care demonstrează cum operează mafia electorală dirijată de Băsescu şi gaşca lui. Este vorba de evidenţa secţiilor de votare din sectorul 6 al Bucureştiului. Am arătat numai capul de tabel. Aici este vorba de documentul detaliat. Vă dau câte o copie, măcar a primei pagini, cea care vă interesează în mod direct. Aici este primar Cristian Poteraş de la PD-L. Ei bine, din 228 de secţii de votare, nu mai puţin de 147, adică 64% îi au ca preşedinţi pe oamenii primarului PD-L. După cum urmează: 1. Pentru a vota, şi aici este limpede că ei vor fi aduşi cu zecile de mii şi din alte judeţe şi se poate deduce că aceste fraude multiple au fost brevetate şi vor fi făcute şi de şeful pe linie de partid al primarului sectorului 6. Mă refer la primarul sectorului 3, Liviu Negoiţă. Asta ca să nu mai vorbim de primarul general care nu este altul decât preşedintele executiv al PD-L, Adriean Videanu. Dacă poliţia şi alte organe ale statului nu vor lua măsuri energice veţi vedea ce turism electoral bezmetic se va înregistra la 1 iunie, îndeosebi în Capitală. Fiindcă aşa a procedat PD-ul acesta mereu. S-a umflat artificial ca broasca prin mişcări şi deplasări rapide, având mulţi bani, maşini cu nemiluita şi tot felul de complicităţi. Undele dintre aceste… ca postul naţional de televiziune, care are peste 3 mii de angajaţi plătiţi din bani publici ai cetăţenilor României să dea o astfel de emisiune pe mâna unui infractor dovedit de la Academia Caţavencu. Un microcefal pe nume Liviu Mihai, sau cam aşa ceva. Cu câteva ore înainte de începerea emisiunii eu l-am sfătuit telefonic pe directorul general al TVR, Alexandru Sasu, să ia măsuri ca moderatorul emisiunii să fie totuşi un angajat al postului public, gazda noastră. Aşa ar fi fost normal, dar nici Sasu nu s-a putut lupta cu mafia aşa că ne-am pomenit cu piticul Statu-Palmă-Barbă-Cot având tot felul de sârme în urechi şi aparate la popou, agitându-se bezmetic. Hai să nu mai… pamflete, să nu spună că sunt rău, mi-au trecut nervii dar nu de tot. Încercând zadarnic să ajungă la podea cu picioruşele, urlând ca un apucat doar-doar îl bagă cineva în seamă. El nu a venit singur ci cu doi …de-ai lui: un regizor pe nume Darie şi nu mai ştiu cum, nu ştiu ce a regizat acesta, care a participat la festivitatea de lansare a lui Vasile Blaga, susţinător al lui. Aşadar nu avea cum să fie obiectiv. Şi un analist Bucurenciu şi iar nu mai ştiu cum, care câteva rânduri s-a antepronunţat foarte mult înjurând PRM-ul în Evenimentul Zilei. Prin urmare nici el nu avea cum să fie obiectiv. Ceea ce a urmat se ştie. Enervat de tupeul acestor pigmei, că doar om sunt şi eu, nu sunt un robot, l-am făcut pe Bucurenciu să plece din emisiune, iar pe năpârstocul cu sârme în nas l-am călcat în picioare. Fireşte că slugile de la TVR la un moment dat mi-au tăiat mie microfonul, dar i l-au lăsat lui… milog. Fiindcă atât de rău a ajuns postul public de televiziune. Eu unul nu mai sunt dispus să tolerez nici o obrăznicătură de teapa Caţavencului Liviu Mihai. Reamintesc că în numerele din 14 şi 21 ianuarie 2005 ale revistei mele, România Mare, am publicat un document oficial semnat de procurorul general al PNA, Ioana Mărie, iată fotocopia. Unde se arăta negru pe alb că Dinu Patriciu a spălat bani negri, dându-i pomană lui Andrei Pleşu 4 miliarde de lei şi bandei de la Academia Caţavencu 8,6 miliarde de lei. Aici apar numele lor şi pozele lor. Aceasta a fost… 2,184 miliarde de lei, deci peste 2 miliarde de lei, la nivelul de acum 4-5 ani, au intrat în buzunarele ăstuia…. Doru … 1,851 miliarde lei… fugeau ca potârnichile că ăştia dau şi fug. 1,543 miliarde de lei… emisiune electorală de o asemenea importanţă unui infractor ca acesta, analfabet, rău şi complexat pe nume, repet, Liviu Georgică Mihai. Ce păzeşte consiliul de administraţie al TVR? Sau cine ştie, poate că şi postul public de televiziune a fost cumpărat şi privatizat de Vântu în tandem cu Patriciu. Mai ştii? În concluzie la acest capitol haimanaua de la Caţavencu poate să zică bogdaproste că nu i-am tras şi două palme în direct. Fiindcă şi răbdarea mea are o limită. Nu sunt robot, am mai spus-o. am o singură viaţă şi viaţa asta a mea a ajuns la mâna găinarilor şi puşlamalelor. Este prea mult pentru o viaţă de om. Mi s-au furat alegerile în anul 2000, mi s-au furat în anul 2004 în aşa fel încât să nu mai fiu lăsat să intru în turul 2. Am fost furat cu partid cu tot la alegerile pentru Parlamentul European din 2007. Acum suntem furaţi. Nu credeţi că şi răbdarea noastră are o limită? În condiţiile date cu numai… teze ca să facă ce? Îi promit o lungă vară fierbinte şi o debarcare meritată şi definitivă. Dacă el nu poate trăi între oameni va fi tratat aşa cum merită, ca neoamenii. Iar partiduleţul…
Reporter: La Realitatea… am înţeles că aţi avut şi acolo…
Corneliu Vadim Tudor: Am fost eu?
Reporter:Da, n-aţi fost la Realitatea invitat?
Corneliu Vadim Tudor: S-au purtat foarte urât cei de la Realitatea. Au venit cu un telefon acolo circa o oră de la o domnişoară pe care eu o simpatizez. Da, uite Doru vorbea şi îmi spune că nu au dat decât câteva secvenţe la Realitatea. ÎN schimb m-au atacat din nou foarte dur şi au difuzat secvenţe de aseară de la TVR. Deci Vântu stă cu burta la soare, probabil la palatul lui din insula Creta, fumează trabuc pentru că el pozează în Winston Churchill şi apasă pe butoane. Şi a văzut că îl critic încă de la început în comunicatul de presă şi a întrerupt transmisia în direct. Aseară am fost atacat din nou la Realitatea de către oligofrenul acesta, Liviu Mihai. L-am luat la telefon în direct. În mod normal trebuia să fiu luat şi eu la telefon. Nu, nu au dat telefon. Am sunat la un producător pe care îl ştiam eu, Marius Huc. …zis „Domne unde aţi învăţat voi gazetăria asta? Să atacaţi un om politic şi om de stat, sunt vicepreşedintele Senatului totuşi. Nu m-am tras de brăcinare cu ei.” Dar să nu-i daţi şi lui un drept la replică, să vedem domnule Vadim ce putem face. A dispărut, nu a mai apărut nici până în ziua de azi. După vreo 20 de minute, văzând că … sunat pe mai vechiul meu coleg din presa anilor 70, Mihai Tatulici. Zic „Măi băiete, spune acelor fete ca re sunt şi inculte din păcate, exact crainica aia de aseară vorbea de catedrala greco-catolică de la Lourdes din Franţa”. Nu există greco-catolicism în Franţa. Există catedrala romano-catolică. Dar în mintea lor ce carte au făcut oamenii ăştia? I-am zis lui Tatulici: „Domne aşa este deontologic, aşa este corect”. Nu a dat nici acesta nici un telefon. Ca să mă sune acum o oră Andreea Creţulecu cum că nu au putut, că nu mai era decât fata de la ştiri şi restul plecaseră. Dar pe acela, pe infractorul acela de la Caţavencu cum l-au luat în direct? Pentru acela fuseseră operatori în regie. Vedeţi cum se minte? Deci acum iar mă înjuraţi la Realitatea. Acesta este stilul răzbunător al lui Vântu. El nu ştie ce-l aşteaptă. Nu-l putem aresta noi că nici nu avem pârghiile. Băsescu îl arestează. Se foloseşte de el şi-l va arunca pe jos ca pe o cârpă de şters. O să vedeţi ce-i face după turul 2. Îl va aresta. Deci aşa a fost… Ce la Realitatea? Că n-am fost la nici o Realitate şi nici n-am să mă duc la Realitatea, decât să-i arunc pe geam. Ce să caut acolo? Este un post pirat. Din nenorocire pentru ei dacă au 100 de mii de telespectatori este mare lucru. Lucrurile au fost clare la TVR. A fost insultat senatorul Marius Marinescu. I se lua mereu cuvântul, era pus la colţ, la zid. Nu se poate. În nici o ţară din lume ziariştii şi moderatorii nu insultă pe invitaţi. Am fost insultat şi jignit eu, mi s-a tăiat microfonul. Nu ni se dădea cuvântul deloc. Au venit cu doi … de serviciu ai lor şi ai lui Vasile Blaga, candidatul oficial al lor, al caţavencilor, al lui Vântu, al lui Băsescu ş.a.m.d. Trebuia să ridicăm două degete şi dacă aveam norocul să nu fim puşi la colţ în genunchi pe coji de nucă de către … acela de 1 metru 28, ziceam bogdaproste. Ei n-am ajuns noi atât de rău. Eu vă întreb pe voi din presa audio-vizuală, încă o dată: În ce ţară din lume sunt insultaţi oamenii politici de ziarişti pe posturile de televiziune? La Realitatea TV acum o săptămână o altă piticanie de genul acesta, unul Adrian Ursu, l-a făcut nebun pe Gheorghe ….. Dar de ce este nebun ? Până aici s-a ajuns? Până aici aţi ajuns voi, presa, care în mare parte trăiţi din banii acestor mafioţi ? Nu-s moguli, sunt mafioţi şi Patriciu şi Vântu. Deci l-a făcut nebun. L-am sunat din nou pe Tatulici. A sunat şi domnul… „Domne, daţi-i şi lui un drept la replică”. Era în studioul de la Cluj. Unde a greşit… , a greşit cu ceva? În calitate de preşedinte al Comisiei de Privatizare a Senatului, a spus: „Uitaţi cine participă la alegeri. Au fost la putere, au dat străinilor Petrom-ul, au dat BCR-ul, au dat….” Dar nu mi se dă şi mie un drept la replică. Nu credeţi că este cam mult? Ia spuneţi colegilor şi şefilor noştri să se potolească. Nu a murit bărbăţia în ţara asta. Nu m-au lăsat deloc nervii. Dar încă o dată mă văd nevoit să spun: Nu sunt dator să suport lăturile nimănui. Cine sunt ăştia să ne insulte pe noi? Suntem oameni aleşi de sute de mii, unii de milioane de oameni. Nu acesta e rolul presei, să pună etichete şi ştampile şi să spună cine este sănătos şi cine este nebun. Dar de Băsescu de ce nu spun că face, că drege, că jigneşte, că bea direct din sticlă, că se urcă beat la volan? Haida de, şi-au găsit cu un om ca mine. N-are decât să mă latre postul lui Vântu cât doreşte. Eu îl asigur că nu îl apucă sfârşitul anului. Şi pe voi de la Realitatea vă sfătuiesc cum am sfătuit-o şi pe fetiţa asta, Andreea Creţulescu, cum l-am sfătuit şi pe Tatulici, să vă căutaţi serviciu că vă lasă şomeri. Postul se va desfiinţa pentru că acesta va fi băgat la puşcărie. Dacă mai are presa întrebări. Daţi-mi voie numai să beau puţină apă. Să-l văd iar pe Caţavencea acolo? Dar ce au ajuns păduchii ăştia domne? Nu mai scapă societatea românească de caţavenci, de licheni, de şmecheraşi d-ăştia care pretind că vorbesc în numele unei societăţi civile. Dar nici … nu-i de colea. Palmează nişte miliarde de lei bune pe an şi alte avantaje. De câte ori îl invită Vântu în insula lui, la reşedinţa lui dintr-o insulă? De câte ori îi invită pe angajaţii de la Realitatea? Nu este o formă de ale cumpăra tăcerea? De a-i prostitua? Ce presă mai e asta? Este greu să reduci la tăcere un om ca mine. Vă asigur eu că ne mai vedem la anul pe vremea asta, dar Vântu şi Băsescu vor sta în aceeaşi celulă, cum le-am promis aseară la TVR. Da domnişoara de la Jurnalul Naţional, vă rog.
Reporter: …
Corneliu Vadim Tudor: La 2, în miezul zilei. Băsescu se duce, da aşa zice, se duce la prima oră. Aţi văzut cum arată când este sculat din somn, când e mahmur? Săracul de el. Are o pleoapă căzută, zdrenţuită. Mi-e şi milă de el. E din ce în ce mai intrat la apă. Are un cap microcefal. Este ca o d-aia, ca o smochină. Este foarte bolnav şi se drege şi se tratează şi se anesteziază cu băuturi foarte tari, whisky. Îşi ia medicamente cu pumnul. Dar atât de rău e,nu mai are sânge în vene. Are fie Johnny Walker, fie venin, otravă. Ce face el e de neconceput. A tăiat toate punţile de comunicare cu noi, Băsescu prin frauda pe care o pune la cale acum. Toate punţile de comunicare. Şi o să vedeţi ce se va întâmpla cu Sorin Oprescu. … e vineri… Dacă mai are presa întrebări… prelucrează pentru posturile lui sau ale familiei sale… pentru jurnalul Naţional să nu cadă în plasa lui Mircea Geoană. Geoană nu joacă cinstit. Geoană a pus PSD-ul la picioarele lui Băsescu. Geoană îi şantaja cu dosarele penale ale soacrei sale, Margareta Costea, şi cumnatului său, Ionuţ Costea, fost secretar de stat ţărănişti la Finanţe. Uitaţi-vă ultima ieşire în decor a lui Geoană. A anunţat aşa, hodoronc tronc, că în turul 2 PSD-ul nu va ajuta pe Sorin Oprescu. Păi e posibil un şef de partid care în mod normal ar trebui să facă eforturi să recupereze funcţia de senator de la Sorin Oprescu. Nu este normal? Dacă iese Sorin Oprescu primar general îi lasă funcţia de senator? PSD-ului, partidul care l-a făcut senator. În situaţia asta păstrând proporţiile mă aflu eu cu Dorel Onaca la Constanţa. Noi…. Nici nu vorbesc cu el. Pentru mine este un individ fără caracter. A schimbat partidele ca pe ciorapi. Şi nici nu-l duce mintea prea mult. Dar dacă în turul 2 el îl va învinge pe acel conservă, pe Mazăre, eu în fundul sufletului m-aş bucura că-mi eliberează funcţia de senator de Constanţa. Nu este logic? Nu ar trebui şi Mircea Geoană să urmeze acelaşi raţionament? Nu. El îl reduce la tăcere şi taie orice aripă lui Sorin Oprescu. Aşadar nu joacă cinstit. Am înţeles că şi doamna Voiculescu are un institut de sondare a opiniei publice. Să asculte sfatul meu: cea mai bună minciună este adevărul. Să dea sondajele corecte, să dea exitpoll-urile corecte. Până acum a făcut jocul lui Geoană pentru că Geoană, repet, face jocul lui Băsescu. De aia aproape sunt trase la indigo sondajele, şi ale lui Vântu şi ale lui Voiculescu. Dar vine un moment al adevărului când trebuie să ia distanţă dacă vrea să mai rămână. PC-ul, şi el, dacă vor să mai rămână în politica românească să spună adevărul. Că adevărul tot va ieşi la iveală. Vor fi mari fraude şi dacă nu vor protesta unii şi alţii vor protesta Iliescu şi Oprescu, vom protesta noi. Probabil că o să protesteze şi cei care conduc acum Ministerul de Intern, şi cei de la PNL, o să protesteze şi candidaţii independenţi şi adevărul tot va ieşi la iveală. Dacă nu mai sunt întrebări vă mulţumesc şi ne vedem la vot. La revedere. (SURSA: MONITORING MEDIA)

Si fututi, si cu banii luati

O stire care a cam trecut nebagata in seama din cauza tam-tam-ului electoral:

Marius Oprea, presedintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania (IICCR), si-a exprimat, marti, speranta ca pensiile fostilor securisti vor fi reduse pana la nivelul minim pe economie, asa cum o prevede un proiect de lege aflat la consultari la Ministerul Muncii.

Titlul postarii, cred, spune tot despre realitatea ce-o traim- platim pensii enorme fostilor tortionari. Sunt sanse ca situatia sa fie schimbata? Care este calea?

Apel ca lichelele sa fie impuscate

Degeaba recidiveaza Liiceanu cu un Apel catre lichele. Textele raman texte. Am scapa de nemernici doar impuscandu-i, bineinteles dupa ce sunt judecati. As reintroduce pedeapsa cu moartea pentru colaborationistii notorii cu regimul comunist si cu Securitatea.

László Tőkés şi Securitatea. O mărturie

Iosif Kabai – născut la 19 februarie 1950 în satul Ady Endre (jud. Satu Mare), tehnician dentar la Policlinica 3 (atît în 1989 cît şi în 2001), membru al presbiteriului Parohiei Reformate Timişoara (atît în 1989 cît şi în 2001), locatar al clădirii în care se află biserica.

„L-am cunoscut pe László Tőkés după mutarea acestuia la Timişoara. Eu locuiesc în clădirea bisericii reformate. În primele luni, cînd soţia lui László încă nu venise de la Dej, deseori era invitatul nostru la masă.
Preotul paroh Leo Peuker, după prezentarea lui Tőkés, m-a tras deoparte şi mi-a atras atenţia că Tőkés are activitate antistatală, iar acum a fost mutat disciplinar la Timişoara, el avînd sarcina să-l supravegheze.
Avînd deseori discuţii cu Tőkés, i-am comunicat şi ceea ce mi-a spus bătrînul Peuker despre el. László mi-a mărturisit că a avut probleme cu autorităţile încă de cînd terminase teologia. În lucrarea de diplomă a citat un pasaj din Biblie în care se pomeneşte de „altă ţară” pe care Dumnezeu o dă oamenilor – de fapt împărăţia cerească – dar pasajul putea fi interpretat tendenţios.
Cînd László a ajuns preot la Dej s-a confruntat cu faptul că mulţi părinţi unguri erau nehotărîţi unde să-şi dea copiii la şcoală – la secţia română sau maghiară. Atunci, cu un grup de tineri, a copiat din Constituţie drepturile minorităţilor şi a trimis prin poştă pasajele respective familiilor ungureşti (alese din cartea de telefon).
Tot la Dej s-a ocupat intens cu tineretul, ţinînd cercuri literare. Acolo se recitau de pildă poezii naţionale româneşti de Octavian Goga, dar traduse în limba maghiară acestea deveneau poezii naţionale maghiare.
Astfel, László a intrat în vizorul Securităţii şi a fost exclus din rîndul preoţilor de către episcopul din Cluj. Tot atunci a fost pensionat tatăl lui László, Istvan Tőkés, care era profesor de teologie şi adjunct de episcop.
După aceasta, László a trimis scrisori la Uniunea Mondială Reformată, ceea ce a făcut autorităţile să-l reaccepte în preoţie, fiind mutat la Timişoara.
Peuker îl cam marginaliza pe László Tőkés, nu prea îl lăsa să predice. László a scris scrisori către episcopul Papp arătînd neregulile pe care le constata la Timişoara.
Leo Peuker a mers la o înmormîntare pe timp urît (nu voia să-l trimită pe László Tőkés) şi acolo i s-a făcut rău, fiind dus la spital. În scurt timp a murit. Astfel, parohia a rămas în grija lui László Tőkés.
După aceasta am fost ales şi eu printre presbiteri. Şi pe vremea lui Ceauşescu, alegerile de presbiteri se făceau democratic.
Presbiteriul l-a ales pe László Tőkés ca preot definitiv, dar trebuia confirmat şi de episcopul Papp. Acesta nu a dat confirmarea. Era de altfel o politică a episcopului de a nu confirma pe post preoţii, mulţi preoţi din episcopie erau în situaţia asta [observaţia martorului corespunde cu ceea ce László Tőkés însuşi scrie în cartea „Asediul Timişoarei”, [6] – pag. 24, anume că 70% dintre parohii aveau doar pastori substituţi]. Cît timp nu erau confirmaţi, preoţii puteau fi mutaţi cînd şi unde voia episcopul. După confirmare, episcopul nu mai putea muta preotul.
Din 1987, după moartea lui Peuker, la fiecare şedinţă a presbiteriului se ridica problema definitivării lui László Tőkés ca preot paroh. Aceste şedinţe aveau loc aproximativ lunar. De fiecare dată, László trimitea extrasele din procesul verbal al şedinţei la episcopie. Ştiu că au fost şi delegaţii la episcop pentru definitivarea lui László. Episcopul ori nu-i primea, ori dădea răspunsuri negative.
Cred că prin 1987, nu ştiu precis, la o şedinţă a preoţilor la Arad (unde era protopopiatul), Tőkés a luat atitudine împotriva aşa-zisei sistematizări a satelor.
În 1989 episcopul nu-l mai recunoştea pe László ca preot de Timişoara (îl mutase la Mineu) şi trimitea alţi preoţi să ţină slujbele de duminică, însă aceştia nu erau primiţi de enoriaşi şi presbiteriu. De pildă, odată protopopul Kovács a vrut să ţină slujba în locul lui László. Acesta însă a intrat în biserică cu vreo 2 minute mai repede şi lumea începuse să cînte. Cînd a intrat şi protopopul, îmbrăcat în sutană ca pentru slujbă, lumea parcă mai apăsat a cîntat, dîndu-i de înţeles că nu e bine primit. Protopopul a intrat, s-a rugat puţin în tăcere, apoi a plecat.
De prin septembrie 1989 era sesizabilă prezenţa securiştilor în jurul parohiei. În 15 septembrie, începînd anul şcolar şi cumpărînd flori pentru profesoare, în spatele meu un securist mă urmărea dacă nu transmit scrisori florăresei – ei nu ştiau cum izbuteşte Tőkés să trimeată informaţii în străinătate.
Era o senzaţie ciudată să privesc împreună cu László Tőkés emisiunea Panorama a televiziunii maghiare, unde se transmitea interviul dat de Tőkés, în timp ce clădirea era înconjurată de securişti care se chinuiau să afle cum izbuteşte Tőkés să dea interviuri mass-mediei maghiare. După revoluţie am aflat că videocamera cu care a fost filmat stătea permanent în clădire, reporterii veneau fără aparatură, astfel încît securiştii să nu-şi dea seamă ce scop au. Ca să poată intra în clădire, uneori vizitatorii lui László spuneau că merg la mine. Atunci erau lăsaţi să intre, cei care păzeau clădirea aveau încredere în mine. [adăugăm la cele spuse de martor faptul că, chiar dacă intrarea în locuinţa lui Tőkés era supravegheată, exista o uşă care dădea spre subsol care n-a fost niciodată supravegheată]. Deasemeni, vizitatorii mai puteau intra duminica, împreună cu mulţimea care venea la biserică pentru slujbă.
Am fost deseori chemat la Securitate, să mă întrebe ce se întîmplă. Apoi îi mărturiseam aceasta lui László Tőkés.
La Securitate, încercam să-l protejez pe László Tőkés, creînd impresia interlocutorilor că acesta este sub protecţie înaltă. Cînd preşedintele american Reagan a făcut o vizită în Ungaria, ştiam că în aceeaşi perioadă fratele lui Tőkés din Canada merge şi el în Ungaria. Le-am spus securiştilor „Reagan călătoreşte în acelaşi avion cu fratele lui Tőkés, iar pe drum discută despre situaţia lui László Tőkés”. S-au uitat miraţi la mine, dar n-au consemnat asta. De la televiziunea maghiară aflasem că şeful KGB, Kriucikov, fusese în 1956 în Ungaria (colaborase cu Iuri Andropov) şi cunoştea limba maghiară. Am spus la Securitate „vedeţi că Kriucikov direct în limba maghiară citeşte rapoartele despre Tőkés”.
Cînd presiunea asupra lui Tőkés sporise, nu mai primea salar, geamurile locuinţei fuseseră sparte, fusese atacat de 3 inşi mascaţi în locuinţă, eu i-am spus lui Tőkés ce-ar fi dacă am negocia o mutare mai favorabilă, adică nu la Mineu ci într-o localitate mai mare, astfel încît Tőkés să plece cu fruntea sus. László a spus să încercăm să vedem ce se poate.
Securitatea m-a contactat şi am întrebat securistul dacă n-ar fi o posibilitate să fie mutat Tőkés într-o localitate mai mare. Securistul a spus că va transmite această propunere, dar nu ştie unde se iau hotărîrile, ori la procurorul general ori la şeful statului. Nu am primit răspuns la această încercare de negociere.
După ce László nu mai primea salar, a venit la el un preot din Ungaria care i-a spus că a făcut colectă pentru el, cunoscîndu-i situaţia, şi i-a dat 20000 lei cerîndu-i o confirmare scrisă de primire a banilor. La scurt timp a venit un poliţist cu biletul iscălit de Tőkés spunînd că l-au găsit în buzunarul unui cetăţean străin care se întorcea acasă şi dacă recunoaşte semnătura, să aleagă: fie era vorba de banii bisericii pe care şi i-a însuşit, pedeapsă pentru delapidare; fie a primit banii pentru mesajele trimise în străinătate, pedeapsă pentru spionaj. Eu am vorbit despre acest subiect cu un procuror, care m-a sfătuit ca Tőkés să nu recunoască nimic.
Unul din colaboratorii lui László Tőkés era Újvárossy Ernő. Acesta ajuta la amenajarea bisericii, fiind inginer constructor cu practică în marile şantiere socialiste.
Tőkés mi-a povestit că Securitatea i-ar fi cerut lui Újvárossy să aducă materiale fără acte legale la biserică, pentru ca apoi Tőkés să fie acuzat că lucrează cu materiale fără provenienţă legală. Újvárossy însă nu s-a conformat şi a adus numai materiale cu acte în regulă. La scurt timp Újvárossy a dispărut, fiind găsit mort în Pădurea Verde. Am auzit că şi tînărul care a găsit cadavrul, inginer la UMT, a dispărut mai apoi. Deasemeni, am auzit că un prieten al lui Újvárossy, Toszo Árpád, care a lucrat cu acesta la amenajarea spaţiilor bisericii, prin 1990-1991 a suferit o fractură craniană şi a murit după cîteva luni de agonie. În timpul agoniei, într-un moment de luciditate, Toszo a spus că, invitat fiind la o cafea, a fost lovit în cap de o femeie.
Episcopia a deschis proces pentru evacuarea lui Tőkés. În acea perioadă fiind la serviciu am fost chemat la conducere, eu împreună cu László Teleki (şi dînsul membru în presbiteriu) şi ni s-a comunicat că trebuie să ne prezentăm la o şedinţă a presbiteriului şi să avem grijă ce facem acolo. Eu ştiam că e vorba de o şedinţă de mazilire a lui Tőkés. I-am spus şi lui László Tőkés ce se pregăteşte. La sugestia lui mi-am dat demisia din presbiteriu. Am scris demisia şi în numele lui Teleki, care nu avea cum ajunge la biserică, aceasta fiind înconjurată de poliţie.
În ziua cînd trebuia să aibe loc şedinţa cadrele medicale m-au anunţat că Securitatea aşteaptă să plecăm la şedinţa anunţată. Şi soţia, care lucra cu mine, a fost chemată la conducere ca să mă convingă să plec. Eu am spus că nu pot pleca în timpul serviciului.
La chemări repetate, împreună cu Teleki m-am dus la directoare, care primise de la Spitalul Judeţean telefon să ne ducă acolo. Am ajuns la Spitalul Judeţean, unde ni s-a pus în vedere să mergem la şedinţă, dacă nu, să ne întoarcem să ne predea carnetele de muncă. Eu am spus că noi ne-am dat demisia din presbiteriu, dar n-au vrut să ţină seama de asta.
Am ajuns la biserică cu 1 oră şi un sfert întîrziere, şedinţa deja se terminase, lumea tocmai pleca dar fost întoarsă. Ni s-a citit procesul verbal cu hotărîrea împotriva lui Tőkés luată şi ne-au pus să semnăm. Şedinţa se ţinuse pe hol, căci Tőkés n-a deschis uşa parohiei.
În 1989 citind Biblia mi-a sărit în ochi pasajul din Leviticul 25, 10: „Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi slobozenia în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie”. Căzîndu-mi în mînă Revista Cultului Mozaic, la care biserica era abonată, am văzut că anul 1989 corespunde anului evreiesc 5750, deci poate fi considerat „an al cincizecilea”, în care se vesteşte slobozenia. Anul evreiesc începe în septembrie, chiar în ziua respectivă Ungaria a deschis graniţa cu Austria pentru est-germanii care nu voiau să se întoarcă acasă. De aceea în această perioadă eram ferm convins că e aproape şi clipa „slobozeniei” noastre.
Duminică 10 decembrie 1989, Tőkés, care primise de la Judecătorie somaţia de evacuare, a anunţat enoriaşii că cine vrea să vadă cum este evacuat un preot reformat să vină vineri în faţa bisericii.
Pe data de 11 l-am dus pe Tőkés la o înmormîntare. El mi-a spus atunci că în cursul zilei fusese chemat la responsabilul cu cultele de la Consiliul Judeţean PCR, care i-a spus următoarele: „nu vineri veţi fi evacuat, nu sîmbătă, duminică vă veţi ţine slujba, eventual luni”. Ştiu că luni trebuia să plece Ceauşescu în Iran.
Precum se ştie, evacuarea a avut totuşi loc în noaptea de sîmbătă spre duminică. Eu am auzit zgomote, spargerea uşilor, n-am văzut prea multe căci cînd am deschis geamul să mă uit un individ mi-a făcut semn să-l închid. László îmi dăduse trei dosare cu acte, într-o plasă, ca să le păstrez, spunîndu-mi „acestea dovedesc nevinovăţia mea”. Mi-a fost frică să nu se găsească dosarele la mine la o eventuală percheziţie, de aia le-am dus în pod (care era comun pentru toate apartamentele), apoi am ars pantofii cu care fusesem ca să nu fie nici o urmă prin care să se cunoască că eu am dus dosarele în pod. După revoluţie i-am înapoiat lui László dosarele, şi ştiu că actele de acolo au stat la baza cărţii lui László Tőkés „Asediul Timişoarei”.
17 şi 20 septembrie 2001

Dosarele ascunse ale Securitatii

Andrei Bădin scrie http://www.badin.ro/2008/02/200000-de-ageni-ascuni-ai-securitii.html

De ce n-a venit Basescu la miting

Înainte de mitingul împotriva sinistrei hotărâri a Curţii Constituţionale legate de CNSAS, pe internet s-a lansat ipoteza că o să apară la manifestaţie şi preşedintele Băsescu, amator de lovituri spectaculoase de imagine.
Am pariat cu un prieten că n-o să vină. Şi, după cum vă daţi seama, câştigat-am. Informatori la securişti nu-şi scot ochii. Restul, gargară pentru prostime.

Nici revolutia din decembrie 1989 n-a fost constitutionala

La aceasta concluzie ar fi ajuns sigur actualii judecatori ai Curtii Constitutionale daca ar fi judecat la inceputul anilor ’90 de pe aceeasi pozitie. Dar nici acum nu este tarziu. Sa declare revolutia neconstitutionala si, prin urmare, ca neconstitutionale toate institutiile actuale ale Romaniei.
Alexandru Petria

P.S.Redau mai jos protestul societatii civile(la care subscriu):

PROTEST IMPOTRIVA RESTAURATIEI

In urma deciziei nr.51/2008 a Curtii Constitutionale prin care a declarat ca fiind neconstitutionale dispozitiile Legii 187/1999 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea politiei politice comuniste, care produce o adevarata restauratie a regimului comunist, organizatiile semnatare solicita Guvernului, Parlamentului si Presedintelui Romaniei urmatoarele:
1. Initierea si adoptarea de urgenta a masurilor legale care sa permita continuarea mecanismului de deconspirare a Securitatii (politiei politice comuniste) si a colaboratorilor acesteia, precum si gestionarea arhivelor fostei Securitati. Organizatiile semnatare considera ca Decizia CCR submineaza principiile si fundamentele statului de drept si reprezinta o intoarcere la practicile regimului comunist.
2. Revocarea membrilor Curtii Constitutionale. Organizatiile semnatare sustin functionarea institutiilor democratice, inclusiv a institutiei Curtii Constitutionale, dar considera ca prin Decizia nr.51/2008 judecatorii CCR au actionat imoral, incompetent si impotriva institutiilor statului de drept. In motivarea Deciziei nr 51/2008, judecatorii CCR fac confuzii grave cu privire la fundamentele statului de drept.
3. Revocarea imediata a Avocatului poporului, care prin argumentele de sustinere a neconstitutionalitatii Legii 187/1999 nu a reprezentat interesele poporului, interzicand cetatenilor dreptul de a avea acces la propriul dosar. Avocatul poporului a sustinut in sedinta Curtii Constitutionale ca „exceptia de neconstitutionalitate este intemeiata, dispozitiile legale atacate continand un venin neconstitutional”.
Totodata, organizatiile semnatare solicita membrilor CNSAS sa faca publice de urgenta informatiile pe care le au despre eventuala colaborare sau apartenenta a magistratilor, inclusiv a judecatorilor din CCR, la fosta Securitate.

Organizatiile semnatare au decis de asemenea organizarea unor actiuni de protest, in Piata Universitatii (zona fantanii din fata Facultatii de Arhitectura), incepand din data de 3 februarie, orele 14.00, pana la rezolvarea acestor solicitari.

Semnatari:
Grupul pentru Dialog Social
Societatea Academica din Romania
Asociatia Pro Democratia
Alianta Civica
Academia Civica
Freedom House Romania
Institutul de Politici Publice
Fundatia Memorialul Durerii
Agentia de Monitorizare a Presei
Militia Spirituala
Societatea pentru Justitiei SoJust.ro
Societatea Timisoara
Fundatia „Gheorghe Ursu”
Centrul pentru Jurnalism Independent
Centrul Roman pentru Jurnalism de Investigatie
Asociatia Revolutionarilor fara Privilegii
Asociatia 21 Decembrie
Liga PRO EUROPA
Academia de Advocacy
Fundatia Soros Romania
Grupul pentru Reforma Universitara (Timisoara)
Fundatia a Treia Europa
Blocul National Sindical

UPDATE:

Regele Mihai, pro deconspirare

Biroul de presa al Regelei Mihai:
Majestatea Sa Regele Mihai I considera ca incetinirea sau oprirea efortului de deconspirare a politiei politice comuniste este un act impotriva viitorului romanesc. Tara noastra a avut, in deceniul trecut, suficiente momente de ramanere in urma si de ambiguitate.
Nu este posibila o constructie durabila romaneasca in lipsa respectului fata de institutii si fata de valori. CNSAS este o institutie perfectibila, care are multe de facut pentru a ajunge la rezultatele de care societatea romaneasca are nevoie. Dar aceasta institutie are nevoie sa fie intarita, nu desfiintata.
In tara noastra trebuie sa domneasca legea, nu oamenii. Clasa politica romaneasca are raspunderea principala in acest sens.
Drumul Romaniei catre o societate statornica, indreptata catre valorile democratiei si libertatii nu este nici reversibil, nici indoielnic. Majestatea Sa Regele cere intregii societati romanesti sa faca orice efort posibil pentru ca acest drum sa nu mai fie pus sub semnul intrebarii.

Deconspirarea Securitatii trântită de ciripitorul Felix

Informatorul Dan Voiculescu a împins deconspirarea foştilor colaboratori ai Securităţii într-o fundatură http://www.antena3.ro/Legea-CNSAS-a-fost-declarata-neconstitutionala_jst_45037_ext.html
Ce se va întâmpla?

Penticostalii colaboratori ai Securităţii

Intrebare pe adresa Comitetului Executiv (CEPEX) al Cultului Penticostal, in preziua Sedintei Extraordinare a Consiului Bisericesc al Cultului Penticostal din Romania, lansată de Rev. Ioan S. Pop, Religious Rights ObserverFounder of THE FRIENDS Of U.S.A. – ROMANIA:

Oare cind se va dori cunoasterea adevarului si cind se va scrie Editia Penticostala a cartii-document ‘PIGMEII si URIASII Penticostali’ ?

Aparitia, anul trecut, a cartii PIGMEI SI URIASI – o colectie-restituire de documente din Arhivele CNSAS, Arhivele Nationale ale Romaniei, Arhivele Departamentului Cultelor si ale Uniunii Baptiste din Romania, a fost meritul fostului presedinte al Uniunii Baptiste din Romania – Pastor dr. Paul Negrut -, al istoricului baptist Daniel Mitrofan si a Directorului Arhivelor Nationale ale Romaniei, Prof. dr. Dorin Dobrincu.
Indignarea si furia, dar si frica liderilor si pastorilor baptisti deconspirati ca unelte murdare ale Securitatii Comuniste si ca agenti de influenta, pe plan national si international, ai dictatorului comunist-ateu Nicoale Ceasescu, a rabufnit cu ocazia Congresului Uniunii Bisericilor Baptiste din Romania, de anul trecut, dar si din luarile de pozitie ale satrapilor prof. dr. Ioan Bunaciu Sr., Mihai Husanu si ale multor altora.
Iata ca ieri si fostul colaborator al conducerii Securitatii si Departementului Cultelor, prof. dr. Iosif Ton, s-a simtit obligat sa inceapa sa-si rescrie Autobiografia, gasind, in extenso, si ceva pagini intunecate, recente, voit uitate. Puteti citi acest CUVINT EXPLICATIV al fratelui Iosif Ton, postat ieri pe blogul CENTRULUI DE ISTORIE SI APOLOGETICA: http://centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com/2008/01/15/cuvant-explicativ-fr-ton/
Tot o explicatie si scuza a incercat si fratele Petre Dugulescu sa lase posteritatii – si o puteti citi ami jos, publicata pe site-ul publicatiei prietenului sau din Chicago, Steven Bonica, fost banatean la origine.
Personal, l-am admirat pe fratele Petre Dugulescu si i-am luat, impreuna cu mai multi ziaristi straini si romani mai multe interviuri.
Ba chiar, la rugamintea insistenta a dansului, exprimata cu ocazia a doua intilniri publice si private avute la Detroit, MI, si Atlanta, Georgia, SUA, in luna Ianaarie 1997, chiar am depus toate diligentele – ca vice-presedinte si fondator al Asociatiei de Prietenie Romania – S.U.A., pentru ca deputatului PNT-CD sa-i fie oferita inalta demnitate de ambasador al Romaniei la Washington DC-USA, atit in 1997 cit si in 2005.
Desi, deputatul Petre Dugulescu avea sa compromita in 1999 si 2000 Proiectul meu si al conducerii PNTCD de formare in SUA, sub auspiciile Partidului Republican si al Regent University, VA, a unui grup strategic de tineri politicieni specializati in strategii electorale si guvernamentale. Astfel, desi domnii Victor Ciorbea, Emil Constantinescu si alti lideri ai PNTCD imi dadusera mandatul de a coordona acest Proiect, si desi Presedintele Regent University, Dr. Pat Robertson, dispusese cancelarului admiterea la specializare a acestui grup de tineri politicieni ai PNT-CD, (din care doi erau tineri penticostali din Timisoara), totusi, la interventia si opozitia expresa a deputatului Petre Dugulescu, actiunea a fost blocata si ulterior respinsa, Dugulescu motivind ca am ales prea multi tineri de confesiune ortodoxa si greco-catolica din Romania !?
In schimb, Petre Dugulescu le-a trimis in SUA la masterat si studii doctorale pe fiicele sale si o numeroasa clientela, 44 de tineri, o mare parte din ei, adica 37, incalcind in final contractul si angajamentul de a se intoarce in Romania si de a implementa aici cunostintele si expertiza dobindite in SUA.
Rev. Ioan S. Pop, Religious Rights Observer
Founder of THE FRIENDS Of U.S.A. – ROMANIA
RESTITUIRI – de Petru Dugulescu
http://www.romaniantribune.net/a566_DEMOCRATIE_sau_PERSECUTIE.aspx
Marturisesc ca acest capitol nu era planificat sa faca parte din structura acestei carti, daca, cu cateva zile in urma nu mi-ar fi cazut in mana o carte lansata la Cluj, cu ocazia ultimului Congres al Uniunii Bisericilor Crestine Baptiste din Romania. Titlul acestei carti este Pigmei si uriasi.
Cartea a a fost publicata sub obladuirea si indrumarea conducerii executive a Uniunii Bisericilor Crestine Baptiste si semnata de Daniel Mitrofan.
Continutul si duhul in care a fost scrisa acesta carte, m-a obligat sa ma gandesc la un capitan de vas care, atunci cand ii vine timpul sa ancoreze la mal si sa predea comanda unui alt capitan, el face gauri in corpul vasului ca acesta sa se scufunde. Cu alte cuvinte: „ Dupa mine potopul!” In cea mai mare parte, aceasta carte nu are un mesaj coerent, ci contine o lista lunga cu numele (pe alocuri si pozele) „pastorilor pigmei” (trecuti la Domnul sau in viata) si documentele xeroxate din arhivele fostei Securitati.
Aceste documente au fost obtinute de la CNSAS (Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii), pe baza legilor in vigoare, la cererea scrisa a conducerii Cultului Baptist din Romania.
Este adevarat ca, pe plan national, problema deconspirarii preotilor si pastorilor care au colaborat cu Securitatea ca „ politie politica”, este o problema reala care trebuie solutionata. Aceasta lege s-a discutat in Parlamentul Romaniei in timpul celui de-al doilea mandat al meu. Si am luat atunci atitudine de la Tribuna Parlamentului si mi-am unit glasul cu al celor care au spus ca slujitorii cultelor care se fac vinovati de aceasta colaborare sa fie deconspirati si „sa se pocaiasca”.
Ma asteptam, insa ca, atunci cand acest lucru se va intampla, sa o facem nu ca acei din lume pe care noi ii numim „fiii intunericului”, ci in duhul adevarului si al dragostei lui Isus Hristos.
Opinia publica din Romania este scarbita de modul cum politicienii folosesc aceste dosare pentru santaj si discreditare. Ma gandeam ca intre noi nu va fi asa. Acest lucru, insa, a fost atat de vizibil cu ocazia ultimului Congres! Pe aceasta lunga, neagra si nefericita lista a „pastorilor pigmei ” se afla si numele meu si niste pagini extrase din dosarul meu personal de la fosta Securitate la care deja m-am referit in capitolul „Un alt accident misterios”.
Ma intreb acum cu durere daca cei ce au avut acces la dosarul meu complet (pentru ca eu nu am avut decat foarte recent), nu au gasit acolo, in corespondenta operativa a Securitatii, cu titlul „Strict secret” si ordinul pentru eliminarea mea fizica, sub codul „Misiunea Schiopu”, din octombrie 1977, la Bucium-Orlea, langa Hateg? Oare nu au dat cumva si peste o hartie care se referea la „Misiunea Autobuzul” din 30 septembrie 1985? Oare chiar nu au gasit nimic despre incercarea de rapire a persoanei mele pe soseaua dintre Lugoj si Caransebes, intr-o parcare de la granita judetelor Timis si Caras? In masina cu mine se aflau atunci sotia mea si prietenii nostri Costel si Mia Oglice de la Percept Ministries din America, care tineau in secret studii biblice la Timisoara si la Hateg.
Si nu pot sa nu ma intreb cum de nu au dat peste rapoartele Securitatii care se refereau la refuzul autoritatilor de atunci de a „permite” Uniunii Baptiste sa-mi aprobe transferul legal, pe baza alegerii adunarii generale a bisericii, in martie 1981, la Biserica Baptista nr. 2 din Oradea, iar in decembrie 1985, la Biserica Baptista nr. 1 din Timisoara.
E cu neputinta ca distinsii mei colegi din fosta conducere a Uniunii Baptiste sa nu fi dat si peste ordinul de expulzare a familiei mele din Timisoara, din august 1986, pentru ca functionam fara aprobarea Uniunii Baptiste si a Departamentului Cultelor.
Sotia mea, copiii mei, mana mea dreapta care acum este stramba pentru ca a fost rupta in doua la acel accident de autobuz si sute de frati si surori din biserica sunt martorii acestor experiente dure din viata mea de pastor.
Daca fratii mei de la Uniunea Baptista si autorul cartii Pigmei si uriasi au primit dosarul meu complet de la CNSAS si daca au avut aceste informatii, de ce nu le-au publicat si pe acestea? Mai ales ca, aceasta carte poarta si un al doilea titlu: „Pagini din istoria persecutiei baptistilor din Romania”.
De ce au ales tenedentios doar acele file care se refera la perioada de inceput a sjujirii mele la Hateg si la „recrutarea mea ca informator”, cautand sa induca aceasta idee in mintea cititorilor? Noi stim ca un text scos din context inseamna un pretext. Eu imi pun aceasta intrebare si le-o adresez si dansilor, daca au primit intregul dosar, pentru ca eu am incercat sa-l citesc dar mi s-a dat doar o mica parte din el in 2003.
In timpul celor opt ani in care am avut onoarea sa fiu primul parlamentar baptist, dar si misionar in Parlamentul Romaniei, nu m-am folosit de pozitia si de legitimatia pe care le avem ca sa ma duc la SRI si sa-mi vad propriul dosar. La inceputul anului 2001 cand nu mai eram in Parlament, mi-am facut cerere ca un cetatean obisniut si, dupa un an si jumatate, am primit raspuns si am fost programat la sediul CNSAS din Bucuresti spre a-mi studia dosarul. Dupa cei 15 ani de slujire ca pastor baptist sub regimul ateu si cel totalitar comunist, dosarul meu continea doar 86 de file, iar din toamna anului 1982, in dosarul meu nu mai apare nici o fila, nici o notita macar. Aceasta data coincide cu „Memoriul celor 66 de pastori baptisti” adresat in august 1982 lui Nicolae Ceausescu via Congresul SUA, Vocea Americii, Europa Libera si Ambasada SUA de la Bucuresti.
Am redactat acest memoriu in Muntii Retezat, impreuna cu colegul si prietenul meu, pastorul Iosif Stefanuti de la Braila si bravii luptatori pentru Hristos din vremea aceea, pastorii Branzei Vasile si Geabou Pascu. Fratele Popa Ilie, diaconul bisericii din Hunedoara ne „slujea la mese”. Pe acel memoriu, care in 7 puncte cerea respectarea drepturilor constitutionale ale bisericilor baptiste din Romania, si-au pus semnatura 66 de pastori din tara.
Petre DUGULESCU

Scandalul organizaţiei criminale din care a făcut parte fiul interpretei Valeria Peter Predescu se încinge în jurul lui Corneliu Vadim Tudor

Drumul banilor negri

„Informaţii privind organizaţia românã criminalã «Garda», respectiv «Noua Gardã». Conform informaţiilor existente, domnul Cornel Salmen, născut la 08.05.1971 în Bistriţa/România, care în prezent se află în penitenciarul din Heilbronn, a fost folosit ca rezident în zona Pforyheim-Nordschwarzald de către această organizatie criminală (…) La interogatoriul din 20.04.2006 Salmen declară că organizaţia criminală «Garda» există în România. În structurile de conducere acţionează aproape exclusiv membri ai fostei Securităţi. Această organizaţie s-a înfiinţat la sfârşitul anilor ’80, după căderea Regimului Ceausescu. Mai întâi s-au recrutat copii de pe străzi, fără adăpost. (…) La un moment dat, spune Salmen, partidul de dreapta PRM reprezintă braţul politic al organizaţiei criminale «Garda». În spatele a tot ceea ce se întâmplă ar sta un anume Vadim Tudor, care conduce PRM din punct de vedere politic. Banii obţinuţi de către organizaţia criminală «Garda» ar fi puşi la dispoziţia partidului PRM. Partidul ar mitui, cu aceşti bani, unde este necesar la Bucureşti, pentru a obţine influenţa corespunzătoare. De asemenea, banii obţinuţi pe căi penale ar mai fi folosiţi pentru ca înainte de alegeri să fie mituiţi alegătorii să voteze cu PRM, adică în vederea cumpărării voturilor. Deci, scopul organizaţiei «Garda» ar fi să susţină, prin bani criminali, existenţa partidului de dreapta PRM. PRM este în special bine reprezentat în regiunea Telciu, Bistriţa şi Sibiu, dar şi în majoritatea părţilor Transilvaniei şi ocupă diferite funcţii publice importante pentru ca în acest fel să se obţină acte false sau diverse acte oficiale pentru membrii organizaţiei criminale” (date din dosarului de la Curtea de Apel din Karlsruhe, Germania).

Fiul Valeriei Peter Predescu, prin Europa cu pistolul în mână

Fiul interpretei de muzică populară Valeria Peter Predescu, Nicolae Predescu, a fost arestat pentru că este suspectat că ar fi participat la peste 30 de jafuri armate săvârşite în Germania, făcând parte din organizaţia „Garda” împreună cu Salmen. Subinspectorul Raluca Petrean, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bistriţa-Năsăud, a declarat în 20 septembrie că pe numele lui Nicolae Predescu a sosit un mandat european de arestare în baza căruia acesta a fost reţinut în urmă cu circa o săptămână. După ce poliţiştii bistriţeni l-au reţinut pentru 24 de ore, pe numele lui a fost emis şi un mandat de arestare de către Curtea de Apel Cluj, de 29 de zile, cum prevede legislaţia europeană. În această perioadă, Predescu va sta în arestul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bistriţa-Năsăud, iar poliţiştii bistriţeni vor urma etapele pe care le vor dispune poliţiştii germani, care pot ajunge până la extrădare.Informaţia legată de arestarea lui Nicolae Predescu nu a fost dată publicităţii în tot acest timp întrucât, potrivit sursei citate, „faptele nu au fost săvârşite pe raza judeţului Bistriţa-Năsăud”.Poliţiştii bistriţeni au primit din partea celor germani o listă cu acuzaţiile care îi sunt aduse lui Nicolae Predescu. Cel mai probabil el va fi trimis în Germania unde va fi judecat de instanţele din ţara în care a săvârşit faptele.

Poziţia lui Corneliu Vadim Tudor:

„E clar că denunţul e scris dupã dictare. Ne si mirãm cã n-a legat PRM-ul de Al-Qaeda. Scopul? Tîrîrea PRM-ului într-un scandal international, artificial, cu putin timp înainte de alegerile pentru Parlamentul European. Porcãria asta nu poate rãmîne asa, vã dati seama.”

Preşedintele PRM cere, în mod oficial, declanşarea unor anchete SRI şi SIE

„Domnilor, s-a ajuns cu diversiunile până aici?
În atenţia domnilor
George Cristian Maior (directorul SRI)
Silviu Predoiu (director adjunct al SIE)
Stimaţi domni,
vă rog să dispuneţi efectuarea unor anchete referitoare la acuzaţiile delirante prezentate în Dosarul alăturat, pe care l-a întocmit Justiţia din Germania unei bande de spărgători români. Întrucât numele meu şi cel al PRM sunt invocate în declaraţiile unui oarecare Cornel Salmen, din judeţul Bistriţa-Năsăud, vă solicit, în mod public, să stabiliţi cine se află în spatele acestei diversiuni incalificabile, care reprezintă, în opinia mea, un atentat la siguranţa naţională. Totodată, vă informez că rezultatele anchetelor pe care veţi binevoi a le iniţia vor fi folosite ca probă la procesul penal intentat de PRM împotriva acestui infractor ridicol, pe care un grup de interese (din ţară sau din străinătate) încearcă să-l transforme în personaj de film de suspans. Aşadar, s-a ajuns până aici?
Al dvs., Dr. Corneliu Vadim Tudor, Vicepreşedinte al Senatului României, Membru al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională”

Patriarhul Iustin Moisescu a fost informator al Securităţii

Lectură obligatorie: http://www.cotidianul.ro/index.php?id=13127&art=33933&cHash=773c1f1055

Dinescu, popimea, epoleţii Secu

Reclamarea lui Dinescu la CNSAS de către Patriarhie pentru relatările lui despre „concubinajul” Antonie Plămădeală- Secu este doar încă un episod prin care popimea vrea să-şi ascundă gunoiul trecutului colaboraţionist de ochii curioşilor. Şi să-i intimideze pe gureşi. În acelaşi timp, oficialii BOR declară că nu vor cere desecretizarea dosarelor de la Securitate ale înalţilor ierarhi. Pe Dealul Mitopoliei Michiduţă îşi admiră satisfăcut coada…
Alexandru PETRIA

Patriarhul Teoctist, între acuze si laude desantate

Un editorial pe care nu trebuie sa-l omiteti. Scris nepatimas, care pune o oglinda in fata celor care vreau si pot sa gandeasca. Nu sunt de acord cu el 100%, însă asta ma priveste. Lecturati:

Bilant de patriarhi (de Gelu Trandafir)

Moartea Patriarhului a adus in discursul public problema mostenirii sale. Ce lasa in urma, ce merite a avut si ce neimpliniri…
In astfel de momente, reusim sa cantarim mai just omul si vremurile care i-au stat impotriva.
Reevaluam cu o mai dreapta masura si gestul de cainta din 1990 al Patriarhului Teoctist (l-a facut totusi, spre deosebire de alti ierarhi care se mandreau cu curajul de a nu fi fost martiri), dar si meritele care au urmat: a fost bun chivernisitor, dupa cum spunea Constantin Balaceanu-Stolnici, a pastrat unitatea Bisericii, a reinfiintat Mitropolia Basarabiei, l-a invitat pe Papa in Romania.
Dar terenul eliberat in aceste zile de patimile judecatilor extrem de severe a fost cotropit de avocati neaveniti ai decedatului Patriarh. Ideologi si culturnici ai regimului comunist si ai Securitatii incearca sa rescrie istoria recenta abia luminata de Raportul Tismaneanu.
In lectura lor, tacerile vinovate ale Patriarhului de dinainte de 1989 devin acte de eroism, iar participarea sa in anii ‘40 si ‘50 alaturi de statul comunist la reprimarea Bisericii Romane Unite cu Roma ar trebui trecuta sub tacere. Ei trag linie si, la bilant, gasesc lipsa doar o Catedrala.
Politicienii procedeaza asemanator. Diferentele de abordare tin de legaturile lor cu regimul comunist. Fostii slujbasi ai Partidului si Securitatii anatemizeaza Raportul Tismaneanu; ceilalti isi toarna cenusa in cap doar pentru ca nu ar fi fost vrednici sa ridice Catedrala si se angajeaza hei-rupist sa indeplineasca testamentul Patriarhului.
Astfel, pana acum, am evaluat mostenirea Patriarhului ca si cand Biserica ar fi doar una dintre multele institutii aflate in echilibru si confruntare (cu Presedintia, cu Partidul Comunist, cu Primaria Capitalei, cu Biserica Romei sau cea Rusa).
Nu am acordat deloc atentie tocmai misiunii primordiale a Bisericii, aceea de a ne conduce catre mantuire, nu am evaluat masura in care Biserica mai reuseste acum sa se impuna si sa ne faca sa traim in comuniune cu Hristos.
Am fi descoperit ca avem cea mai mare incredere intr-o institutie ce ne influenteaza in foarte mica masura conduita personala. Cateva exemple. Gospodinele reduc adesea credinta la a nu coase in zilele marcate cu rosu in calendar, dar nu uita sa consulte horoscopul.
Ginecologii recomanda chiuretajul cu usurinta cu care confratii lor dentisti prescriu scoaterea unei masele, dar se abtin de la avorturi de Pasti si de Craciun. Televiziunile ne ofera si show-uri erotice, dar si piosul spectacol al Patriarhului pe care l-au ridicat deja la ceruri.
Nu este simpla noastra ipocrizie (ar fi un pacat de marturisit si iertat la spovada). E mai degraba o atitudine schizoida, caci consideram perfect justificate atitudini contrare credintei pe care o marturisim.
Chiar am sentimentul de a fi asistat in aceste zile la un spectacol, acela al inmormantarii unui Patriarh, ca la un show care ne emotiona, dar nu ne privea personal si nu era de natura sa ne schimbe vietile. Ca si cum Patriarhul Teoctist nu ar fi fost liderul spiritual a unei majoritati covarsitoare a romanilor ortodocsi.
L-au petrecut frumos la groapa, cu bocete si salve, dar cati l-au ascultat pe cand traia?
Aceasta prapastie care se casca tot mai adanc intre credinta si viata este o mostenire pe care credinciosii si clerul trebuie sa o constientizeze.
Caci un neam campion la avorturi e greu sa se mantuiasca prin construirea unei Catedrale. E grea mostenirea comuna a nevredniciei unor ierarhi si a indaratniciei noastre de a nu ne lua in serios marturisita conditie de crestin.
Acum, la capatul a trei „mandate” – Iustinian, Iustin si Teoctist -, marcate de constrangerile si gravele compromisuri ale coabitarii cu regimul comunist ateu, Biserica are sansa de a deveni relevanta in primul rand pentru credinciosi, nu pentru politicieni sau oameni de stat.
Este o oportunitate pentru un raport despre starea credintei romanilor (dincolo de raportari triumfaliste privind increderea in Biserica) si pentru micsorarea distantei dintre Biserica si credincios si dintre credinta si fapte.
Romania Libera, Gelu Trandafir, 06 aug 2007

Un lingău la curtea patriarhului Teoctist

Ieri mă gândeam să postez despre Artur Silvestri, care a fost mentionat în presă ca un apropiat al defunctului patriarh, în contextul retagerii sale forţate la mănăstire în 1990, când a fost contestat de feţe bisericeşti doritoare de reformă în sânul bisericii. Vroiam să redactez un articol amplu despre acest colaboraţionist al regimului dictatorial, dar am gasit asta pe net-
Andrei Bădin: În spatele uşilor închise: „Agentul imobiliar” al comunismului#links .

Subscriu fără rezerve.
Alexandru PETRIA

Cărtărescu, văzduhist

Mircea Cărtărescu, într-un articol în “Evenimentul zilei” de azi, îl scoate vinovat pe C. P. Tăriceanu pentru evoluţia catastrofală a scenei noastre politice din acest an deoarece a întors armele împotriva Cotrocenilor. Consideră că preşedintele este singurul exponent al schimbării necesare, al luptei impotriva reziduurilor comunismului. Scriitorul este naiv, fiind orbit, ca alţi intelectuali, nu puţini, de derbedeul ex- marinar a cărui ultimă ispravă anticomunistă este… decorarea post-mortem a patriarhului Teoctist, colaborator al regimului dictatorial, amănunt evidenţiat şi în Raportul Tismăneanu, însuşit de Băsescu şi devenit act oficial al statului român.
Tăriceanu n-a avut alternativă. A fost împins, ca PNL să supravieţuiască, tocmai de către Băsescu, să se alieze temporar cu celelalte partide în beligeranţă cu PD.
Privirea maniheistă în alb-negru este o jignire a inteligenţei sau un simptom al amatorismului prin labirintul politicii.
Alexandru PETRIA

Patriarhul Teoctist, stigmatizat in Raportul Tismaneanu

Citez: „ (…) Istoricii ortodocsi din vechea generatie au apelat la jenante mijloace de a ascunde detentia episcopilor uniti in manastirile ortodoxe in perioadele 1948-1950 si 1955-1970.
De altfel, partea cea mai dureroasa si delicata a memoriilor lui Iuliu Hossu este cea consacrata raporturilor cu ierarhia ortodoxa, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla consemnand cu o profunda tristete purtarea cinica si lipsita de pocainta a unor prelati ortodocsi, precum patriarhul Justinian Marina, mitropolitii Nicolae Balan si Iustin Moisescu, episcopii Nicolae Colan si Teoctist Arapasu.
Cu cel din urma, Iuliu Hossu a purtat mai multe discutii in contradictoriu atat la Curtea de Arges, cat si la manastirea Ciorogarla. Ierarhul greco-catolic noteaza ca, la 14 august 1956, a fost vizitat la Ciorogarla de episcopul vicar Teoctist si de Alexandru Ionescu, vicar patriarhal, care i-au adus trista veste a separarii de cei doi confrati, episcopii Alexandru Rusu si Ioan Balan.
Aceste intalniri sunt surprinse si de documentele organelor represive: spre exemplu, o nota a Securitatii din 12 septembrie 1956 consemneaza ca:
„din convorbirile avute cu Iuliu Hossu si [Ioan] Balan, se constata ca ei nu renunta cu nimic la credinta lor politica si religioasa. Hossu a declarat in fata episcopului T[eoctist] Arapasu, Al. Ionescu si I. Florea: «Credinta noastra este viata noastra. Atunci cand ni se va lua viata, atunci vom fi dezlegati de credinta noastra»”.
Atat Iustin Moisescu, cat si Teoctist Arapasu, succesorii patriarhului Justinian, desi faceau parte din tabere ecleziale rivale, au ajuns in fruntea BOR datorita loialitatii dovedite fata de conducerea Partidului Comunist, primul avand si o proasta reputatie de politruc.
Amandoi s-au remarcat ca sustinatori ai „luptei pentru pace”, tema favorita a propagandei comuniste, de fapt parte a discursului isteric antioccidental, in care au fost angrenati prelati si preoti, deveniti activisti in asa-numitele Comitete de Lupta pentru Pace.
Cateva documente descoperite foarte recent in fondul CC al PCR – Sectia Cadre, reprezentand fisa de cadre a Prea Fericirii Sale Parintele Patriarh Teoctist, indica cu claritate faptul ca apartenenta la aceste comitete a fost intr-un fel o conditie a ascensiunii sale catre cea mai inalta demnitate ecleziastica, a fost pretul platit pentru ca factorii decizionali de la varful PCR sa-l accepte mai intai ca episcop, apoi mitropolit si, in fine, in 1986, patriarh.
Faptul ca arhimandritul (si mai apoi episcopul) Teoctist a fost inca din 1948 mesagerul puterii politice pe langa episcopii greco-catolici aflati in detentie a avut urmari care s-au vadit chiar si dupa 1989, exacerband resentimentele multor clerici si credinciosi uniti.”

Decorarea post- mortem a patriarhului este o dovada ca Basescu a condamnat doar declarativ comunismul.
A.P.

Incendiar: Adevărul despre Patriarhul Teoctist în viziunea unui tânar istoric

Amintiri din CNSAS. Memoriu

Subsemnatul, Gabriel CATALAN, cetăţean român născut la 8 martie 1970 în Bucureşti, sunt absolvent licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1994/1995) şi absolvent de studii academice postuniversitare (2 ani) la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti (1999). Între anii 1994 şi 2000 am fost profesor de istorie în învăţământul preuniversitar. În urma interviului de angajare la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) din ziua de 13 iulie 2000, am devenit angajatul CNSAS de la 1 septembrie 2000, având statutul de funcţionar public (consilier categoria A, clasa I, gradul 3).
Interviul pentru angajarea mea în CNSAS s-a desfăşurat într-o sală aflată la etajul 4 al Palatului Parlamentului, pe uşa căreia se afla o tabliţă pe care scria « Comisia de Însemne, Ordine şi Medalii ». Noi, candidaţii (eram vreo 50-70) eram ţinuţi într-o sală mai mare, de şedinţe ale unei comisii parlamentare probabil, la acelaşi etaj, în apropiere, dar în capătul culoarului respectiv, stabilind de comun acord ordinea intrării la interviu. Eu am intrat ultimul în acea zi în sala unde se afla comisia de examen formată din membrii Colegiului. Nu erau prezenţi toţi 11; am remarcat absenţa domnilor Dinescu şi Patapievici care erau persoane publice dinainte, dar poate au lipsit şi alţii pe care nu-i ştiam şi de aceea nu mai ţin bine minte (parcă au lipsit şi domnii Pricu şi Csendes). Discuţia a început de la curriculum vitae, domnul Onişoru cerându-mi să mă prezint singur în câteva cuvinte. Imediat după ce m-am oprit din prezentare, am fost întrebat de domnul Secaşiu ce religie am. “Creştină.”, i-am răspuns eu sec şi prudent. Apoi, m-a întrebat iarăşi, nemulţumit de răspuns: “Ce confesiune aveţi? Nu sunteţi ortodox, nu ?”. “Nu, sunt catolic.”, i-am zis, exprimându-mi uimirea în faţa întrebării indiscrete, care friza discriminarea, la care el a replicat prompt: “Desigur, este o întrebare în afara interviului, fiţi liniştit.” Apoi, a plusat: “Romano-catolic sau greco-catolic?”. Enervat, I-am ţinut o scurtă lecţie de dogmatică: “Biserica Catolică este unică şi nu se fac diferenţe între credincioşii catolici de diferite rituri, dar dacă sunteţi aşa de curios vă spun şi ritul: latin.” După acest prim episod conflictual au urmat şi altele. Domnul Buchet m-a întrebat despre unele studii publicate de mine, insistând mai ales asupra unora despre Biserica Ortodoxă Română şi ierarhia sa. L-a deranjat chiar titlul unui studiu de-al meu, Etnocentrism şi confesionalism politic. Cazul BOR, publicat în “Xenopoliana”, nr.3-4/1999. M-a întrebat, plin de emfază şi dispreţ, pe un ton superior şi tendenţios: “Ce înseamnă etnocentrism? Dar confesionalism politic?” I-am zis că eu ştiu prea bine că înţelege aceşti termeni şi nu cred că are nevoie să-i explic eu. “Da”, mi-a răspuns el, “am şi scris o carte pe tema relaţiei dintre religie şi politică”. I-am replicat rapid şi tăios: “nu o cunosc, îmi pare foarte rău, dar o s-o citesc dacă o voi găsi sau mi-o veţi da.” Apoi, acelaşi Buchet m-a chestionat scurt, în lipsă de alte argumente: „Da’ ce, Biserica catolică nu face politică?” „Ba da, sigur că face”, i-am răspuns, „dar nu politică etnocentristă, confesionalistă sau fundamentalistă ca bisericile ortodoxe „naţionale”, care au fost tot timpul supuse statului, indiferent de regim, conform tradiţiei bizantine a simfoniei.” Discuţia s-a deplasat de la această temă la vizita din 7-9 mai 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti şi s-au făcut o serie de aprecieri referitoare la acest important eveniment, eu arătând că patriarhul Teoctist n-a făcut de bunăvoie invitaţia necesară vizitei Papei, ci doar în urma presiunilor exercitate de autorităţile statului român interesate în ameliorarea imaginii externe (dar şi interne) şi a promisiunilor făcute de acestea (Catedrala Mântuirii Neamului, de pildă), precum şi a demersurilor diplomatice insistente ale Vaticanului. Singurul care m-a confirmat, numai parţial însă, a fost Andrei Pleşu, care ştia adevărul pentru că fusese ministru de externe în acei ani. Domnul Onişoru a revenit în discuţie pentru a spune câteva lucruri despre mine, printre care şi afirmaţia că uneori sunt „prea radical, prea tranşant în opinii”, făcând trimitere la articolele, studiile şi conferinţele mele pe teme de istorie şi analiză politică. I-am spus că prefer stilul direct şi sincer, mai ales atunci când am dovezi clare. M-a întrebat apoi domnul Pleşu de ce vreau să lucrez la CNSAS, iar Onişoru mi-a propus să aştept câteva luni pentru a colabora doar cu CNSAS în domeniul cercetării istorice. Le-am zis că prefer să mă angajez la CNSAS, la investigaţii şi, eventual, apoi să mă transfer la cercetare, că nu am convingerea că învăţământul reprezintă vocaţia mea, ci mai degrabă vreau să contribui, cu toate puterile mele, la instaurarea unei democraţii veritabile în România şi la aflarea adevărului, valori pentru care am militat din 1989, încă din timpul studenţiei. În acel moment, domnii Onişoru şi Pleşu mi s-a părut că mă priveau neîncrezători, dar domnul Gheorghe s-a grăbit să mă şi întrebe dacă am activat în vreo organizaţie civică şi i-am zis că da. Domnul Nicolescu sau domnul Chiriţescu mi-a cerut să spun în care şi am enumerat câteva: Liga Studenţilor, Alianţa Civică, Academia Civică, Fundaţia Memoria, adăugând că am fost prezent la aproape toate evenimentele importante din anii ’90: grevele studenţeşti, mineriadele, manifestaţiile şi întrunirile Alianţei Civice etc. Au urmat câteva glume ironice despre „trecutul meu revoluţionar” făcute de câţiva dintre cei de faţă (reprezentanţii PDSR şi PRM, mai ales), după care domnul Pleşu m-a întrebat dacă sunt catolic practicant şi dacă ştiu să iert, întrebări la care i-am răspuns, cu oarecare timiditate umilă, că încerc să fiu catolic practicant şi că, de obicei, nu sunt răzbunător. A insistat, întrebând de câte ori aş ierta pe cineva care mi-ar greşi sau mi-ar fi duşman şi atunci l-am citat pe Cristos: „de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei, 18,22), domnul Pleşu trebuind să le explice celorlalţi ce am spus şi care este semnificaţia exactă a spuselor mele căci acea expresie biblică probabil că le era total necunoscută majorităţii celor prezenţi. Am mai fost prelucrat, apoi, despre riscurile şi greutăţile începutului, despre faptul că este o muncă de rutină, dificilă, plicticoasă şi fără prea mari satisfacţii profesionale, morale şi financiare. După aceea, domnul Pleşu m-a întrebat cum aş proceda în cazul în care o persoană cercetată de mine în calitate de funcţionar CNSAS ar avea angajament de colaborare, dar nu s-ar găsi notele sale informative sau dacă ar exista cineva care un timp a fost colaborator al Securităţii şi ulterior a fost urmărit de Securitate deoarece a refuzat să mai colaboreze. I-am spus că din câte ştiu eu Legea nr.187/1999 precizează clar faptul că în cazul în care cineva a colaborat cu Securitatea (cu excepţia cazului în care a semnat angajament sau a dat informaţii sub presiuni şi tortură în detenţie ori anchetă), indiferent cât timp a durat această colaborare, el este considerat şi trebuie declarat colaborator al Securităţii, chiar dacă a fost, ulterior sau anterior, urmărit, căci această din urmă realitate nu schimbă cu nimic realitatea statutului său de colaborator al Securităţii, conform art.5 din lege. Am avut impresia că am fost foarte clar şi ferm în exprimare pentru că am simţit toate privirile celor din încăpere aţintite asupra mea. Domnul Onişoru m-a întrebat atunci despre actualul patriarh Teoctist, amintind faptul că ştie că sunt pasionat de problematica istoriei ecleziastice contemporane şi că am cercetat şi am scris despre teme legate de acest domeniu (despre patriarhul Justinian, de exemplu, şi-a amintit el de comunicarea mea de la Sighetu Marmaţiei din 1998, publicată în Analele Sighet, vol.6). Întrebarea sa suna chiar aşa: „Ce crezi, patriarhul Teoctist a colaborat cu Securitatea?” I-am răspuns senin: „Eu n-am studiat arhiva operativă a Securităţii şi deci nu pot să mă pronunţ în deplină cunoştinţă de cauză sau mai bine zis nu am prea multe dovezi concrete că da, însă din cele ce am văzut în dosarele arhivei sale neoperative – Fondul Documentar aflat în Arhiva SRI (precum şi la Arhivele Naţionale sau în alte arhive din România) – pot spune că Securitatea avea mijloacele şi informaţiile necesare pentru a-l şantaja oricând, dacă nu se arăta supus regimului comunist.” Erau curioşi, aşa că le-am povestit depsre legionarismul lui Teoctist, participarea sa la rebeliunea legionară din 1941 şi devastarea unei sinagogi din Strada Antim din Bucureşti, precum şi de înclinaţiile sale homosexuale, concluzionând astfel: „Am toate motivele ca, personal, să cred că patriarhul Teoctist a colaborat cu regimul comunist şi cu Securitatea, cunoscând aceste informaţii pe care le-am amintit, ştiind atitudinea sa publică şi gândindu-mă la predecesorii săi (patriarhii Justinian şi Justin), precum şi la relaţia permanentă de colaborare strânsă existentă între BOR şi statul român de-a lungul secolelor.” La această frază a mea s-a protestat puţin mult decât de obicei, mai ales din partea reprezentanţilor PDSR şi PRM, dar nu numai, au fost unele glume şi aprecieri cu scop de minimalizare de genul: „prea puţin contează că Teoctist era sau nu poponar”, iar marea majoritate, dacă nu chiar toţi cei prezenţi au strâmbat din nas şi au zâmbit amar în colţul gurii, rămânând într-o grimasă ce transmitea indiferenţă, dispreţ şi neîncredere faţă de spusele mele (totuşi, la câteva zile după aceea, fără ca eu să fiu implicat direct, într-o cunoscută revistă săptămânală de umor şi dezvăluiri, apropiată de grupul Pleşu-Dinescu-Patapievici, a apărut o scurtă notiţă care rezuma o bună parte din spusele mele – vezi ***, Fincă, în “Academia Caţavencu”, nr.28 (451), 18-24 iulie 2000, p.3). Curând după acest moment interviul meu a luat sfârşit, fiind asigurat că decizia comisiei de examen îmi va fi anunţată telefonic. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, eu telefonând de vreo trei-patru ori în iulie şi august până ca să mi se dea un răspuns şi acesta era iniţial neclar, apoi a fost condiţionată angajarea mea de obţinerea transferului din învăţământ deşi aşa ceva nu era cerut de nici o lege, ba chiar Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici permitea acestei categorii continuarea carierei didactice. Mult mai târziu, în cursul proceselor pe care le-am intentat CNSAS pentru abuzurile şi ilegalităţile sale la adresa mea, am aflat şi am înţeles mai bine, din stenogramele (fragmentare) ale şedinţelor Colegiului, explicaţia acestor ezitări, amânări şi apoi condiţionări privind angajarea mea şi anume faptul că foarte mulţi, poate chiar majoritatea celor prezenţi la acel interviu de angajare din 13 iulie 2000, s-au opus angajării mele, printre ei numărându-se cu siguranţă reprezentanţii PSD, în frunte cu vicepreşedintele Mihai Gheorghe (care a menţionat chiar şi public la „Antena 1” pe 22 martie 2001 împotrivirea sa categorică), precum şi preşedintele Gheorghe Onişoru (care le-a spus colegilor săi, în lipsa mea, bineînţeles, în martie 2001, la finele unei şedinţe de înfierare a mea: „eu v-am spus să nu-l angajaţi că e nebun”). Când am ieşit de la acel interviu, în anticameră, şoferul domnului Onişoru, mi se pare, mi-a urat baftă, bucuros că aproape i s-a terminat ziua de lucru, spunându-mi, totodată, că nimeni nu stătuse atât timp (30-40 de minute) înăuntru în acea zi.
În calitate de istoric şi doctorand în istorie (din 1996 la Institutul de Istorie « A. D. Xenopol » din Iaşi, conducătorul ştiinţific al tezei mele de doctorat fiind directorul acestui institut – istoricul Alexandru Zub, membru corespondent al Academiei Române) am avut acces legal la studierea unor documente din Fondul Documentar şi Fondul Penal de la Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), în sala publică de lectură aflată în incinta UM 0362 Bucureşti (Aleea Bărbăteni, staţia RATB « Romancierilor » – cartierul Drumul Taberei) în anii 1999 şi 2000 ; la fel cum au avut permis de acces în ASRI şi alţi cercetători. Fiind preocupat de tematica istoriei recente, îndeosebi de raporturile dintre statul român şi BOR (Biserica Ortodoxă Română), precum şi de relaţiile interconfesionale şi cele dintre culte şi stat, am studiat şi dosare tematice despre BOR şi despre clerul ortodox. Printre aceste dosare se găsea şi cel cu nr.7755, care avea mai multe volume (însă primele două nu se dădeau spre studiere la sală « din motive de siguranţă naţională », chipurile).
În ianuarie şi februarie 2000 am cercetat din nou (prima dată le-am analizat în 1999) volumele 3 şi 5 ale dosarului 7755 din Fondul Documentar, găsind şi câteva documente referitoare la Teoctist Arăpaşu, ieromonah şi apoi ierarh ortodox în perioada la care făceau referire actele, care atestau : 1). activitatea sa în Mişcarea Legionară ; 2). participarea sa la rebeliunea legionară din Bucureşti din 21-23 ianuarie 1941, prin devastarea unei sinagogi din cartierul Antim (« Reşit Dath » = « Începutul Ştiinţei », de pe Strada Antim nr.13, conform cercetărilor mele în ACSIER); 3). practicarea homosexualităţii; 4). alte fapte grave, precum persecutarea şi jefuirea unor alţi clerici ortodocşi.
Anterior, în anul 1999 istoricul ieşean Dorin Dobrincu îmi semnalase existenţa unui document ce confirma şi detalia legionarismul şi activitatea lui Teoctist în timpul rebeliunii din 1941, document pe care l-am studiat şi apoi am obţinut şi aprobarea fotocopierii lui (ca şi colegul meu Dorin Dobrincu). Acest document este datat 30 ianuarie 1950 şi se află în dosarul nr.909 din Fondul Documentar, la fila 510 şi următoarele. El a fost publicat parţial (pasajul referitor la Teoctist – f.510) în « Evenimentul zilei », nr.2605 din 15 ianuarie 2001 (Florian Bichir, Istoricul Dorin Dobrincu a descoperit în arhiva SRI un document din care reiese că Patriarhul a participat la devastarea unei sinagogi, p.2), după ce apăruse mai întâi în „Monitorul de Iaşi” din 13 ianuarie 2001. Tot în „Evenimentul zilei”, dar în nr.2609 din 19 ianuarie 2001 (Bogdan Ghelase, pseudonim al lui Florian Bichir, Secretele Patriarhului, p.3), eu am publicat un fragment dintr-un document datat 4 octombrie 1949 şi aflat în dosarul nr.7755, vol.3, fila 239, tot din Fondul Documentar („D”) care întărea ideea apartenenţei lui Teoctist la Mişcarea Legionară şi era o nouă dovadă despre participarea sa la rebeliunea din ianuarie 1941.
La aceste documente din ASRI, eu am adăugat un altul din Arhivele Naţionale (Arhivele Statului), aflat în Fondul Ministerul de Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, în dosarul nr.76/1946, la fila 80 (f.81 = copie), care confirma legionarismul lui Teoctist şi al patriarhului de atunci Justinian Marina, explicând totodată comportamentul lor oportunist şi ipocrit, precum şi colaborarea lor cu regimul comunist (vezi Bogdan Ghelase, Secretele Patriarhului, în „Evenimentul zilei”, nr.2609, 19 ianuarie 2001, p.3).
De asemenea, eu publicasem informaţii despre legionarismul lui Teoctist şi acţiunile sale distructive din zilele rebeliunii legionare din 21-24 ianuarie 1941 la Bucureşti, pentru prima oară, în articolul Convergenţe şi divergenţe sub zodia ortodoxismului naţionalist. Legiunea şi slujitorii Domnului, apărut în revista „Dosarele istoriei”, nr.49/septembrie 2000, p.29-32.
În ciuda unor luări de poziţie vehemente şi a unor negări repetate a veridicităţii acestor informaţii şi documente, mi-am continuat eforturile în vederea aprofundării subiectului şi a informării întregii opinii publice româneşti despre aceste fapte de o gravitate extremă care erau atribuite patriarhului, încercând să obţin o dezbatere publică a cazului.
În cele din urmă, am fost dezamăgit profund de reacţiile negative şi pline de resentimente ale Patriarhiei BOR, ca şi de presiunile şi şicanările pe care le sufeream din partea unor colegi de serviciu de la CNSAS (Adrian-Nicolae Petcu, George Enache, Silviu Moldovan) şi, mai ales, din partea unora dintre membrii Colegiului CNSAS (Constantin Buchet, Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Ladislau Csendes, Andrei Pleşu, Viorel Nicolescu, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu); nemulţumiţi şi de atitudinea mea critică mai fermă faţă de unele decizii interne (secretomania, nepotismul, aranjarea „concursurilor” pentru posturile de conducere, supravegherea şi intimidarea angajaţilor, blocarea înfiinţării unui sindicat al funcţionarilor publici din CNSAS) şi/sau faţă de altele publice (cazurile de „spălare”/conspirare a lui Ristea Priboi, Ion Iliescu, Radu Timofte, neaplicarea legii în ce priveşte relaţiile cu serviciile secrete, instituţii deţinătoare ale Arhivei Securităţii, cu Primăria, Guvernul, Preşedinţia), care încălcau sau ignorau flagrant „Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică”, cum ar fi, de exemplu, modul total defectuos de organizare şi funcţionare a CNSAS, relaţiile sale absolut servile cu instituţiile moştenitoare ale Securităţii, modul de organizare şi desfăşurare a unor concursuri pentru ocuparea unor funcţii de conducere în interiorul CNSAS, precum şi deciziile luate de Colegiul CNSAS privind unele persoane care intrau sub incidenţa Legii nr.187/1999 şi care fie nu erau verificate complet şi în mod real (cazul candidaţilor la Preşedinţia României), fie nu erau verificaţi deloc (cazul Ristea Priboi, cazul Teoctist Arăpaşu) ori se revenea în mod repetat asupra deciziilor anunţate deja în mod public (cazul parlamentarului UDMR Lazslo Rakoczy, găsit iniţial vinovat de colaborare, apoi graţie intervenţiei ilegale şi imorale a lui Ladislau Csendes „spălat” de orice vinovăţie).
Ca urmare a atitudinii mele ferme prin care solicitam o strictă respectare a Legii nr.187/1999 şi continuarea demersurilor pentru aflarea adevărului în toate cazurile prevăzute de lege, îndeosebi în cele menţionate mai sus, am fost persecutat făţiş, fiind „descalificat” chiar în timpul concursului din data de 20 februarie 2001 pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă pe motivul că aş fi fost „impertinent prin întreaga atitudine”, când eu, de fapt, doar mă declarasem nemulţumit de modul în care Colegiul CNSAS a acţionat în cazurile amintite şi insistasem pentru ca acesta să impună respectarea Legii nr.187/1999 atât în privinţa sediilor adecvate pe care Primăria Capitalei trebuia să i le pună la dispoziţie (cf. art.11) cât şi în privinţa accesului neîngrădit al Colegiului CNSAS la toate documentele aflate în gestiunea deţinătorilor Arhivei Securităţii (art.20), reproşându-i că se complace în abuz şi tăcere în loc să apeleze la mass-media şi la instanţele judecătoreşti abilitate.
De asemenea, am atras atenţia comisiei de examen [formată din Gheorghe Onişoru, preşedintele Colegiului CNSAS, Mihai Gheorghe, vicepreşedintele, Claudiu-Octavian Secaşiu, secretarul (care a părăsit sala de consiliu unde avea loc interviul-concurs la un minut sau două după ce intrasem eu în sală şi n-a mai revenit până la ieşirea mea de acolo) şi Horia-Roman Patapievici, unul dintre membri] că s-a încălcat aceeaşi Lege 187/1999, art.8, alin.8, prin angajarea în CNSAS a unor persoane care fuseseră fie agenţi sau colaboratori ai organelor de Securitate (de exemplu, colonelul Gh. Paşc şi unii dintre subordonaţii săi de la Biroul de Protecţia Informaţiei din CNSAS, precum coloneii Cristescu, Costea şi Ştefănescu), fie angajaţii unor structuri informative interne de după 1989.
Dar, mai bine să povestesc detaliile desfăşurării acestui interviu şocant. Am intrat în sala de şedinţe a Colegiului abia în jurul orei 17:00, după terminarea programului de lucru, pentru că se întrerupsese vreo 4 ore examenul pe motiv că membrii comisiei au fost chemaţi urgent la o întâlnire cu reprezentanţi ai SIE şi/sau SRI. Am profitat atunci de acest interstiţiu şi, împreună cu colegul Mircea Stănescu, am mers la sediul GDS şi am asistat la o conferinţă de presă a domnului Gabriel Andreescu despre CNSAS, legea sa şi funcţionarea sa, în cursul căreia au fost exprimate şi bănuieli mai mult sau mai puţin argumentate despre vinovăţia unora dintre membrii Colegiului în sensul colaborării cu Securitatea şi cu regimul comunist, fiind dat ca exemplu cazul domnului Andrei Pleşu; ulterior, în comisiile de disciplină în care am fost târât de Colegiu mi s-a reproşat insistent prezenţa mea la acea conferinţă de presă şi chiar am fost acuzat de participarea la un complot pus la cale de domnul G. Andreescu împotriva Colegiului şi a domnului Pleşu în special, totul fiind intenţionat înscenat de gruparea Onişoru-Gheorghe-Buchet-Csendes-Chiriţescu-Pricu pentru a mă denigra şi a obţine astfel consensul mult dorit în Colegiu. Aşa îmi explic şi virulenţa cu care m-a atacat domnul A. Pleşu în „audierea” din 1 martie 2001 (deşi nu fusese prezent la evenimentul incriminat, concursul-interviu din 22 februarie 2001) şi nu numai, întărâtat fiind împotriva mea de intrigile meşteşugit potrivite (inventate) şi înveninate ale colegilor săi de şefie din CNSAS, amici ori nu cu el.
Revin la relatarea interviului. După ce am fost invitat să iau loc, am fost întrebat la care post candidez şi apoi care este ordinea preferinţelor mele pentru că trecusem în cerere trei posturi (director Direcţia Cercetare-Arhivă, şef Serviciul Cercetare, şef Serviciu Verificări Agenţi) deoarece întrebând, fusesem anunţat că oricare candidat poate să concureze pentru mai multe posturi în cadrul aceluiaşi interviu. Am răspuns iniţial că nu am criterii prea clare din cauză că nu mi s-au comunicat personal şi nici nu au fost anunţate public atribuţiile aferente acestor posturi, apoi am cerut să fie ales un post la întâmplare sau în ordinea importanţei, eu ştiind foarte bine că nu am şanse la acest „concurs”, dar prezentându-mă pentru a obţine informaţii şi, totodată, pentru a-mi susţine din nou opiniile. Aşa s-a ajuns să fiu întrebat despre cum mă văd în postura de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă. Domnul secretar Secaşiu a părăsit din acel moment sala şi nu s-a mai întors înainte ca eu să ies. Au mai rămas ceilalţi 3 membri ai comisiei de examen: Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. Prima întrebare propriu-zisă a interviului m-a şocat, Onişoru spunându-mi practic în faţă că n-am ce căuta acolo: „Cine crezi tu că este cel mai potrivit dintre candidaţi pentru postul de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă?”. Am răspuns, după un moment de zăpăceală: „Nu pot să vă dau nume, dar ştiu cum ar trebui să fie acea persoană, ce criterii să îndeplinească: să nu fie formată profesional în anii comunismului, mai ales ai stalinismului, şi să nu fi avut legătură cu vreuna dintre instituţiile care astăzi deţin arhive ale Securităţii şi care trebuie să ni le predea nouă (CNSAS), însă, totodată, acea persoană ce va ajunge director trebuie să aibă o oarecare experienţă, nu poate să fie chiar un novice, un proaspăt absolvent de facultate de specialitate (istorie sau ştiinţe sociale) sau un începător în domeniul cercetării istorice.” Domnul Patapievici a spus: „Înţeleg unde bateţi”, iar Onişoru a reacţionat direct: „Să înţeleg că nu sunteţi de acord că doamna Dobre este cea mai potrivită dintre toţi pentru acest post!?”. Am replicat prompt: „Vreţi un răspuns sincer, nu-i aşa?”. „Da, sigur că da”, au spus, la unison, Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. „Ei, atunci aflaţi că eu nu cred deloc că doamna Dobre ar fi cea mai potrivită”, le-am răspuns cu năduf. Apoi, Patapievici m-a întrebat cum mă înţeleg cu oamenii, cu colegii şi i-am zis că relaţiile personale depind de caracterele, temperamentele şi interesele celor implicaţi, deci că ele diferă de la caz la caz, dar că, în general, mă înţeleg bine cu toţi, ca dovadă stând faptul că am avut ca şef de grupă 8 subordonaţi şi nu cred că au de ce să se plângă de mine, deşi unul, Remus Murzea, nici nu are ce căuta în CNSAS fiindcă a fost/este ofiţer SRI sau SIE. Onişoru m-a întrebat de unde ştiu acest lucru şi i-am zis că nu doar eu ştiu, ci mulţi alţi colegi şi că Remus Murzea a fost salutat în stil cazon, în public, de către mai mulţi subofiţeri SRI de la sediul din Strada Eforiei, acolo unde noi, angajaţii CNSAS care eram investigatori, am studiat timp de câteva luni (octombrie 2000-ianuarie 2001) dosare ale unor candidaţi la alegerile din 2000. Membrii comisiei s-au limitat apoi la respingerea „interpretării greşite” pe care o dădeam Legii nr.187/1999 (în speţă art.8 alin.8), iar domnii Gheorghe şi Onişoru au afirmat că foştii mei „subordonaţi”, colegi de grupă, s-au plâns de mai multe ori de mine, fără să precizeze în legătură cu ce, lăsând să se înţeleagă că sunt recalcitrant şi nu ştiu să colaborez şi să lucrez în echipă. Mai târziu, din stenogramele unor şedinţe ale Colegiului care mi-au fost dedicate, cunoscute în timpul proceselor civile pe care le-a intentat CNSAS, am găsit şi explicaţia acestor întrebări insistente şi reclamaţii ale colegilor-subordonaţi de grupă: conducerea CNSAS şi Germina Nagâţ, şefa noastră directă, enervată şi de criticile şi contestările mele în legătură cu corectitudinea concursului prin care fusese numită directoarea Direcţiei Investigaţii, apelaseră la aceşti colegi-subordonaţi ai mei pentru a aduna cât mai multe pretexte ale acţiunii lor agresive contra mea, ofiţerul Remus Murzea răzbunându-se astfel pentru că l-am deconspirat, iar doamna absolventă de Psihologie, Irina Cristina Anisescu, încurajată de Gh. Onişoru, G. Nagâţ & co., oferindu-se chiar să-mi realizeze un portret psihologic care nu era deloc măgulitor şi de invidiat, dânsa fiind de la început foarte iritată de faptul că nu fusese ea nominalizată la conducerea grupei a X-a şi manifestându-şi permanent şi făţiş această nemulţumire. Mihai Gheorghe m-a acuzat că nu cunosc bine legea CNSAS şi că nu fac diferenţa nici între „agent” şi „colaborator”. I-am replicat rapid că ştiu foarte bine legea, că „e la mintea cocoşului” că aceşti termeni nu sunt identici şi că nu se referă la aceeaşi realitate (făcând trimitere la definiţiile agentului şi colaboratorului prevăzute în art.5), dar am insistat asupra faptului că trebuie respectată legea care arată că există consecinţe similare pentru ambele categorii: deconspirarea. După aceea au (re)deschis problema lui Ristea Priboi şi cazul lui Teoctist. Atunci, Patapievici mi-a cerut părerea, după ce mi-a creionat „un caz ipotetic”: Ristea Priboi, fost ofiţer DIE, este cunoscut în unele medii că a făcut poliţie politică, dar SIE transmite Colegiului CNSAS că acesta n-a făcut poliţie politică şi că dosarul său este de siguranţă naţională. I-am răspuns foarte prompt că, în acest caz, Colegiul nu trebuie să se mulţumească cu adresele primite de la SIE sau alţi deţinători de arhive ale Securităţii, chiar dacă acele servicii secrete şi-ar asuma toată răspunderea, ci trebuie să insiste să consulte toate datele şi documentele existente în toate arhivele care au aparţinut Securităţii, conform Legii nr.187/1999, art.20, care la alin.2 precizează faptul că membrii Colegiului „au acces neîngrădit” la toate aceste documente din Arhivele Securităţii, pe care le pot studia până la preluarea lor de către CNSAS chiar la sediile deţinătorilor, aceştia din urmă fiind obligaţi sub sancţiuni administrative, civile şi penale să le asigure membrilor Colegiului toate condiţiile necesare liberului acces. Din acest moment, vicepreşedintele Gheorghe a explodat, acuzându-mă că le fac procese de intenţie şi că exagerez, că văd doar conspiraţii şi, iarăşi, că nu ştiu legea. Am replicat tăios că eu cunosc legea şi că „e la mintea cocoşului” că „agent” nu e totuna cu „colaborator”, după cum scrie şi în orice dicţionar, la care domnul Gheorghe a rămas perplex şi, urlând la mine că sunt „impertinent”, „extraordinar” şi că nu-l las să vorbească şi să-mi pună întrebări, ci îl întrerup, a declarat că renunţă să mă mai întrebe ceva, sugerând că n-are ce să mai vorbească cu mine. Menţionez faptul că Mihai Gheorghe stătea pe scaunul din capul dinspre fereastră al lungii mese de consiliu, în timp ce Gheorghe Onişoru, deşi preşedintele instituţiei, era aşezat pe un scaun aflat pe partea laterală a mesei, lângă vicepreşedinte, în stânga acestuia, iar Horia-Roman Patapievici se găsea de cealaltă parte a mesei, în stânga domnului Gheorghe, despre care ulterior am aflat că fusese desemnat ca preşedinte al comisiei de examinare. După mai multe clipe de tăcere încordată, Gh. Onişoru a aruncat cu timiditate o ironie sau o glumă cu „cocoşul galic”, dar, după numai câteva secunde, a izbucnit nervos, jignindu-mă cum că nu am educaţia minimă necesară („ai 7 ani incompleţi de acasă”), că sunt impertinent şi obraznic, că nu se poate aşa, adică să-i tot contrazic şi să-i întrerup şi că el propune să fiu descalificat din acel concurs. Şi a adăugat, scurt, o întrebare retorică către ceilalţi doi: „Sunteţi de acord?!”, la care M. Gheorghe a reacţionat prompt în mod pozitiv, iar Patapievici a tăcut mâlc şi mi se părea că are ochii bulbucaţi a mirare. Gh. Onişoru mi-a zis: „Eşti liber.” şi pentru că nu am reacţionat imediat a adăugat: „Ieşi afară! S-a terminat.”. Eu, însă, am insistat din priviri, dar şi verbal, să primesc/să aud şi din partea domnului Patapievici verdictul, dar tăcerea a rămas totală din partea sa, aşa că, dezamăgit de acest accept tacit al abuzului, de acest act plin de laşitate, din partea celui pe care-l consideram un intelectual de rasă, normal şi democrat, m-am ridicat şi am ieşit, salutând şi adăugând la final: „Vă urez succes în ceea ce întreprindeţi aici, deşi nu cred că astfel veţi avea vreunul.”. În urma mea, în timp ce trăgeam de clanţa uşii pentru a o închide, vocea gravă şi revoltată a lui Gh. Onişoru a mai tunat o dată: „Dacă nu-ţi convine, dă-ţi demisia!” şi instantaneu mi-a răsunat în minte ameninţarea sa dinainte de a mă da afară din sala de examen: „Ai grijă ce spui că poţi să fii sancţionat pentru indisciplină dacă mai continui aşa!” la care eu răspunsesem: „Accept să mă sancţionaţi, dar numai dacă am încălcat vreo lege sau regulamentul CNSAS, ceea ce eu nu cred, ci, dimpotrivă, vă spun că dumneavoastră le încălcaţi.”, replica mea stârnind furia celor doi interlocutori cu funcţii de conducere în Colegiul CNSAS, mai cu seamă a lui Onişoru, care la cererea mea sinceră de a-mi indica în concret prin ce gesturi, cuvinte sau fapte am fost impertinent, aşa cum susţinea, îmi turuia, surescitat: „prin tot ce ai zis, prin toată prezentarea ta la acest concurs, prin întreaga ta atitudine”.
Reacţia Colegiului a fost relativ promptă: la 1 martie 2001 s-a constituit în comisie de disciplină şi, după o „audiere”, care nu mi-a fost anunţată ca atare şi care semăna mai mult cu o anchetă la Securitate, am fost sancţionat cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, fără ca să primesc motivaţii şi referiri la fapte concrete, prin ordinul de sancţionare nr.126/5 martie 2001.
În timpul aşa-zisei audieri s-a ţipat la mine, am fost în mod direct ameninţat cu sancţionarea şi în mod voalat şi cu alte consecinţe negative, am fost umilit şi jignit de mai multe ori în demnitatea mea umană şi mi s-au contestat competenţele profesionale, dar şi deplinătatea facultăţilor mintale, Ladislau-Antoniu Csendes ridicându-se de pe scaun vociferând, cerând insistent expertize psihiatrice în privinţa mea şi apelându-mă cu calificativul „nebun”, fiind cu greu calmat şi oprit să nu mă şi lovească, probabil, de Horia-Roman Patapievici, care-i stătea alături la masă; o posibilă explicaţie a limbajului şi gesturilor extrem de violente ale trimisului UDMR în CNSAS este, în opinia mea, dorinţa sa, premeditată şi perfect pusă de acord cu preşedintele şi vicepreşedintele Colegiului cel puţin, dacă nu chiar cu toţi membrii acestuia, de a face uitată vinovăţia sa în cazul Rakoczy şi „a-şi spăla” astfel greşeala făcută prin care s-a compromis şi l-a compromis şi pe amicul său, Gheorghe Onişoru, căruia îi era acum dator.
Totodată, contestaţia mea personală, ca şi cea colectivă înaintată de mine împreună cu trei colegi (Cornelia Porumboiu, Mircea Stănescu şi Liviu Ţăranu), referitoare la modul de organizare şi desfăşurare a concursului, a fost respinsă fără nici un fel de argumentaţie, ci doar „pe motiv că aceasta este nefondată” la 22 februarie, respectiv 1 martie 2001.
Imediat după ce depusesem contestaţia în nume personal (21 februarie 2001), a doua zi, pe 22 februarie 2001, proaspăta directoare a Direcţiei Investigaţii din CNSAS (proclamată şefă de vreo două săptămâni, în urma unui examen lipsit de orice urmă de transparenţă), Germina Nagâţ, a început să mă hărţuiască, acuzându-mă verbal de obrăznicie faţă de domnii Gh. Onişoru şi C.O. Secaşiu. În aceeaşi zi doamna G. Nagâţ mi-a transmis verbal: <>, iar eu am întrebat-o în legătură cu ce problemă şi la ce oră, dar dumneaei nu mi-a răspuns decât că nu ştie mai mult de atât. Am aşteptat aproximativ două ore şi jumătate degeaba, apoi, conform înţelegerii cu conducerea CNSAS şi unei dispoziţii verbale date de domnul secretar C.O. Secaşiu în privinţa angajaţilor care făceau parte din colectivele care studiau prin biblioteci, arhive sau chiar acasă pentru a redacta o broşură despre Securitate şi CNSAS, după care noi, cercetătorii, nu aveam program fix deoarece nu aveam ce lucra la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele nr.2-4 (clădire destul de improprie pentru activitatea CNSAS, închiriată de la un afacerist de origine evreiască pe o sumă foarte mare de dolari, prin intermediul lui Mircea Dinescu), în lipsa totală a oricăror surse de informaţii necesare în vederea redactării broşurii amintite, am plecat din sediu în jurul orei 11:15, mergând în Arhiva Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România şi în sala de cataloage a Bibliotecii Naţionale, apoi la Arhivele Naţionale.
A doua zi, 23 februarie 2001, doamna G. Nagâţ mi-a cerut, mai întâi verbal, pe un ton inchizitorial, explicaţii privind „absenţa nemotivată de ieri”. Am răspuns cu calm, arătând că nici unul dintre funcţionarii publici ai CNSAS care lucrau la broşura preconizată nu avea orar fix, după cum prea bine ştia chiar dânsa de la înşişi preşedintele şi secretarul Colegiului şi că ea însăşi recunoscuse acest lucru în ziua anterioară chiar înainte de a pleca eu din sediul CNSAS, atunci când am anunţat-o direct de intenţia mea între orele 11:10 şi 11:20.
Enervată la culme de acest răspuns mi-a cerut să-l dau în scris, însă eu am insistat să-mi ceară aceasta tot în scris. Ca urmare, am primit adresa într-un târziu numerotată cu nr.1/2001 a Direcţiei Investigaţii (Direcţia Cercetare era preconizată să apară în câteva zile), abia semnată de doamna G. Nagâţ, dar neştampilată. La insistenţele mele de respectare a formalităţilor de înregistrare, semnare şi ştampilare s-a reacţionat cu duritate şi cu presiuni crescânde şi ameninţări voalate, fără a fi respectate pe deplin uzanţele revendicate de mine.
Am răspuns chiar în aceeaşi zi de 23 februarie 2001, deşi nu eram obligat legal să o fac atunci, aducând în apărarea mea aceleaşi argumente prezentate mai sus. Am preferat, totuşi, să nu scriu exact unde am fost deoarece voiam să păstrez oarece secrete privind sursele mele de informaţie şi subiectele de interes cercetate de mine, mai ales că ştiam de colegul Mircea Stănescu şi din mărturisirile altor colegi că serviciile secrete acţionau permanent, urmărindu-i, supraveghindu-i şi verificându-i pe toţi angajaţii CNSAS. În plus, din pricina grabei şi a presiunii psihice exercitate asupra mea, pur şi simplu, au fost momente în care atunci nu puteam să-mi amintesc cu claritate şi exactitate unde fusesem pe 22 februarie, mai ales că eu mergeam în acea perioadă zilnic în cel puţin 2-3 biblioteci şi/sau arhive fără să-mi notez unde, când şi cât timp le-am vizitat. Astfel, am scris abia în finalul „notei explicative” că am fost la Biblioteca Naţională şi la Arhivele Naţionale până pe la ora 17:00, când ştiam că ajunsesem acasă.
La sesizarea doamnei G. Nagâţ ori poate chiar la auto-sesizarea domnului Gh. Onişoru, nemulţumit de faptul că rezistam presiunilor sale, Colegiul CNSAS s-a constituit într-o „comisie de disciplină”, care pe baza „anchetei preliminare” făcute de şefa Direcţiei Investigaţii, inclusiv prin verificări de condici, se pare, la Biblioteca Naţională şi Arhivele Naţionale, a decis că am minţit şi că am fost absent nemotivat (deşi eu fusesem prezent în ziua respectivă la sediul CNSAS până pe la ora 11:20 şi semnasem condica, existând şi martori în această privinţă, iar ulterior nu făcusem decât să ascult de indicaţiile conducerii în chestiunea modului de lucru la plănuita broşură despre Securitate şi CNSAS).
Prin urmare, în ziua de 1 martie 2001 am fost chemat de Meda Gavriluţ, directoare Direcţiei Resurse Umane, în sala de şedinţe a Colegiului CNSAS de la etajul 1 fără ca să mi se comunice scopul şi motivele reale ale chemării mele, ba chiar lăsându-mă să cred chiar şi o bună parte din timpul petrecut în acea zi în acea sală (în total două ore) că se discuta contestaţia mea la descalificarea din timpul concursului din 20 februarie 2001, abia spre final aflând că am fost la o audiere organizată de către Colegiul CNSAS întrunit în Comisie de disciplină.
Cu acea ocazie au fost reluate acuzele de obrăznicie, impertinenţă şi chiar incompetenţă, s-au făcut presiuni psihice şi verbale asupra mea, am fost ameninţat direct şi voalat în mai multe privinţe, am fost jignit grav, fiind din nou numit „inconştient” (Onişoru), mitocan (Pleşu), nesimţit şi fără educaţie (Onişoru, Nicolescu, Chiriţescu, Pricu), ba chiar „nebun” (Csendes a reiterat că va cere expertiză psihiatrică pentru mine). Constantin Buchet a tăcut, dar confirma tacit, dând afirmativ din cap, mai toate acuzele. Domnul Patapievici, domnul Pleşu şi doamna Nagâţ (omul lor de încredere, pe care l-au susţinut din răsputeri să ocupe funcţia de director al Direcţiei de Investigaţii) m-au acuzat că am fost nepoliticos şi am avut o atitudine impertinentă şi de insubordonare atât faţă de domnii Onişoru, Gheorghe şi Secaşiu (despre care spusesem, într-o discuţie a colectivului redacţional al broşurii, doar adevărul şi anume că nu avea încă studii superioare complete căci nu terminase pe atunci Facultatea de Istorie a Universităţii „Lucian Blaga” din Alba Iulia şi că nu poate fi luat ca referinţă infailibilă) cât şi faţă de doamna Nagâţ. Domnişoara Mihaela Aniţă, „pila” lui Gh. Onişoru, căruia îi fusese studentă cu puţin timp înainte la Facultatea de Istorie a Universităţii din Galaţi, de curând numită (parcă în compensaţie cu numirea G. Nagâţ, „pila” lui H.R. Patapievici, ca directoare) directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii în urma concursului din 20 februarie 2001 la care eu fusesem descalificat, m-a atacat şi ea, spunându-mi că sunt nerespectuos faţă de domnul Gh. Onişoru (tinerica, despre care umbla şi zvonul că este fina preşedintelui Colegiului CNSAS, deci un fel de rudă prin alianţă, îşi manifesta astfel profunda stimă şi recunoştinţă, în timp ce G. Nagâţ şi protectorii ei, domnii Patapievici şi Pleşu, îşi plăteau doar datoriile faţă de acelaşi personaj şi gruparea de interese rivală din Colegiu, cu care se aflau într-un fel de negocieri). Ulterior, la 2-3 zile după audierea mea din 1 martie 2001, domnul Patapievici, trecând pe lângă mine pe îngusta scară interioară a sediului CNSAS, ultimul dintr-un şir format din mai mulţi colegi ai săi din conducerea instituţiei, mi-a zâmbit discret şi mi-a strâns uşor braţul, într-un gest care se vroia de încurajare, dar pe care l-am perceput şi ca pe un fel de cerere de scuze.
Pe data de 2 martie 2001 mi s-au înmânat adresele nr.1311 şi 1313 prin care erau respinse cele două contestaţii cu privire la modul de organizare şi desfăşurare şi la rezultatele concursului din 20 februarie 2001, despre care am amintit mai sus.
Aceste rezultate mie îmi par şi acum dinainte stabilite: doamna Floarea Dobre devenea directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, domnul Silviu Moldovan – şeful Serviciului Cercetare, domnul Ionel Ivaşcu – şeful Serviciului Arhivă, domnişoara Mihaela Aniţă – directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii, doamna Almira Ţentea – şefa Serviciului Verificări la cerere, domnul Florin Maghiar – şeful Serviciului Verificări din oficiu, şi domnul Remus Murzea – şeful Serviciului Verificări ofiţeri şi subofiţeri. Pe lângă relaţiile personale ale celor mai mulţi dintre aceştia cu membrii Colegiului CNSAS, mai ales cu preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul Colegiului, dar şi cu unii membri, îndeosebi cu „cei mai prestigioşi” (A. Pleşu şi H.R. Patapievici), am observat existenţa unei înţelegeri negociate între „grupul Onişoru-Gheorghe” şi „grupul Patapievici-Pleşu”, prin care se împăcau cele două tabere aflate în confruntare de interese (deci pentru diverse avantaje) încă de la primul concurs, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, câştigat de G. Nagâţ. La acel concurs (la care am candidat şi eu) comisia de examen a fost compusă din toţi membrii Colegiului, deci cei 11 au votat cu toţii. La concursul din 20 februarie 2001 comisia era formată doar din 4 membri (domnii Onişoru, Gheorghe, Secaşiu şi Patapievici), nu a mai existat probă scrisă şi nici proiect scris de organizare a compartimentului vizat de candidat, ci doar un simplu interviu, organigrama şi atribuţiile aferente respectivelor posturi scoase la concurs n-au fost comunicate public tuturor celor interesaţi, ba chiar organigrama CNSAS a fost modificată după primul concurs câştigat de doamna Nagâţ astfel încât să mulţumească şi „grupul Onişoru-Gheorghe” care dorea să le impună pe doamna Dobre şi pe domnişoara Aniţă. De aceea, Direcţia Generală de Analiză-Sinteză a fost desfiinţată şi înlocuită cu două direcţii autonome şi separate: Direcţia Investigaţii (directoare G. Nagâţ) şi Direcţia Cercetare-Arhivă (directoare F. Dobre). Astfel, erau mulţumite în mare măsură toate taberele de interese.
Însuşi preşedintele Onişoru îmi mărturisise, într-o discuţie pe care i-am solicitat-o personal şi pe care am purtat-o între patru ochi în biroul său din sediul CNSAS, că nu o dorise pe doamna Nagâţ directoare la Investigaţii, dar „aşa a ieşit la vot” şi că „a fost lucrat de alţii în cazul Rakoczy”. Discuţia a avut loc cu doar 2-3 zile înaintea interviului (oficial denumit concurs) din 20 februarie 2001, iar la întrebările mele privind rezolvarea chestiunilor pe care le ridicasem la interviul anterior, a doua probă din cadrul concursului pentru ocuparea funcţiei de director al Direcţiei Investigaţii desfăşurat la finele lunii ianuarie 2001 (cazurile Priboi, Teoctist, Rakoczy, ale colegilor angajaţi la CNSAS cu încălcarea art.8 alin.8 al Legii nr.187/1999, ei fiind foşti colaboratori sau agenţi ai Securităţii şi/ori ai altor structuri informative interne de după 1989) mi-a replicat pe un ton vădit dispreţuitor şi ironic: „pune totul pe hârtie şi adu-mi apoi”, sperând probabil fie să renunţ, fie să mă folosească în conflictele sale personale din interiorul sau din afara CNSAS, fără ca să se implice direct, aşa cum îi cerea legea, la respectarea căreia trebuia să vegheze constant. L-am întrebat direct şi dacă mai are rost să-mi depun candidatura la vreun post de conducere, având în vedere persecutarea mea şi aranjamentele aproape străvezii dintre grupurile rivale ale Colegiului. Onişoru mi-a răspuns pe un ton sec, fals neutru: „E dreptul tău să candidezi, dar sunt foarte mulţi candidaţi bine pregătiţi, competenţi … [etc.] Eu cred că ar fi mai bine pentru tine şi pentru toţi să rămâi, fără să ai neapărat vreo funcţie, la Departamentul Cercetare.”
Eu am amânat redactarea unui memoriu pentru ca să nu fie utilizat /manipulat în interese personale de vreunul din membrii Colegiului sau de unul sau altul din grupurile lor de interese. Totodată, am candidat la concursul din 20 februarie 2001 şi în timpul interviului am ridicat din nou problemele de mai sus, mai ales încălcările Legii nr.187/1999: 1). în cazul declaraţiilor publice şi a comunicatelor oficiale ale Colegiului şi ale preşedintelui său în privinţa candidaţilor la preşedinţie, a lui Ristea Priboi, a lui Laszlo Rakoczi; 2). în cazul tergiversărilor verificării membrilor Sfântului Sinod, a patriarhului Teoctist Arăpaşu, în special; 3). În cazul colegilor din CNSAS care lucraseră şi poate că mai lucrau (lucrează) încă în Securitate şi în diferite servicii secrete interne postdecembriste. Rezultatul: am fost descalificat din concurs, iar la contestaţia mea personală din 21 februarie 2001, ca şi la cea colectivă din 23 februarie 2001, am primit acelaşi răspuns în scris: „nemotivată”, fără argumente şi abia pe data de 2 martie 2001.
În acelaşi timp am început să fiu persecutat fără menajamente, lucru de notorietate pentru toţi colegii mei din CNSAS, după cum am arătat în paginile anterioare. La data de 6 martie 2001 am primit ordinul nr.126/5 martie 2001 de sancţionare cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu” fără nici o altă precizare cronologică sau vreo detaliere concretă (exemplificare).
Înainte de aceasta, în aceeaşi zi, doamna Floarea Dobre, directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, înfiinţată oficial la 1 martie 2001, direcţie din care şi eu făceam parte, mi-a solicitat prin adresa nr.1/6 martie 2001, semnată, dar conform tradiţiei neştampilată, să precizez în scris activitatea pe care am avut-o în zilele de 1, 2 şi 5 martie 2001, menţionând că, la rândul său, a fost solicitată în acest sens de Colegiul CNSAS, deci ea nu se (auto)sesizase. Mai mult, F. Dobre, ca şi G. Nagâţ, cu câteva zile înainte, mi-a solicitat iniţial verbal explicaţiile, spunându-mi că fusese sunată acasă cu o zi înainte, în seara zilei de 5 martie 2001, de secretarul Colegiului, Claudiu Secaşiu, care îi ceruse acest lucru în mod imperativ. De altfel, în acea seară de 5 martie 2001, doamna Dobre mă sunase acasă, pare-se imediat după ce fusese căutată telefonic de domnul Secaşiu, cerându-mi să-i spun instantaneu, prin telefon, aceste lucruri şi apoi, a doua zi, când urma să vin la serviciu, să-i dau şi alte lămuriri, fără să-mi precizeze atunci cine îi ceruse aceste intervenţii şi presiuni asupra mea.
Datorită marilor presiuni la care eram supus am răspuns solicitării scrise a directoarei F. Dobre chiar în ziua de 6 martie 2001, atunci când aceasta mi-a fost adresată, aproape pe loc, protestând verbal, totuşi, faţă de ceea ce eu consideram şi consider încă, a fi fost o manieră clară de presiune şi persecuţie împotriva mea. La această „notă explicativă” pe care am dat-o nu s-a mai făcut apoi referire de către cei care mi-au cerut-o, dovadă că nu au reuşit să-i găsească nici o hibă. Cred că nu este lipsit de interes acest fapt, deoarece demonstrează că cei care mă sancţionaseră cu „avertisment” mă vânau pentru a se prevala de orice „greşeală” pe care mi-ar fi putut-o imputa.
Astfel, a doua sancţiune a fost decisă de Colegiul CNSAS în şedinţa sa din 6 martie 2001 când iarăşi am fost audiat (tot neavizat) de acest organism constituit în comisie disciplinară, fiind reluate toate vechile acuzaţii, presiuni, ameninţări, jigniri, de mai multe ori cerându-mi-se să mă potolesc pentru că altfel voi avea „necazuri”, fiind, de asemenea, acuzat că am minţit şi că am dat declaraţii false, fără să se ţină cont de toate părerile mele şi de faptul că nu mi se comunicase niciodată clar, de la început, cine îmi solicita notele explicative, de ce şi conform căror prevederi legale.
Mai mult, nu mi s-a dat ocazia să mă apăr cu adevărat, fiind bruscat verbal, ba chiar m-am aflat la un pas de a suferi o agresiune fizică (Onişoru şi Csendes au venit până la 20 de centimetri de mine, m-au ameninţat şi au zbierat la mine, spumegând de furie). Am fost împiedicat să mă apăr şi prin întreruperi foarte dese şi bruşte (Csendes, Gheorghe, Pleşu, Pricu, Chiriţescu, Nicolescu) şi, în cele din urmă, chiar am fost dat afară din sală sub pretextul că ei nu au timp de pierdut cu asemenea „prostii”, că au lucruri mult mai importante şi mai presante de rezolvat şi că ar fi cazul să ajung singur la concluzia că trebuie să mă resemnez şi că „în acest fel, colaborarea [mea] cu CNSAS nu mai poate continua”.
În timpul „audierii” domnul Pleşu m-a atacat verbal în mod violent, spunându-mi că mă erijez în victimă şi mă supraapreciez, considerându-mă „cel mai competent şi cel mai cinstit angajat al CNSAS, ba poate chiar singurul”, deşi, în realitate, sunt un micinos şi unul care doreşte să iasă neapărat în evidenţă, să iasă din anonimat (aceeaşi poziţie a avut-o şi doamna G. Nagâţ). Vicepreşedintele Gheorghe mi-a spus că nu înţelege ce caut eu în CNSAS şi că e consternat de modul meu de a discuta cu ei, precum şi de tupeul pe care-l am eu, „angajatul lor” (adică nu al instituţiei numită CNSAS, ci chiar al lor personal), să-i critic şi să le atrag atenţia că încalcă legea sau că nu se luptă pentru respectarea ei. Domnul Csendes m-a chestionat într-un mod brutal şi insinuant: „Ce serviciu secret te manipulează?”. Domnii Nicolescu, Chiriţescu, Pricu, Buchet şi uneori şi ceilalţi care mai erau prezenţi „se limitau” la aţâţarea preşedintelui Onişoru şi a vicepreşedintelui Gheorghe, spunându-le că au fost prea îngăduitori şi blânzi cu mine. Domnul secretar Secaşiu a preferat să părăsească sala şi să-i lase pe ceilalţi să mă atace, însă el, în calitate de secretar era responsabil de organizarea şedinţelor Colegiului şi de telefonul dat doamnei Dobre cu toate presiunile şi consecinţele ce i-au urmat. Domnii Buchet şi Patapievici aproape că n-au spus nimic, iar domnul Dinescu a fost absent, ca de obicei în acea perioadă.
În urma acestei adevărate demascări am primit o nouă sancţiune disciplinară: diminuarea drepturilor salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni, prin ordinul de sancţionare nr.136/9 martie 2001. Motivul invocat pentru această a doua sancţiune disciplinară a fost „absenţe nemotivate de la serviciu”, dar tot fără a se preciza exact câte, când etc. Prin acest ordin de sancţionare, începând cu 15 martie 2001 mi se reduceau drepturile salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni. Domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, care a fost prezentă la toate şedinţele Colegiului în care s-a dezbătut cazul meu şi care a semnat şi/sau a îndeplinit deciziile luate în privinţa mea, „mi-a mărturisit” ulterior, în biroul său de la ultimul etaj al clădirii din strada Dragoslavele nr.2-4, care era sediul central al CNSAS, că unii membrii ai Colegiului sau chiar aproape toţi voiau să-mi aplice sancţiunea pe o durată mai lungă sau chiar să-mi dea una mai aspră, însă ea le-a atras atenţia că trebuie să ţină seamă şi de prevederile Legii nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Nu mai ţin foarte bine minte dacă acest ordin nr.136/9 martie 2001 mi s-a înmânat în ziua de 9 martie 2001 sau pe 12 martie 2001, însă tind să cred că în această din urmă dată.
Cert este că un rol important în luarea acestei decizii contra mea a fost atribuit, probabil, criticilor şi observaţiilor mele în legătură cu ilegalităţile comise de Colegiu în interiorul CNSAS, în special prin angajarea unor persoane care fuseseră agenţi sau colaboratori ai Securităţii şi/sau ai altor servicii secrete româneşti de după 1989 în dispreţul art.8 alin.8 din Legea nr.187/1999 şi cu încălcările grave ale Legii nr.187/1999 de către acelaşi Colegiu (şi mai ales de preşedintele său) prin luările publice de poziţie pe care le-a avut în perioada 1 septembrie 2000-8 martie 2001, îndeosebi faţă de cazurile Ristea Priboi şi Teoctist Arăpaşu – Sfântul Sinod al BOR.
Iată câteva exemple de funcţionari publici ai CNSAS care în mod normal, din punct de vedere moral şi legal nu ar fi trebuit să fie angajaţi din cauza vechilor lor locuri de muncă: Remus Murzea, fost angajat al SIE (sau SRI), care o vreme (noiembrie 2000-ianuarie 2001) mi-a fost subordonat în cadrul grupei a X-a de investigatori, pe care fusesem desemnat să o coordonez, apoi a ajuns prin „concursul” din 20 februarie 2001 şeful Serviciului Verificări Agenţi din Direcţia Investigaţii; Ionel Ivaşcu, absolvent al Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza” (sau chiar a fostei şcoli de securitate din Băneasa, redenumită pompos Academia Naţională de Informaţii, azi sub egida SRI), ajuns, în condiţii similare cu R. Murzea, şeful Serviciului Arhivă din Direcţia Cercetare-Arhivă; Fabian Loţi, care a fost subofiţer (miliţian sau securist) la Băneasa; Răzvan Popa, care a lucrat anterior în SRI; Florica Cojocaru, despre care se zvonea că provine şi ea din structuri militarizate; şi chiar Floarea Dobre, care a fost angajată a MApN, lucrând şi la Arhivele Militare, şi a ajuns după acelaşi interviu din 20 februarie 2001 şefa Direcţiei Cercetare-Arhivă.
Desigur, este foarte posibil ca şi alţi angajaţi ai CNSAS să fi fost agenţi ori colaboratori ai Securităţii sau ai serviciilor secrete succesoare ale acesteia după 1989 şi chiar să fie agenţi (ofiţeri şi subofiţeri) sub acoperire încă, aşa după cum sunt încredinţat că este cazul celor care au format nucleul Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS: „foştii” ofiţeri (colonei) de Securitate, Miliţie şi/sau Armată Gh. Paşc, Costea, Cristescu şi Ştefănescu.
Colegul meu, Mircea Stănescu, făcuse un memoriu în care arătase unele aspecte generale chiar şi în acest sens, încă din 8 ianuarie 2001, arătând şi faptul că există foarte multe cazuri de colegi din CNSAS care au fost urmăriţi, supravegheaţi, fotografiaţi pe stradă (a fost şi cazul meu, în preajma domiciliului soţiei, pe Strada Dristor), verificaţi la domiciliile lor sau la cele ale părinţilor, prin întrebări puse prietenilor, vecinilor şi cunoscuţilor de către angajaţi ai MAI şi SRI, ceea ce era, fără îndoială, suspect şi total ilegal. Aceste verificări le dublau pe cele făcute de Colegiul CNSAS, foste colege de la Liceul Bilingv „Miguel de Cervantes Saavedra” povestindu-mi ulterior că au fost vizitate la serviciu şi chestionate în legătură cu mine, printre alţii, de însuşi secretarul C. Secaşiu.
Domnul Mircea Stănescu a fost imediat „pus la zid” şi tratat în mod brutal de Colegiul CNSAS în urma acestui memoriu, fiind invitat pe 23 ianuarie 2001 la „o discuţie” ce a fost, de fapt, o demascare şi o intimidare făţişă a sa de către membrii Colegiului (domnii Buchet, Pleşu şi Dinescu, cred că au lipsit atunci, la acea întâlnire), iar răspunsul în scris primit de el a fost total irelevant, încheindu-se cu o frază de genul „considerăm că problemele ridicate de dumneavoastră au fost lămurite”.
Bănuiesc că şi respingerea cererii noastre întemeiate (şi care respecta toate cerinţele legii), a unui grup de vreo 10-12 funcţionari publici ai CNSAS (dintre care probabil că unii „au sifonat”), de a înfiinţa un sindicat în CNSAS, de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, are legătură directă cu obtuzitatea Colegiului şi intervenţiile sale abuzive pe lângă justiţie ca şi pe lângă sau în colaborare cu MAI, MApN, SRI, SIE şi celelalte servicii secrete pentru „controlarea” şi „verificarea” noastră, a tuturor angajaţilor CNSAS. Printre colegii care erau implicaţi şi informaţi despre această iniţiativă sindicală îi amintesc pe Mircea Stănescu, Raluca Vasilescu, Delia Moisil, Liviu Ţăranu, Cornelia Porumboiu, Liviu Pleşa, Elis Neagoe, Dan Salaga, Iuliu Crăcană.
La 19 martie 2001, în conformitate cu art.71 al.2 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, am depus contestaţie faţă de decizia din 5 martie 2001 – „avertismentul” primit pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, arătând că n-am avut gesturi, cuvinte şi fapte de acest fel şi nici nu mi s-au dat exemple concrete de astfel de atitudini care mi se atribuiau, dar n-am primit nici un răspuns oficial în termenul prevăzut de lege aşa cum era normal (de fapt, niciodată), deci nu s-a emis o decizie definitivă, ceea ce transforma ordinul de sancţionare cu „avertisment” într-un act lipsit de valoare juridică, absolut nul, fapt ignorat însă chiar şi de instanţele judecătoreşti interne.
Mai adaug şi faptul că în ziua de 8 martie 2001 am fost primit, după 3-4 zile de la cererea mea, într-un fel de audienţă de către preşedintele Onişoru, căruia i-am cerut explicaţii în legătură cu prima sancţiune, „avertismentul”, care mi se comunicase abia pe 9 martie, referitor la celelalte persecuţii îndreptate împotriva mea, precum şi în privinţa situaţiei acelor persoane care, în opinia mea, nu puteau fi legal angajate la CNSAS. Mi-a spus, în timp ce, tolănit în fotoliul biroului său elegant şi masiv, răsfoia ostentativ o broşură pe coperta căreia se putea citi „SRI – Buletin de informaţii speciale – Strict Secret”, doar că n-are timp prea mult de discuţii cu mine, că n-am decât să fac contestaţie, dar nu crede că voi rezolva ceva pentru că marea majoritate a Colegiului, dacă nu chiar tot, este pornit împotriva mea şi are deja o părere foarte proastă despre mine şi că altădată, în particular, „poate la o bere”, o să-mi zică şi altele, o să-mi explice „mai multe”, bla…bla…bla…
A doua zi, 9 martie 2001, mi s-a înmânat oficial hârtia prin care eram înştiinţat că am primit o a doua sancţiune, în opinia mea, tot abuzivă: „reducerea drepturilor salariale cu 10% pe timp de 3 luni” pentru „absenţe nemotivate”. Practic, cele două sancţiuni au fost nu doar consecutive, ci aproape simultane.
De la 1 martie 2001, fiind transferat prin reorganizarea internă a CNSAS la Direcţia Cercetare-Arhivă (oficial mi s-a adus la cunoştinţă acest lucru în scris abia pe 9 martie 2001), am lucrat la definitivarea capitolului despre istoria Securităţii din preconizata broşură despre Securitate şi CNSAS, venind în fiecare zi la sediul CNSAS şi stând chiar peste cele 8 ore universal acceptate ca program zilnic de muncă (în 2-3 rânduri m-a prins şi întunericul la muncă), doar cu scopul de a realiza ceva viabil măcar în scrierea istoriei Securităţii, în condiţiile în care practic n-aveam acces la documente primare importante, nu eram specializaţi deja în istoria Securităţii şi mai eram şi criticaţi de toţi şefii şi şefele că noi, „colectivul aşa-zişilor istorici” n-am făcut nimic. Deoarece nu se reuşea stabilirea unei concepţii şi a unei structuri omogene a proiectului de broşură, am lucrat (uneori până la orele 20:00-21:00) împreună cu doar doi dintre colegii mei: Delia Moisil (responsabilă mai ales de partea de tehnoredactare editorială, compoziţie, stil, corectură, dactilografiere computerizată, aspecte bibliografice etc.) şi Mircea Stănescu şi am terminat până la urmă primii, depunând textul capitolului privind istoricul Securităţii din proiectata broşură în numele întregului „colectiv” într-o formă ştiinţifică nu doar acceptabilă, ci chiar foarte bună, observaţiile pe care le-am primit apoi de la domnul secretar al Colegiului, Claudiu Secaşiu, care era însărcinat cu „coordonarea” acestei munci intelectuale, fiind cu totul minore.(…)
Text preluat de pe http://www.asymetria.org

Politician turnător la Securitate

http://realitatea.net/playlive2.php?file=/media/video/video_001_00078661_1185685831_00.flv

Securitatea criminala

HotNews.ro a prezentat un asa numit „plan de masuri” al Securitatii adoptat pe 18 august 1980 impotriva angajatilor de la Europa Libera si desecretizat de SIE. Documentele demonstreaza negru pe alb un fapt notoriu, dar negat de fosii ofiteri: Securitatea organiza si coordona asasinate.Serviciul de Informatii Externe a pastrat la secret aceste documente pana acum doua luni, cand au fost declasificate. Ele fac parte din dosarul de urmarire al fostului director al Europei Libere, Noel Bernard, mort in conditii suspecte in februarie 1981, dosar completat abia acum cu inca 80 de pagini scoase de la secret.

Comandantul jucător

Pe vremea cand era sef pe vapor, Traian Basescu a fost suspectat ca ar fi vinovat de incendierea mai multor nave in portul Rouen de pe Sena. In iarna 1981/1982, in marele port Rouen de pe Sena maritima a avut loc un dezastru: incendierea mai multor nave, sinistrul soldandu-se cu imense pagube materiale. Autoritatile portuare au suspectat o nava romaneasca, „Arges”, aflata sub operatiuni de descarcare a unui produs deosebit de primejdios, foarte inflamabil, denumit „nafta”. Comandantul vasului romanesc era o persoana care va face o cariera meteorica pe cerul politicii postdecembriste romanesti, Traian Basescu.
Actualul presedinte suspendat al Romaniei era la primul sau voiaj in calitate de comandant de nava. Istet si pe „faza”, prima sa grija a fost sa impiedice accesul autoritatilor franceze la bord exact atata timp cat sa se modifice „ceva” la instalatii, astfel incat oficialii sa nu poata dovedi vinovatia vaporului romanesc. A ramas, insa, in Justitie, un litigiu de 12 milioane de dolari. Pe vremea aceea nu exista presa libera si nici ziaristi gaozari care sa-si bage nasul unde nu le fierbe oala. Episodul ar fi ramas pe vecie necunoscut marelui public daca insusi protagonistul sau principal nu l-ar fi evocat la emisiunea „Starea de veghe – in spatele usilor inchise” a postului Prima TV (23/24 iunie 1998, incepand cu ora 23,30). Subiectul: relatiile cu Securitatea. Reproducem pasajele esentiale de pe banda pe care a fost inregistrata emisiunea.

Vina nedemonstrata

„…Noi eram sub controlul organelor de Securitate toti, de la ospatar pana la comandant, prin aceea ca anual primeam un aviz de navigatie … Spre exemplu, sunt cateva episoade foarte interesante, as spune … care au facut obiectul de interes al organelor de Securitate din Romania in mod cert. Spre exemplu, cand eram comandant pe „Arges”, la 3 luni de cand imi obtinusem brevetul de comandant. Am luat foc in portul Rouen, nu numai eu, 38 de nave au fost in incendiul din Rouen in Franta. Nava suspectata ca a generat poluarea, care a facut ca tot bazinul portului Rouen si Sena sa fie tot o flacara pe o intindere de trei km, a fost nava mea, pentru ca era nava cea mai mare din zona si descarcam nafta in dana rafinariei „Sholfrancaise”. (n.r. – aici este posibil ca in textul tiparit sa se fi strecurat o eroare de transcriere a benzii, iar numele corect al rafinariei sa fi fost „Shellfrancaise”, ceea ce, in fond, nu schimba esential datele problemei). Am stat acolo 28 de zile in ancheta. Legislatia franceza functiona corect. Adica nu trebuia sa dovedesc eu ca nu s-a produs poluarea de la mine, ci autoritatile franceze trebuiau sa dovedeasca ca s-a produs poluarea de la mine. In cele 28 de zile m-am prezentat si la tribunal, am fost si in ancheta organelor de Justitie franceze si, dupa 28 de zile, instanta s-a pronuntat ca nu poate fi probata vina navei „Arges”. Am plecat, dar au ramas un litigiu, o acuzatie la adresa navei de circa 12 milioane de dolari, o cerere de daune … A fost un litigiu, am explicat organelor de Securitate ce s-a intamplat cu noi acolo si acum pot sa o spun public, nu mai e nici un secret, am schimbat ceva in instalatie inainte sa permitem accesul autoritatilor franceze la bord, ceea ce a facut imposibila demonstratia, demonstrarea vinei noastre … Acasa nu puteam sa nu-i spun care a fost realitatea macar armatorului, armatorul nu puteam sa mi-l mint, iar in echipaj erau destui care stiu ce s-a intamplat”, a relatat ex-comandantul Basescu.

Presedintele joaca tot la cacealma

Episodul de pe Sena maritima mi-a revenit in memorie cand am vazut ca fostul comandant-jucator, ajuns dupa un sfert de secol, presedinte-jucator, joaca tot la cacealma. Ma refer desigur la circul numit „Demisia in 5 minute”. Nu ma intereseaza onoarea personajului, se pare ca nici pe el nu-l intereseaza. Esential pentru mine, in calitate de cetatean roman, este sa fiu condus de un presedinte serios, echilibrat, corect, caruia nici macar sa nu-i treaca prin cap obstructionarea justitiei, indiferent ca e romana sau franceza, sau de oriunde ar fi, nici sa nu-i treaca prin cap. Personal nu am nevoie nici de presedinte care sa-si dea ouale la numarat, nici de presedinte jucator. Doar de PRESEDINTE ADEVARAT! (Alexandru MIHALCEA)

Ce se fac a nu pricepe smecherii de Dambovita

Debutul lui Traian Basescu in functia de comandant s-a facut sub „botezul focului”. Intrucat era teritoriu romanesc, incendiul de la bordul navei si consecintele acestuia cadeau si sub incidenta legii romane, in care sens liderul unei federatii sindicale de ramura din Ministerul Transporturilor s-a adresat, la 28 august 1998, procurorului General Mircea Criste, sesizand fapta. La nici o luna, mai exact la 25 septembrie 1998, sub semnatura Procurorului Ion Adam de la Sectia Anticoruptie, Urmarire Penala si Criminalistica (aceeasi care, in vara anului 2000, l-a cercetat pe Traian Basescu in dosarul de urmarire penala nr.167/P/1999 pentru abuz in serviciu in forma calificata) i-a raspuns petentului ca ,s-a constatat ca fapta nu este prevazuta de legea penala si, respectiv, nu exista”. A fost instiintata si Ambasada Frantei la Bucuresti. Petrolierul „Arges” a ajuns in contractul Petromin – Ermis in postura de ,corp de nava”. Smecheria damboviteana a galagiosului personaj, prezent, ca si acum, pe sticla televizoarelor si in paginile ziarelor, nu a ferit Romania de cererea de daune de 12 milioane de dolari la valoarea din 1982. Basescu crede – si probabil are dreptate – ca i-a dus de nas pe francezi. Nu stim cum s-a stins litigiul franco-roman. Nu stim deci daca din buzunarul amarat al contribuabilului s-au strans banii pentru stingerea litigiului. Nu ne putem insa impiedica sa ne punem niste intrebari printre care aceea daca viitorul comandant al marelui petrolier Biruinta luase toate masurile pentru ca nava care-i fusese incredintata sa nu produca dezastrul de la Rouen. Si cum se face ca superiorii sai de la flota comerciala si Departamentul Transporturilor Maritime din Minister ii vor incredinta, in octombrie 1984, comanda navei amiral a flotei romanesti de petroliere, „Biruinta”. Ca doar „Arges” produsese ceva mai mult la Rouen decat aruncarea in acvatoriu a unei caldari de coji de cartofi! Noua ni se pare insa ca cel mai interesant aspect al lucrurilor este urmatorul: marinarul Basescu a jucat la cacealma. I-a aburit pe francezi, le-a impiedicat accesul oficialilor la bord si cand acestia au venit, urmele erau sterse. Dupa 1989, in dezastrul flotei romanesti s-a folosit intens practica stergerii urmelor incat s-a ajuns la situatia paradoxala in care Romania nu mai are flota – dar nici vinovati. Iar domnul Basescu a invatat din lectia de la Rouen ca se poate juca la cacealma.
Sursa: Ziua