Voichiţa, dă-i bătaie!

Pe Voichiţa Pălăcean- Vereş o ştiu bine-bine de pe vremea liceului. Ea era la “Ady- Şincai”, la Sanitar- eu, la Cluj. Suntem de aceeaşi vârstă. Ambii eram îndrăgostiţi atunci de poezie şi de muzica de calitate. Parcă o respiram. Acum, eu am o gazetă, două volume de versuri, ea lucrează la o editură, “Napoca Star”, scrie proză şi editoriale în Realitatea, avem familii, responsabilităţi, nervi, prieteni, duşmani şi tabieturi. Dar, din ce pulsa prin anii ’80, oarecum stângaci, dar spontan, cu entuziasmul juvenilităţii, înlăuntrul nostru, prin decantare, în timp destul de îndelungat, a ieşit o plămădeală despre a cărei valoare este menirea criticilor să se pronunţe. N-o să spun cât suntem de buni; asta se ştie, nu?
Când am văzut numele Voichiţei Pălăcean-Vereş pe “Ciocolata amăruie”, m-am bucurat. Şi chiar am citit romanul ei de debut, deşi nu prea gust romancierele. Iniţial cu teama de-a nu suferi o decepţie, fiindcă o ştiam pe autoare cochetând doar cu poezia, sentimentală, exuberantă. Mă temeam să nu dau peste un melanj liricoid siropos, fără cojones, care mă îngreţoşează în proză. Însă efortul a meritat.
Dacă la majoritatea filmelor succesul este în interdependenţă cu hapy-end-ul lor, la un romancier al doilea roman este definitoriu. Îl aştept, Voichiţa, dă-i bătaie!
Alexandru PETRIA

Optimism în Săptămâna Mare

Pe uşa magazinului de la parterul blocului unde locuiesc stă atârnat un afiş conţinând cuvintele: „Haine copii import Austria la preţuri senzaţionale“. Nimic ieşit din comun până aici. Numai că buticul din povestea mea îl are ca patron pe un poliţist. Celebrul (din nefericire!) ofiţer al poliţiei judeţene prins la furat, împreună cu soţia, în Austria.
Comentând cu familia lumina ironică în care se scaldă textul publicitar după aflarea veştii privitoare la jefuirea austriecilor de către ofiţerul de la judiciar, copilul meu mă provoacă: „Oare cum se ajunge la astfel de situaţii, ca o persoană plătită în România pentru a veghea la respectarea legii să fie pusă sub acuzare în străinătate, fiindcă a încălcat-o?“. N-am putut da imediat un răspuns. Eram încă şocată. Respectivul individ era al doilea poliţist din condominiul nostru trimis după gratii.
Având o serioasă temă de meditaţie, mi-am amintit de câteva cazuri de răsunet din presa românească şi internaţională. Mi-am amintit de universitarul ieşean prins cu ciorapii sustraşi îndesaţi sub haină, „răsplătindu-i“ astfel pe americanii ce i-au oferit o bursă de studii. Mi-a venit în minte apoi ministrul Sănătăţii acuzat acum câţiva ani de plagiat. Am rememorat şi o parte dintre zecile de cazuri de furt şi tâlhărie avându-i ca protagonişti pe conaţionali de-ai noştri prinşi în flagrant delict peste graniţă, gesturi reprobabile având drept rezultat faptul că europenii au început să arate cu degetul şi către emigranţii români deprinşi a-şi câştiga pâinea cu sudoarea frunţii, măcinaţi de dorul de casă şi singurătate, ajungându-se, în timp, la situaţia că numele „român“ înseamnă, pentru mulţi, „ţigan“, ori, mai rău, hoţ.
Întrebându-mă repetat ce-l face pe om neom, cum ajung unii să dea cinstea pe necinste şi omenia pe un pumn de mărunţiş, am găsit, în cele din urmă, răspunsul: toleranţa. Căci noi, românii, ne dovedim prea toleranţi când asistăm la gesturi sancţionate sever de alte popoare sau când auzim de faptele reprobabile comise de semenii noştri. Dacă, de pildă, suntem martori la o „oră de dirigenţie“ ţinută de un părinte copilului său, refuzăm să atenţionăm „educatorul“ că urletele şi termenii injurioşi nu au de-a face cu educaţia. Afirmaţii de genul „Nu mi-am bătut nevasta, numa’ i-am dat o palmă“, în loc să ne revolte, ne fac, în cel mai bun caz, să strâmbăm subţire din nas. Nu comentăm nici când auzim că X lucrează la negru, „ca să nu dau de pomană banii la stat“, nici constatând că Y a furat lemne din pădure ca din propria magazie şi-i acceptăm motivaţia „doar nu s-or găta copacii din codru“.
Cineva spunea că am devenit hoţi în comunism, fiindcă pe atunci a sustrage un obiect din fabrică ori a fura din recolta de pe câmp nu era propriu-zis furt, căci şi fabricile, şi CAP-urile erau ale noastre, ale tuturor, iar a lua de la tine însuţi nu înseamnă furt. Nu pot fi de acord cu o astfel de afirmaţie. Am ajuns ceea ce am ajuns datorită faptelor noastre, pentru că am ales. Am ales să închidem ochii când profesorul îi măreşte nejustificat nota unui elev anume, pe motiv că este fiul lui Z. Am ales să ne facem că nu ne vedem copiii descărcând de pe internet referate pe care să le predea la şcoală pe post de temă de casă. Am ales să întoarcem capul când vecinul nostru mituieşte medicul ori când prietenul nostru îi îndeasă poliţistului bani în buzunar spre a-l scăpa de amendă. Am ales… Acceptând tacit toate aceste gesturi – mărunte, dar semnificative – ce echivalează cu încălcarea explicită a legii, ignorăm cu bună ştiinţă nu doar normele sociale, ci şi pe cele morale. Nu facem nimic, nu spunem nimic în astfel de împrejurări, iar prin aceasta contribuim la perpetuarea faptelor reprobabile ori ilegale, de parcă am fi toţi corupţi sau coruptibili, hoţi sau tâlhari. Cum am ajuns, Doamne, atât de indiferenţi când vine vorba de respectarea principiilor etice ce au stat la temelia poporului nostru? Pe vremuri, bătrânele mergeau la nuntă cu banii înfăşuraţi în năfrămuţa îndesată în sân, refuzând folosirea sacoşei drept accesoriu la ţinuta festivă, ca nu cumva să-i treacă prin cap cuiva să o acuze că ar fi îndesat acolo din bunătăţile de pe masă. Tot pe atunci, auzeai rostindu-se cu patos în casele românilor: „Mai bine să mi se usuce mâinile, decât să m-ating de ce nu-i al meu!“. În timpul nu prea îndepărtatei mele copilării, era aspră sancţionată îndrăzneala de a fura fructe din pomul vecinului ori aceea de a intra pe teren străin la cules de buruieni pentru porci. Azi, în schimb, cumpărăm îmbrăcăminte ori parfumuri despre care ştim sigur că au fost furate din Vest şi ne bucurăm c-am plătit mai puţin, nu ne pasă că, în felul acesta, îl încurajăm pe hoţ să-şi practice în continuare bănoasa „meserie“…
Poate, acum, în Săptămâna Patimilor, ne vom gândi mai mult la aceste lucruri. Şi, poate, Săptămâna Luminată va revărsa în sufletele noastre dorinţa de a fi mai buni şi ne va ambiţiona să ne întoarcem la valorile tradiţionale, la respectul pentru semenii noştri şi – de ce nu? – la respectul pentru noi înşine ca români, ca oameni ai lui Dumnezeu.
Voichiţa Pălăcean-Vereş

Dezamăgiri şi speranţe

Iată-ne la sfârşitul unui alt an. Primul al României ca membră a U.E. Dar şi anul „majoratului“ Revoluţiei Române din 1989 – ceea ce presupune că tânăra noastră democraţie se află în pragul maturizării, al asumării conştiente a responsabilităţilor.
Sentimente la sfârşit de 2007? Regretul pierderii iluziilor legate de binefacerile Uniunii, dar şi bucuria că parcă-parcă ceva se mişcă altfel în ţară. Decepţii la constatarea cruzimii cu care inflaţia muşcă hain din buzunarele noastre (în ciuda previziunilor luminoase, de acum un an, ale lui Mugur Isărescu), însă şi o boare de încântare văzând că drumurile din oraşe şi şoselele naţionale, măcar pe alocuri, au scăpat de o parte din gropile în care, de naivi ori obosiţi, am dat de atâtea ori…
Ascultând colinzile interpretate, cu glasuri de îngeri, de corul „Celest“ al elevilor de la Şcoala „Liviu Rebreanu“ din Beclean, inspirând parfumul Crăciunului aflat pe cale, meditez la ce înseamnă România azi şi ce mi-aş dori să ne aducă, tuturor, anul 2008.
Doresc ca, plimbându-mă pe stradă, să nu mai văd chipuri încrâncenate de necazuri, ori crispate de preocuparea pentru bucata de pâine de mâine…
Aş vrea ca şcolarii să se descurce onorabil la tezele naţionale ori la examenul de bacalaureat fără a fi nevoiţi părinţii ca, în loc de jucării şi îmbrăcăminte, să plătească pentru ei ore în particular, căci la şcoală nu tuturor profesorilor lor le pasă de soarta adolescenţilor pe care ar trebui să-i formeze şi in-formeze…
Visez ca funcţionarii publici de la ghişee să nu ne mai trateze de sus, cu aerul că ne fac favoruri, ci cu atitudinea celor conştienţi că sunt plătiţi din impozitele noastre…
Năzuiesc să văd, în anul care vine, că preţurile, în magazine, nu mai cresc în preajma sărbătorilor, tocmai când în toată Europa scad…
Doresc ca, din 2008, mersul la policlinică sau spital să însemne preocupare exclusivă pentru suferinţele noastre, nu prilejul de a umple buzunarele medicilor şi ale asistentelor…
Aş vrea ca, în ţară, să nu mai existe copii care nu merg la şcoală, fiindcă părinţii nu au cu ce să le cumpere uniforme sau ce să le pună în pacheţel…
Visez, ca, din anul ce stă să vină, pensionarii să nu-şi mai plângă bătrâneţile pline de nevoi, iar truditorii gliei să-şi permită măcar câteva zile de tihnă într-o staţiune balneoclimaterică, beneficiind de bilete subvenţionate de stat…
Am speranţa că, începând de mâine, numele „român“, peste graniţă, nu va mai fi sinonim cu „hoţ“, „tâlhar“, „escroc“, „rrom“, ci va constitui un prilej de mândrie pentru purtătorul lui…
Ştiu, visele mele frizează utopia… Dar întotdeauna începutul mă umple de speranţă şi nu mă pot abţine să visez…
Legănată de sonurile celeste ale corului şcolii ce şi-a sărbătorit sâmbătă, 15 decembrie, a zecea aniversare, contaminată de puritatea vocilor de argint ale copiilor ce murmură „Şoapte de Betleem“, urez românilor pace în suflete şi-n gând şi un 2008 care să aducă împlinirea speranţelor tuturor.
Voichiţa Pălăcean-Vereş
(Text publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsaud, Dej şi Gherla)

Telenovele versus Confuzie

În zilele din urmă, am ajuns la o concluzie cel puţin bulversantă, dacă nu chiar dureroasă: trăim într-o societate paradoxală. De ce paradoxală? Pentru că nouă, românilor, ne place să ne uităm pe gaura cheii, adorăm să-l transformăm pe prietenul X în subiect atunci când (îl) vorbim cu Y etc., dar cu toate astea, nu ştim nimic despre noi înşine, darămite despre X…
Îmi fac, evident, autocritica, însă mă văd nevoită a recunoaşte că nu sunt un caz izolat, o excepţie, ci un prototip, cel al românului veşnic curios, dar nemulţumit de sine şi lumea în care trăieşte.
Ne aflăm în preajma alegerilor pentru Parlamentul European şi a referendumului privind votul uninominal. Mă aşteptam ca, la TV şi la radio, în săptămânile acestea, să fim efectiv bombardaţi cu clipuri electorale prezentând candidaţii la înaltul for european. Mă aşteptam ca, deschizând revistele şi ziarele, să zâmbească din pagini, amabil şi demagogic, politicieni mai mult sau mai puţin cunoscuţi publicului larg, ori ca, în cutia poştală, să găsesc broşuri, pliante, fluturaşi în care preşedintele ori primul-ministru îşi explică poziţia privitoare la votul uninominal…
Nu s-a întâmplat aşa. Simţind acut că lucrurile nu se mişcă pe făgaşul firesc, am început să mut febril canalele televizorului, căutând să sorb informaţiile menite a-mi alunga deruta. Surprinsă, am descoperit că domnul Băsescu doreşte vot uninominal, dar nu până-n pânzele albe, domnul Popescu-Tăriceanu tot cam aşa… În privinţa candidaţilor la Parlamentul European… hm, senzaţia de călduţ din toate părţile, nici urmă de vitrilol în vorbe sau de vehemenţă în susţinerea marilor idealuri naţionale…
N-am putut, prin urmare, concluziona dacă votul uninominal este sau nu soluţia cea mai potrivită pentru România anului 2007. Şi nici n-am fost convinsă să-mi dau votul pentru cineva care să mă reprezinte înaintea mai-marilor (mai bogatelor apusene) Europei.
Eh, în schimb, aceleaşi canale TV au fost generoase atunci când a fost vorba de scandalul Prigoană versus (ex) soţia Bahmuţean, de cel dintre „zâna“ Andreea şi „diva“ Mihaela, ori despre când, cum, cât şi unde face sex cuplul Iri–Monica. Şi, bineînţeles, am ajuns să mă satur de vâlva din jurul nefericitei Elodia care, asemeni lui Nechifor Lipan din „Baltagul”, a căpătat notorietate şi a devenit personaj numai după moarte (sau nu?).
Iată, aşadar, am rămas o româncă derutată, într-o Românie derutată, care, paradoxal, află nesolicitate taine din dormitorul celebrităţilor de carton ale zilei, dar nu găseşte răspunsul la nenumăratele întrebări referitoare la viitorul nostru al tuturor. Da, ăsta este paradoxul societăţii în care trăim: ştim, totuşi nu ştim. Căci între două episoade captivante din „telenovela Elodia Ghinescu – Cioacă” şi piciorul de lemn al lui Prigoană proptit pe biroul lui Dan Diaconescu, ne marchează un singur lucru: confuzia.
Voichiţa Pălăcean-Vereş
(publicat în Realitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla)

Anonimii versus referendumul

De câteva săptămâni, pe buzele tuturor românilor este subiectul fierbinte al demiterii preşedintelui de către cei 322 parlamentari. Se dau pronosticuri, se fac pariuri, se comentează, se iscă certuri între fraţi vizavi de legitimitatea demersului membrilor celor două camere ale parlamentului…
Din punctul de vedere al majorităţii alegătorilor lucrurile stau simplu: preşedintele a fost ales prin vot direct, în timp ce parlamentarii şi-au obţinut mandatele datorită prezenţei pe lista unuia dintre partidele ce au câştigat puterea politică. Prin urmare, cu excepţia candidaţilor independenţi, parlamentarii nu au fost mandataţi de către alegători să se exprime în numele lor. Acesta este motivul pentru care decizia lor trebuie întărită de votul electoratului.
Însă tocmai aici este problema: Traian Băsescu a fost învestit în cea mai înaltă demnitate din stat de către majoritatea electoratului. Chiar dacă pentru mulţi români „Să trăiţi bine!“ pare acum o urare plină de cinism, nu mulţi ar opta pentru schimbarea preşedintelui din funcţie, întrucât – în cazul declanşării alegerilor anticipare – bătălia pentru Cotroceni s-ar da între suspendatul Băsescu şi Gigi Becali ori C.V. Tudor (cotaţi pe locurile al doilea, respectiv al treilea în ce priveşte încrederea de care se bucură în popor, conform sondajelor de opinie de dinainte de izbucnirea scandalului), aşadar Traian Băsescu ar redeveni primul om în stat. Se încearcă, în disperare de cauză, schimbarea Constituţiei, din dorinţa de a i se bloca suspendatului toate căile de revenire în fruntea statului.
Ce să înţeleagă din aceste jocuri politice electoratul de care clasa politică îşi aminteşte doar în preajma alegerilor? Că Traian Băsescu este indezirabil pentru clasa politică românească? Că, într-adevăr, acţiunile sale au stârnit temerile „oligarhilor“ şi ale „baronilor“? Ori că trăim într-o ţară în care, dacă preşedintele îndrăzneşte a se pune de-a curmezişul voinţei majorităţii parlamentarilor, îşi semnează actul de sinucidere politică?
Indiferent de răspunsul la aceste întrebări, devine evident că se doreşte ca votul nostru, al alegătorilor anonimi şi umili, să valoreze şi mai puţin decât acum. Dacă ni se interzice să ne pedepsim preşedintele la sfârşitul mandatului pentru care l-am votat înseamnă că ne-am prezentat la urne degeaba şi că am putea foarte bine ca, în loc să ne exersăm un drept democratic, să ne jucăm de-a alegerile – ca până în 1989, când noi îi votam pe Bulă ori pe Lulu şi ne alegeam tot cu Ceauşescu.
Fie în urma referendumului, fie în urma alegerilor anticipate, Traian Băsescu îşi va confirma fotoliul de preşedinte, iar acest scandal pe banii noştri se va ostoi, pentru a face loc altuia (răzbunării prezidenţiale, căci „obrăznicia“ celor 322 ce au ignorat recomandările Curţii Constituţionale nu poate rămâne nepedepsită!).
Deranjant este însă altceva: circul de pe scena politică românească îi îndepărtează pe senatorii şi deputaţii din parlament de realitatea istorică a intrării României în Uniunea Europeană.
Ocupaţi să scuipe cu invective la adresa preşedintelui ori a premierului, în funcţie de apartenenţa la o tabără sau alta, uită că problemele omului simplu sunt altele. Cei care au aruncat o privire peste gard, la vecinii integraţi în valul anterior, la unguri de pildă, ştiu în ce culori se vede viitorul pentru contribuabilul trăitor din salariul mediu pe economie de 300 euro.
Şi parcă ne-am dori să iasă cineva în faţă să ne spună nu numai că avem obligaţia de a ne anestezia mielul de Paşti înainte de a-l sacrifica igienic în abator (deoarece aşa vrea UE). Ci şi că preţul apei, al curentului, al benzinei şi gazului metan îl vom plăti în curând ca neamţul sau francezul căruia îi virează patronul în cont 1500 de euro la sfârşit de lună pentru cele 25 de zile lucrate; ori că în curând impozitele noastre pe clădiri şi maşini vor fi mai mari decât ale aceluiaşi neamţ sau francez… Sau să îşi asume careva dintre aceiaşi parlamentari responsabilitatea de a-i face pe ţărani să înţeleagă câte vaci cu viţei vor trebui să vândă la anul în târg ca să-şi plătească impozitul pe hectarul lui de teren agricol. Ori măcar să-i dea de înţeles vecinului meu care trăieşte cu toată familia de pe urma magazinului din uscătoria de la parterul blocului că azi-mâine va fi nevoit să intre în şomaj, căci regulile europene nu-i mai dau voie să vândă dero, macaroane şi pâine într-un spaţiu de doar 6 metri pătraţi…
Acum mai bine de două mii de ani, latinii susţineau că Vox populi, vox dei, adică vocea poporului este vocea zeilor. Glasul poporului s-a auzit în 2004 când l-a ales pe Traian Băsescu preşedinte. Azi însă dictonul străbunilor romani ar trebui să sune Non populi, sed… leii, căci omul simplu nu a mai rămas decât o cifră în statistici, atâta vreme cât o mână de post-decembrişti milionari în dolari îi ignoră complet voinţa şi dictează evoluţia politică şi economică a ţării fără a-şi întoarce, măcar de formă, faţa către el.
Voichiţa Pălăcean-Vereş

Cornel Udrea- 60

În jocul nervos al degetelor pe butoanelor telecomenzii, în după-amiaza celei mai scurte duminici din an (căreia artificial i s-a tăiat a douăzeci şi patra oră, din raţiuni economice), privirile mi s-au oprit pe genericul emisiunii moderate de Mihai Tatulici la Realitatea Tv: „Televiziunea publică, a cui e?”. Printre invitaţi i-am recunoscut pe Tudor Giurgiu, preşedintele TVR, pe Ralu Filip şi Cristina Trepcea de la temutul CNA, dar şi pe senatorul George Pruteanu, profesorul care mai an ne învăţa, pe alt canal tv, să vorbim şi să scriem corect, tunând şi fulgerând împotriva anglicizării limbii române şi lovind violent în analfabetismul ori în semidoctismul nostru. Un punct important al dezbaterii îl constituia relaţia public – televiziune. Mai exact, ce anume oferă televiziunea publică consumatorului în schimbul banilor ce ni se iau cu japca, fără a fi consultaţi şi pe noi, contribuabilii. Aşa cum era de aşteptat, s-a subliniat faptul că în România televiziunea constituie principalul formator de opinie. Şi că ea are rolul primordial în a ne ridica nouă, oamenii obişnuiţi, nivelul de cultură. Subscriu. Deşi nu pricep nici în ruptul capului cum de nici onor moderatorul, nici stimabilii invitaţi n-au sesizat virgula – ce trona ca o împărăteasă călare pe şapte perne – dintre subiectul şi predicatul din titlul afişat de-a lungul întregii emisiuni pe ecran…
Astfel, gândul mi-a zburat la cultura adevărată, la munca de creaţie, la arta reală, nededată la talk-show-uri şi emisiuni în direct. La cei pentru care cultura nu este un act de ostentaţie, cu care epatează înaintea celor mulţi, ci parte a însăşi fiinţei lor.
Dacă până la Revoluţie scriitorii, actorii, muzicienii etc. din ţară se împărţeau în bucureşteni şi provinciali, astăzi, din păcate, clasificarea lor ţine de rating: eşti invitat în direct la o emisiune sau alta (nu neapărat culturală!) – exişti; nu eşti răsfăţatul principalelor canale – nu exişti. Însă, în ciuda impactului pe care televiziunea îl are, prezenţa „pe sticlă” nu are nimic de-a face nici cu valoarea artistului, nici cu munca de creaţie.
Un OM care a slujit cultura naţională de-a lungul întregii sale vieţi şi, cu toate acestea, a rămas insuficient cunoscut, este scriitorul clujean Cornel Udrea. Încă dintr-un timp când televiziunea română avea în radio un concurent redutabil, Cornel Udrea s-a îngrijit ca duminicile noastre să fie dacă nu mai vesele, măcar puţin mai senine. Ar fi greu să amintim aici măcar o parte a zecilor de cărţi al căror autor este ori titlurile spectacolelor de radio ori televiziune pe care le-a semnat, deşi, repet, mass-media nu l-a ridicat nici la rangul de guru, nici la cel de port-drapel al unei generaţii sau de deschizător de drumuri (ca pe atâţia alţii, care, cu chiu, cu vai, au scris câteva cărticele puternic susţinute cu fonduri de la Ministerul Culturii ori măcar de la comisiile de cultură judeţene)…
În 27 martie scriitorul clujean împlineşte „o frumoasă vârstă“. Motiv de sărbătoare nu doar pentru el, ci pentru întreaga cultură românească.
Aniversarea celor 60 de rodnici ani Cornel Udrea a transformat-o într-un real eveniment cultural. În 24 martie, scriitorul şi-a adunat „rezervaţia cu prieteni” pentru a oferi un adevărat regal.
Festivităţile au început la Studioul Regional de Radio Cluj cu reprezentaţia piesei semnate de Cornel Udrea, „Românie dragă, Elveţia mea”, având în distribuţie patru tinere talentate actriţe ale Naţionalului târg-mureşan, în regia lui Cristian Ioan.
Apoi, la Complexul Hotelier „Napoca” a avut loc lansarea a nu mai puţin de opt cărţi semnate de domnia sa, apărute la patru edituri clujene: Destăinuirile fazanului Rudolf (ed. a II-a), Domnişoara Aviara, Măgarul Troian – trei antologii de proză umoristică românească –, Fericiţi în interes de serviciu (teatru în limbile maghiară, germană, engleză, franceză, suedeză), Umbra verbului a fi (versuri), Ilfov şi Petrov (teatru), Rasputineria (teatru), Dincolo, pe malu-acesta (roman).
„Noutăţilor editoriale la… pachet”, ca să folosim expresia autorului de pe invitaţie, i s-au asociat două expoziţii: una de afişe de teatru, cărţi publicate, CD-uri şi DVD-uri semnate Cornel Udrea, printre care au fost presărate o parte dintre trofeele şi diplomele ce i-au fost acordate de-a lungul celor aproape patru decenii de rodnică trudă ca slujitor al culturii româneşti. Cea de-a doua expoziţie, „Un alt limbaj de lemn”, a adus în atenţie sculptura ambientală realizată de Ioan Udrea.
Masa festivă care a urmat a adus în faţa publicului artişti ce nu mai au de mult nevoie de nici o recomandare, precum: Florin Piersic, Alexandru Jula, Dumitru Fărcaş (în postura de interpret vocal şi admirabil recitator al unei creaţii patriotice semnate de poetul ardelean Ioan Alexandru), Ioan Bocşa, dar şi Aurel Moldoveanu – veniţi din toate colţurile ţările spre a fi alături de clujeni la marea lor sărbătoare.
Şi iar îmi fuge gândul aiurea! Fără să vreau, îmi trece prin cap că locul ar fi colcăit deopotrivă de reporterii televiziunilor cu acoperire naţională şi de cei ai posturilor tv de garsonieră, dacă protagonistul ar fi fost vreun fotbalist celebru ori măcar un bruneţel manelist cât de cât cunoscut. Că asta e „cultura“ din care vor televiziunile româneşti să se împărtăşească masele… Păcat!
Voichiţa Pălăcean-Vereş