Posts tagged ‘actualitatea’

Aprilie 3, 2015

Sunt invitatul revistei Actualitatea literara

Sunt invitatul numarului pe luna martie al revistei Actualitatea literară. Pdf-ul revistei aici actualitatea literara martie 2015

actualitatea literara

Ianuarie 8, 2015

ADENIUM START – Concurs de Debut, ediția a III-a, 2015

Editura Adenium lansează cea de-a III-a ediție a Concursului de Debut „Adenium Start”, pentru următoarele genuri literare: poezie, proză, literatură pentru copii.

Sloganul concursului, „Rupeți rândurile!”, îi provoacă pe autori să-și afirme originalitatea. Concurenții sunt invitați să expedieze manuscrisele în perioada 15 ianuarie – 15 mai 2015 (data poștei), pe adresa Editurii Adenium: Aleea Copou nr. 3, Iași, 700460. Câștigătorii vor fi anunțați la începutul lunii august.

Scopul Concursului de Debut „Adenium Start” este să descopere și să promoveze autori valoroși, care încă nu au publicat în volum, oferindu-le posibilitatea să debuteze și sprijinul integral în procesul de promovare: publicitate, serviciu de presă, lansări publice. Volumele premiate vor fi lansate la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, care se va desfășura în toamnă, la București, iar autorii câștigători vor primi câte 50 de exemplare din cărțile lor pentru propria activitate de promovare.

Regulamentul Concursului de Debut, ediția a III-a

Concursul este deschis tuturor autorilor de limbă română, cu domiciliul în țară sau străinătate, care nu au publicat nici o carte până acum, în nici un domeniu.

Coletul de înscriere în concurs va include două plicuri. Primul plic va conține manuscrisul în format print și electronic (CD, stick etc.). Manuscrisele vor fi „semnate” cu un motto care va fi menționat obligatoriu și pe al doilea plic, ce va conține datele de identificare ale concurentului (nume, prenume, adresă, număr de telefon, adresa de e-mail).

Editura va selecta cele mai bune zece manuscrise pentru fiecare secțiune din concurs. Ulterior, manuscrisele pentru genurile poezie și proză vor fi supuse atenției unui juriu alcătuit din scriitori și critici literari. Un alt juriu specializat va evalua propunerile din domeniul literaturii pentru copii.

Pentru fiecare gen din concurs, vor fi declarate câștigătoare volumele care vor obține cea mai mare medie a notelor acordate de membrii juriilor, iar editarea lor va începe imediat după anunțarea învingătorilor.

adenium start

Octombrie 2, 2014

Ortografia pe înțelesul școlarilor. Lansarea cărții

Editura Adenium vă invită sâmbătă, 4 octombrie 2014, ora 16.00, în cadrul Târgului de rechizite și manuale școlare Excelsior, din Atrium, Palas Mall, Iași, la evenimentul de lansare a cărții Ortografia pe înțelesul școlarilor: ghid pentru elevii din învățământul primar, ediția a doua, revăzută și adăugită, autori: Genoveva Farcaș, Marcela Gorgan, Daniela Palaga.

Genoveva Farcaș este inspector școlar la ISJ Iași, doctor în Științele Educației și cadru didactic asociat la Universitatea ”Al.I. Cuza” din Iași, Departamentul de Pregătire a Personalului Didactic din cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației. Daniela Palaga este profesor gradul didactic I, iar Marcela Gorgan – învățătoare gradul didactic I la școala ”Titu Maiorescu” din Iași.

Întâlnirea îl va avea ca invitat, alături de autoare, pe Cezar Zaharia, profesor de limba și literatura română la Colegiul „C. Negruzzi” din Iași. Moderatorul discuțiilor va fi Gabriel Cheșcu, redactor-șef al Editurii Adenium.

Lucrarea vizează formarea competențelor de scriere ortografică la elevii de vârstă mică, întrucât „alături de competențele de comunicare orală, cele de citire și scriere sunt structuri cognitive esențiale în formarea personalității școlarilor mici în evoluția lor ulterioară, reprezentând condiția sine qua non a mult discutatului a-i învăța pe elevi cum să învețe, din perspectiva educației permanente.” Multe cazuri ortografice sunt explicate, exemplificate prin aplicații (exerciții, fișe de lucru) și evaluate prin teste specifice, menite să verifice nivelul formării competențelor de scriere corectă la școlari.

Comunicat de presă Editura Adenium

ortografia-lansare

Septembrie 3, 2013

Nu sunt tâmpit. Tu ești?

Toată discuția din jurul exploatării aurului de la Roșia Montană este reductibilă la două întrebări. Suntem tâmpiți? Acceptăm pasiv să fim luați de tâmpiți?

Dau deoparte bla-bla-ul ecologist, cât și proiecția coborârii raiului financiar asupra României, sub mirul corporatiștilor, în legătură cu începerea scoaterii aurului din pământ. Nu că nu-s interesante, nu că nu ar devoala jocurile teleghidate obscur ale personajelor prinse în horă și mentalitatea de supușenie ce bântuie degrabă capetele mioritice când vin în contact cu ceva străin.

Aleg simplificarea ca să evidențiez esențialul din noianul de fum parazitar. Și ce rămâne? Certitudinea că acolo există aur și problema dacă merită sau nu extras.

Variantele de exploatare susținute de politicieni, cu nesimțire de Traian Băsescu și, dându-și cu stângul în dreptul, de către Victor Ponta denotă o logică aiuritoare. Dacă nu o interferență acută cu zona penalului. Cum să marșezi cu o redevență meschină, când zăcământul este al României, și să accepți să te procopsești apoi, peste ani, cu o gestionarea unei complicate probleme ecologice? Pentru ce, pentru o redevență sub 10%? De ce nu, de exemplu, 80% statul român, restul investitorul? De ce nu se înființează o firmă cu 100% capital de stat? Dacă afacerea cu datele avansate de politicieni este curată, înseamnă că ei sunt fără doar și poate tâmpiți. Dacă nu, că aceștia ne consideră pe noi tâmpiți dacă o înghițim.

Eu nu sunt tâmpit. Tu ești?

Alexandru Petria

August 22, 2013

Gheorghe Grigurcu, cronică în România literară despre ultima mea carte

 

Procesarea lirică

 

 

Există poeţi al căror discurs e omogen în sensul unei comasări a limbajului cu intenţionalitatea (lirică), astfel „dată pe faţă”, şi alţii la care acest discurs e dual printr-o tactică a limbajului care „dă de înţeles” şi altceva decît prima-i înfăţişare. Se află în cazul al doilea o sofisticare indicînd un posibil complex al conştiinţei auctoriale. Mai exact, un efort în direcţia „sincerităţii” ce, nesatisfăcută de o declarativitate netedă, antrenează materii eterogene aidoma unui curs de apă purtînd diverse obiecte întîlnite în cale. În această ultimă situaţie avem impresia că se află poezia lui Alexandru Petria. Candoarea originară, pare, sub pana d-sale, a se sfii de sine, încercînd a se trage în ipostaze energice, „de efect”: „moartea e apa/ ce-ţi soarbe umbra şi nehotărîrea spre mare// moartea e ca şi cum ai fi/ părăsit/ pentru o femeie// ai treabă,/ energizat, cu beţele de pescuit pe crăcane,/ vrei să arăţi// extatic macho blues” (macho blues). Sub masca de macho, poetul e un sensibil, un „sufletist” care ezită între poză şi mărturisire emoţională. Spre a face impresie, poza e dotată cu trimiteri anatomo-fiziologice aşa-zicînd „fără perdea”, care însă nu pot anula punctul de pornire „curat”: „da, şi un vagin, şi sîni, şi fese,/ dar ele nu stau pe aer/ ci pe un suflet// cristina, femeile mele/ au suflet şi să-mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/ ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am şanse să mă duc dracului” (n-am şanse să mă duc dracului). Procesarea lirică are un caracter contrapunctic. Pe de o parte e această afectare provocatoare, menită a da personajului un spor de autoritate, aşa cum un adolescent şi-ar îngroşa vocea, pe de altă parte chipul său nemachiat, dezarmat în faţa misterelor vieţii. Eul se caută pe sine pe ocolite. Poate se află la mijloc şi o timiditate în faţa conceptului de poezie, venerat cu o intensitate ce evită a se da în vileag, preferînd deghizamentul derutant. În orice caz poetul vrea să apară în public altminteri decît cu natura-i morală, pe care se străduieşte a o contrazice pas cu pas. Numai că aceasta nu dispare, semnalîndu-se mereu în transparenţa textului. Mai mult, implicîndu-se activ în elaborarea dublurilor ce se doresc mistificatoare, la treapta expresiei. Locaţia favorită a autorului pare a fi barul, în mediul căruia se intersectează figuraţia feminină, stimulentul bahic, vorba în doi peri: „blonda de la bar vrea să facă cinste/ şi spune: <<o skol la toată lumea!>>./ hăbăuc, te privesc./ cu blonda de banc e clar cu tine încă n-o scot la capăt,/ şi cînd te întorci de la toaletă/ tragi după tine misterul, provocatoareo,/ avînd gusturi simple/ întorc o bere noroc, cînd accepţi fără fiţe skol-ul de la blondă” (la o bere). Dar toate acestea nu sting nostalgia naturii, care se înscrie în notaţii percutante: „un fir de piciorul-cocoşului/ lîngă un sutien triumph daring temptation/ uitat// look de primăvară/ cînd şi melcii îşi ştiu traseele” (fără tine). Sau: „miros de lăcrămioare, du-te-vino/ pe ridurile mici de lîngă buze,/ pe sînii focalizînd atenţia/ precum mîinile unui cerşetor” (de capul ei). Sau: „frumuseţea ta/ e pe aripile vrăbiilor” (acolo). Sensibilitatea primară induce un fior revelator: „am şi ucis cu premeditare – / speranţele în mine, cinci pisoi negri/ lîngă un pîrîiaş/ la ţară” (n-am a mă lăuda). E drept, s-ar putea vorbi la Alexandru Petria de-o abordare sexuală care îl introduce în catalogul producţiei poeticeşti în vogă, dar care, în fapt, acoperă ingenuităţi ce nu tocmai uşor s-ar putea constata la alţi barzi ai momentului. Sexualitatea devine un instrument al fantazării adolescentine (poetul pare un adolescent perpetuu): „cerul e o oglindă de feromoni/ îngeri fac sex de-şi rup aripile” (burlescă). Ori: „hai să facem dragoste/ cum credincioşii au primit dezlegarea la peşte// pînă la capăt/ fitness-sex” (dezlegare). Ori precum un semnal delicat al melancoliei ce stă la pîndă: „un călău harnic/ cu securea tocită/ iubirea” (adagio). Sub ostentaţia porno se întrevede livrescul: „şi spune-le că şi mîine o luaţi de la zero,/ că e ok,/ că sexul tău nu doarme în bibliotecă între proust şi james joyce” (poezia, gen). Sau chiar imponderabilul: „spaima de bărbaţi în care te culcai şi trezeai,/ oglindă cu tentacule// dragostea – o uşă/ peste o uşă/ peste încă o uşă/ închisă// eram în tine/ în loc de penis cu o umbră” (click). „Specialitatea” lui Alexandru Petria o reprezintă o ingenioasă asociere de frivolităţi şi de profunzimi fulgurante. Ca şi cum cele dintîi ar alcătui o pavăză în faţa celorlalte, prea tulburătoare spre a fi receptate în sine. Notele porno ar fi un mijloc de protecţie. O pereche de ochelari de soare împotriva dezlănţuirii luminii: „cît ne-am iubit/ cît ţi-o pui cu tipul pe care l-ai cunoscut la serviciu/ şi mi-ai explicat pe chat că n-are obligaţii/ eu am obligaţii/ moartea e o obligaţie” (obligaţii). Esenţa e altceva decît aparenţa contingentului lasciv: „te-am iubit cu trupul pe cuvinte/ m-ai iubit cu umbra” (apă plată, ceai verde). Deoarece, implacabil, „la etajul patru/ capac peste moarte era cerul” (odată). Aşadar un melanj de anecdotic, suspans, prozaism dinadins sfidător, o delicateţe dură, de tip „american”, asupra căreia, ca din întîmplare, binevoiesc a cădea reflexe, fie şi contorsionate, ale transcendenţei: „îngeri tereştri,/ privesc magnoliile fără să le miroasă,/ columbianca johanna villamil/ îşi desface mîndră părul, nu şi labiile, (…) şi cerul aşteaptă pînă la plictiseală recolta de sufleţele fragede,/ îşi spun îngeri tereştri şi zîmbesc” (de un delete). Impresia generală e a unei inspiraţii pe cît de generoase pe atît de unitare, purtînd marca unei personalităţi puternice.

 

Gheorghe Grigurcu

 

Alexandru Petria: Călăul harnic, Ed. Herg Benet Publishers, 2012, 110 p.

grigurcu

 

Iulie 15, 2013

Doina Uricariu: „Ce droguri a luat Dumnezeu înainte de Geneză?”

Alexandru Petria: – Ați primit un semn major al recunoașterii valorii, stimată Doina Uricariu. Ordinul Coroana României în grad de cavaler. Ce reprezintă Casa Regală a României pentru dumneavoastră? Și alți membrii ai familiei dvs. au primit Ordinul Coroana României, dacă nu măînșel…

 

Doina Uricariu:- A fost încununarea unui drum început în 1990. Am fost invitată să merg în Elveţia cu o delegaţie mai mare, condusă de Cazimir Ionescu. Făceam parte din grupul independenţilor ca şi azi. Independenţii din culturăşi literatură. Erau invitaţi majoritatea de la partidele proaspăt constituite. Printre membrii delegaţiei, era şi Varujan Vosganian. Erau jurnalişti, de pildă Mirela Roznoveanu, de la România liberă”. Dragoş Vieru, profesor acum la Montreal. De la televiziunea română venise Vartan Arachelian. M-am desprins de grupul celorlalţi şi, fiind la Geneva, m-am dus glonţ la Versoix, unde ştiam că locuieşte MS Regele Mihai şi familia sa. M-am dus fără scrisori de recomandare. Am sunat la poartă. Era sâmbătă seara. Mi-a deschis istoricul Constantin Brâncoveanu. L-am rugat dacă e posibil să fiu primită de MS Regele Mihai a doua zi. Am lăsat numărul de telefon al unui prieten drag din şcoală, Adrian Barbu, la care locuiam în Versoix. A doua zi am fost sunată de dimineaţăşi am fost primită cu o cădură pe care n-o voi putea uita de Majestatea Sa Regele Mihai şi de regina Ana. Am făcut atunci primul mare interviu cu MS regele Mihai care s-a publicat pe patru pagini în România literară”. Am stabilit cu Majestatea Sa că voi reveni să facem o carte ]mpreună. în toamnă. Apoi m-am scufundat în arhive şi mi-am pregătit un caiet cu două sute de pagini de întrebări cu strictă referire la documente şi momente din istoria României. O parte din ele le regăsiţi în cartea mea în două volume Scara leilor. Eu mă pregătesc de interviuri dacă vreau să aflu ceva. Altfel aflu doar ce doreşte să-mi spună Celălalt. Interviurile nepregătite sunt autoportrete. Sunt şi ele bune la ceva. Când am revenit la Versoix, în toamnă, era imediat după crearea Alianţei Civice. Sunt printre membrii fondatori ai Alianţei Civice. I-am dus ziarul Majestăţii Sale, ziarul ce ce anunţa acest eveniment care mi se părea major. L-a cercetat şi citit cu mult interes. Implicarea mea civică sau profesională sunt parte din mine. Faptul că am editat sute de cărţi ale colegilor mei pe care le-am apărat cu dinţii de cenzură nu mi-a eclipsat talentul. Nu ne împuţinăm dacă mai facem şi pentru alţii ceva. Vizita la Versoix, unde aveam să lucrez multe săptămâni în arhiva Regelui Mihai şi a familiei sale a fost o revelaţie pentru mine. Materiale, documente şi albume pe care le publică acum Casa Regalăîmpreună cu editura Curtea Veche mi-au trecut prin mână. Am scris pe larg despre ele. În Maxilarul inferiorşi Scara leilor. Acesta a fost începutul sau continuarea unei legături fundamentale în care am fost educată de familia mea, respectul şi preţuirea valorilor create de monarhie... Sunt fericită că nu a reuşit nimic să măîntoarcă de pe drumul acesta şi că nimeni nu a fost în stare să-mi spele creierul, deşi m-am născut în comunism. În 1990 şi 1991-1992, am primit scrisori de ameninţare cu moartea pentru convingerile mele monarhiste. Și am observat cum îşi făceau poteca spre Rege turnători sau monarhiştii cu ochi albaştri. Am povestit mult despre regele Mihai şi Regina Ana, despre toate monarhiile europene în cărţile mele, în eseuri, conferinţe şi un lung dialog cu Horia Roman Patapievici găzduit de două emisiuni Înapoi la argument. Am avut un turneu mai lung de lansare a cărţilor mele de memorii publicate la Polirom, prin ţară la Deva, Alba Iulia, Hunedoara, Arad, Lugoj, Timişoara, Cluj… Iaşi… Piteşti. Şi sunt invitatăîn vreo douăzeci de oraşe să vin dar acum nu mai pot să vin cel puţin un an în România… Port definitiv în mine această legătură fundamentală pe care o simt faţă de valorile monarhiei. Mama mea a fost salvată de deportarea în Siberia graţie unui act de dispensă semnat de MS Regele Mihai. Mulţi români au fost salvaţi în varii situaţii de asemenea documente. Să nu uităm faptul că Regina Maria a fost declarată de Comisia de la Yad Vashem Dreaptăîntre popoare. Intervenţiile ei pe lângă Antonescu şi implicarea ei directăîn oprirea deportărilor au salvat vieţile a mii de evrei. Monarhismul meu este din totdeauna. Preţuirea pentru valorile şi instituţiile create de M S. Regele M ihai, Regele Carol I, Regele Ferdinand, Reginele noastre Elisabeta, Maria şi Ana sunt cunoscute public. Am semnat în 1990 primul mare interviu cu ASR Principesa moştenitoare Margareta căreia îi port o vie admiraţie. Am cunoscut-o atunci la Versoix. I-am auzit vocea determinatăşi convingătoare promovând la telefon proiectele Fundaţiei Margareta în trei limbi străine, cu o determinare de a face cât mai mult pentru România care a devenit de notorietate între timp. Arhiva în care lucram era vecină cu biroul Principesei şi cu biroul Majestăţii Sale Regele Mihai. Foloseam adeseori acelaşi xeros şi mi-am notat zeci şi sute de titluri de cărţi din Biblioteca Regelui, dosarele de documente. Atunci am xeroxat caietul de muzică al Regelui cu înregistrăle sale preferate. Întorcându-mă la interviul cu ASR Principesa moştenitoare Margareta, acesta reprezintă primele peste 40 de pagini transcrise din înregistrarea convorbirii purtate la Versoix şi una dintre primele, poate chiar prima prezentare în România a Fundaţiei pe care o conduce Alteţea Sa Regală. Zecile de ore de dialoguri purtate la Versoix şi o cercetare continuăîn arhive m-au ajutat să scriu şi să finalizez partea cea mai puţin personală din cele două cărţi Maxilarul inferiorşi Scara leilor ce însumează circa 3000 pagini de manuscris, tipărite în patru volume. Volumele de interviuri şi documente au fost gata de tipar din 1991. Cărţile pe care le-am publicat după douăzeci de ani demonstrează o atitudine şi o opţiune consecventă cu sine. O să transcriu pentru cititorii acestui interviu, cu multă bucurie şi mândrie ceea ce a fost scris pe Brevetul semnat de MS Regele Mihai ce însoţeşte înalta decoraţie pe care am primit-o în 28 februarie 2013, la Castelul Peleş. Mi s-a acordat Coroana României în grad de cavaler Pentru întreaga carieră literară prin care, chiar şi în momentele grele ale trecutului recent, a adus bucurie şi inspiraţie românilor întorcând privirea către valorile perene ale artei. Pentru poziţia publică pe care a avut-o constant în sprijinul valorilor şi principiilor Coroanei.

 

Ar trebui să transcriu şi cuvintele scrise pe brevetul care a însoţit decoraţia pe care am primit-o de cavaler al Ordinului Serviciul Credincios pentru creaţie şi cultură. Care mi-a fost acordată de Preşedintele României Emil Constantinescu. Sunt o slujitoare a valorilor culturii şi civilizaţiilor în care cred. Cred în cultura românăşi mi se pare o lucrare nobilă slujirea ei. Am făcut lucrul acesta ca secretar literar la Teatru, ca redactor şi editor, ca titularul a trei cursuri pe care le-am ţinut la Universitatea din Craiova, ca membrăîn jurii internationale sau consilier personal al Primului ministru pentru cultură. Cel ce slujeşte valorile culturii unei ţări nu are nici o legătură de subordonare faţă de cel ce slujeşte Puterea în exerciţiu. Pentru mine Puterea artei şi forţa creaţiei împlinesc dumnezeirea din om. Doar slăbiciunile vizibile şi invizibile te pot face slugarnic în faţa Puterii.

 

– Scriitoarea Doina Uricariu a fost eclipsată parcăîn ultima perioadă de rolul de intelectual implicat în frământările cotidianului pe care l-ați jucat. Merită, într-o țară unde valorile nu prea sunt respectate ?

 

– N-aş spune că a fost vorba de eclipsare. Și cred că nu e vorba de nici o eclipsă. Am primit cu ultimele două volume de memorii cele mai importante nominalizări la premii, un copleşitor respect al publicului şi cititorilor dar şi telefoane de la preşedinţi sau membrii de jurii pe care nu i-a rugat nimeni să mă sune că se vor opune ca volumele mele să ia Premiul USR sau al Asociaţiei de Bucureşti, dat fiind conţinutul lor pro-monarhist. Stupefiante convingeri şi declaraţii pe care nu le-am cerut nimănui. Se scuzau unii dintre juraţi, deşi nu i-a pus nimeni s-o facă, spunându-mi mieroşi şi fermi în duplicitate că ar fi existat riscul de a-l supăra pe preşedintele României în exerciţiu. Sau că premiile speciale ar fi trebuit date unor scriitori evrei, dat fiind că aşa doresc cei ce plătesc chiria la Cazinoul Vernescu. Nu cred că a fost vorba de aşa ceva . Nici eu nu am luat premiu, nici chiriaşii nu s-au omorât săşi plătească dările…

 

Alegerea pentru premii şi onoruri a unei cărţi despre narcotice şi literatura română, rod al unei compilaţii sprinţare, bine scrisă de altfel, a arătat de fapt ce tinde să fie şi să devină scara valorilor în România. Judecăm monarhia șii găsim cusururi de vârstă, sex şi alte reflexe cominterniste dar legiferăm drogurile, ba chiar înfiinţăm şi comisii prezidenţiale pentru asta. Literatura, creaţia nu pot fi explicate decât la suprafaţă prin drogurile consumate de creatori. Sau dependenţa de alcool şi propensiunile sexuale. Şi când psihanaliza a crezut că deţine cheia spre psihologia creaţiei, căutând în complexe formula magică de a deschide peştera Eului creator, ne-am împotmolit tot mai mult de îngustimea şi vulgaritatea interpretărilor. Complexul lui Oedip îmbrăca prea multe cărţi din bibliotecăşi ajunsese un fel de uniformă sau sacou la modă. Ce droguri a luat Dumnezeu înainte de Geneză?

 

– V-a supărat…

 

Ideea este că nu-mi pasă. Există un timp al dărâmării spune şi Eclesiastul, iar noi îl trăim din plin. Acolo unde n-a contat oportunismul şi nici fanatismul portocaliu, cărţile mele au fost premiate. Premiul cititorilor la Observatorul cultural, premiul pentru proză al revistei Convorbiri literare, nominalizarea la Premiul Naţional de poezie Mihai Eminescu Opera omnia”, Premiul Americii Latine la 17-18 ani, Premiul din IsraelPremiul Uniunii Scriitorilor pentru Mâna pe faţă, Premiul Naţional pentru Vietăţi fericite, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru Natură moartă cu suflet, Premiul Manuscriptum pentru ediţia Emil Botta, Premiul Academiei pentru poezie la care am renunţat în favoarea soţului meu, Paul P. Drogeanu, care luase în acelaşi an Premiul Academiei pentru cartea lui excepţională, Practica fericirii, Doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga m-a sunat şi mi-a spus că nu putem fi premiaţi amândoi în acelaşi an, fiind soţşi soţie. Aşa că am renunţat la premiul meu. Cu mare bucurie pentru Paul, care este tatăl copiilor mei. Știţi ce puţin durează eclipsele. În plus majoritatea se văd cu ajutorul unui ciob de sticlă. Dacă ai sticla întreagă a unei ferestre lucrurile se văd cu totul altfel. Nu fac parte din familia meteoriţilor. Şi nici a sateliţilor naturali sau artificiali. Cărţile mele se reeditează, sunt traduse. Sunt invitată să citesc poezie în multe ţări. Săţin conferinţe. Cred că plecarea mea în America, în 1999 a putut crea iluzia unei eclipse. Sau faptul că, spre deosebire de mai toată floarea literaturii contemporane, eu lucrez pentru confraţii mei, nu doar pentru mine şi… gaşca mea. Nu s-a ştiut în ţară că mi-au apărut cărţi în Italia, nici eu nu m-am omorât cu firea să povestesc. Am vreo patru volume de poeme pe care aş putea să le public oricând. Scriu poezie. Scriu şi anul acesta, dacă vrea Dumnezeu şi vreau şi eu, o să public vreo trei-patru cărţi. Dar nu cred că epoca pe care o trăim este una a poeziei. Mai de grabă a unei uniforme textuale pe care o îmbracă prea mulţi. A derizoriului semnificativ. A vulgarităţii cu pretenţii. A cinismului mercenar. Streaptease şi topless mental şi emoţional. Cu sânii goi la soare şi creierul gol, indiferent de starea vremii şi anotimp. Prea multă fiziologie în poezie. Contemporanii debutanţi sunt gălăgioşi ca pruncii ieşiţi din burta mamei. Unii sunt foarte buni. Îi citesc şi îi caut precum pipăie cheile pe veriga casei, cel ce le are în grijă. Se mai nasc mari poeţi în România şi în lume. Asemeni cheilor ce sunt lucrarea lui Dumnezeu, deschid mari uşile poeziei. Alţii sunt bieţi impostori, complexaţi, violenţi, grăbiţi, dau din coate să ajungăîn faţă. Se poartă ca disperaţii ce aleargă după ieftiniri şi chilipire prin Mall. Îşi confundă părinţii cu placenta lepădată după naştere. Şi se leapădă iute de ei. Dar poeţii mari şi adevăraţi rămân. Ne agăţăm de ei citindu-i şi recitindu-i precum se agaţă iedera de ziduri. Noi dispărem, ne uscăm ca şi iedera, curăţată de pe tencuiala în care s-a prins. Se mai văd pe ziduri urmele ghearelor vegetale o vreme. Apoi se caţără o iederă nouăşi tânără pe ziduri vechi şi noi de cărţi. Asta sunt cărţile. Nişte ziduri. Chiar dacă suntem grăbiţi să le demolăm şi ne simţim tot mai mari printre ruine. De aceea se scriu bileţele şi se îndeasă printre crăpăturile tencuielii şi la baza Zidului Plângerii Fiecare ţară are poeţii ei importanţi. Biblioteca marii poezii nu se reduce la noi şi prietenii noştri virtuali sau/şi reali. Numele noi şi vechi de poeţi se schimbăşi trec pe lângă marile valori ca trenurile grande vitesse prin lume. Azi numim narcisism sau globalism ceea ce înseamnă de fapt autism, producţie în masăşi clonare infinităîn poezie şi axiologie. Există un populism fără frontiere între creator şi public. Ca şi cum Dumnezeu, după ce a făcut lumea, ar invita-o la o bodegă să primească bătaia Genezei pe umeri şi să ciocnească un pahar de rachiu cu Adam. Arta nu ştie ce să mai facă pentru a se vinde şi a avea succes. Marea slugărnicie şi ipocrizie contează mai mult în ierarhii decât spiritul critic. Dar mergem mai departe. Doi tineri poeţi au fost anunţaţi la ICR New York drept câştigătorii unei burse pe care o va plăti ICR. Alegerea aparţine unui juriu american. A fost făcută pe bază de propuneri dar a ţinut cont în primul rând de aplicaţiile şi proiectele depuse de poeţii ce au concurat la bursă. S-a făcut în urma unor aplicaţii individuale şi a unor recomandări pe care le-am dat. E o bursă pe care au câştigat-o,în anii anteriori poetul Bogdan O. Popescu şi poeta şi jurnalista Andra Rotaru. Amândoi au fost inspiraţi de America şi au publicat un volum de poezie scos la lumină de cele şase săptămâni petrecute peste Oceanul Atlantic. America este la ora actuală inspiratoarea poeziei ce se scrie în România, majoritatea un soi de pastişă a stilului, atitudinii şi ticurilor verbale din filmele americane, din muzica hip- hop, din rap… folosind scenografia locală.Înjurătura de toate zilele şi clipele dă autorilor sentimentul omnipotenţei. Limbajul golănesc, trivial e cartea de credit a unei autenticităţi mizere. Dar nu e un păcat săă ce ai fost hot… Vă pot cita în acest talcioc de vechituri avangardiste şi postmoderne multe poeme şi versuri memorabile scrise de poeţi, afirmaţi mai recent. Din cei cuprinşi în antologia scoasă la editura Compania, din cei publicaţi la editurile Brumar, la Tracus Arte… Și mai sunt şi poeţii mari care nu pot fi confundaţi. A căror poezie are valoarea vinurilor vechi, de colecţie. Alţii sunt doar ca mustul ce te păcăleşte, oprit artificial să fermenteze. Sunt şi câteva poete mari cu un univers adjudecat şi care a impus definitiv vocea lor. Au un univers fizic şi metafizic. Altele flutură aparent haine noi pe vechi meserii şi deprinderi. Pe vremuri, Camil Petrescu spunea Câtă luciditate atâta dramă”. Cred că vulgaritatea a luat locul lucidităţii. Poeţii mari sunt puşi în umbră de textualiştii cu bloguri care se socot mari poeţi dacă au puţină idee de SMS-uri şiadvertising. Nu faptul că sunt un om de cultură poate eclipsa poezia pe care o scriu şi am scris-o. Ci viaţa în haite a unor scriitori lipsiţi de cultură care cred că fac ierarhiile în literatură cu antologii concepute pe principiul listelor afişate la scări de bloc: Noi şi ai noştri de la Scara noastră”. Sunt şi editor, aşa că am aflat multe despre scriitorii care se cred buricul pământului. Am dat peste poemele lor rescrise integral. Și disidenţa lor exhibată la spartul târgului de Cântarea României. I-am văzut cerşind indulgenţe de la Nichita Stănescu şi apoi, peste ani, întrebau tot ei nedumeriţi de ce lumea îl consideră genial pe poetul Necuvintelor. Le-am citit poemele oportuniste scrise în anii 50 şi vituperările împotriva Americii, apoi declaraţiile pentru New York Times peste jumătate de veac, unde-şi clamau poziţia anticomunistăşi pro-americană. I-am văzut în peripatetice plimbări cu Mircea Ivănescu şi Mazilescu, apoi loviţi de amnezie sau dând târcoale altui empireu. Hoţia, minciuna şi parvenitismul nu ocolesc lumea literaturii şi, din păcate, se transmit. Dar existăîn biblioteca mea destui poeţi pe care-i citesc şi pe care îmi doresc să-i aduc la New York, să fie traduşi, săşi măsoare priza la public. Trebuie să ieşi în lumea largă ca să te măsori cu ea şi mai trebuie să treacăşi timpul peste tine ca săţi măsori genialitatea. Dar e de înţeles foamea după vizibilitate în viaţă. Câţi poeţi mari despre care nu mai vorbim în România, după ce au murit!

 

– Cum e să fii decorată de un Rege?

 

– Revenind la Coroana României, decoraţia cea mai înaltă primită de la MS Regele Mihai, ea continuă o tradiţie în familia mea pe linie paternă. Bunicul meu Gheorghe şi străbunicul meu Toma Uricariu au primit Coroana României pentru fapte de arme.

 

– Ce este poezia pentru Doina Uricariu?

 

– Puterea mea. Sigiliul meu. Îngerul meu păzitor. Poezia mea cea de toate zilele, precum pâinea noastră cea de toate zilele din rugăciunea Tatăl nostru. Totul şi pauzele dintre Tot şi Nimic. Am scris în tensiunea iubirii, îndrăgostită, revoltată pânăîn buricul degetelor. Am scris descoperind cât de frumoasă e lumea şi ce miracol poate fi acela de a avea talentul să vorbeşti despre cele ce sunt dacă mai sunt. Am scris iubind cicatricea de pe obrazul tatălui meu. Ca un fir de argint mai puţin elastic legând maxilarul lui sfâşiat de un brand, la Oarba de Mureş. Am scris despre vindecările posibile şi imposibile. Volumul meu de debut Vindecările a aşteptat şapte ani la cenzurăşi pentru că poemele se chemau Vindecările, dar şi pentru că sensul lor identifica dezastre morale şi spirituale… Societăţile bolnave sunt agresive şi ostile în faţa dorinţei cumplite de vindecare. Ele ne controlează prin bolile cronice induse precum ura, invidia, turnătoria, haosul valorilor, trădarea pentru ceva arginţi. Un poet adevărat nu poate fi legat cu un lanţ de cuşca privilegiilor. Şi nici asmuţit să intre în haita gonacilor, la vânătorile de ocazie. Cabotinii şi ideologii îndoctrinaţi vor persifla în felul lor tot ce ţine de dramatic şi tragic. Spartanii contemporani vor exersa în cuvinte azvârlirea celor firavi sau neputincioşi în prăpastie. Există o grabă de a-i elimina pe cei din alte generaţii sau cu alte convingeri, care confundă continuitatea valorilor cu un continuu ecarisaj. Pe vremuri ne bloca cenzura. Cenzura a fost vigilentă. Dar era adeseori mult mai generoasă decât cenzorii contemporani care se cred critici. Şi acţionează precum ghicitoarele şi prezicătoarele din suburbii. Am avut tot sprijinul în apariţia volumului meu de debut din partea lui Alexandru Paleologu şi Marin Preda, de a căror preţuire m-am bucurat. Când am debutat, în fine, nu ştiam că un poem al meu, tradus de Ştefan Baciu, mai întâi în revista Meleşi apoi în zece limbi a luat un premiu de poezie al Americii Latine. Am scris apoi despre sfiala poetului şi a omului, câtă vreme mai are şi o parte de smerenie în el... Am asemănat sfiala şi smerenia cu un copac ce se cheamăJugastru, căruia şi Nichita Stănescu i-a cântat frunza: Foaie verde de jugastru… E un fel de arţar al cărui nume pune împreună jugul şi steaua. Jugumşi aster…Coaja subţire a trunchiului de jugastru poate fi zgâriată la suprafaţă. Dar ea acoperă un lemn dur, rezistent şi de o mare rezonanţă, din care se fac viori. Jugastru este şi toponim şi numele de familie al unor oameni. Al doilea volum Jugastru sfiala a adus în lumea cuvintelor poezia fragilităţii ce ascunde o mare forţă interioară. Un fel de autoportret al meu care reuneşte de o viaţă o sensibilitate infinităşi o forţăşi putere de a lupta de nebănuit. Cei care m-au anchetat la Securitate ştiu asta. Nu au obţinut nimic de la mine, chiar dacă puterea concentrată de mine în orele acelea de interogatoriu încrucişat m-a costat săptămâni de internare la Spitalul Elias, la neurologie…

 

Cu Vietăţi fericite, care a apărut în 1980, a izbucnit poezia maternităţii şi a genezelor, pe care Laurenţiu Ulici a decretat-o unicăîn spaţiul liric românesc. Apoi Mâna pe faţă a însemnat poezia căderilor şi a pierderilor, tradusăşi prezentăîn atâtea antologii internaţionale. A urmat Ochiul atroce, un volum care a fost retras din biblioteci şi a provocat un mare scandal, după ce s-a înţeles mesajul lui din felul în care a recitat pe scena Teatrului Mic poemul Norii regretata Leopoldina Bălănuţă, desăvârşita doamnă a spunerii poeziei româneşti. Ochiul atroce a apărut în 1985 şi după publicarea lui nu s-a mai editat nici o carte a mea de poezie pânăîn 1989. Din 1985 pânăîn 1989, am fost pusă la index. Cartea mea Ecorşeurişi marele studiu despre Kirkegaard au fost blocate pânăîn 1990. Redactorul şef de la editura Cartea Românească mi-a spus verde în faţă că aceste cărţi vor fi publicate numai dacă vor trece peste cadavrul lui. N-a fost nevoie de asta ci, din păcate, de mult mai multe cadavre, sute şi sute, ca să ne câştigăm o libertate de a fi liberi ca scriitori şi oameni. A trecut un deceniu în care nu am vrut să public poezie pânăîn 1995, când au fost editate simultan două volume ale mele Institutul inimiişi Puterea Leviatanului. Ambele volume au fost considerate de critici din toate generaţiile drept cărţi emblematice pentru deceniul nouă al secolului XX. Cu Inima axonometricăam fost nominalizată unanim de juriul USR la Premiile Uniunii Scriitorilor la poezie. Am luat toate voturile, deşi eram în America. Al doilea clasat a fost poetul Ion Mircea. Ultimul clasat, doar cu două voturi obținute în rundele următoare, a luat premiul. Ion Mircea a făcut scandal. Şi i s-a dat drept consolare Premiul Asociaţiei la poezie. Eu eram în America… Ce alt premiu îmi mai trebuia…

 

– Aveți nevoie de anumite condiții ca să scrieți literatură?

 

– Nu cred că este vorba de nimic special, dar s-ar putea să greşesc. Am nevoie de curăţenie în jur, de lucruri frumoase, de natură, de ordine mai ales. Nu mă inspiră mizeria, scrumierele pline de ţigări, o cameră cu susul în jos. Am oroare de mizerabilism. O bibliotecăşi Natura mă inspiră. Muzica, muzeele… Am scris câte patru cărţi într-un an, doi ani la rând, cu copiii mei mici pe genunchi sau în preajmă. Au fost anii mei poate cei mai fericiţi, în condiţiile în care alte femei cred căîşi ratează cariera. Cine citeşte CV-ul meu poate verifica această afirmaţie. Scriu oriunde e puţină linişte. Scriu zilnic şi citesc zilnic, chiar dacă sunt în avion sau casa mea este în şantier. Am trăit şi am scris cu casele în care am trăit în şantier. Sunt o femeie normală, mare iubitoare de artăşi de muzică. Gătesc, dau mese, merg săptămânal la muzee. Citesc poezie aproape zilnic. Şi filosofie. Sunt pasionată de arhitecturăşi artăşi am citit mult în acest domeniu. Am fost invitatăşi sunt invitatăîn jurii internaţionale de arhitectură. Am publicat vreo mie de pagini sau mai mult despre artă. Începând cu primul studiu despre Hiperrealism publicat ca studentăîn 1970-71.

 

– Din poziția de fost editor, despre care am auzit lucruri extraordinare, ce părere aveți despre piața de carte?

 

– Cred că piaţa de carte va pierde tot mai mult dacă lucrează doar pentru a vinde cărţi. Pentru fiecare dintre noi va conta în primul rând ce înseamnă cărţile pe care le alegem pentru a ne defini şi împlini ca persoane anume. Dacă nu vom forma cititori şi ideea că fiecare dintre noi are o insulă de cărţi, pentru a călători , nu pentru supravieţuirea din naufragii, vom căuta doar insule cât mai exotice şi cărţi tot mai puţine. Vom uita să citim poezie dacă ne vom obişnui ca poezia să fie însoţită de scandal, spectacole media, jazz şi fanfare, de biografia poeţilor şi poeteselor cât mai picantă. Va trebui recultivată solitudinea creatoare şi receptoare, ideea de exclusivitate a meditaţiei şi creaţiei. Poezia care şi-a pierdut încrederea în unicitatea stilului ei de comunicare riscă să adopte prestidigitaţia şi dezinvoltura înghiţitorilor de săbii şi de flăcări. Altfel tot ce se întâmplă azi este în limite normale. Ceea ce a spus Socrate la vremea lui despre lumea în care trăia şi i-a adus judecarea şi moartea, e valabil cuvânt cu cuvânt pentru zilele noastre. Stilul Socrate e la modă, nu şi substanţa lui. Suntem liberi să ne jucăm de-a Socrate pe orice ecran. Modelul Android s-a creat special pentru asta!

 

– Ce s-ar putea face pentru îmbunătățirea condiției existențiale a scriitorului?

 

– Nu cred în soluţii care vin din afara creaţiei şi a creatorilor. Nimeni nu mi-a creat nici o condiţie nici mie nici generaţiei mele, care să fie specială. Dimpotrivă. Eram cenzuraţi şi lucram din greu fiecare dintre noi. Nu aveam dreptul să călătorim în Occident, să avem contacte cu străinii, să ne susţinem doctoratul sau să avem burse în străinătate, cu excepţia celor care aveau legături cu Securitatea, tot ce însemna Cabinetul 2, Gogu Rădulescu sau alţi activişti luminaţi pe care nu i-am frecventat . Mulţi din păcate au semnat angajamente cu Securitatea. Alţii erau fii şi fiice de nomenclaturişti. Dar generaţia mea a dat scriitori importanţi şi câteva caractere de fier. Mergeam câţiva dintre noi şi la Biblioteca Academiei şi împrumutam cărţi şi ziare la fondul special şi eram întrebaţi de ce citim una sau alta. Cineva mi-a spus că tocmai lista de cărţi şi ziare cerute de mine la Biblioteca Academiei ar fi aprins beculeţul la Consiliul Culturii unde era Cenzura, cum se numea Direcţia Presei. Sinonimie semnificativă! Mulţi dintre cenzori nici nu mai aveau nevoie să citească, fiind preveniţi să nu deadrumul manuscrisului chiar de editori. S-a practicat limbajul dublu şi pe acest palier…cu mult succes. Am stat cu două dintre cărţile mele câte şapte ani la cenzură. Am urcat treptele frumoasei case unde era editura Eminescu, din sediul ei de pe Ana Ipătescu, de zeci şi zeci de ori. Şi unii editori şi redactori şefi mi-au debitat multe minciuni şi încurajări găunoase. Apoi a fost aşteptarea de şapte ani pentru Ecorşeuri. Adăugaţi la cei şapte ani cu Vindecările. Trebuia să rămân la facultate asistenta Profesorului Paul Miclău, la semiotică. Dar a venit legea celor trei ani de producţie, până ce postul meu a fost transmis Facultăţii de Franceză. Postul meu s-a pierdut, cum se spune, pe drum. În schimb două colege ale mele de an, cu medii mult mai mici şi lipsite de strălucire şi-au găsit un loc la ASE şi Facultatea de agronomie, graţie poziţiei deţinute de taţii lor. Am trăit din meditaţii pentru admiterea la facultate şi din scris şase ani. Toţi elevii mei au fost admişi din primul an. Până ce m-a angajat Sorana Coroamă– Stanca secretar literar. Am muncit mult şi Teatrul Ion Vasilescu a început să strălucească. Atunci l-am susţinut şi lansat între vârfuri pe regretatul Alexandru Tocilescu. Cristian Hadgi- Culea era la începuturile lui. Şi deşi am avut un loc de muncă, nu mi s-a dat voie sămi dau doctoratul. Nici după ce am devenit redactor la editura Eminescu, nu am primit binecuvântarea de a-mi susţine doctoratul. Ani la rând am avut cel mai mare număr de coli şi de cărţi editate pentru care m-am zbătut ca o fiară. Era o statistică la nivelul ţării. Dar nu am ştiut să mă orientez ca să editez şi eu un autor fără talent care să-mi asigure admiterea la… doctorat.

 

După câte edituri funcţioneazăîn România, scriitorii ar trebui să trăiască mult mai bine dar vai de drepturile de autor, plăţile pentru îngrijire de ediţii sau traducere care se practică!Editurile care ne publicau, când ne publicau, pânăîn 1989, plăteau drepturi de autor. Funcţionau într-un regim de concurenţă minimăşi nu dădeau 45-60 la sută din preţul unei cărţi pe difuzare. Scriitorii români aveau şi alte tiraje. Am avut mii şi mii de exemplare la o carte de poezie. Fireşte, tirajul conteazăNu agreez soluţiile găsite de unii scriitori de a publica acel gen de cărţi cu succes la public, proză despre femei şi cu femei, gen literatură de pedichiurăşi coafor. Singura soluţie care-mi vine în minte este crearea unor catedre de creaţie asemănătoare celor din universităţile americane. Dar asta înseamnă să fii un scriitor cultivat, un profesor foarte bun. Apoi, că tot am dat şi dau interviuri, lumea în care trăim ar trebui să aibăîn vedere plătirea interviurilor care se iau scriitorilor. Interviurile sunt mai mult decât o promovare de sine. Modele existenţiale şi sociale. Un scriitor care se gândeşte şi la altcineva decât la propria persoană poate fi un excepţional editor. Nu toţi scriitorii pot face asta. E o artă să fii un mare editor. Nu orice scriitor poate lucra în edituri. Mie îmi este de-ajuns să privesc o carte ca săştiu câţi bani face redactorul şi patronul-editor. Ar trebui create proiecte mari şi de lungă duratăîn România care săi folosească pe scriitori în scrierea textelor despre muzee, oameni de cultură, etc. Dar România a pierdut suflul proiectelor mari, se mărunţeşte în scandaluri şi antologii pe generaţii, promoţii şi afinităţi provinciale Bursele de creaţie şi cercetare lipsesc din România. Există câteva burse pe care le căştigă individual câţiva scriitori, plătite cel mai adesea de statul român care varsă banii în beneficiul unor fundaţii internaţionale ce se ocupă de scriitorii români. Dar şi aici bate vântul scandalului şi se umflă muşchii bărbaţilor ce tânjesc după războaie. Premiile nu au o valoare materială semnificativăşi nu sunt acordate chiar pe merit. Când am lucrat la proiectele pentru oamenii de culturăşi creaţie, fiind consilierul personal pentru cultură al primului ministru Călin Popescu Tăriceanu, am recreat Cele 7 Premii Naţionale pentru arte, plătite de Guvern dar decise de juriile alese de Uniunile de creaţie. Valoarea unui premiu era de 25000 de euro. S-au acordat un singur an. Apoi cel ce primise Premiul pentru literatură a declarat în anul următor că valoarea acestor premii era mult prea mare. Şi le-a plafonat în declaraţia lui la 2000 de euro. Bugetul destinat Premiilor Naţionale a dispărut.

 

– Sunteți directoarea ICR New York, nu de mult timp. V-aș ruga să vorbiți de proiectele legate de institut.

 

– Am un proiect pe anul acesta foarte bun. L-am încheiat de puţină vreme, căci nu exista un proiect când am venit. Ar trebui să vorbim numai despre acest lucru. Ce vreau să comunic pentru moment şi în premieră este faptul că am demarat un proiect prin care România să participe pentru prima dată la un mare Tărg de carte internaţional în America, urmând să fie în următorii doi ani invitat de onoare. E un proiect foarte important, care presupune o organizare specifică pieţei de carte americane, existenţa agenţilor literari americani pentru autorii români, pregătirea din timp a unei oferte editoriale de anvergură. Am fost la multe târguri internaţionale ca editor şi scriitor. Cred căştiu ce nu mai trebuie făcut şi ce trebuie făcut când e vorba de imaginea culturii şi literaturii române. E unul dintre proiectele mari la care lucrez de când am venit la post.

 

Interviu realizat de Alexandru Petria și publicat în Tribuna, nr. 260, 1-15 iulie

Doina Uricariu_10080728

 

 

Iunie 22, 2013

Lucian Dan Teodorovici: „Scriu de dragul poveştii şi al temei importante din punct de vedere personal pe care o poartă„

 

De vorbă cu scriitorul Lucian Dan Teodorovici

 

 

Alexandru Petria: -Lucian, cum l-ai descrie pe prozatorul Lucian Dan Teodorovici?

 

 

Lucian Dan Teodorovici: -Te rog să-mi permiţi să încep cu o poveste, bazată pe experienţa personală, că să înţelegi ce impas îmi provoacă prima ta întrebare. În general, la tîrgurile de carte din străinătate, unde mă duc deseori în calitate de editor, vin diverse întrebări despre diverşi scriitori publicaţi de Polirom. Sună ca întrebarea ta: ce ai putea să-mi spui despre prozatoarea/ prozatorul X? Şi am multe de spus, de obicei. Îi descriu literatura cu cît mai multe argumente, sînt expansiv, uneori entuziast. Pe de altă parte, cînd sînt invitat la festivaluri literare, de astă dată în calitate de scriitor, mi se întîmplă să fiu întrebat acelaşi lucru, însă despre propriile cărţi. Şi-ţi mărturisesc ceva: în majoritatea cazurilor, sînt foarte aproape de a da din umeri. Abia dacă spun cîteva vorbe. Îmi tot propun, cînd mi se întîmplă asta, să-mi pregătesc de-acasă un discurs, unul din care să nu lipsească o doză firească de modestie, dar în care să existe şi suficiente argumente pentru a-l face pe editorul respectiv să devină interesat de ce am scris eu. N-am reuşit pînă acum. Şi iată că m-ai prins şi tu nepregătit, cu exact aceeaşi întrebare.

 

Mi-e incomod să vorbesc despre mine. Mi se pare că nu-i rolul meu ăsta. Şi probabil chiar nu-i stă bine unui scriitor să vorbească despre sine. Mi se întîmplă să o fac însă, cu toate reţinerile, pentru că altfel se creează şi uneori se generalizează opinii greşite. Imagini false. Despre care auzi, te înfurii, uneori te cruceşti pentru că se poate spune aşa ceva, prin urmare, simţi nevoia să contrabalansezi. Simţi nevoia să te prezinţi aşa cum ştii tu că eşti în realitate sau măcar cum ţi se pare că eşti. În realitatea mea, sînt un scriitor care nu se vede concurînd cu alţii, deci nici luptînd pentru a ocupa locul altora în literatură. În realitatea asta a mea, pe care n-am cum să nu recunosc că doresc s-o vadă şi alţii aşa, iubesc enorm literatura. E cam tot ce pot spune, cu riscul bombasticului inclus, despre raportul dintre mine şi ceea ce scriu sau citesc. A, da, şi că am încredere în felul în care ştiu să-mi asum propriile nereuşite. Mă crezi au ba, pe mine m-a ajutat fiecare reacţie critică la ceea ce am scris, scriu. M-au şi enervat unele, dar chiar şi-acelea, poate mai ales acelea, m-au ajutat ulterior. Am deci încredere că pot evolua ca scriitor tocmai pentru că mă pricep să-mi gestionez vanitatea. Cam aşa m-aş descrie deci.

 

 

– Absolut, fiecare are culoarul său, nu ia nimeni valoric locul altcuiva. Tot o întrebare de soiul celei din debut: de ce să citească omul romanele şi prozele scurte scrise de tine?

 

 

– Pentru că mă străduiesc să scriu şi cu gîndul la cititor. I se tot reproşează literaturii române că e scrisă cumva pentru sine, pentru un cerc restrîns de cititori, eventual la rîndu-le scriitori sau critici literari. Şi sînt scriitori care cumva chiar încurajează ideea asta, susţinînd sus şi tare că ei scriu pentru ei înşişi, fără să explice mai clar ce înseamnă asta. Eu scriu pentru mine, bineînţeles, scriu pentru că trebuie să spun ce am de spus. Însă care-i folosul în a spune fără a fi auzit? Prin urmare, scriu pentru mine, dar ca să fiu citit. Mă interesează cititorii, mă gîndesc la ei, n-am de gînd să folosesc nici un tertip pentru a ascunde asta din teama de a nu fi catalogat drept comercial. Scriu de dragul poveştii şi al temei importante din punct de vedere personal pe care o poartă ea, aşa încît mă aştept ca şi cititorii să observe asta. Spuneam într-un alt interviu că singurul lucru pe care mi-l doresc de la cititori e să dea o şansă cărţilor mele. Pentru că funcţionează, din păcate, prejudecăţile (nu numai la noi, e în natura umană să îţi creezi şi să perpetuezi prejudecăţi). Spre exemplu, la Matei Brunul, am simţit deseori, direct, o prejudecată de tipul: e o carte despre comunism, am citit/ auzit/ văzut atîtea despre comunism, sînt obosit, nu mai am chef. Iar eu nu voiam decît să i se dea o şansă. Pentru că nu cred că despre comunism e vorba în cartea mea. Ci despre poveste, despre imaginaţie, despre cedare, despre comunicare, despre memorie. Şi despre multe altele. Aşa încît vreau o şansă. Am primit nenumărate reacţii de la cititori care mi-au dat şansa asta. Şi multe dintre mailurile, mesajele de pe FB sau chiar telefoanele primite au început cam aşa: nu prea aveam chef, mi se părea că s-a spus totul despre comunism, am început să citesc într-o doară, apoi… Iar după acest „apoi” sau după vreun „dar” cu aceeaşi funcţie, de fiecare dată cînd citeam mi se întindea cîte un zîmbet larg pe faţă. Pentru că şansa acordată cărţii s-a transformat, scuze că sună un pic cam lipsit de modestie, într-un cîştig pentru ambele părţi: cititor şi scriitor.

 

Cam la fel s-a întîmplat şi cu alte cărţi proprii, fie ele roman sau proză scurtă. Mie mi-e drag cititorul şi scriu cu gîndul ăsta – crede-mă, nu-i o afirmaţie de complezenţă, e exact ceea ce simt. S-ar spune că, astfel, faci concesii, te „comercializezi”. Nu. E caraghios. Depinde ce înţelegi prin a scrie pentru cititor. Cum îl vezi adică? Ţi-l închipui un diletant, un superficial? Altfel spus, te crezi mult mai profund şi mai inteligent decît cititorul tău? Atunci, da, scriind pentru el trebuie să-i faci concesii. Dar, în cazul ăsta, de ce naiba mai scrii? Dacă tu te simţi superior celor pentru care scrii, nu cumva „arunci mărgăritare”? Şi-atunci, care îţi e satisfacţia? Ce motivaţie ai? Eu perspectiva asta n-o pot înţelege. Îţi ziceam că mie mi-e drag cititorul, ăla ideal, pe care-l văd în mintea mea şi care, am experienţa asta, se transformă deseori, îmbucurător de des, în cititor real mai apoi. Şi-l văd într-un soi de parteneriat, să zicem. Cum să-l privesc de sus, în cazul ăsta? Şi de ce i-aş face concesii?

 

Ăsta ar fi deci, rezumînd, răspunsul la întrebarea ta: i-aş invita pe oameni să-mi citească prozele scurte, romanele, cu gîndul că ar putea simţi ceea ce numeam (cam tehnic şi preţios, accept) un „parteneriat” între mine şi ei. Şi, pentru că trăim într-o libertate de comunicare extraordinară, dacă nu simt asta, pot s-o spună, pot să mi-o spună. Sigur că nu mă deranjează dacă spun sau dacă-mi spun şi atunci cînd le place ce au citit…

 

 

– Îmi cade bine firescul din vorbele tale. Chiar şi cel care spune că scrie pentru el scrie, de fapt, pentru cititori, altfel n-ar publica. E o formă de-a încerca să pară interesant, poză caraghioasă după mine. Lucian, eşti un prozator de top. Cu premii peste premii. Te poţi lăuda cu cât ai câştigat din scris?

 

 

– Să ştii că nu mă feresc să vorbesc despre asta, dar e dificil de dat o sumă. De exemplu, o vreme am cîştigat pe realizarea de scenarii. S-ar numi că tot din scris am obţinut banii respectivi, nu? Numai că mi-ar fi greu să aproximez, pentru că cel mai bine am cîştigat scriind pentru un sitcom, Animat Planet Show, timp de şapte sezoane, făcînd parte dintr-o echipă de scenarişti. Şi eram plătit pe minut de material difuzat, aşa încît mi-e imposibil să ştiu cîte minute au fost „ale mele” (vorba vine, căci şi acelea erau împărţite: scriam împreună cu Florin Lăzărescu) în cei trei ani şi jumătate. Apoi, am cîştigat şi din publicistică. Tot din scris, nu?

 

Dar bănuiesc că te referi la literatură. Literatura nu se cuantifică în felul ăsta, ceea ce ştii şi tu foarte bine. Înţeleg însă întrebarea, ea vine în urma recentului Premiu „Augustin Frăţilă”, în valoare de 10.000 de euro. Premiu care, hai să-ţi fac o mărturisire, s-a dus în bună măsură pe o parte dintr-o datorie la bancă. Nu l-am simţit deci cine ştie ce din punct de vedere financiar. E cumva mai mult un suport teoretic: ştiu că banii respectivi mă ajută să plătesc banca mai puţini ani, dar nu simt deloc asta acum. La fel şi alţi bani cîştigaţi din literatură: dacă mă întrebi ce am făcut cu ei, dau din umeri. Nimic concret. Sigur, restul sumelor au fost mult mai mici şi risipite în timp. Spre exemplu, pe o traducere iei, drept avans, între 500 şi 1500 de euro, cel puţin în cazul meu. Să nu faci media la 1000, pentru că ar fi greşit. Mai degrabă ar fi undeva pe la 700 de euro. Eu am, cred, 12 contracte de traducere. Dar venite în timp, în ultimii cinci-şase ani. Practic, nu aduni banii ăia. Iar vînzările propriu-zise, în România, nu sînt spectaculoase, în nici un caz. În fine, la asta mai poţi adăuga lecturile în străinătate. În cazul meu, tot subliniez asta, au fost plătite între 200 şi 400 de euro. De obicei, cheltuiţi în mare parte cu prilejul respectivei lecturi. Vezi deci că aritmetica nu ajută prea mult literatura. De asta nici n-am stat vreodată să calculez, e complet inutil.

 

Aşa că, pentru a pune punct, zic: nu, nu mă pot lăuda. Din scris am cîştigat enorm, dar nu din punct de vedere financiar. N-are rost să-ţi mai spun că n-aş fi avut cum să trăiesc/ să supravieţuiesc din banii cîştigaţi de pe urma literaturii, nu?

 

 

– Cum ar putea câştiga scriitorii mai mult în România de pe urma muncii lor? Ce s-ar putea face? Ai vreo idee legislativă, ceva de natura asta?

 

 

– Pe de o parte, avînd viziuni liberale în general, aş fi tentat să spun că nu e necesar ca scriitorii să beneficieze de un suport direct al statului, gînd spre care m-ar trimite cumva partea a treia a întrebării tale. Mă oripilează însă modul în care, mai ales în urma scandalurilor recente, tot felul de comentatori pe tot felul de forumuri vituperează împotriva scriitorilor, trimiţîndu-i la „muncă adevărată”. A fost apoi, nu cu mulţi ani în urmă, acea discuţie publică privind drepturile de autor. Şi alţi comentatori, puhoaie, se iritau la culme că scriitorii sau, în general, creatorii îndrăznesc să considere că merită să fie impozitaţi diferit. E o problemă la noi cu statutul scriitorului, s-a deteriorat rău de tot. În fine, am făcut introducerea asta ca să pot ajunge unde vreau să ajung. La „pe de altă parte”, adică.

 

Pe de altă parte deci, literatura nu e pur şi simplu un produs pe care să-l arunci pe piaţa liberă şi apoi să te descurci cu ce obţii din comercializarea respectivului produs. Literatura nu-i chiar acelaşi lucru cu castraveţii şi vinetele pe care le vinzi la tarabă, ca statul să te impoziteze pur şi simplu pentru ea şi să te lase să-ţi faci cum te taie capul „actul comercial”, fără să-l mai intereseze. Iar asta pentru că literatura creează, mai întîi, o cultură, un spaţiu spiritual care, în timp, se alătură tradiţiei unei ţări. Literatura, mai apoi, n-are un termen de expirare previzibil, aşa că, la nivel teoretic cel puţin, statul poate beneficia de impozit pe acel produs pe timp îndelungat. Literatura, prin traducere şi răspîndire în diverse spaţii, poate contribui la imaginea unei ţări în lume, poate atrage turişti sau chiar poate crea fenomene. Ştiu că pare exagerat, dar să ne gîndim la ce înseamnă turismul şi o să ne dăm seama că, în bună parte, el e unul cultural. Şi, nu de puţine ori, chiar literar. În Paris, spre exemplu, am căutat diverse „obiective” arhicunoscute, dar am bătut totodată multe străzi în căutarea casei în care a locuit Hemingway. În Tours, spre alt exemplu, m-am oprit o zi şi o noapte şi am făcut chiar un ocol pentru asta numai pentru că era oraşul lui Balzac. În Verona, m-am oprit, vrînd-nevrînd, la balconul pe care tradiţia turistică l-a dedicat Julietei. În New Orleans, „m-am dat” cu vaporul cu aburi, pe Mississippi, numai pentru că mă trimitea spre visele copilăriei provocate de Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Şi aşa mai departe, bineînţeles. Sigur că aici ar găsi mulţi contraargumente, unul dintre ele fiind acela că vorbesc despre scriitori mari. Şi mi s-ar cere un exemplu din România. Eu nu vorbeam însă despre România, ci era o pledoarie pentru ceea ce poate însemna literatura dincolo de acea piaţă imediată spre care ne trimit mulţi.

 

Despre România aş spune doar că mi s-ar părea o minune ca dinspre zonele de decizie să se gîndească în felul ăsta, măcar parţial. Ştiu, e dificil să le ceri politicienilor gîndire pe termen lung, de vreme ce trăiesc permanent într-o stare electorală, tocmai de asta am folosit cuvîntul „minune”. Mă întrebi de iniţiativă legislativă. Eu îţi spun că, după mine, e nevoie de un sistem. Am punctat, în timp, cîteva iniţiative necesare în opinia mea, în texte pe care le-am scris, dar spaţiul unui interviu, oricum ai lua-o, e limitat. Aşa încît sînt nevoit să mă opresc la generalităţi. E nevoie de un sistem, spuneam, care să stopeze deteriorarea imaginii scriitorului (accelerată incredibil în ultimii ani), care să-i acorde respectul de a nu i se arunca eventuale rămăşiţe printre degete, cu gîndul că astfel „va scrie de bine la ziar”, care să încurajeze valoarea, nu veleitarismul bombastic local, care să acorde o altă atenţie şi pieţei de carte, şi distribuirii resurselor către cultură… Dar eşti conştient că, de fapt, vorbim ca să vorbim, nu? Pentru că un asemenea sistem e imposibil. Şi-atunci, de vreme ce eu asta cred, n-aş putea să răspund întrebării tale altfel decît spunînd: scriitorului îi rămîne să scrie şi să aştepte. Să aştepte nu să primească ceva, ci să aştepte (dar, evident, nu cu braţele încrucişate) o oportunitate pentru cărţile sale. Un noroc, aş spune, trivializînd un pic. Norocul de a te remarca publicul de aici sau norocul de a fi tradus şi de a avea un oarecare succes în alte ţări, ceea ce ar atrage după sine şi o anume recunoaştere în România. Pînă la urmă, cam asta e condiţia scriitorului român.

 

 

– Privitor la deteriorarea imaginii scriitorului. Consider că şi destui scriitori sunt vinovaţi. Cititorii simt lichelele, pe cei care susţin din interes sau prostie politicieni demenţi, într-o perioadă în care te miri că mai există România.

 

 

– Tu te gîndeşti la asocierile unor scriitori cu politica, eu aş zice însă că nu de-acolo sau poate nu numai de-acolo ni se trage. Pînă la urmă, la noi şi oriunde, scriitorii s-au apropiat de politică, s-au folosit ori s-au lăsat folosiţi de ea. În perioada interbelică, apoi în perioada comunistă unii s-au pus în slujba regimurilor, iar acele regimuri erau, dă-mi voie să nu ezit în părerea asta, mult mai puţin onorabile decît oricare guvernare postdecembristă. Şi totuşi, a fi scriitor însemna mai mult decît acum.

 

Eu aş vedea o vină, dacă tot e să ne gîndim la asta, în „patalamaua” de scriitor pe care azi o poate primi oricine. Şi ajungem astfel la USR. Mi-am spus în timp cîteva opinii despre această instituţie şi au fost primite, să zic aşa, foarte inamical. Mi s-a reproşat că „mă iau” în felul ăsta de marii scriitori care sînt membri. Mi s-a reproşat că nu văd lucrurile bune care se fac acolo. Mi s-a spus că, în definitiv, nefiind înscris, ce drept am eu să vorbesc despre USR? Nu aşa stau lucrurile. Pe marii scriitori îi admir, îi respect, le respect inclusiv acest statut de membru al Uniunii. Apoi, văd şi lucrurile bune care se fac. Mai mult: aş lua chiar în calcul posibilitatea de a mă înscrie cîndva în USR. Numai că mă opreşte tocmai ceea ce spuneam la început: faptul că intră practic cine vrea. S-ar spune că asta nu e problema mea, nu? Este. Dacă le ceri unor oameni din afara lumii literare părerea lor despre scriitori, de cele mai multe ori primeşti drept răspuns nişte prejudecăţi. Formate, în multe cazuri, la sindrofii locale, tot felul de „gale” şi „premieri” organizate de filiale ale USR. M-am nimerit şi eu la vreo trei-patru de-a lungul vremii. Şi am plecat de-acolo de fiecare dată într-o stare de şoc, să zicem, deşi e doar un eufemism. Spectacole groteşti, cu oameni care se fac mici în faţa celor care lor le par mari şi cresc brusc spre infinit în faţa unora care le admiră, în necunoştinţă de cauză fiind, condiţia de scriitor. Penegirice, grandomanie, lipsă de bună-cuviinţă, băutură şi mîncare. Evit, de ani buni, să mai particip la aşa ceva. Dar, revenind, de-aici pleacă deseori imaginea scriitorului. Am auzit personal poveşti de la asemenea „întîmplări”, uneori relatate cu suficient dispreţ de oameni din afara lumii literare, cum spuneam. Iar vorbele circulă. De ce Uniunea s-a „deschis” deci spre oricine publică la cîte-o editură cu copiator vreo două cărticele de versuri inepte? De aia. Şi-n acelaşi timp, membri de vază ai ei le reproşează multor autori importanţi din prezent că nu vor să se înscrie, să „reformeze” instituţia din interior dacă au ceva de reformat. Nu, asta e o iluzie: cînd ai o asemenea masă de votanţi, nu poţi reforma nimic. Şi-apare un cerc vicios, vezi? România e o hartă a cercurilor vicioase, de fapt. Fenomenul nu putea să-i ocolească pe scriitori. Cum n-ar fi deci treaba mea să vorbesc despre asta? Mă străduiesc şi eu, prin ceea ce scriu, să merit statutul de scriitor. Iar unii îl primesc odată cu o carnetul de membru USR şi îl compromit fără nici o ezitare.

 

Acum: afirmînd toate astea, devin oare un duşman al USR-ului? Nu cumva, de fapt, îmi pasă de această instituţie, îi respect pe mulţi dintre membrii ei merituoşi, îmi doresc binele ei? Mie aşa mi se pare. Îmi doresc, pe de altă parte, să nu fiu privit cu condescendenţă sau mai rău de-atît de unii sau de alţii cînd le spun că sînt scriitor. Mai e puţin, asta e senzaţia mea, şi ţi se va rîde-n faţă cînd te vei prezenta în felul ăsta. Şi-atunci, repet, e o problemă care mă priveşte şi pe mine.

 

 

– Chiar. Inşii numiţi la plesneală scriitori de U.S., beţivănelile pretins literare subminează prestigiul tagmei scriitoriceşti, ca şi ploconirile după sponsorizări locale şi trasurile de brăcinar aferente. Dar hai să vorbim de altele. La urma urmei, de ce scrii? Ai tabieturi?

 

 

– După începutul dialogului nostru, am participat la un eveniment al Colegiului Naţional din Iaşi. În cadrul festivităţilor legate de împlinirea a 185 de ani de existenţă a acestei instituţii, a fost un moment dedicat revistei Alecart, realizată de cîţiva profesori excepţionali şi scrisă în primul rînd de elevi. Spun asta pentru că merită spus: e o revistă foarte bună, vie, sinceră – care spulberă prin ea însăşi şi prin oamenii din jurul ei multe prejudecăţi privitoare la „tineretul de azi”. În fine, n-o pot lungi, deşi mi-ar plăcea. Mi s-a pus la un moment dat, din sală, o întrebare asemănătoare. De obicei sînt stingher, nu prea ştiu să răspund la întrebarea asta. De ce scriu? Habar n-am, aş fi tentat să zic. Din prea multe motive, nu pot să aleg unul. La evenimentul de care-ţi pomeneam însă, fiind sala plină de liceeni, m-a lovit brusc o imagine din copilărie: bunicul meu stînd pe un scaun şi povestind, cu gesturi largi, diverse întîmplări din viaţa lui. Şi o mulţime de copii în jur, ascultîndu-l. Eu, lîngă el, mîndru nevoie-mare. Şi am răspuns aşa: scriu în primul rînd datorită bunicului meu. Era un povestitor uluitor, crede-mă. Veneau copiii şi-l rugau să le spună o poveste. Scriu pentru că am visat, copil fiind, să devin asemenea bunicului meu, să vrea lumea să-mi asculte poveştile. Am mai pomenit şi-n alte rînduri despre el, dar abia în timpul manifestării cu pricina mi-am dat seama cît de mult m-a motivat de fapt lucrul ăsta. Cum însă nu sînt un orator priceput, asemenea lui, am găsit că poveştile pot fi „expuse” şi altfel. Ăsta-i motivul pentru care scriu. Nu unicul, evident. Dar cred că e motivul iniţial.

 

În ceea ce priveşte tabieturile, sînt dezamăgitor de anost. Nu le am, nu mi le-am creat. Oricît m-aş gîndi, nu-mi vine unul în minte. Oricine, cred, îşi bea cafeaua la computer, în nici un caz nu poate fi numit tabiet sau, măcar, nu unul care să conteze. Cred că o să intru în ficţiune şi o să inventez cîteva, doar de dragul de a avea ce să răspund la întrebarea asta…

 

 

– Intrând în universul unui roman în lucru, reuşeşti să fii conectat satisfăcător cu realitatea, cu diversele obligaţii cotidiene? N-ai tabieturi, ai spus. Însă ce faci dacă te acaparează ficţiunea? Nu te acaparează? Ea nu prea ştie de jumătăţi de măsură, vorbesc din experienţa personală.

 

 

– Îţi spun ceva care nu „dă bine” cînd e vorba despre un scriitor, care-i privit îndeobşte, romantic şi cam caraghios, mi se pare mie, ca un tip cu capul în nori, prins în lumea lui, vîrîndu-şi poate furculiţa în obraz la masă ori purtînd şosete de culori diferite. Eu sînt, aici e mărturisirea, un om comun, prin nimic spectaculos, totodată plictisitor de ordonat. Cel puţin în privinţa activităţilor mele. Îmi fixez un program de lucru şi îl respect. Am mai spus-o, de aceea mi-e dificil să tot repet, căci pare că aş vrea să atrag atenţia asupra acestui fapt, dar întrebarea ta merge şi într-acolo: am scris Matei Brunul fixîndu-mi pentru asta un interval de timp fix, cîteva ore, dimineaţa, înainte de a se lumina. Timp de un an, l-am respectat. Sigur că nu am fost în fiecare dimineaţă inspirat, m-am jucat pe computer cînd nu mergea scrisul, dar programul a rămas acelaşi. Evident, nu-mi înghesuiam personajele şi întîmplările doar în acel interval. Mi-era gîndul la ele şi ziua, şi noaptea. Dar, în afara perioadei de lucru, au stat undeva în al doilea rînd al preocupărilor, trecînd în prim-plan numai în momentele în care-mi permiteam să mă gîndesc la ele. Şi mai cu seamă seara, înainte de culcare. Nici aici nu e nimic spectaculos, ba chiar mi-e teamă că-i un loc comun.

 

E adevărat, pe de altă parte, că în acele ore pe care le dedicam scrierii cărţii eram complet inabordabil. Iar în restul timpului, starea mi-era totuşi ghidată de ceea ce se întîmpla cu cartea, de cum mergeau lucrurile. Crezi c-am scris degeaba, în mica şi necesara notă introductivă la roman, că îi mulţumesc soţiei mele, Adela, pentru că mi-a suportat „deloc simpaticele schimbări de dispoziţie, în funcţie de evoluţia personajelor mele”? Simt nevoia s-o fac şi-aici, pentru că n-o fi prea plăcut, mă gîndesc, să-ţi petreci weekend-ul, pe care l-ai vrea liniştit, odihnitor, ascultîndu-ţi soţul cum perorează, ore întregi, despre cartea pe care o scrie, suportîndu-l cum se plînge că i-au luat-o pe arături personajele sau înţelegîndu-i nervozitatea cauzată de nişte legături care nu s-au creat cum se cuvine în, totuşi, ficţiunea lui. Se întîmplă şi dintr-astea. Iar eu am o soţie care ştie să le accepte.

 

 

– Merită să le elogiem pe femeile din preajma noastră. Într-un fel, sunt sacrificate. Dar hai înapoi la „obiectul muncii”… Care carte de-a ta o simţi mai apropiată? Sper să nu-mi răspunzi diplomatic că toate, bla-bla-bla, gargara uzuală.

 

 

– Şi-acum, ce mă fac? Aş fi vrut să-ţi răspund diplomatic, dar mi-ai anulat intenţia. Gargara uzuală şi bla-bla-bla-urile sînt totuşi elemente de marketing. Mi-ar fi prins bine un pic de marketing aici.

 

Glumesc. Am mai spus în cîteva rînduri, chiar fără să fiu întrebat, care-mi sînt cărţile proprii cele mai apropiate. Cărţile, nu cartea. Iartă-mă, evident că prin pluralul ăsta mă apropii de bla-bla, dar nu prea tare, pentru că e generat de cifra doi. Două sînt deci cărţile cu pricina: Celelalte poveşti de dragoste şi, cum altfel?, Matei Brunul. Şi asta chiar dacă romanul Circul nostru vă prezintă: e cea mai tradusă carte a mea. Să-ţi explic, foarte pe scurt, de ce: Celelalte…, pentru că e o carte foarte personală, una care mi-a ieşit, în mare, aşa cum am vrut. Atenţie, am spus personală, nu autobiografică. E o eternă confuzie între cele două cuvinte. În 2009, un ziar ieşean titra: „Iubirile secrete ale scriitorului Lucian Dan Teodorovici”. M-am speriat, am mers repede către articolul respectiv. Din fericire, m-am liniştit imediat: era vorba despre cartea mea, care tocmai apăruse… Matei Brunul, apoi, pentru că e un roman la care mă gîndesc de aproape cincisprezece ani. Şi pe care, într-un fel, îl pregătesc de-atunci. Sînt două cărţi foarte diferite între ele, dar ambele (încă) apropiate mie. Şi poate că mai e un motiv: sînt cele mai recente două cărţi pe care le-am scris.

 

 

– Te-ai gândit vreodată serios să te laşi de scris?

 

 

– Nu. Sigur, mi s-a năzărit să mă întreb uneori, în vreun moment de frustrare, care-i rostul. Apoi, eu fiind şi editor, m-au afectat de-a lungul vremii suspiciunile, uneori exprimate direct, alteori subtil, că public uşor, pentru că o fac la editura „mea”. M-au afectat, am început să mă întreb eu însumi dacă nu există măcar o fărîmă de adevăr în asta. Astfel încît am profitat de poziţia la editură ca să-mi rezolv întrebările. Mi-am trimis un manuscris propriu la referenţi, aşa cum fac cu altele: fără numele autorului, fără vreun element de identificare. Am primit recomandare clară de publicare. A fost o bucurie, evident, m-am mai liniştit. Dar au fost momente în care mi-am pus întrebări… Nu ştiu dacă alte răspunsuri m-ar fi dus către renunţarea la scris. Nu ştiu. Cred, mai degrabă, că nu. M-aş fi încăpăţînat să arăt că am motive să scriu. Aş fi renunţat, probabil, la altele, nu la scris.

 

 

– De final, îmi spui ce ai în lucru?

 

 

– În general, eu consider că am în lucru următoarea carte chiar dacă n-am scris încă la ea, ci doar mă gîndesc, culeg idei, adun personaje, îmi fac documentarea. Se întîmplă şi acum asta, pentru un roman care va apărea cel mai devreme în 2014, dar mult mai probabil în 2015.

 

 

– Mulțumesc.

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Apărut în Literatorul, nr 167- 168, mai- iunie 2013. Aveți aici pdf-ul numărului LITERATORUL_167-168_FINAL_mic

lucian-dan-teodorovici-fotografie-de-florin-lazarescu

 

Mai 8, 2013

Mircea Daneliuc:„Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu„

De vorbă cu regizorul și scriitorul Mircea Daneliuc

Alexandru Petria: – Stimate domnule Mircea Daneliuc, mi-aţi spus înaintea interviului că vă consideraţi un emigrant. Ce vrea să însemne asta?
Mircea Daneliuc – Emigraţia este operă, domnul meu. Lumea se înşeală, crede că ar fi o distanţare de patrie făcută neapărat cu pantofii. Ea nefiind decât o chestiune de inimă…  Dai o fugă până în Oregon şi te declari diaspornic; sarmale, murături, mărar în grădină, borş, româneşte în casă şi în cartier, ziare dâmboviţene, dispute naţionaliste, ieşi la votări necesare şi le pui pe cap ălora din ţărişoară exact pe nenea de care încearcă să scape. Dar să rămâi deliberat într-o selecţie de contemporani pe care ţi-e greu să-i mai vezi, să-i auzi, ghemuit numai în inima ta şi să surâzi împăcat, ce operă mare!
Nu-l admir atâta pe Caragiale, deşi l-am invidiat pentru mătuşa de la Berlin. Caragiale avea un defect, îl trăgea aţa îndărăt. Modelul lui Moise e mai inspirat: mergeţi înainte copii, eu rămân aici, duce-ţi-vă unde vă taie capul şi unde vi se pare că-i bine! Nu mă mai căutaţi; vorbesc cu cine vreau eu, acuma cu dvs.
– E orgoliu sau scârbă? Ori o plăcuţă pe care scrie „Câine rău”? Oregonul e Berlinul dumneavoastră?
– Nu cred că m-am făcut înţeles. America e doar un exemplu, poate fi şi Berlinul. Nici vorbă, mă aflu statornic în frumoasa noastră Capitală. Dezavantajul de a vorbi pe net e că nu ştii unde bate. Dar, ca să nu încurajez propensiunea spre băşcălie care pluteşte în acest aer ilfovean, alături de alte suspensii, mă opresc din detalierea chestiunii anterioare.
– Da, e dezavantajul că nu discutăm faţă în faţă, ci pe mail. L-aţi amintit înainte pe Caragiale. E un blestem lumea lui sau o binecuvântare? Că tot se poartă raportarea la el.
– Hai să nu punem problema aşa. Nu Caragiale ne-a făcut cum suntem şi nici gheţarul de la Scărişoara. De aceea, nu văd să binecuvânteze nimic. Esenţa românească i-a fost masiv precedentă, poate că-n termeni de perenitate dă semne c-ar atinge veşnicia, are scăderi ce covârşesc calităţi; popoarele astea se sting ultimele. Însă omul a avut nas şi ureche, a prins-o. O lume în cu totul alt spectru are şi Agârbiceanu, iar un scriitor fără lume e mai rău ca unul fără de stil, preferi să te uiţi la televizor.
Popolul suveran oferă exaltări în faţa lui Caragiale ca dinaintea unui stâlp totemic. Îşi dă cetăţeanul seama spontan, în dureri, de un adevăr filosofic despre neamul român: nu avem, de pildă, simţul onoarei, deşi îl mimăm – e numai o ipoteză –, şi sare din baie: Exact ca la Caragiale! proclamă. Asta îl linişteşte cumva, exultă, exaltă, vrând implicit să lase impresia unei comunicări medulare, deşi a frunzărit autorul oarecum în pruncie, înainte de-o teză şcolară. Are dintr-odată reperul! Existând şi posibilitatea adversă: Caragiale, mic copil. Circulă pe net o Scrisoare deschisă adresată postum clasicului de către Dan Mihăescu, umorist, care afirmă în clar: Eşti mărunt, neicuşorule! Pentru a sublinia, nu-i aşa? că realitatea prezentă e catastrofic mai insuportabilă decât cea ironizată de către maestru.
Dacă uităm o secundă de pulsiunea din organism către raportarea obişnuinţei, ne rămâne un Caragiale cu mecanismul teatral derivat din teatrul bulevardier, în tragedie grosuţ, ca şi în nuvele, cu personaje involutive scenic, ies din acţiune precum au intrat, dar cu un har şi într-o limbă de geniu. Eternitatea realităţii româneşti nu s-a sucit foarte mult, e cea a anturajului Zoiţicăi, se ţine în perimetrul aceloraşi păcătoşenii, rafistolate pe ici, pe colo, dar neesenţial. Pentru că aici există superficialitatea conservatoare: lumea lui, lumea noastră, la fel.
Au făcut la Bucureşti un grup statuar caragelian, dar tot ca pe vremuri îi duse gândirea, a la Jiquidi.
– Aţi fi preferat să vă naşteţi în altă ţară?
– Nu sunt sigur. Dar Islanda, azi, m-ar atrage.
– Că tot am pomenit de naştere. Vorbiţi-mi despre copilărie.
– Ce-aţi vrea să ştiţi? Credeţi că interesează pe cineva?
– Cum să nu?
– Primii şapte ani i-am absolvit acasă. Eram în Bucovina, iar dacă azi s-ar mai găsi pe undeva ceva care să-i semene, s-ar spune c-ar fi un ţinut foarte eco. Oricum, un loc care m-a construit decisiv, aşa cred. Dirijam toată ziua cu un fel de vătrai o rotiţă. Doream să mă fac dirijor. Aveam respect pentru undiţă şi pentru Moroşan Tatiana. Mă gândesc la mine ca la un puşti dezgustător de timid faţă de sexul frumos incipient. Deşi drumul meu spre şcoală trecea printr-o luncă unde era amenajată o staţie de montă: amor taurin. După alţi şapte ani, captivat de erotism, ne-am mutat la Iaşi, unde am refuzat să mă mai declar copil. Între timp şi împotriva voinţei mele, am învăţat ceva vioară.
– Ţineţi minte primul film văzut?
– A, îmi place să-mi amintesc asta!… Cred c-aveam vreo cinci ani. M-au dus la Balada Siberiei, o melodramă sovietică; neavând o altă opţiune, se îngrămădea tot oraşul ca la halva. Mai ţin minte câteva cadre. Înghesuială de nedescris, vindeau locuri şi în picioare. Am ieşit cu o durere de cap criminală şi am vomat din suflet pe zidul cultural. Tata, jenat, mă ţinea de cap; ieşea lumea, catharsis. Nu ştiu ce-am avut, pentru că orice film, cam un an şi ceva de atunci, îmi inducea starea aceea de disconfort fiziologic, chiar Stan şi chiar Bran. Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu.
– Extrem de ciudat contactul. De fapt, mai târziu, aţi ajuns la regie după filologie, iarăşi un parcurs atipic.
– Nu ştiu ce-ar fi situaţiile tipice, dar dacă cele atipice au venit cu precădere, probabil că mi-au fost fireşti. Am dat cu banul, hazardul a păzit patria. Aş fi putut ajunge, de pildă, un judecător greţos la Curtea Constituţională, dar mi-a căzut filo. E un loc unde nu se învaţă cum poţi reuşi româneşte. Te căzneşti cu o mulţime de lucruri inutile; câteva, totuşi, bune. Într-o vreme credeam c-au fost cinci ani irosiţi, pe urmă am mai cumpănit. Mă apucasem de regie cu capul umplut.
– A fost un avantaj, până la urmă…?
– În raport cu alţii?
– Da.
– Nu ştiu, fiecare după puterile lui. Oricum, cred că-i mai bine plin decât gol. Dintr-un punct mai general de vedere, nu m-a făcut excesiv de voios. N-am reuşit să mă fac simpatic pe lângă stătuc, nici în lumea cealaltă, nici în asta de-acum. Sunt avortonul lui, iar el, statul, tot ce antipatizez cu mai multă sinceritate. Nu s-a căznit decât să-mi închidă gura, atât. Dacă am reuşit totuşi câte ceva, e c-am inventat strategii de străpungere, m-am dat rănit, am fentat, apoi şi-au dat seama că m-au crezut şi-au fost fără milă. Cenzura nu-i pragul perfect, ci o apă fetidă, verzuie, mucioasă în care e nevoie să te scufunzi îngreţoşat şi să înoţi jos, la fund, până găseşti spărtura pe undeva. Era loc de rămas şi pe mal, domnule, asta-i situaţia, atâta se poate, astea-s filmele care se pot. Dacă le faceai şi cu actori de un haz oarecare, înseamna c-ai avut totuşi nas, vor fi mai căutate în viitor. Aşa au ieşit limbelile obosite cu cabotini care pâlpâie azi pe la televizoare, mai căutate decât celelalte, acelea trudite şi hărtănite, pentru că poporul doreşte să se destindă, nu să-l indispui cu rahatul nefericirii strămoşilor hodorogi de acum două decenii. Lucrul bun e că m-a ajutat Pronia şi ce-am făcut nu lasă impresia că e terciuit sub topoarele lor, măcar asta am. Deşi le-ar fi plăcut să le toace. Deşi am plătit, am plătit. Cu gândul la ipotetica democraţie (de azi?), unde nu e chin, ci verdeaţă…
Pe meleagul de care nu mă mai leagă nimic, pare imposibil să se mai poată alege vreo căpetenie care să aibă în spate un os, nu un maţ. L-am apucat pe Ceauşescu integral. Sub Ceauşescu m-am bucurat de un an şi jumătate de index şi încă trei după aia; se întâmplase ceva cu Glissando. L-am apucat integral şi pe Constantinescu, cu tot cu urmaşi, în capitalismul multilateral-dezvoltat; atunci m-au pus deoparte opt ani, într-o nepăsare popular-onorantă. Mi-am dat silinţa să-i apuc integral şi pe iluştrii bărbaţi Groza, Dej, Iliescu şi pe un altul care se dă dus mai cu opinteli, ca să sfârşească tot în nemernicie şi-n băşcălie plebee. Sau, dimpotrivă. Ar însemna că există vreo rimă între cea mai dreaptă orânduire şi statul de drept?… Doamne fereşte! Doar bărbaţii sunt toţi la fel, cum se ştie.
– Vă înțeleg amărăciunea, însă Glissando e o capodoperă, după părerea mea.
– So what? Mai am câteva.
– Desigur, la noi ajungem să apreciem oamenii de valoare după ce nu mai sunt, e o tradiție…
– Aveţi vreun presentiment în ce mă priveşte?
– Doamne ferește! Mă refeream la ipocrizia mediei și chiar a societății românești.
– Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor, după toate necazurile… Media, ce să facă şi ea, e după chipul şi asemănarea. O societate care nu-i în stare să nască o fabrică de nasturi măcar, va să zică ce media ar fi trebuit să îşi genereze? Cât despre societate, aici am bănuieli… Cred că suntem sub pompajul psihotronic al unei puteri ostile. Căci nu eram aşa, din ce mai citesc. Ne-au schimbat ca pe copii în maternitate. Sau ne-a blestemat cineva. O vrăjitoare din specia Omidee reţinută abuziv pentru foloase necuvenite ne-o fi afurisit din ranchiună. Altfel de unde înclinaţia aceasta pentru hoţie şi multiplu de case? Pentru superficialitate, tunuri scurte, manele şi fier vechi din bronzul lui H. Rădulescu? Nu eram aşa, v-o spun cu precizie. Eram cititori dezmăţaţi, ştiutori de carte, ne claustram în bibliotecă. Respectam cele 30-40 de statui, câte există în ţară, puneam floricele. De unde cruzimea pentru armată, pentru şosele şi alte lucrări uzinale, pentru bătrâni şi bacalaureat?! Eram un neam blând, păstoream mioare în condiţii paradiziace, nu încărcam telemeaua cu sare ca să tragă mai greu, nu lăsam pământul pârloagă, ci voiam cu toţii pământ, chiar ardelenesc, nu surâdeam reticent când ne prindeam în ceardaş şi noi. Ştiţi ce se întâmpla pe vremuri în triburile de canibali papuaşi, dacă intrau într-o situaţie ca asta, gen criză?
– Nu. Sunt curios.
– Se adunau bătrânii antropofagi în consiliu şi descopereau c-au fost deocheaţi. Nici o prezumţie de nu ştiu ce, nu se lăsau până nu-l dovedeau pe deochitor: mă, tu nu cumva ne-ai deocheat între timp? Ia treci la masă!
– Cum este Mircea Daneliuc văzut de Mircea Daneliuc?
– Nu pot să intru in capcana asta. Sunt om bătrân.
– Sunteți extrem de lucid și în vervă, domnule Daneliuc, vă alintați. Chiar, v-aș ruga să încercați…
– Îmi pare rău, nu.
– Asta e, am încercat. Cum ați ajuns în lumea filmului?
– Totuşi, era parcă mai atracţioasă întrebarea cealaltă. Să ne reîntoarcem. Aşadar: sunt nehotărât. Îmi privesc chipul de efeb în oglindă şi simt ceva ca o inimă de student. Din când în când mă înghimpă să mănânc sănătos la cantină, deşi sunt plin şi de alte dorinţe bizare. Îmi place carnea de cal. Îmi place vaca germană. Îmi plac seminţiile holandă, massai şi americană, pentru că ne-au îndreptat din vechime rătăciri şi greşeli. M-am născut prea devreme. M-am născut prea târziu. Mi-ar fi plăcut, mă gândesc, să fi trăit în epoca lui Pazvante, zis Chiorul. Aş fi înţeles-o. Neavând încotro, filmez şi scriu mai lesne ca mulţi. Sunt monstrul din Praga. Îndrăgesc cârtitori întristaţi şi aş face ca Moise. Plimba-i-aş patruzeci de ani într-o pustie cât două judeţe, ademenindu-i la laudaţii cu pişcoturi sărate şi bere călâie, până s-ar naşte generaţii mai răsărite. Căci spune Ioan: unul va fi Semănătorul şi altul Secerătorul. Mama vrea să declar că Semănătorul sunt eu. Practic sporturi extreme. Dau la păstrăv cu muşte.
– O omisiune- femeile…
– Femeile din viaţa mea au fost una singură. Ca să nu ne batem cuie în talpă fără folos… E drept că am mai cunoscut un număr absolut limitat, fără să primesc ajutor sau aruncarea aceea în sus necesară în artă. Mă uitam şi eu la Petru Dumitriu, la Sergiu Nicolaescu şi aşteptam. N-a venit. A trebuit să mă ocup eu de creşterea lor. E drept că m-au şi inspirat în câte un fel. Le datorez în bună măsură atât cât am reuşit să le înţeleg şi să-mi construiesc scenele de cuplu sau de amor în filme şi cărţi. Dar fiind un subiect atât de gingaş, ar fi bine să fiu mai discret…
Revin. Deci, cum am ajuns?
Am ajuns, pentru că Tibi n-avea talent.
– Cine e Tibi?
– Nu contează. Tibi… Un Tibi.
Jucam într-o formaţie de amatori, voiam să mă fac actor, voia şi Tibi, însă n-avea talent. Vrând el să se bage în seamă cumva, l-a citit pe Sadoul, Istoria filmului: ca să ne tâmpească de cap. Se cunoaşte că în culturile mici intelectualul e complexat şi, pe cale de consecinţă, cam snob. În habitatele provinciale din culturile mici e şi mai dramatic. Domnule, era umilitor să-l auzi la beţie cuvântând despre autori despre care nu auziseşi, dar fiind într-o anume legătură cu filmele care se dădeau în oraş. Nemaiputând îndura, am apucat şi eu tomul. Când îl parcurgi, poţi înregistra alfabetic cohorte de cineaşti cu operă cu tot, pe scurt, dar şi un lucru discret. Că cinematograful e un fel narativ aparte; în general, orice se poate povesti, şi o catedrală, şi făcătoarele de baie ale lui Seurat, mă tem că şi Mondrian. Totul răspunde unei apăsări atavice a omului de-a asculta relatări. Probabil, la focul din faţa peşterii, aşa petrecea. Numai că filmul are ceva foarte special, trebuie să te deştepte cineva ca să vezi acest lucru. Deşi vine din literatură, şi literatura îi datorează destul, în mod reciproc, încât nu există scriitor mare care să nu ascundă un cineast, chiar nemanifestat, dar şi invers. Deci, literaţi, cinematiza-ţi-vă. Sau filmaţi-vă cu telefonul. Atunci m-am sucit către cinema cu toată fiinţa, urmând a susţine cinci examene de admitere la facultatea de genii. A fost o cooperare: eu tentam anual, ei mă buşeau programatic. Dacă se poate imagina institutul acela ca pe un ovul, candidaţii sunt roiul dens de mici insistenţi: ca să avem o imagine. În cazul în care se preliminează că solicitanţii nu bat cu pile în membrana de ou, atunci nici la şcoala de artişti nu se întâmplă altfel… Eu, însă, simţeam că doar cu ce venisem în cap nu ajunge, îmi mai lipseşte ceva, de aceea mă întorceam invariabil pe Lăpuşneanu, la Iaşi, în fiecare toamnă, cu moralul scăzut. Semănam într-un fel cu Victor Hănescu, eram luzărul naţional. Prietenii mă băteau pe umeri, uneori primeam câte-o bere şi-mi dădeau de înţeles că nici ei n-au fost răsfăţaţi de destin în anonimatul în care trăim. Veleitarismul nu-i productiv. Până într-o zi în care-am pătruns, prin mijloacele arguţiei, prin şiretenie, dar am pătruns… Cred că în acelaşi fel viclean am determinat şi naşterea mea biologică, acum multă vreme. Nu contează, am intrat, am intrat…
Mulţi duşmani mi-am făcut.
– Mi-ar plăcea să intrăm in mintea regizorului Mircea Daneliuc. De la ce porniți la regizarea unui film? O atmosferă anume, o idee, un neastâmpăr, nevoia de-a te elibera de un preaplin?
– Greu să explic, am mai încercat. Neastâmpărul, nu, cu neastâmpărul nu se face nimic. Neastâmpărul şi preaplinul te duc inevitabil la cârciumă. Zăcământul naţional de locvaci şi veleitari provine din neastâmpăraţi însetaţi. Lucrul de care mă întrebaţi e o încordare încremenită. Uneori, plimbăreaţă. Alteori, se petrece în somn. Şi cărţile şi filmele vin la fel, de la o frază, de la o scenă. Lucrurile acestea apar fără să le cauţi. În ce mă priveşte, muncesc apoi să întrevăd un final. Pe urmă abia încep să mă trag spre început, către motivaţiile lui. Toate astea se fac în minte şi în scenariu. Filmul se turnează după acesta, conform unui plan calendaristic, nu mai e loc de fâţâieli.
– E și un sentiment al urgenței la început?
– Nu sunt prea sigur. Odată simţit finalul, se instalează sentimentul marei băgări de seamă…
– În timpul turnării aveți impresia, fiind creatorul unei lumi, fie și pe peliculă, că sunteți un fel de Dumnezeu în miniatură?
– Nu, ca un sculptor, un salahor. Unul înspăimântat că trebuie să-şi amintească precis toate ideile bune de dinainte şi să le păzească de o echipă gălăgioasă, plătită cu ora, ca şi de o tehnică ce-l trage în jos. Idealul suprem e menţinerea filmării la nivelul minim al scenariului. Majoritatea cazurilor sunt sub acesta. Turnarea e o caznă cu rare momente de presimţire a reuşitei, nu prea are nimic haric în ea, totdeauna eşti ostenit; singurele momente de bucurie artistică sunt scrierea scenariului şi montajul.
Dacă cineva se consideră în condiţiile acestea vreun mic Dumnezeu, ori nu e sigur ce profesie are, ori e băiatul lu’ tata nimerit pe scaunul de unde dă indicaţii. Filmele bune sunt o excepţie, regula e alta. Când se termină conform planificării, poate începe activitatea de colectare a premiilor. E o acţiune separată, paralelă, făcută de persoane abilitate şi fără legătură, decât coincidental, cu valoarea operei. Totul e făcut spre consternarea incontinentă a lumii, când află de premiu şi după aia se uită la film.
– Dar, când se termină de tras și ultimele cadre, cu toate greutățile muncii, nu intervine părerea de rău că iesiți dintr-o lume?
– Pentru regizor, nu, mai are încă destule de făcut, pentru el nu s-a terminat decât etapa cea mai anevoioasă. Abia acum poate privi ceva mai de sus. Cu toate că, faţă de cărţi, nu se mai poate schimba mare lucru. Actriţele, însă, fac crize. Unele plâng disperate chiar şi jumătate de ceas.
– Aveam în vedere prin ce trec unii scriitori, la terminarea unei cărți, când am pus întrebarea. Credeam într-o similitudine.
– Ar fi o similitudine dacă scriitorii şi-ar face şi montajul cărţii după ce termină cu scrisul, ar fi o idee bună… Dacă ar mai şi sonoriza-o după aceea şi s-ar îngriji de fiecare frază ca să arate ca lumea, nu le-ar strica. Dar cum obiceiul şi putinţa de a citi sunt vetuste şi pe cale de dispariţie, nu prea e pentru ce.
– Atunci pentru ce scrieți?
– Ca să nu mă defenestrez. Sigur că e un demers restrictiv, în cele din urmă. Ar fi bine să se bulucească mase mari la film sau la carte, dar nu se întâmplă aşa. Presiunile financiare ale producătorilor sau editorilor împing totdeauna opera în consumator, atenţi la puţinul ce-i zornăie prin buzunar. Nu e, cum se spune, un cadou pentru umanitate, clişee din astea. Niciodată lumea nu s-a făcut mai bună după un film sau o cărţulie, autorul nici nu are în vedere, în primul moment, cohorte de interesaţi. Scrie pentru a se amâna. Se gândeşte cel mult la patru persoane sau cinci a căror părere e nerăbdător s-o cunoască. După aia apare şi idealul rentabil. Publicul de acum douăzeci şi cinci de ani nu mai e, ne-am obişnuit şi cu asta. A dobândit un simţ aparte de a intui superficialul, filmul cu două personaje într-un apartament de bloc, dacă se poate fără final, cartea până într-o sută de pagini, cum să fii fericit fără să te laşi de fumat, cum e bine să te cântăreşti şi aşa mai departe. Superficialitatea îl linişteşte, îl odihneşte, ştie că nu va pretinde nimic de la el, nu-i cere în nici un fel să participe. Dacă apare o carte de substanţă sau un film mai elaborat, ferească Dumnezeu – problematic!, simte pericolul de la o poştă şi se fereşte. Nu cumpără. E miraculos cum intuieşte lucrul care poate să-l turtească niţel. De aceea, iniţiativele bune cad financiar, cei care produc cărţi sau filme nu mai vor nici un risc, în general devin producători de gunoi. Gunoiul se vinde.
Aşa se face că ne adresăm unui public fără criterii, care nu mai poate deosebi cu propriul cap ce e bun de ce-i rău. Se cască şi aşteaptă de la televizor. Ori, de aici, o mare grăsime se varsă spre el. Mărfuri bizare, medicamente miraculoase pentru cetăţeni sănătoşi şi mai ales decoraţii. Premii şi concursuri pentru orice, pentru apă gazoasă şi gaze, pentru blacheuri, pentru studiourile înseşi. Cea mai premiată televiziune!… Nu-i place şcoala, dar coroniţa îl fascinează. Când aude de premii, ştie sigur că e de bine, nici nu mai trebuie să vadă sau să citească, îşi poate da cu părerea. Pentru că e o nevoie şi asta.
Aştept cu impacienţă să văd dacă prigoana cărnii de cal îl va ajuta pe Cărtărescu să umfle premiul Nobel sau nu. Aţi băgat de seamă cui i s-au decernat Nobel-urile pentru Pace în ultima vreme?
– Haideți să ne întoarcem la lumea filmului. Apoi o să vorbim și despre literatură. Sunteți mulțumit de ce ați realizat până acum? Care dintre filmele dumneavoastră este preferatul?
– Mulţumit nu te poate face nimeni niciodată, dacă evoluezi într-un sistem de valori detaşat de circăria mediatică. Eşti creditat cu un simţ al măsurii. Dar măcar poţi fi indulgent. Pentru asta e necesar ca filmul să facă faţă unor condiţii, vreo patru. Nu iau în discuţie umblătura pe la festivaluri şi eventualele cristale Swarowski, v-am spus deja câte ceva despre asta. Nici vânzarea de bilete, pentru că poate fi un indiciu neconcludent: am văzut Tarkovski într-o sală cu doi spectatori. La cinema se poate veni din interes cultural, dar şi cu şcoala, cu garnizoana, în urma unui premiu, din curiozitate, din spirit de modă, din cauza ploii, din cauza reclamei, a unei pedale media, etc. Aşadar, cele patru la care mă gândesc ar fi următoarele:
Dacă în condiţiile socio-politice, dar şi de buget din momentul filmării, luând în calcul actorii pe care i-ai putut folosi, echipa şi tehnica disponibilă, ţi-ai atins nivelul maxim-posibil în ciuda oricărei constrângeri. Dacă măsura de adevăr reprodus conferă filmului, revăzut peste ani, o prospeţime ca şi cum ar fi fost turnat ieri.
Dacă la data premierei se situează la o cotă internaţională indubitabilă.
În sfârşit, alt indiciu ar fi dacă filmul are imitatori. Deoarece valoarea jigneşte, dar scoate la trântă veleitarul otrăvit de arsuri. Doreşte imperios să sară ştacheta.
Luând cu sinceritate în calcul aceste considerente, constat că n-aş mai dori să refac vreun film de la zero, în dorinţa de a-l mai peria. Mă simt suficient de confortabil cu ele aşa cum arată.
Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decât din dragoste, niciunul alimentar. Filmele au însă destin, ca şi oamenii. Pot simţi duioşie pentru unele mai năpăstuite – am mai spus lucrul ăsta -, cum ar fi cele pe care le-am realizat după ’89, necunoscute aproape complet. Din fericire nu se pot exploata ca fier vechi, dar zac prin dulapuri. Am mai făcut cândva unul, îmi doream să mă pot lega de tragedia colectivizării (tabu!) şi a dispariţiei unei clase sociale. A rămas singurul din cinematografie despre care cred că tratează aceste evenimente cu onestitate, dar, ce să fac, nu a plăcut autorităţilor socialiste, cum mă şi aşteptam. Au văzut că-i cu ţărani, l-au împachetat şi l-au trimis la ţărani, prin căminele culturale săteşti, unde a murit curând, sufocat cu perna. Se numeşte Vânătoarea de Vulpi şi e unul dintre cele mai bune filme cu care m-am nevoit. Foarte pastişat. E puţin probabil să-l fi văzut mulţi.
– L-am văzut și eu. Ce părere aveți despre regizorii noului val?
– E loc pentru toţi.
– Numai atât?
– Pare destul de mult.
– Spuneați undeva că filmele îmbătrânesc precum cărțile. Ale dumneavoastră cum stau?
– Da, e corect, aşa este, îmbătrânesc. Eu însumi practic această proastă obişnuinţă. În ultima parte a întrebării dvs. mi s-a părut că observ un licăr vag maliţios. Mă înşel? Stau binişor, nu mă plâng. Am impresia că n-am fost înţeles: indiciul despre bătrâneţea şi perisabilitatea operei e un criteriu de bază; mi-aţi cerut o părere, am enunţat-o într-un anume context. Cum aş putea să vă ofer eu o judecată de valoare pro domo, când n-am obiceiul şi aş putea leza destui care mă ştiu doar din auzite, alţii sporadic şi alţii, foarte posibil, deloc?
– N-am intenționat să pun nici un strop de malițiozitate. Vă gândiți la un nou film sau la o nouă carte?
– Carte. O piesă; e bine şi igienic să scrii teatru, dacă n-ai mai făcut-o de mult.
– N-o sa fiu surprins daca o sa scoateti si un volum de poeme… Absolut deloc!
– Eu știu? Nu cred. Am încercat în liceu. Scriam atât de anost, încât n-am mai îndrăznit niciodată.
– Lumea vă cunoaște mai puțin ca scriitor. Liviu Antonesei a scris relativ recent, cu ocazia unei lansări pe care ați avut-o la Iași: „Nu reuşesc să-mi dau seama din ce motiv nu am citit pînă acum niciuna din cărţile lui Daneliuc, deşi din 1997 a publicat zece – şase de proză şi patru de teatru –, iar pe cineast îl iubeam atît de mult. Fiind programat să prezint romanul Cele ce plutesc. Variaţiuni pe tema unui scenariu, pandant al filmului omonim, am primit cu cîteva zile înainte cartea, pe care am citit-o „peste noapte”. Aproape n-am lăsat-o din mînă pînă n-am ajuns la capăt. Sigur, de la un artist care îşi scrie singur scenariile, nu mă aşteptam la o carte proastă – dar nici nu credeam că e atît de bună! Cînd aveam să văd şi filmul – de asemenea, excepţional –, aveam să constat pe deasupra că nu este o simplă transcriere a filmului, ci altceva, aproape cu totul altceva. În fapt, filmul şi cartea, în ciuda coincidenţei de nume, sînt opere autonome, fiecare de vîrf în genul său artistic. Aş spune că Daneliuc este un prozator „optzecist” – el însuşi se consideră un cineast „optzecist”! –, dar unul care, în ciuda debutului tîrziu, sau poate din pricina asta, s-a instalat direct pe podium. Romanul mi-a plăcut atît de mult încît am fost foarte fericit cînd autorul mi-a mai dăruit două anterioare – Strigoi fără ţară, 2001, şi Apa din cizme, 2005 – pe care abia aştept să le citesc. Şi, de bună seamă, le voi căuta şi pe celelalte. În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este. Eu sînt recunoscător Domnului pentru aceasta întîmplare. Şi sînt fericit că această vizită la Iaşi nu mi l-a adus doar pe marele cineast, dar mi l-a revelat şi pe excelentul scriitor. Să fie primit!” Ce e literatura pentru Mircea Daneliuc?
– Se consideră că e bine să fiu mai puțin cunoscut, atâta vreme cât artele marțiale la români, otrăvirea fântânilor și fuga în codru, dezvoltă, în finul proces al globalizării, aspectul strategic: acoperă-ți adversarul cu frunze; poate ai noroc și nu se mai vede… Și filmele mele de după ’90, și cărțile au aceeași problemă. Deranjează ierarhiile scripto-comunitare umflate cu pompa de editori balonați cu pompa și ei; ca atare, sunt ocultate cu bună știință, până la iluzia dispariției, se confundă în peisajul inventiv național. Există persoane care au, totuși, cunoștință de ele, contactați-le, or să se exprime flatant; se definesc astfel ca indivizi cultivați. Sunt bune, n-am ce să fac, dacă-s bune, nu poate nimeni să spună altfel, doar să le-ascundă. În general, lucrurile stau așa: e regizor, s-a apucat acum și de literatură? Ce naiba mai vrea? Cine se crede? Să stea acolo, la filmele lui! Din cealaltă parte, de la cineaști: dă-l dracu’, să scrie! Să ne lase în pace! Să scrie! Atât!
Producătorii și editorii găsesc că e de bun simț și firesc. Și eu la fel. Motiv pentru care am renunțat la cinema încă înainte să fi făcut Cele ce Plutesc. Situație în care mă aflu și azi.
Așa e, v-am spus, în culturile mici. Locuri puține și multă pârloagă. Cei din clubul acesta nu au decât să aștepte postum o generație mai puțin bătută în cap. Dacă ’’se rostesc’’ pentru postumitate. Eu, nu. O fac pentru mine însumi. Poate sunt veșnic, n-am de unde să știu.
– Cum scrieți? Sunteți diurn, nocturn?
– Diurn. A nu se crede că noaptea dorm.
– Nu dormiți?
– Dintre cele pe care le pot mărturisi, filmez câteodată sau execut cu talent insomnii.
– Era să omit să vă întreb despre regizorii și scriitorii preferați. Care sunt?
– Cineaştii mei sunt dintre aceia în timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivărilor. Fatalmente, au fost acoperiţi cu aceleaşi onoruri în exerciţiu şi azi, numai că… pentru ’’merite deosebite’’: Bergman, Fellini, Antonioni, Visconti. Erau talibanii culturii, aveau o marotă – neînţeleasă–, scormonirea, efortul încăpăţânat de a spune ceva despre fiinţă. Lucruri vetuste. Şi-au pierdut ei vremea, nu mai e cazul să ne căznim.
De la scriitori, mă uit cu admiraţie la unul care e nominalizat aproape anual la Nobel, dar n-o să-l ia niciodată, pentru că-i lipsesc câteva date biografice esenţiale, extra libris. Se numeşte Antonio Lobo Antunes.
Numele de Heyse, Pontoppidan, Spitteler vă spun ceva? Eu nu le-am putut reţine, le-am luat din cartea lui Ulici. Au prins şi ei premiul Nobel pentru literatură… Dar Sully Prudhomme? L-au decorat în locul lui Tolstoi. Nu cred că-l mai citesc nici măcar strănepoţii din familia lui. Cât despre Jelinek şi despre săsoaică, numai de bine!
– Nu sunteți un om care să stea indiferent în propria găoace. Aș vrea să vorbim despre România. Are șanse să-și revină?
– V-am spus că mă consider expatriat, am vorbit serios. Mă tem că nu sunt singurul. Nu mai intru în teoria care ar trebui să ne lumineze care însingurare ar fi mai adevărată, cea interioară sau diaspora. Credeţi ce doriţi despre mine. Nu ştiu dacă aţi simţit că ţara despre care ştiţi că-i a dvs. vă face neobosită vânt ba din cot, ba din umeri. Te încăpăţânezi să rezişti până în ziua în care-ţi dai seama că, privită de la distanţă, e mai suportabilă.
Să-şi revină din ce? Aşa a fost totdeauna, nici nu se simte prea rău. Schimbă bancuri obosite pe net. La câte păcate avem, părem şi incapabili, din nefericire, să ne aleagem isprăvnicia: ’’barbarii de tirani’’ sunt ori şmecheri ori fătălăi. Mă ia groaza atunci când iese lumea în stradă, adică cei două sute de zgribuliţi de la Inter, în timp ce naţiunea îi vizionează critic la televizor. Pe degerăturile lor şi pe scatoalcele de la Jandarmerie se caţără de obicei politicienii cei buni. Nici nu apucă să se usuce cerneala pe ştampila de vot, că te şi anunţă că au făcut, în beneficiul tău, evident, pact cu blestemaţii de ieri. Ai ceva obiecţiuni? Dac-ai fi european, n-ai avea. Nu prea eşti. Nu cunoşti diplomaţia dâmboviţeană, acel lucru subtil, şi, la urma urmei: noi nu suntem ca şi precursorii, nu discutăm mărunţiş, despre ce-au tâlhărit, pentru că, cine ştie, am crea precedentul. Mi-e lehamite rău… Băbăciuni. Mi-e teamă să nu piardă pământ, aşa cum îi văd ahtiaţi după tot ce luceşte. Pot vinde orice, şi de sus şi de jos. Pe tema asta, discuţia pe care o avem riscă să se înfunde…
– Dacă discuția nu desfundă niște creiere… Cine știe? E drept că hidoșeniile exteriorizate se văd dacă le pui în față oglinda, dar nu prostia, lipsa de caracter, puturoșenia. Auzindu-vă, câțiva sper că o să înceapă să-și țină ochii mai larg deschiși. Cuvântul unui om ca dumneavoastră contează.
– Nu am veleitatea asta. Credeți-mă, e complet inutil. N-am reușit niciodată să determin vreo schimbare, decât, cu zgârcenie, în mine însumi. Să vă spun ceva… În trecutul meu a existat un moment în care l-am supărat într-un fel pe Ceaușescu. N-am practicat disidența soft, adică în casă, la telefon, dând interviuri pentru gazete franceze. Presupun că știți, am optat să le arunc public carnetul de partid. Așa a fost să fie. Bun, în nemernicia mea, am avut bănuiala că românii se vor buluci, vor vedea că se poate, vor face la fel și, cine știe, poate că în felul acesta anul ’89 ar fi venit mai devreme. Cunoașteți măcar două cazuri în care cineva să fi făcut ceva similar? Sigur, gestul meu a fost generat de situația lui Glissando. Filmul acela avea actori, colegi cineaști, etc. Într-un fel, mi-am pus pielea pe băț și pentru ei. Știți ce s-a întâmplat? S-a lăsat un vid înghețat în jurul meu, nu mai suna nici telefonul, așteptau să vadă ce pățesc.
– Vă înțeleg. Pentru finalul interviului, pe lângă subiectele atinse, ați fi vrut să vorbiți despre ceva anume?
– Nu, din proprie iniţiativă, nu.
– Vă mulțumesc.
Interviu realizat de Alexandru Petria
Apărut în Tribuna, nr. 256, 1-15 mai 2013

 

Mircea_Daneliuc_12071810536551

Aprilie 23, 2013

Bujor Nedelcovici: „A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie”

De vorbă cu prozatorul Bujor Nedelcovici

Alexandru Petria: – Domnule Bujor Nedelcovici, sunteţi unul dintre prozatorii pe care-i citesc din adolescenţă. E un privilegiu şi o bucurie că am ocazia să dialogăm…

Bujor Nedelcovici: – Şi mie îmi face plăcere, domnule Alexandru Petria să schimbăm câteva impresii şi idei.

– Păreţi un inadaptat, nu cred că greşesc folosind acest cuvânt…

– Nu m-am adaptat la anumite împrejurări determinate de o tiranie a istoriei şi nu am încercat să găsesc soluţii de compromis, disimulare, simulare, tăcere echidistantă, „imparţial ca tot românul” … La o întâlnire la Liceul I. L. Caragiale de la Ploieşti, o elevă mi-a spus că am fost şi sunt un „scriitor incomod”. Da! Am fost un scriitor incomod – un „ franctireur”, un „outseider”- prin ce am scris şi atitudinea pe care am avut-o în societate. Nu am făcut parte din grupuri de presiune şi afirmare, nu am făcut politică înainte de 89 şi nici după şi dacă rămâi „spectator angajat” nu ai prea multe şanse de reuşită… Nu regret „ce si cum am fost”

– Tinereţea v-a fost marcată de arestarea politică a tatălui dumneavoastră. V-aţi imaginat cum v-ar fi fost viaţa de era altfel, cu vremuri normale ori dacă aţi fi provenit dintr-o familie din nomenclatura comunistă?

– Mi-am imaginat dacă m-aş fi născut în Franţa sau Anglia şi dacă aş fi făcut studiile la Oxford sau Sorbona. Fiul meu este student la Sorbona. Dar nu îţi alegi locul naşterii, timpul istoric şi nici părinţii. Dacă aş fi avut o altă existenţă poate nu aş fi devenit scriitor. Toată viaţa a fost o probă iniţiatică (ab initio) de cunoaştere a lumii în care am trăit, dar şi o autocunoaştere (ego, moi, soi- même), exprimare literară şi de indignare şi protest public. Suferinţa dacă nu este ridicată pe planul raţional rămâne o suferinţă primară şi emoţională. După ce am terminat Facultatea de Drept am fost nevoit să lucrez 12 ani la munca de jos. Acolo, la Bicaz, am început să scriu chiar dacă nimeni nu te învaţă cum să scrii un roman. Am descoperit că mă pot salva în literaturà şi că sunt liber cu adevărat pe pagina albă de hârtie, dar şi în realul oprimant din exterior. Filosofia antică grecească considera destinul ca pe o întâlnire dintre două forţe şi energii: ce se ascunde în tine (predestinare biologică) şi în ce împrejurări trăieşti. Dar importat este ce au vrut ei să facă din tine şi ce ai vrut tu să faci cu viaţa ta. Abandonul este o explicaţie, dar nu o scuză. Am auzit deseori: „Ei! Aşa erau vremurile atunci”. Scuza prin împrejurările trăite uneori este neconvingătoare… Nu regret nimic din ce am trăit şi multumesc Cerului că mi-a dat puterea de a nu mă rata şi de a nu deveni „un idiot util”, cum zicea Lenin si cum fusesem programat.

– Când aţi conştientizat că sunteţi într-adevăr scriitor?

– Nimeni nu îţi dă un certificat că eşti scriitor, iar Facultatea de litere nu îţi acordă acest titlu.

– Normal.

– După ce am scris două sau trei romane, într-o bună zi mi-am spus: „De azi eşti scriitor” şi mi-am aşezat singur o coroană imaginară pe cap, însoţit de un zâmbet. Numai după aceea am făcut o cerere să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, care pentru mine era o simplă formalitate. Pe cartea de vizită este scris numele meu şi sub el: „scriitor”. Este un titlul pe care l-am cucerit şi nu îl datorez nimănui. Am descoperit cu strădanie şi efort harul şi graţia divină…

– Alex Ştefănescu a scris despre dumneavoastră: „Prozatorul se simte obligat să judece evenimentele istorice şi fenomenele sociale din epocă de pe poziţia unui martor care a jurat cu mâna pe o Biblie a moralităţii că spune adevărul.” Aţi reuşit să spuneţi adevărul în măsura dorită?

– În prefaţa la trilogia „Somnul vameşului”(1981) scriam: „Am fost martorul unei epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să tac. Ce crezi că este esenţial pentru mărturia ta? In epoca modernă omul religios a fost înlocuit cu omul istoric, problematic, care a înţeles că istoria nu poate fi ocolită şi nici respinsă, ci doar implicată conştient. Este necesar să aflăm cât suntem de manevraţi şi cât suntem de liberi”. Am reuşit să spun adevărul? Ei! Aici se complică problema pentru că mai întâi trebuie să ştim „ce este adevărul” pentru că fiecare are adevărul lui. Întrebarea rezistă încă de când Pilat l-a întrebat pe Isus: ”Ce este adevărul?”. Ar trebui să evocăm o bibliotecă întreagă şi nu ştiu dacă vom găsi răspunsul. Ar fi necesar să ne amintim de mulţi filosofi şi scriitori printre care Voltaire („Dictionnaire philosophique”), trecând pe la Mihail Bulgakov („Le Maître et Marguerite”) şi ajungând la Papa Ioan- Paul II în Ciclica „Veritatis splendor”(1993) şi tot nu vom afla un răspuns la întrebarea: ”Ce este adevărul?”.

– Adevărul dumneavoastră.

– Privitor la „adevărul meu”… În prefaţa evocată scriam: ”Trebuie să ne exprimăm adevărul nostru ori de câte ori ne întâlnim cu: nedreptatea, falsul, teama, crima morală sau fizică, trufia, demagogia, corupţia, fără să ne scuzăm că nu îndreptăm nimic prin „ acel caz particular”…Ce consideri adevăr? Dreptul lui Don Quijote de a susţine că lighenaşul este coif”.

– Nu avem o cultură a protestului. Scriitorimea şi-a ascuns laşitatea înainte de 1989 în spatele sintagmei „rezistenţa prin cultură”. Povestiţi-mi despre problemele pe care le-aţi avut cu cenzura, cu Ceauşescu şi cu colegii literaţi, înainte şi după ce aţi publicat în Franţa.

– Cu cenzura m-am întâlnit de la început, dar prima confruntare a fost după ce am publicat romanul „Zile de nisip” şi am scris scenariul de film intitulat „Faleze de nisip„. Filmul a rulat câteva zile pe ecranele din Bucureşti, apoi a fost retras din ordinul lui Ceauşescu. În 1983, la Conferinţa ideologică de la Mangalia, Ceauşescu s-a referit direct la acesta film (a fost prima dată când vorbea despre o operă de artă) şi a dat numeroase şi preţioase indicaţii care s-au soldat cu o criză în cinematografie şi la Casele de creaţie. A doua confruntare a fost în 1982 când am vrut să public romanul „Al doilea mesager”. Editura la care am prezentat manuscrisul, timp de doi ani mi-a cerut modificări de cuvinte, fraze şi până la concepţia generală. Am refuzat să fac orice modificare. Am prezentat romanul la altă editură. Şi acolo mi s-au cerut mai multe pagini de modificări şi eu din nou am refuzat. În cele din urmă am trimis manuscrisul pe căi clandestine la Paris şi în 1983 a fost publicat de Editura Albin Michel şi a fost premiat cu „Prix de la Liberté” acordat de PEN Club Français. Consecinţele au apărut imediat. Am fost obligat să-mi dau demisia de la Almanhul literar şi de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Urmărit, ascultat la microfoanele puse în casă, desfăcut corespondenţa… Mi s-a propus să public o altă carte. Am prezentat la aceeaşi editură un volum de nuvele, dar şi de data aceea mi s-a cerut să renunţ la o nuvelă. Am refuzat şi în 1985 m-am hotărât de plec definitiv din România. Am reuşit abia în 1987 şi de atunci trăiesc la Paris, la început ca refugiat politic, apoi cetăţean francez. Iată pe scurt cum un roman („Al doilea mesager”) a reuşit să-mi schimbe destinul… A fost un bun mesager…

În toată acea perioadă am fost singur şi nu a fost o surpriză. Când am început o acţiune nu contam pe ajutorul nimănui, singurătatea este totuşi dificil de suportat… După 1989 am făcut imprudenţa să cer Dosarul de Securitate şi am scris o carte, „Un tigru de hârtie, Eu, Nica şi Securitatea”. Mare greşeală! Am găsit ca informatori prieteni şi scriitori. La început nu am dat numele lor adevărat, numai iniţialele ,apoi s-a declanşat o campanie împotriva mea si am răspuns cu documente şi argumente concrete găsite în dosar. Am fost blamat, defăimat, acuzat că sunt justiţiar, masochist, procuror al naţiunii române si chiar „Un Jdanov la Paris”. Am răspuns cu un zâmbet pe buze. Nu m-a surprins că nu au recunoscut, dar am suportat greu că alţi scriitori au ieşit în apărarea lor din motive de prietenie, complicitate şi poate din vinovăţie ascunsă.

Spuneaţi că nu avem o cultură a protestului. Este adevărat că „rezistenţa prin cultură” sau onirismul au fost forme ascunse de refuz şi protest. Dar există o limită în care protestul trebuie să fie deschis şi afirmat. Această poziţie presupune curaj, asumarea unui risc, sentimentul că libertatea este o valoare superioară oricărui considerent. Au fost scriitorii care au protestat deschis şi până la urmă au fost obligaţi să plece în exil. Au fost puţini şi nu este cazul să-i citez aici, ei sunt cunoscuţi. Pe masa mea de lucru se află de ani de zile cartea lui Camus „L’homme révolté”….

Stephan Hessel (la 95 de ani), un vechi rezistent si apărător al drepturilor omului, a scris o carte de 25 de pagini „Indignez-vous”. S-a în vândut în câteva milioane de exemplare şi s-a tradus în mai multe limibi. S-a declanşat o mişcare la care au participat mii de tineri din Spania, America, Franţa şi Israel. Nu am auzit nimic despre România. Dar pentru aceasta este necesară o cultură şi o tradiţie de implicare civică, spirit protestatar, revoluţionar şi indignare în faţa oricărei injustiţii sociale şi personale…

– Unii doresc ca scriitorului să i se ierte dacă a colaborat cu un regim nedrept, în numele valorii operei. Merită iertat? Poate să fie scuzat prin „salvarea prin operă”?

– Am scris şi am vorbit deseori despre raportul dintre operă şi viaţa scriitorului, despre condiţionarea dintre creaţie şi creator. Nietzsche spunea că scriem şi cu trupul. Dacă într-o zi suntem bolnavi nu ne aşezăm la masa de lucru. Teoria „opera rămâne” este o formă ipocrită şi perfidă de a absolvi scriitorii care au făcut compormisuri cu regimul şi au susţinut că numai opera dăinuieşte timpului. Nimeni nu este inocent! Au fost şi încă mai sunt apărători ai teoriei „disocierii dintre etic şi estetic”Sublime méchanceté. Fără comentarii…

– Aveţi un program la scris?

– Scriu ziua, sunt diurn, nu am sărbători şi am puţine vacanţe. Am trăit pentru scris şi printre cărţi. Citesc cu o curiozitate imensă şi cu bucuria de a cunoaşte un necunoscut pe care am iluzia că îl voi cuceri… Le gai savoir.

– La care din romanele scrise ţineţi cel mai mult? Personal, am o slăbiciune pentru „Provocatorul”.

– Acum este preferată proza simplă, de divertisment, amuzantă, captivantă, poliţistă, erotică şi… chiar pornografică. Am scris vreo cinsprezece romane (şase publicate în Franţa) care au avut diverse teme: utopia negativă, alegoria, parabola, romanul de familie, pagini de eseu şi naraţiune cursivă şi chiar „Mitul Cristic”. Explozia structurilor narative s-a produs în 1977 cu romanul autoficţional „Fils”, scris de Serge Doubrovski, care a spart canoanele literare: personajul este autor, autorul este personaj, biografia se amestecă cu naraţiunea literară etc. Romanul lui S. Doubrovski a provocat sinuciderea amantei lui. Deci şi un roman… poate ucide. În ultimul timp la Paris s-a declanşat un scandal provocat de cartea Marcelei Iacub, „Belle et Bête”, în care descrie relaţiile erotice şi sexuale pe care le-a avut cu Dominque Strauss-Kahn. Nu este singurul roman autoficţional care provoacă scandal, sau poate tocmai acesta este scopul de a provoca un scandal şi de-a se vinde cartea…

– Sunteţi într-o penumbră publică în stridenţă cu valoarea operei. Care credeţi că e pricina?

– Nu consider că sunt într-o penumbră şi uitat de critici sau cititori. Pentru a face o carieră literară este necesară o strategie bine pusă la punct: o agendă cu telefoane la care să recurgi cât mai des, un grup de prieteni şi presiune care să te ajute să te afirmi, o carieră politică, să te sprijine pentru a apărea cât mai des la televizor… Eu nu am vrut şi nici nu am putut să recurg la toate aceste procedee. A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie. Uneori nu trimeteam la critici volumele publicate pentru a nu insinua că le cer să scrie despre ele. Nu am cerut niciodată nimic: premii, cronici favorabile…

Nu! Mint ! La sfârsitul lui martie (2013) a avut loc <Salon du livre > de la Paris. Am citit mai multe liste cu scriitorii care vor fi invitaţi din ţară şi de la Paris. Eu nu figuram pe nici o listă. Am protestat! În cele din urmă am fost invitat şi am participat la o masă rotundă. Oricum, trăiesc la Paris de 25 de ani, nu am murit şi sunt… totuşi scriitor.

Am primit mai multe premii literare în România şi în Occident. Dosarul de presă din străinătate (articole, interviuri, cronici) este mai voluminos decât cel din ţară. Şi bucuria absolută a fost când am publicat „Opere complete” (Editura ALLFA), 7 volume, 5500 de pagini. Se pare că sunt singurul scriitor în viaţă care a publicat „Opere complete”, asemănătoare celor care au apărut în „Biblioteque de la Pléiade”. Deci, nu sunt nici erou şi nici victimă şi îmi văd mai departe de treabă…

– Într-un interviu vă întrebaţi: „Am trăit sau am scris pentru a trăi?”. Aţi aflat răspunsul?

De fiecare dată când termin un roman- care îmi cere un an sau doi de lucru zilnic – îmi propun să trăiesc… Dar! Ce înseamnă pentru mine „a trăi” fără să scriu şi fără să citesc? Deci! Am scris pentru a trăi şi am trăit pentru a scrie…

Interviu realizat de Alexandru Petria, apărut în Tribuna, nr. 255, 16- 30 aprilie 2013

bujor nedelcovici

Aprilie 12, 2013

Zoe Petre: „Republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă”

Alexandru Petria: – Stimată doamnă Zoe Petre, aveţi o mare expunere publică. Cum aţi vrea să vă perceapă lumea, ca om şi intelectual? Sunteţi văzută corect?

Zoe Petre: – În genere, nu am a mă plânge. Pe vremea când eram consilier al Președintelui României eram mult mai frecvent agresată verbal – de exemplu în publicațiile “României Mari”. De fapt, această dezagreabilă publicație avea un dublu disidiu cu persoana mea, ca istoric multă vreme, la care s-a adăugat apoi și calitatea de consilier. Cea mai blândă invectivă mă califica de nepoată a Anei Pauker, îmi amintesc chiar că m-am întâlnit odată cu Dr. Brătescu, ginerele Anei Pauker, pe care îl cunoșteam de la Societatea de Studii Clasice, și mi-a spus în glumă ca-i pare foarte rău că nu suntem rude cu adevărat.

Acum, dacă nu ar fi din când în când comentarii dezagreabile la blogul meu sau pe FB, aș putea trăi cu iluzia că toată lumea mă îndrăgește, ba chiar mă admiră. Noroc cu internetul, altfel mi s-ar urca la cap.

Dar știți cum spunea Frederic cel Mare, cine vrea să fie îndrăgit de toată lumea ajunge să fie detestat de toți. Când a împlinit 60 de ani, Grigore Moisil – unchiul meu – a declarat că și-a făcut mulți prieteni până la acea vârstă, ar fi cazul să-și mai agonisească și niște dușmani. Cinci ani mai târziu, la următorul jubileu, fostul său prieten Nic. Teodorescu, cu care se certase cumplit între timp, a amintit de angajamentul anterior și a apreciat că Moisil nu doar îndeplinise cincinalul, ci îl și depășise cu succes.

– Aţi minţit vreodată pe traiectoria dumneavoastră de intelectual public?

– Nu, nu am mințit decât din politețe – minciuni de genul „mă bucur să vă revăd” adresate unui pisălog notoriu. Asta nu înseamnă că, mai ales în calitate de consilier al președintelui, nu aș fi omis să vorbesc despre o mulțime de chestiuni a căror expunere publică nu era permisă sau recomandabilă. Informarea cetățenilor este imperativă, dar cei pe care acești cetățeni i-au creditat cu funcții de demnitate publică au datoria de a cerne informațiile spre binele comun. Calitatea de consilier presupune un angajament de confidențialitate pe care nici atunci, nici acum nu aș vrea să-l încalc deliberat.

Am mai povestit odată că m-a distrat la culme, în decembrie 1996, o felicitare de sărbători trimisă de MApN cu ștampila NESECRET, dar de fapt asta reflectă și o realitate, există funcții publice în care excepția este ceea ce NU e secret.

Pe de altă parte, am constatat repede că orice opinie aș fi emis, ea era instantaneu atribuită președintelui Constantinescu, drept care am fost silită să fiu de zece ori mai circumspectă în declarații. Acum am mult mai multă autonomie, drept care mă și exprim mult mai liber, căci opiniile mele nu mă mai angajează decât pe mine însămi.

– Bine, dar e discutabilă hotărârea despre livrarea informaţiilor către oameni. E loc să se insinueze arbitrariul, interesele subterane.

– Aveți perfectă dreptate, de altfel putem constata că aceste temeri sunt manifeste și în cele mai democratice state – sau, poate, mai ales acolo: am citit zeci de romane, am văzut cel puțin tot atâtea filme de ficțiune politică în care intriga era dominată de conflicte de acest tip. În echipa noastră existau două principii: 1. decizii cu privire la amânarea unui anunț public de interes comun nu pot fi luate decât de către Președinte, fiindcă el e singurul legitimat de un vot popular de peste 7 milioane; și 2. oricum totul se află până la urmă, deci nu facem nimic din ce nu am putea asuma public.

Vă rog să credeți că nu era ușor deloc nici pentru noi, care nu eram politicieni de profesie, veneam din societatea civilă, să acceptăm că nu putem spune totdeauna tot ce avem pe suflet sau în minte, că o anume informație nu trebuie să fie imediat accesibilă opiniei publice. Dar sunt multe elemente care trebuie să rămână o vreme secrete ca să nu pericliteze situația și chiar viața celor care aduc informația. Vă imaginați că, în timpul conflictului din Iugoslavia, puteam face public tot ce aflam?

– Nu-s naiv.

– Ca să fie cât mai clar care era tipul de informații pe care președintele decidea să nu le facem publice, iată un exemplu: în plină mineriadă din 1999, imediat ce armata a primit ordin să împiedice marșul spre București, s-au trimis cercetași militari în teren; aceștia s-au întâlnit cu cercetași ai minerilor, care au aflat astfel că nu mai au de-a face cu polițiști de la Evidența Populației, ca până atunci, ci cu trupe cel puțin la fel de bine antrenate ca și avangarda lor. În aceste condiții, Miron Cozma avea nevoie de o cale de ieșire din situație, și a anunțat că acceptă medierea de la Cozia. Oricât ar fi fost de tentant, decizia președintelui a fost să nu facă publice informațiile cu privire la cauza reală a disponibilității subite către dialog a liderilor minerilor, deoarece prioritar era nu să atentăm la prestigiul lui Cozma, ci să se întoarcă minerii în liniște în Valea Jiului.

Tot atunci, am avut informații verificate în legătură cu planul de pătrundere a minerilor în București prin Cotroceni, inclusiv cu postarea unor lunetiști care să-l lichideze pe președinte pentru a înlesni instaurarea unui guvern provizoriu. La conferința de presă, apoi și în Parlament, senatorul Vadim Tudor cerea public instituirea unui Consiliu – parcă consultativ – în locul guvernului legitim. Președintele ne-a interzis să suflăm o vorbă despre lunetiști, considerând că s-ar crea panică și haos, și că o atare informație ar compromite grav România în plan internațional, creând dubii în legătură cu stabilitatea statului de drept – care, în fond, s-a dovedit atunci mult mai solid decât se crezuse înainte de mineriadă.

Voi fi explicită în cele ce urmează, fiindcă nu mai am nicio poziție oficială care să mă oblige la omisiuni: cu atât mai mult am fost siderată în vara anului trecut constatând că însuși președintele României a denunțat public pseudo-lovituri de stat imaginare, trădând astfel interesele majore ale României în favoarea propriilor sale interese personale. Eu am lucrat în echipa unui președinte care a refuzat să declare public lucruri adevărate care i-ar fi adus poate simpatia opiniei publice, numai ca să nu aducă atingere statutului internațional al României; acum, avem parte de un președinte care, doar ca să-și mai păstreze ceva din popularitatea pierdută, declară public neadevăruri fără să-i pese că astfel face mari deservicii țării.

– Ce înseamnă, pentru un om care gândeşte, să ai puterea şi apoi s-o pierzi?

– Să vă spun sincer, nu am avut nicio clipă senzația că aș avea puterea: eu eram acolo ca să susțin exercitarea mandatului de președinte al României de către primul președinte democrat și pro-occidental de după revoluție, or, asta nu schimba radical situația față de anii în care susțineam eforturile candidatului CDR. Nici măcar la titularul mandatului de președinte nu am observat vreodată acea amețeală a puterii pe care o presupune întrebarea dvs. Sigur, i se mai întâmpla să se înfurie – de pildă atunci când un aghiotant i-a uitat pantofii negri în aeroport, la plecare de pe Otopeni, și să spună „vă rog să nu vă bateți joc de mine, sunt totuși președintele României!”, dar fondul constant și inevitabil al celor patru ani a fost acela al răspunderii, nu al puterii ca atare, și pentru președintele Constantinescu, și pentru noi, cei din echipa sa. Poate că mai aproape de sentimentul de putere am fost în iulie 1997, când s-a încheiat cu bine vizita președintelui Clinton la București, sau în 1999, când am aflat că ziua României la Muzeul Smithsonian de la Washington, pentru care ne agitasem, împreună cu Dl. Buzura și cu Fundația Culturală Română, niște ani buni, a fost o reușită deplină. Când România a intrat în NATO nu mai eram „la putere”, dar m-am simțit puternică.

– Dar ce e puterea, în accepţiunea dumneavoastră?

– În concepția prietenilor mei din vechea Eladă, puterea, kratos, se deosebește fundamental de bia – forța brută, care este adesea abuzivă. Kratos este puterea în sensul cel mai larg al cuvântului, asemănătoare puterii zeilor, care doar ce gândesc ceva și fapta se și împlinește de la sine. Puterea, în acest sens, nu e nici bună, nici rea, este o unealtă ambivalentă: Heracles a curățit nu doar grajdurile regelui Augias, ci și întreaga Grecie de monștri, dar Hera l-a făcut să-și piardă mințile și, luându-și nevasta și copiii drept fiare, i-a măcelărit fără milă.

Odată ce înțelegem asta, e mai ușor să controlăm utilizarea “de bine” a acestui formidabil instrument, spre a construi, nu spre a distruge. Dar depinde și de firea omului, și de împrejurări. Aveam un profesor – intelectual de înaltă clasă, dar care spunea că o zi de examen în care nu tremură banca cu studentul examinat e o zi pierdută. Asta era natura lui, și se mândrea cu ea. În timpul războiului din fosta Iugoslavie, a fost mai evident decât oricând că președintele României are puterea de a lua decizii majore, și le-a și luat, în interesul României; dar s-ar fi putut întâmpla – din fericire nu s-a întâmplat – ca aceste decizii să aibă și efecte distructive. Puterea comportă riscuri, și este responsabilitatea cui o exercită să le minimizeze – și să dea și un acatist, nu poți controla chiar tot.

– Grosso modo, cum aţi caracteriza intelectualii români cu ieşire amplă în media? Personal, sunt deziluzionat, dacă nu chiar scârbit de laşitatea unora, de admiratul papucilor cu căciula în mână, pe lângă diverşi politruci, la alţii.

– Nu vreau să fiu excesiv de pedantă – o oarece pedanterie e inevitabilă între intelectuali, dar ce-i prea mult strică – așa că nu voi spune din nou că grecii au inventat o mulțime de povești care să dea seamă de relația complicată a intelectualului cu puterea, începând cu istoria lui Zeus care își înghite nevasta divină, Metis – Iscusința – cu tot cu pruncul lor nenăscut, divina Athena. Aceasta va țâșni la soroc, cu întreaga-i panoplie, din țeasta lui Zeus. Vedeți că încă de atunci se știa că intelectualii dau dureri de cap strașnice puterii.

Întrebarea dvs. este însă, ca să traduc, despre durerile de cap pe care puterea li le dă intelectualilor.

– Cam aşa.

– Personal sunt și eu adesea întristată de faptul că intelectuali – uneori chiar de mare notorietate – abdică de la funcția lor critică și asumă teme de propagandă joasă enunțate de puternicii zilei. Asta e de fapt o formulare mult prea elegantă a faptului că oameni inteligenți și cultivați emit în public falsuri, la îndemnul sau în beneficiul puterii președintelui Băsescu. Fostul meu student și colaborator Cristian Preda, profesor de științe politice, mi-a spus verde în față că am devenit anti-occidentală. Cum stăruiam în a-i cere un minim argument în favoarea acestei măgării, a bâiguit ceva în legătură cu faptul că am inițiat o scrisoare în care solicitam președintelui Comisiei Europene să ia cunoștință și de puncte de vedere diferite de cele ale dlui Băsescu atunci când evaluează situația din România. E regretabil că un europarlamentar nu are – sau nu exprimă public – nicio umbră de înțelegere a faptului că Uniunea Europeană este o construcție democratică, nu o teocrație laicizată. Doar Ceaușescu credea că oricine îi scrie merită pușcăria.

Mă grăbesc să adaug un gând care mă bântuie intermitent de mai mulți ani: cum se face că, printre „intelectualii lui Băsescu”, se numără mulți care se întreceau în a-l consua pe Emil Constantinescu în ultimul an de mandat și mai abitir după încheierea acestuia? Să fi fost ei iritați de faptul că acesta a respectat cu strictețe spiritul și litera legii, fiind cuceriți tocmai de tentația autocratică a președintelui jucător? Sau Constantinescu a greșit fiindcă i-a tratat ca pe egali, când ei de fapt așteptau privilegii și prebende? Sau cei înregimentați sunt de fapt cu mult mai mulți decât credem noi? Aceste ipoteze nu se exclud, dimpotrivă. Oricum mă gândesc adesea cum oare ar fi reacționat intelectualii pro-Băsescu dacă președintele Constantinescu ar fi comis a suta parte din transgresiunile preferatului lor.

A doua categorie pe care o evocați este cea a intelectualilor care tac. Trebuie să recunoaștem că unii tac pro-Băsescu, ca să zic așa, și alții dimpotrivă. Ca să nu tacă, ei trebuie să fie stârniți de cineva: colegi, ziariști, prieteni. Am văzut mulți tăcuți devenind o clipă locvaci, de exemplu fiindcă li s-a părut că înlocuirea dlui Patapievici de la conducerea ICR e o catastrofă. Unii știau bine de ce protestează – s-a dovedit că datorită ICR avuseseră un număr de oportunități, ca să nu spun privilegii; când, de exemplu, ești remunerat cu mii de dolari ca să-ți prezinți propria carte în străinătate, ai toate motivele să te superi când se schimbă calimera. Alții însă protestează dintr-o presupusă solidaritate intelectuală, la limită – din snobism, fără să încerce să afle exact ce anume apără de fapt.

Dintre cei care tac critic la adresa puterii, fie ei intelectuali sau mai puțin, se recrutează masiv cei ce votează contra puterii instalate și în favoarea unei schimbări de guvern sau de regim politic. Este cel mai important exercițiu al puterii într-o democrație, și am văzut în întregul an care abia ce-a trecut cum „marea mută” a devenit foarte elocventă. Am colecționat lozinci și fotografii de la manifestațiile din iarna trecută, sper să scriu ceva despre asta. Multe sunt pline de umor – „Eba, tatăl tău nu vrea să vorbește cu noi!”; „Roberta, numără-ne!”; „Securistule, ne-ai ciuruit!” – și foarte multe vădesc o judecată politică matură – „Ce vrem noi? Demnitate și respect.”; „Politicienii au compromis politica; trebuie, totuși, reinventată.”; „Contractul social a fost denunțat unilateral; ce nu înțelegeți?”. Dacă nici aici nu regăsim vocea intelectualului critic, nu știm unde să o căutăm.

– Aţi amintit de ICR. Sunteţi în noua echipă de acolo… Ce aţi găsit?

– Întâi să vă spun ce am căutat: în subordinea ICR sunt în momentul de față și trei centre de formare doctorală – Accademia di Romania de la Roma, Centrul de studii de la Veneția și Centrul cultural „Dimitrie Cantemir” de la Istanbul. În anii ’90, comunitatea academică din România a purtat un lung război cu Ministerul de Externe pentru a reda centrelor de studii din Italia – singurele care existau atunci – statutul lor originar, de școli doctorale. Am izbutit într-un târziu, după 1996, datorită ministeriatului lui Andrei Pleșu și direcției – mult prea scurte, din păcate, a Școlii de la Roma – exercitate cu deosebit ingeniu de către regretatul italienist clujean Marian Papahagi. Or, care ne-a fost surpriza aflând că dl. Patapievici și colegii săi vor să uniformizeze toate centrele culturale, inclusiv cele trei de care am vorbit, și evaluează exclusiv acțiunile culturale, mai ales cele adresate românilor din Italia sau Turcia, interzicând de fapt orice cercetare științifică, de arhive, a directorilor celor trei centre în cauză, neglijând problematica bursierilor și teoretizând chiar „inutilitatea” elaborării unor teze de doctorat.

La Roma există de mult un director și un adjunct. În ultimii ani, adjunct a fost un domn calificat ca dansator într-un ansamblu de călușari. În 2012, pentru primul semestru, directorul „plin” al Accademiei de la Roma, colegul nostru, distins profesor de istorie și civilizație antică, Mihai Bărbulescu, de la Universitatea din Cluj, a fost drastic depunctat de conducerea ICR fiindcă nu a organizat un concert de jazz. N-am înțeles de ce trebuia el să organizeze concerte, când avea alături un călușar emerit. Să fim bine înțeleși, unora ne place jazzul. Dar, așa cum Pârvan sau Iorga nu aveau a fi notați pentru concerte, nici succesorii lor nu-și dovedesc excelența pe asemenea temeiuri.

Pe de altă parte, trebuie să spun că eu sunt doar una din zecile de voci ale Consiliului ICR, organism colectiv care se întrunește, conform legii, semestrial, așa că nu pot spune că aș fi găsit eu însămi ceva, fie bun sau mai puțin. Am fost informați de conducerea executivă actuală, în frunte cu prof. Marga, de unele excese ale fostei echipe, mergând de la conferințe cu public remunerat pentru prezență – aș vrea totuși să cred că e vorba de o confuzie pornită de la cheltuieli de protocol pentru recepții, altfel nu am pomenit vreodată să fie plătit publicul ca să asculte o conferință – până la Festivalul Piftiei dintr-o capitală vecină; festivalul a constat, firește, în consumul colectiv de piftie pentru producerea căreia s-au cheltuit nu puține mii de euro.

Cum totuși e vorba de ce am auzit, nu de ce am constatat eu însămi, prefer să mă opresc aici.

– În vara lui 2012, aţi iniţiat Apelul intelectualilor din România, adresat Consiliului Superior al Magistraturii, împotriva procurorilor care anchetau ţăranii, la suspendarea lui Traian Băsescu, pe drumurile satelor, în curţi, cu biblia pe caroseria maşinii. Mi-am dat adresa, chiar şi CNP-ul, dacă nu mă înşel, când am semnat. Însă n-am primit nici un răspuns, deşi termenul legal a trecut, cum a trecut…

– In vara trecută, am inițiat o scrisoare către liderii Comisiei Europene și o sezisare adresată CSM în legătură cu acțiunea incalificabilă a DNA și Parchetului, menită să înspăimânte electoratul rural. Nici una, nici cealaltă, nu au produs vreun răspuns – dovadă că suntem mai europeni decât credem. DNA și Parchetul au răspuns indirect, acuzându-l pe dl. Dragnea de „solicitare de foloase necuvenite sub formă de voturi”. Această enormitate singură și descalifică o instituție populată, teoretic, de juriști, și s-ar cuveni să facă părul măciucă dnei Reding și altor comisari europeni, specializați și ei în solicitarea „necuvenită” de voturi. Eu nu sunt jurist, dar știu din propria mea profesie că meseria politicianului este să solicite voturi, așa că mă întreb în aceste condiții ce poate să răspundă CSM unei sezisări civice solid argumentate, cum a fost a noastră.

Problema non-răspunsului Comisiei Europene e încă și mai complicată. Lăsând la o parte orice inflamare, e clar că partizanatul politic a invadat un spațiu conceput de fondatorii UE ca fiind prin definiție tehnic. Dar e clar și că, în pofida impresiei generale din România, în cei opt ani ai mandatului lui Traian Băsescu, susținătorii lui, oricare vor fi fost ei, și-au făcut cu asupra de măsură treaba – adică s-au calificat drept interlocutori de încredere – în cele mai importante centre de decizie din Europa și SUA. Cum e la fel de clar că, la vârful USL, dimensiunea internațională a politicii din România nu e luată în calcul mai deloc. De aici și impresia păgubitoare că, după un moment de excelente tactici, USL a suferit o înfrângere strategică la Bruxelles și Washington.

Nu vreau să ajung ca aceia care una-două își amintesc tinerețile pierdute, dar nu mă pot abține: în 1992, la sfârșitul lui iunie, Emil Constantinescu era desemnat candidat unic al CDR; în primele zile ale lui iulie, deja, regretatul Corneliu Coposu îl conducea în marile capitale ale Europei, pentru a întâlni acolo pe principalii lideri ai Internaționalei Creștin Democrate, iar în august, dl. Constantinescu participa la Convenția republicană din SUA și se întâlnea cu senatori, congresmeni și personalități de vârf ale administrației americane. Începând din acest moment, am organizat un mic nucleu de corespondență și relații internaționale, iar președintele CDR a călătorit frecvent în străinătate și a avut permanent contacte în principalele capitale ale lumii libere, astfel încât, în 1996, rezultatul alegerilor prezidențiale a fost salutat unanim. Cu atât mai mult este necesar în actualul context, în care România este parte integrantă a UE și NATO, ca partenerii noștri să fie familiarizați cu punctele de vedere alternative din țară. Asta nu se întâmplă repede, e nevoie de perseverență și chiar de ingeniozitate, fiindcă imaginea favorabilă lui Traian Băsescu s-a construit cu mijloace importante, unele vizibile, altele mai puțin, în decursul a aproape un deceniu de abilă dezinformare.

Problema de fond este însă alta: în ultimă instanță, aceleași importante mijloace, materiale și nu numai, pe care statul român le-a investit în construirea imaginii externe a României, au fost exploatate fără nici o reținere pentru a distruge această imagine în momentul în care interesul unei singure persoane o cerea. Sigur, rezultatele celor trei episoade electorale din anul trecut au șubrezit poziția pro-prezidențială, dar e foarte greu, de pildă, să o convingi pe dna Merkel că nu o persoană privată, ci însuși președintele României, a mințit-o fără să clipească. Am văzut în ochii multor interlocutori dinafara României o undă subită de neîncredere când le evocam enormitatea unor declarații sau acte ale adversarilor USL: nu se poate, îmi transmiteau ei tacit, vorbești de persoane oficiale, nu pot număra aiurea voturile parlamentului, nu pot fi mincinoși pe față… Ba pot, le spuneam eu, dar tot sceptic mă priveau.

În fond, așa-zisa coabitare are măcar un singur avantaj: oferă liderilor USL, în frunte cu candidatul acestei formațiuni la președinția României, Crin Antonescu, și guvernului USL, răgazul de a-i convinge pe deplin pe marii parteneri ai României în plan internațional, că USL are deplina legitimitate de a dezvolta politicile pro-occidentale și valorile democratice în numele cărora au fost votați în 2012 de o majoritate covârșitoare a cetățenilor României. Nu pot decât să sper că vor folosi acest răgaz din plin. E adevărat că alegerile se câștigă în România, dar, cum am văzut, ele se pot pierde în fapt la Bruxelles. Ăsta e prețul integrării, care ne aduce multe avantaje de care nu trebuie să uităm, și e, pe de-asupra, un preț pe care nu avem de ce să-l plătim. Trebuie doar să facem un efort de proiecție externă a propriilor noastre convingeri și proiecte.

E foarte clar și că nu vom putea convinge pe toată lumea: în condițiile crizei globale, se confruntă – și în Europa, și în SUA – opțiunea pentru politici restrictive, cu unele nuanțe extreme, și opțiunea favorabilă unor politici dominate de valori democratice și de o viziune mai generoasă decât cea hiper-austeră – o austeritate care ia de la cetățeni pentru a prezerva, în fond, marea finanță globală. Suntem confruntați în România cu una din fețele cele mai dezagreabile ale acestui darwinism social, mergând de la încercarea de „reformă a sistemului de sănătate” care să ia de la pacienți pentru a îmbogăți marile corporații, până la acumularea de colonie franțuzească sau de onorarii nemăsurate din bani publici, în beneficiul câtorva favoriți ai regimului. Am militat mai bine de douăzeci de ani pentru o dreaptă liberală, cumpătată și generoasă, nu pentru ca o falangă minusculă de privilegiați fără obraz să monopolizeze resurse și prestigiu ca să ne facă pe toți de golani și de borfași, și, încă și mai grav, să ne acuze cu totul aiurea de anti-occidentalism.

Dacă e să distingem corect, ei sunt cei care, în NATO fiind, visează la un regim à la Putin, cu o oligarhie bine protejată contra indiscrețiilor presei, cu un țar votat mai mult sau mai puțin liber din patru în patru ani, cu o opoziție politică și civică strivită – când nu e de-a dreptul asasinată. Nu știu dacă ați remarcat, dar, cel puțin în primele mandate ale lui Putin, principalii lui ideologi și susținători din zona intelectualilor publici erau, aproape toți, aceiași care, la începutul anilor ’90, conduceau ONG-urile cele mai pro-occidentale din Rusia, cele care aveau susținerea cea mai importantă din partea fundațiilor americane și militau cel mai vizibil pentru democratizare. Să nu te-apuce complotita? Să nu te întrebi, de fapt, nu cine vrea să ne scoată din NATO, ci oare cui îi e de folos să evoluăm ca Rusia, nu ca Polonia?

– Nu vă pare rău că v-aţi amestecat în viaţa publică, mai ales că s-au vărsat pe seama dumneavoastră nu o dată înjurături birjăreşti?

– Am fost grav afectată în primăvara lui 1990, când nu orice ziar, ci România Liberă, m-a făcut albie de porci pentru eforturile de reformă din Facultatea de istorie, al cărei decan proaspăt eram. Am fost uluită, apoi însă am dezlegat misterul: ziaristul care venise, pasă-mi-te, să ne intervieveze – pe mine, pe studenți, pe câțiva colegi – era prieten cu unul dintre profesorii cei mai contestați de studenți. Ambii au ajuns de altfel apoi la „România Mare”. Dar, după șocul de-atunci, m-am cvasi-imunizat, necăjindu-mă doar atunci când, pentru a-mi face mie rău, erau atacați alții – părinții mei defuncți de exemplu. Am ajuns astfel destul de repede pe lista neagră a lui Vadim, unul dintre cei 172, parcă, „de împușcat”. Când am ajuns la președinție și dl. senator a început să-mi trimeată tandre salutări prin intermediul Mitzurei Arghezi – Doamne, cât îmi fermecase copilăria Cartea de adormit Mitzura, și acum adormea în Parlament sau la conferințe de presă, nefericita – m-am și amuzat, m-am și scârbit. După asta, doamna în cauză a fost și martor în procesul de calomnie pe care i l-am intentat șefului ei – evident, martor în favoarea acestuia – și a declarat că precis am luat mită, auzise ea personal pe culoarele parlamentului de la cineva, nu mai știa bine de la cine..

Nu e deloc plăcut. Dar este un război just, care trebuie să fie purtat. Am înțeles asta cu adevărat pe 14 iunie 1990: republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. În ultimă instanță, avem de ales între a fi înjurați pe degeaba și a fi înjurați fiindcă am făcut câte ceva. Eu știu că am izbutit să contribui la instalarea libertății academice în facultate, în parte chiar în universitate, că apoi am contribuit la prima alternanță democratică la putere, și că, așa cum am mai spus nu odată, am participat la acţiunea politică a unei echipe care a mutat granița NATO și UE de pe Tisa pe Prut. Mă mândresc și pentru faptul că am contribuit, în ultimii ani, la limitare rinocerizării României. Pentru asta, pot să suport injuriile conjugate ale vadimiștilor, băsiștilor și altor distinși birjari de serviciu.

– Fără intrarea în NATO, nu cred că eram acum în UE. E un merit imens al echipei din care aţi făcut parte. Mi-am amintit de un episod comic din aceea perioadă. Îl menţionez ca să descreţim frunţile cititorilor. E vorba de un tren al armatei americane oprit de un şef de gară din Oltenia, după ce a traversat trei sferturi din ţară, fiindcă nu avea actele în regulă. S-a turnat şi un film după el. Cum a fost atmosfera la Palatul Cotroceni? Ce reacţii a stârnit?

– A propos de incidente hazlii, eu eram la Washington când cu trenul, la întoarcere mi s-a povestit, dar, spre regretul meu, episodul își epuizase deja potențialul comic. Serios vorbind, aveți perfectă dreptate, nu aveam nicio șansă cu Uniunea Europeană dacă nu am fi deschis ușa NATO. Temerea noastră, înainte de summit-ul de la Washington din aprilie 1999, era că se va lua decizia inversă – nu intră în NATO decât un stat membru UE, ceea ce pentru noi ar fi fost foarte dificil, câtă vreme procesul de integrare în UE e cu mult mai complex și are în vedere un întreg ansamblu societal, în vreme ce NATO are, desigur, condiționalități militare și politice, dar nu examinează și educația, și justiția, și emisiile de carbon, și… Din fericire, liderii NATO de atunci – președinții SUA și Franței, primul ministru britanic – deveniseră brusc perfect conștienți de importanța strategică a României din cauza conflictului iugoslav. Atunci s-a văzut că o Românie activ aliată NATO poate deschide spațiul balcanic cu un minimum de efort militar, în vreme ce o Românie angajată doar formal în relația cu Alianța ar fi putut bloca, întârzia, sabota… Or, după eșecul mineriadei, nu mai existau pârghii care să blocheze o decizie a României în favoarea NATO și UE. La începutul lui mai s-au succedat, fără pauză aproape, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București, cu o valoare simbolică excepțională, și vizita lui Tony Blair, care se pusese de acord cu Clinton și anunța acum sprijinul ferm al guvernului Maiestății Sale Britanice nu doar pentru primirea în NATO, ci și pentru începerea negocierilor de aderare la UE. Începând din acest moment, doar o răsturnare integrală de situație ar mai fi putut schimba cursul evenimentelor. Din fericire, PSD a înțeles atunci lecția ultimilor ani și a continuat ferm politicile de integrare europeană și euro-atlantică, precum și colaborarea cu UDMR, care aducea o contribuție decisivă la crearea unui mediu cordial în vecinătatea României. În 2000, am ajuns la Washington la câteva zile după vizita oficială în SUA a președintelui Ungariei Goncz Arpad, și toți colegii de la Departamentul de Stat și de la National Security Council cu care mă vedeam îmi spuneau „a pledat Goncz pentru integrarea României de credeam că e președintele vostru, nu al Ungariei”. Regret că această atmosferă s-a deteriorat atât de grav de când guvernul maghiar a adoptat deschis poziții extremiste și un discurs iredentist pe care îl speram depășit. Dar nu poți să te asociezi cu reprezentanții Jobbik și să prezervi în același timp valorile democratice ale Uniunii Europene. Păcat.

– Mai are România şansa normalizării? Ce le-aţi spune tinerilor valoroşi ca să nu se demobilizeze?

Când eram decan, la începutul anilor 90, nu le spuneam mai nimic, mă zbăteam să le fac rost de burse; am condus câțiva ani buni Școala Doctorală Francofonă în științe sociale de la București, datorită căreia, vreme de 10 ani, mulți tineri istorici și-au putut urma studiile de nivel doctoral în mari universități de expresie franceză. Doar că nu-i lăsam să plece înainte de a da un concurs în țară, măcar pentru un post de preparator. Din seriile acelea nu au rămas aproape nici unul/una în străinătate.

La cererea Președintelui Constantinescu, am prezentat în 1997 un proiect de Școală Normală Superioară – cu internat – unde cei mai buni elevi ai claselor terminale de liceu din toată țara puteau învăța și concura pentru burse in marile universități din Occident, de unde reveneau ca profesori ai aceleiași școli după încheierea studiilor, urmând ca, în 3 ani, să dea concursuri în universitățile din România sau la institute de cercetare. Nu erau atunci bani, și poate nici nu era cea mai bună idee, dar era o modalitate de a deschide măcar discuția.

Multă vreme le-am spus tinerilor mei colegi că, mai ales pentru umaniști, e mai interesant sa lucreze într-o universitate mare din România decât într-una anonimă din Occident, dar programul de guvernare „Funeriu” + criza mi-a cam tăiat glasul fiindcă a blocat complet concursurile și ascensiunea tinerilor universitari. Nu prea mai am ce să spun când nu găsesc pentru tinerii mei doctori posturi in Romania, și după asta unii dintre ei își găsesc posturi de vârf in Occident: vă dau un exemplu concret, soții Mădălina și Dan Dana, ea epigrafistă, cu o remarcabilă teză despre cultură în cetățile pontice, el – autor al unei excelente teze de istoriografie despre Zalmoxis (o variantă mai scurtă a acesteia, în limba română, s-a publicat și la Polirom). Speram să le găsesc plasament într-o universitate din România, nu s-a putut, spre paguba noastră și norocul lor: el este acum cercetător la CNRS/Paris, iar ea – conferențiar la Universitatea Paris I – Sorbona.

Marele avantaj al universităților românești este totuși faptul că, atunci când apare un post, tinerii nu întâmpină o concurență prea acerbă; rareori se înscriu mai mult de doi-trei pe un loc. În Occident, sunt peste o sută de candidați pentru orice post. Față de experiența noastră în vas închis, tinerii savanți români au avantaje enorme: pot călători, pot concura pentru burse în întreaga lume, pot citi aproape orice revistă on-line. Salariul însă – să nu mai vorbim, sunt oameni tineri, au nevoie de casă, vor să se căsătorească, să aibă și copii: ar trebui să urmeze o carieră universitară ca pe un hobby, și să câștige bani adevărați într-o corporație. Nu așa se face știință.

Și mai e și lamentația perpetuă din jur. Am spus de multe ori, de vreme ce nu pot să afirme că sunt cei dintâi, românii aleg să se considere cei din urmă. Rezultatul poate fi uneori comic: doctoranzi de-ai mei – serioși, vrednici, meticuloși – ajung să nu citească studiile savanților români nici măcar atunci când sunt direct pertinente pentru tema lor (sau când sunt scrise de conducătorul lor științific, ceea ce e cam imp(r)udent). Dar despre statutul limbii române ca limbă a publicațiilor științifice am prea multe de spus ca să încapă aici.

– Europa de acum este cea din visurile şi speranţele din anii 90?

– Nu e o problemă care să țină de modificări ale Europei, sau ale Occidentului îndeobște. Există, desigur, momente mai faste și altele mai puțin în evoluție oricăror organizații, și nu pot spune că suntem într-un moment prea prielnic: criza globală se complică cu un deficit de leadership la nivel european, cu o problematică destul de complicată la nivel transatlantic, ș.a.m.d. În esență însă, e vorba de veșnicul contrast între iluzii și realitate.

Am citit de mult, înainte de 1989, un remarcabil eseu al lui Ion Vianu despre Occidentul văzut din Est ca Țara făgăduinței. Asta nu m-a împiedicat să am o mulțime de iluzii eu însămi la începutul anilor ’90, în pofida faptului că avusesem șansa de a face câteva călătorii de studii chiar în vremurile de restriște. Cu toate astea, în euforia primelor luni de după revoluție m-am lăsat și eu dusă de valul idealizării Occidentului democratic.

Am înțeles totuși, poate mai repede decât alții că, tocmai fiindcă era democratic, Occidentul răspundea înainte de toate imperativelor pe care propriii cetățeni le formulau. Eram în 1992 la Luxemburg, la o reuniune referitoare la lărgirea UE, când am aflat două – ba nu, trei lucruri importante. Un participant italian foarte simpatic, primar al unui mic oraș, mi-a spus aproape cu tandrețe „De ce ar trebui să împărțim noi banii noștri munciți de 50 de ani cu voi, cei din Est? Munciți și voi 50 de ani.” Un rus absolut remarcabil, nepotul faimoasei Alexandra Kollontai, le-a spus organizatorilor: „Fiți mai atenți, noi discutăm despre integrare, dar mafiile noastre sunt aproape complet integrate!’ Iar un oficial important al UE, sicilian, a afirmat, zâmbind discret, că, în opinia lui, marea eroare a sicilienilor a fost să accepte unirea cu Italia, adică să fie coada Italiei lui Cavour când puteau deveni liderul necontestat al Africii.

Așa am început să interiorizez ideea proverbială după care în politica internațională nu există sentimente, ci doar interese. Asta m-a ajutat mult în anii Administrației Constantinescu, în care nu am proiectat și acționat în planul politicii externe cu naivitatea euforică din 1990. Așa că acum pot spune cu destulă convingere că nu Europa, ci perspectiva noastră asupra Europei s-a schimbat: acum o vedem de-aproape. Din această perspectivă, înțelegem mult mai bine de ce există în toate statele membre sentimentul unui deficit de democrație la nivelul Comisiei Europene. La origine, această comisie avea rolul tehnic de a regla piețele cărbunelui și oțelului, drept care putea foarte bine să lucreze fără a fi supusă vreunui scrutin popular. Acum însă, Comisia încearcă să fie chiar mai mult decât „gardianul tratatelor”, fără a răspunde în fața cetățenilor Europei.

Experiența noastră din vara trecută ar trebui să dea de gândit inclusiv susținătorilor guvernului de tehnicieni: dna Reding e expresia perfectă a unui atare guvern fără răspundere politică.

Și încă o vorbă: diverși interlocutori interni de la PDL et Co. încearcă să convingă opinia publică de faptul că asemenea reflecții pe marginea normelor de organizare a UE ar fi „anti-occidentale”, ca și când exigența unui plus de democrație ar fi străină spiritului Europei. Am convingerea că, dimpotrivă, lupta cu derivele nedemocratice, fie în România, fie în UE, reprezintă singura poziție pro-europeană autentică.

– Peste 100 de ani, să spunem, ce aţi dori să se ştie despre doamna Zoe Petre?

– Chiar că nu m-am gândit vreodată în acești termeni! Lăsând la o parte secolele, există o dublă tradiție în familia mea, și din partea tatălui meu, Emil Condurachi, și din partea mamei, Florica Moisil, și a tatălui ei, Constantin Moisil. Moisileştii au fost constructori de instituții, multă vreme la Năsăud – oraș grăniceresc, deci unde românii aveau un alt statut decât în restul Imperiului – și apoi, datorită bunicului, în România unificată: profesor de istorie toată viața, mai întâi la Tulcea, apoi în București, la liceele „Matei Basarab” și după asta „Spiru Haret”, el a organizat și apoi a condus, din anii premergători primului război mondial și până la sfârșitul vieții, în 1958, Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române. În 1923 devine și Director General al Arhivelor Statului, până în 1938. În acei ani, reușește să facă să fie adoptată o nouă lege a arhivelor, să înființeze și să organizeze patru mari filiale regionale și numeroase arhive județene, să publice „Revista Arhivelor” și să stimuleze apariția de reviste locale consacrate publicării de documente și fonduri arhivistice, să înființeze Școala Națională de Arhivistică – una din cele mai bune din Europa acelei vremi – și un Muzeu al Arhivelor; în fine, dar nu în ultimul rând, să transforme instituția arhivelor dintr-un depozit de documente într-o instituție de cercetare istorică și diplomatică. Încă înainte de 1900, Constantin Moisil înființa la Tulcea primul cinematograf școlar, unde se proiectau filme didactice și documentare; tata îmi povestea că, în ultimul an înainte de pensionare, bunicul îl rugase să-i cumpere de la marele fotograf de la Roma, Alinari, diapozitive pentru lecțiile de istorie antică de la liceul „Spiru Haret”.

Despre rolul tatălui meu, Emil Condurachi, în organizarea Institutului de Arheologie al Academiei, de la expoziție la șantiere și de la publicații la apariția de monografii, precum și în activitatea de 25 de ani a Asociației Internaționale de Studii Sud- Est Europene, s-a vorbit de curând, la începutul anului trecut, când se împlineau 100 de ani de la naștere și 25 de la dispariția lui.

Am să fac o mărturisire: în ziua de 29 noiembrie 1996, când, în Parlamentul României, Emil Constantinescu depunea jurământul în calitate de președinte al țării, și când s-a intonat imnul național, n-am putut să nu mă gândesc că, fie și mai de departe, că Andrei Mureșanu se numără printre strămoșii mei. Asta impune mari răspunderi și o datorie de onoare imposibil de ocolit.

– Vă mulţumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Publicat în Tribuna, nr. 254, 1- 15 aprilie

zoe-petre

Aprilie 10, 2013

Alexandru Petria: Dumnezeu nu răspunde la bip-uri

  • 6006153937496002137528505271n.jpg

– De ce v-aţi apropiat până la contopire de literatură? De ce scrieţi?

– Ca să mă suport, e răspunsul probabil cel mai aproape de adevăr, cinstit.

– Ce ne puteţi spune despre cărţi? Care dintre cărţile scrise vă este cea mai dragă?

– Nu am o preferință. După ce le-am publicat, nu le-am recitit.

– Cum a fost drumul până aici?

– Cu o pauză de 20 de ani, în care nu m-am ocupat deloc de literatură, făcând doar gazetărie. Evoluția mea scriitoricească este atipică. Dar nu am de ce să mă plâng.

– Cum va fi drumul din acest punct spre viitor?

– Dacă aveți numărul de telefon al șefului de sus, îi dăm un telefon, poate răspunde și ne spune. O să coste ceva, că e convorbire la o distanță enormă, însă Dumnezeu nu răspunde la bip-uri.

– Cum ar fi viaţa fără cultură?

– Nu credeți că avem neșansa s-o vedem, pe stradă, în Parlament, la Cotroceni? Ea există, oho, nu e a unui viitor ipotetic.

– Cuvântul credeţi că este mai presus de gesturi?

– Da, pentru că, prin jocurile lor, vorbele rețin o doza mai mare de subtilitate.

-Vă mai amintiţi care a fost prima carte pe care aţi primit-o în dar?

– Nu.

– Dar primul scriitor pe care l-aţi văzut în carne şi oase?

– Dorin Sălăjan.

– Cum este omul Alexandru Petria în viaţa de zi cu zi, spre deosebire de scriitor ?

– E ca și scriitorul, nu e o despărțire schizoidă. Sigur, incomod, însă neplictisitor.

– Dacă ar fi să optaţi pentru o singură carte pe care s-o luaţi într-o călătorie, care ar fi aceasta, înafară de Biblie?

– De ce Biblia? Am mulți autori preferați, nu știu ce să zic. Biblia aș lua-o în loc de somnifere.

– Mai are valoare cartea într-o epocă informatizată?

– Cartea de calitate, da.

– Locuiţi în oraşul de pe Someş. Unde credeţi că este amplasat Becleanul d.p.d.v. Cultural?

– Unde sunt și alte orașe de aceeași mărime, în general.

-Ce ne spuneţi despre lansarea de vineri. Sunteţi prezent foarte rar la evenimentele din Bistriţa…

– Păi, ce să fac și eu între atâția scriitori extraordinari? La fiecare colț vezi gonflându-se ca o minge câte un talent ieșit din comun.

– Mesajul care poate salva lumea…

– Citiți-l pe Petria, ha, ha, ha…

 Vineri, 12 aprilie 2013, de la ora 17.00, nu rataţi întâlnirea de la “Casa cu Lei” Bistriţa. Alexandru Petria îşi lansează două cărţi, “Deania neagră” şi “Călăul harnic”. Invitatul de onoare este scriitorul, publicistul şi profesorul universitar Liviu Antonesei. Acest eveniment este organizat de Centrul Cultural Municipal Bistriţa şi Societatea Scriitorilor Bistriţeni “Conexiuni” şi face parte din proiectul “O temă de literatură”. Moderator: Elena M. CÎmpan.

Interviu apărut aici http://www.rasunetul.ro/alexandru-petria-dumnezeu-nu-raspunde-la-bip-uri

 

Aprilie 7, 2013

Liviu Antonesei și Alexandru Petria, împreună la Bistrița!

Dacă sunteţi prin Bistriţa sau prin împrejurimi vineri, 12 aprilie 2013, la ora 17.00, nu rataţi întâlnirea cu doi mari scriitori la “Casa cu Lei”. Alexandru Petria îşi lansează două cărţi, “Deania neagră” şi “Călăul harnic”. Invitatul de onoare este scriitorul, publicistul şi profesorul universitar Liviu Antonesei.
Acest eveniment este organizat de Centrul Cultural Municipal Bistriţa şi Societatea Scriitorilor Bistriţeni “Conexiuni” şi face parte din proiectul “O temă de literatură”. Moderator: Elena M. CÎmpan.
Scriitorul Alexandru Petria, ne-a răspuns, în continuare, la trei întrebări.
– De ce şi pentru această lansare a Dumneavoastră l-aţi invitat pe Liviu Antonesei?
– Fiindcă este un om vertical, cum sunt rari pe la noi, la care țin în mod deosebit. El mi-a scris cuvinte de apreciere, pentru care îi mulțumesc, alături de alți autori, pe coperta a IV-a la volumul de povestiri Deania neagră, cât și pe cea de la Călăul harnic, cartea de poezii, și m-a publicat frecvent în “Timpul”, unde a și recenzat Deania neagră.
– Cum a fost primit până acum volumul de poezii Călăul Harnic?
– Nu pot să mă plâng, reacțiile în mediul online au fost foarte numeroase, revista “Literatorul” a acordat volumului două pagini de cronici sub semnăturile a cinci scriitori, a apărut o cronică în “Tribuna”, iar altele așteaptă să fie publicate în mai multe reviste. E bine, cum nu fac parte din nici o grupare literară și nu sunt un tip tocmai comod, când viața scriitoricească este tribalizată și criticii scriu îndeosebi pe interese de generație sau despre cărțile scoase de editurile unde au interese. Cele mai interesante reacții le-am primit de la cititori. Un singur exemplu, mi-a scris un tânăr inginer că a cucerit o femeie, care părea inaccesibilă, cu versuri de-ale mele… Cred că nu e puțin lucru să influențezi viața unui semen datorită unor versuri.
– Ce aşteptări aveţi de la această lansare?
– Nu am mai avut lansări la Bistrița. Este onorant că este inaugurată cu această lansare, din punctul de vedere al manifestărilor culturale, Casa cu lei, Centrul de Artă Tradițională. Nu mi-am făcut planuri. O să văd ce-o să fie.
Nicoleta Dabija
Sursa http://www.infoapollonia.ro/cultura/liviu-antonesei-si-alexandru-petria-impreuna-la-bistrita/

Martie 9, 2013

Gabriel Andreescu: „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”

De vorbă cu filozoful Gabriel Andreescu

 

Alexandru Petria: – Stimate Gabriel Andreescu, aţi fost printre puţinii dizidenţi anticomunişti de la noi. E o falie între speranţele dumneavoastră de dinainte de 1989, în legătură cu viitorul, şi ce se întâmplă acum?

Gabriel Andreescu: – Speranțele de dinainte de 1989 reflectau naivitatea mea. ”Dacă va fi liberă, România va înflori”, am spus în finalul unui interviu care s-a difuzat în Franța, pe TV5, în luna iunie 1989, în timp ce făceam greva foamei la București.

Or, România este liberă și nu arată deloc asemenea unei grădini. Imaginam, imatur, că prăbușirea regimul comunist ar fi suficientă ca să elimine nedreptatea, chinuirea zilnică a oamenilor, umilirea lor, ipocrizia… (termenii în care gândeam eu înflorirea României).

Văd însă partea plină a paharului. Viața e în mâinile noastre, ne putem apăra de abuzuri – cam greu, dar se poate -, avem acces la miliarde de lucruri, căci beneficiem nu doar la democrație, ci și de saltul făcut de civilizația cărții, Internetului, Facebook-ului, Smart-phonului, a călătoriilor prin lume…. Din această a doua perspectivă, ”viitorul” imaginat în anii `70-`80 este cu mult depășit de realitățile actuale. Copiii și tinerii nici de astăzi nu-și pot imagina cum se trăia într-o lume fără acces la informație și comunicare, în care mai totul era programat de alții.

Niciodată nu am sperat că voi avea parte să văd prăbușirea comunismului. Mă bucur în orice moment când îmi aduc aminte. Deci nu e cazul să vorbesc despre o ”falie”.

– Merită să-ţi rişti viaţa pentru nişte idei, când marea majoritate a populaţiei este inertă?

– Ideile nu sunt lucruri periferice, adăugate altora, palpabile, cele pentru care ar merita să trăiești.

Nu am riscat pentru idei, ci pentru ”trăiri”, ceva ce dă conținut existenței. Îmi păsa de oameni. Cum să nu merite ”să riști”? Este groaznic să treci prin această unică viață asumând condiția de sclav. Regimul comunist trata omenii ca pe sclavi. Într-unul din eseurile trimise în străinătate în 1987 am teoretizat ideea că ”regimul totalitar și personal din România condusă de Nicolae Ceaușescu are caracterul pregnant al unui caz de neosclavagism”; ”Cultul personalității din anii `80 a dus la degenerarea relațiilor sociale până la o sărăcie infamantă: relațiile dintre o populație de sclavi și câțiva stăpâni. Aceasta este marea culpă împotriva societății de care, în oglinda adevăratei istorii, Nicolae Ceaușescu și mandarinii săi nu vor fi absolviți” .

Și astăzi interpretez lumea de dinainte de anul 1989 în același fel. Faptul că marea majoritate a sclavilor era inertă nu oferea ”argumentul” să urmez un asemenea model. Gândeam că oamenii sunt fragili. Eu nu eram – sau nu voiam să fiu.

– În special pentru cei mai tineri, povestiţi-mi despre anii dumneavoastră de luptă, sună cam patetic, dar are acoperire în realitate, cu regimul lui Ceauşescu.

– La început lucrurile arătau ca o insubordonare. Mergeam la bibliotecile străine, aveam relații cu oameni care xeroxau cărți de yoga și alte materiale interzise în România, păstram contacte cu alții care emigrau sau emigraseră (în acest caz prin corespondență), vorbeam copiilor de realități, și nu de fantasmele propagandei, la ora unde eram diriginte. Am avut două anchete, în 1979 și 1980, când ofițerii de securitate mi-au cerut să renunț la asemenea comportamente. Am refuzat. La începutul anilor `80 am reușit să obțin un sprijin la Institutul Goethe german. Pe această cale am început să trimit pe adresa ”Europei Libere” date despre violări ale drepturilor omului în România. Le primeam de la bunul meu prieten Teodor Vulcan, la rândul lui intermediar. Prin el am cunoscut-o pe disidenta Carmen Popescu, care tocmai ieșise din închisoare, o ființă absolut remarcabilă.

În perioada 1986-1987 am elaborat eseuri care denunțau regimul, ajunse la ”Europa Liberă” (printr-o scrisoare, directorul postului, Vlad Georgescu, a confirmat), iar din august 1987, și la Teodor, care emigrase atunci în Statele Unite. Pe 24 decembrie 1987 am fost arestat în timp ce-i dădeam unui diplomat mai multe texte anticeaușiste. Mi s-a montat o acuzație de ”acte de trădare”, am fost scos însă din sediul Securității pe 27 ianuarie 1988, pentru a fi cercetat în stare de libertate. În vara anului 1988, am reușit să trimit primei conferințe internaționale organizate de Solidarnosc la Cracovia, prin Ambasada americană, un text acuzator la adresa regimului – fusesem invitat; evident, nu am avut cum ajunge. Materialul a fost publicat. De la sfârșitul lunii mai 1989, am intrat timp de 15 zile în greva foamei ca protest împotriva situației drepturilor omului în România. Am scris atunci un text care a contat, ”Le devoir d`ingérence” (datoria de a interveni), pus pe masa întrunirii CSCE de la Paris și apărut în cotidianul Libération (de unde a fost preluat). Argumentam necesitatea intervenției democrațiilor occidentale în ”afacerile interne” ale regimurilor comuniste – când sunt încălcate drepturile omului.

Am dat între timp mai multe interviuri unor ziariști francezi ajunși la București, iar în august 1989, unuia american. După ultimul, institutul unde lucram m-a trimis la un punct de observație al său, la Gura Portiței. Aveam copii, an refuzat. Am lucrat o perioadă la sere, până la urmă am ajuns în domiciliu obligatoriu la Buzău. Pe 22 decembrie, dimineața am fost adus la sediul Securității din Prahova, s-au făcut actele de arestare, am revenit în celulă, … la ora 12:00 gardianul a venit spunându-mi: ”Sunteți liber”.

Sunteţi catalogat ca filozoful dizidenţei…

– Eseurile anticomuniste din 1986-1987 conțineau, pe lângă mesajul politic, gânduri asupra unor teme cum ar fi: ce face un om să spună nu regimului?; să-și asume statutul de disident?; care sunt argumentele care-l conving  pe cineva să urmeze o viață de protestatar, cu toate consecințele, pentru el și cei apropiați? Aceste chestiuni, cu supoziții sociale, sunt în fond de natură existențială. Cer o conceptualizare, o filozofie. Am trimis eseurile în Occident, rând pe rând, pentru a fi grupate într-un volum cu titlul ”Spre o filozofie a disidenței”. Propunerea însoțea ultimele file de manuscris în momentul când am fost arestat.

Cartea ”Spre o filozofie a disidenței” a apărut după revoluție, în 1992. Se adaugă un detaliu mai mult sau mai puțin amuzant: conform unui text apărut în ”Cartea albă a Securității”, fosta instituție care ne cotrobăia prin viață îmi alesese drept nume de cod ”Filozoful”.

– Sondajele de opinie o demonstrează, mulţi regretă perioada Ceauşescu. De ce?

– Mulți regretă ? Este absurd. Mulți ”zic că o regretă”. Ar fi de verificat, câți ar semna pe o cerere care i-ar aduce înapoi, la standardele timpurilor apuse (mai puțin vârsta), în locul celor de astăzi. Dacă s-ar întoarce la viața de altădată, sunt sigur că ar face repede cereri disperate, să li se dea pașaport pentru lumea pe care o părăsiseră amăgiți de nostalgii ridicole.

Spun deci că sondajele nu reflectă regretul față de trecut, ci sintetizează amestecul de trăiri și (ne)înțelegeri ale respondenților: protestul față de ce li se întâmplă în prezent, nostalgia pentru ființa de odinioară, raționarea asupra lumii din jur ; (ne)știința de a utiliza etichete politice.

”Regretul pentru perioada Ceauşescu” reprezintă și eșecul lamentabil al construcției unei etici și politici a trecutului în România. Ca și superficialitatea sociologilor care pun și repetă întrebări sociale importante fără să le exploreze cu adevărat conținutul, semnificația – permițând astfel manipularea socială a rezultatelor.

– Oare doar sociologii să fie de vină? Nu cred.

– Nu am spus „vină”. Ci superficialitate. Dacă ar exista o mai bună finanțare a cercetării ce privește felul în care trecutul ne condiționează viața astăzi, și sociologii ar face o treabă mai bună. De altfel, aș folosi cuvântul „vină” cât mai rar.

Ba, în general, eu l-aş folosi. Altfel nu îi depistezi pe cei în culpă şi, la o adică, n-ai cum să vorbeşti nici de iertare. Dar nu e răspunderea, haideţi – nu folosesc cuvântul vină, a clasei politice, a proastelor guvernări?

Nici măcar ”răspunderea”. Ci ”responsabilitatea”. Se aplică și la nivel individual, și colectiv, este mai conceptualizată. Termenul ”vină” sună moralizator și în general este prost gândit (de comparat ”vina unei comunități” și ”responsabilitatea unei comunități”).

Înainte de revoluție am teoretizat tema fragilității oamenilor. Ideea implicită era că lipsa de libertate de-responsabilizează oamenii. Nu poți să le ceri să se lupte cu un regim criminal. Am continuat mult și după 1989 să privesc în jur prin aceeași lentilă. Sufeream pentru ce se întâmpla celor apropiați și nouă tuturor. La un moment dat am realizat: oamenii sunt totuși responsabili. Sunt liberi. Își pot lua destinul în mână. Suportă consecințele faptelor lor. Ideea că individul este responsabil pentru opțiunile sale mi-a adus liniștea – căci nu sufăr pentru ce mi se întâmplă mie.

Responsabilitatea legată de o poziție de putere publică adaugă sensului ei moral conotații politice și juridice. Clasa politică este, prin natura ei, ”cea mai responsabilă”. Dar a arăta tot timpul cu degetul la ”proasta guvernare” nu e o soluție. Este ca și cum ai fi de acord să dai statului și clasei politice o și mai mare putere, cu condiția să o folosească cinstit. Plus că omul se refugiază în logica țapului ispășitor. Societatea românească suferă de obsesia că întotdeauna e de vină altcineva : din afara sau din interiorul țării, de sus sau de jos, din față, din spate. Un fel de refren colectiv. O regresie la stadiul infantil. Ei bine nu: suntem liberi și deci contribuim substanțial la felul cum ne facem viața.

– Şi responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 n-au plătit pentru vina lor… Ne râd în nas.

– Poate nimic nu separă mai mult România de țările foste comuniste decât continuitatea elitelor comuniste la noi. Mulți deplâng preluarea puterii de către eșalonul doi al regimului în decembrie 1989 și-l văd ca Marele Rău. Având în vedere situația din România, nici nu era posibil altfel. Cine să fi fost în stare să umple vacuumul de putere ? Cum își puteau permite oamenii care aduseseră populația la disperare să asiste docili la judecata populară ?

Marea temă nu este de ce Ion Iliescu, Victor Stănculescu și oamenii lor au câștigat puterea. Ci faptul că nu le-a fost luată înapoi mai târziu. În primele luni, populația s-a lăsat cumpărată cu portocale și banane. A ales la 20 mai 1990 o listă de foști nomenclaturiști. A jubilat ascultând cuvintele imunde adresate Doinei Cornea și lui Corneliu Coposu, ori aberațiile ce-l priveau pe Ion Rațiu.

Nici măcar nu se poate spune că oamenii erau vinovați. Cum să ceri scorușului să fie frasin, iar cornului, alun?  A trecut 1990, 1991 … Instituțiile s-au întărit, informațiile s-au răspândit, libertatea dădea fructe, statul devenea parte a Consiliului Europei, prima organizație autentic pan-europeană. Dar dreptatea în ce privește tratarea regimului ilegal și criminal, deci și a oamenilor lui, nu a fost făcută și și nici nu a început să se facă. Și astăzi, după 23 de ani, Ion Iliescu și Ilie Merce sunt parlamentari, Teodor Meleșcanu conduce Serviciul de Informații Externe, apar dosare de rețea ale unor judecători de la Curtea Constituțională , Consiliul Suprem al Magistraturii și Curți de Apel. Lui Adrian Păunescu i se face statuie. Mai nou, Iulian Vlad și fostul său șef de cabinet, Aurel Rogojan fac turneuri triumfale la Cluj, Oradea, Târgu Mureș, Craiova etc. întâmpinați de săli pline – ale unor instituții publice. Populația se complace să stea la masă cu păpușarii unui regim criminal și ilegal. Este o mare responsabilitate istorică. Pentru faptul că-și tratează atât de mediocru trecutul plătește, de fapt, în fiecare zi.

O responsabilitate particulară revine intelectualilor, mai în măsură să dea sens lumii în care trăiesc. Prea mulți s-au situat față de trecut lamentabil. Dacă, din motive încă ascunse, unii s-au dus cu arme și bagaje în tabăra lui Ion Iliescu din primele luni ale anului 1990, alții, adversarii primilor, au instrumentat trecutul în anii 2000. Au pus pe fruntea victimelor comunismului eticheta colaboraționismului, s-au pretat la campanii de decredibilizare împotriva unor oameni care contau pentru adevărul istoric. Dacă responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 ne râd în nas, o fac și pentru că etica și politica memoriei au fost instrumentalizate de campionii rezistenței prin friptură și ai civismului caviar.

Putem să discutăm că intelectualii publici, dintre cei cu vizibilitate, prin partizanate, şi-au întocmit propria agendă, pentru beneficii personale, întorcând spatele problemelor reale  din societate… Grupul de Dialog Social… L-aţi condus o perioadă, aţi plecat de acolo…

A discuta cu folos despre intelectualii publici înseamnă a nu-i trata în bloc. Nici despre Grupul pentru Dialog Social nu putem vorbi ca despre ceva unitar și, oricum, a evoluat considerabil în timp. Este de regretat absența unei monografii a GDS, mult mai bogat decât etichetele cu care este asociat.

Grupul a fost inițiat de istoricul Mihnea Berindei, care, ajuns în 24 decembrie 1989 la București, a dat telefoane celor pe care-i apărase din Franța. Ne-a pus în contact unii cu alții – toți ne știam din auzite, doar unii direct. Deși nu a fost membru al GDS, a contribuit considerabil la afirmarea sa, și nu doar prin ajutoarele materiale, prin conexiunile cu Occidentul pe care le-a asigurat, atât de importante, dar și prin temele introduse, prin experiența atitudinii și procedurilor democratice pe care cei din interior nu le exersaseră. Este ceva ciudat în faptul că Mihnea Berindei nu a fost cooptat ca membru al GDS. În primii ani, am propus primirea lui în Grup, unii colegi au susținut că acest statut este de acordat doar celor care au fost în țară în ultimii ani ai comunismului. Or, văd că Vladimir Tismăneanu a devenit membru, deși nici el nu îndeplinea cerința – și nu a avut vreun rol în apariția și afirmarea GDS.

Este greu să delimitezi, în perioada importantă, a primilor ani (și mai ales a primelor luni) prezența socială a GDS ca și grup și atitudinea ori activitatea membrilor săi. Pentru o perioadă de timp, GDS a jucat un rol istoric în semnificarea derapajelor noii puteri și delegitimarea ei, de asemenea, în susținerea respectului interetnic și în particular, a empatiei față de minoritatea maghiară – testul dramatic al noii democrații. A promovat și a dat prestanță, în spațiul public, ideii de societate civilă. Grupul a realizat puțin din ceea ce ar fi putut face, dar enorm în raport cu ceea ce însemna o asociație postdecembristă. Funcționa ca un organism colectiv: permitea o descriere ideologică și intelectuală unitară, deși membrii care contau erau în fond foarte diferiți. Doar câțiva, foarte puțini, au venit cu arme și bagaje la GDS să se dedice obiectivelor Grupului. Am fost printre ei. Printre cei care au determinat viața GDS i-aș numi pe Stelian Tănase, prin lansarea revistei 22 și neastâmpărul lui politic; Alin Teodorescu, primul președinte – doar că agenda lui, judecată în raport cu cariera de afaceri și politică ulterioară, ridică semne de întrebare; Mariana Celac, prin atenția acordată vieții reale într-o comunitate mai ales livrescă. Doi istorici, Radu Popa, decedat din păcate în februarie 1993, și Andrei Pippidi, au oferit, alături de Mihnea Berindei, o binevenită siguranță în delicata așezare a României în raport cu perspectiva asupra trecutul recent sau mai depărtat. Faptul că membri ai GDS erau foști disidenți precum Doina Cornea și Radu Filipescu a legat pentru totdeauna GDS de tema Securității și a noilor servicii – de-ar fi să amintesc importanța deschiderii de către Grup a cazului Gheorghe Ursu. Prestația mediatică – sabotată cât se putea de către leadership-ul FSN -, în care excelau Gabriel Liiceanu sau Alexandru Paleologu, a impus. Unii dintre membrii GDS care au ajuns în poziții de demnitate – Mihail Șora, Dan Petrescu, Sorin Antohi – au păstrat legătura cu Grupul, fapt care a amplificat suprafața sa socială. Au contat mai mult decât se poate închipui oamenii care au oferit GDS ajutorul lor: juristul de mare calitate intelectuală, Doru Cosma, surorile Crina și Dorana Coșoveanu ș.a.

Apreciez ethosul etic al acelor ani. Membrii GDS, așa diferiți cum erau, unii mai egoiști, alții mai puțin, chiar și cei obsedați de ei înșiși, au reușit să se completeze și să realizeze ceva cu rost. De atunci, lucrurile au evoluat sistematic. GDS ca atare s-a diluat și a crescut importanța revistei 22 a cărei prestanță culturală datorează mult Gabrielei Adameșteanu. La mijlocul anilor `90 au început distanțările ideologice în cadrul Grupului, la sfârșitul deceniului, GDS deja era altul. Astăzi, Grupul pentru Dialog Social nu mai are nimic din identitatea lui de la început. Rămâne o etichetă pusă în valoare de câțiva membri care-l văd un pur instrument personal. Iar în ce privește marele teme ale eticii publice, pe care încă și le arogă, distanța dintre realitate și pretenție este șocantă. Poate înșela și lista membrilor de pe site-ul organizației. Foarte mulți, începând cu dna Doina Cornea, au întrerupt complet contactul cu GDS.

Oricum, exemplul Grupului pentru Dialog Social demonstrează că viața umană și intelectuală chiar și într-o comunitate restrânsă poate fi ușor ratată prin simplificare. Sper într-o monografie a GDS onestă și bine gândită.

Nu vi se pare grăitor că toţi dizidenţii aţi fost marginalizaţi de cei care se pretind intelighenţia naţiei? Nu mă refer doar la GDS.

– Disidenții se pot marginaliza ei înșiși prin retragere, prin neadaptare la noile realități, prin trăsături de personalitate care nu îmbie la prietenie.  Testul atitudinii față de foștii disidenți este dat de interpretarea rolului lor în trecut. Nemulțumirea, chiar motivată, față de poziția sau comportamentul lor de astăzi nu are de ce să le șteargă meritele istorice. Un caz tipic este Goma, a cărui lipsă de decență i-a afectat pe mulți de vreo două decenii. Am văzut că unii au început să-l ”uite” când fac lista rezistenței anticomuniste.

Când descoperi ce săli pline fac astăzi foștii ofițeri ai lui Iulian Vlad și echipa sa, începi să te întrebi de ce nu există un interes al universităților, al unor instituții locale, pentru organizarea unor întâlniri cu disidenții de altădată. O explicație posibilă este lipsa de relevanță a caracterului într-o societate ca a noastră. Zece poante bune atrag mai mult decât dramele existențiale. Am în minte și o istorie care-mi stă pe umeri. GDS fusese gândit ca adunând capitalul de demnitate anticomunistă. Or, Grupul nu l-a cooptat pe Vasile Paraschiv. Un om extraordinar, cu o viață tulburătoare (nici un alt rezistent al anilor `70-`80 nu a trecut prin ce a trecut el). Nu a ajuns în GDS întrucât nu făcea parte din ”elită” (era ”doar” muncitor). Ideea că ființa omului reprezintă nu doar o valoare în sine, dar are și relevanță într-o comunitate chemată să modeleze lumea postcomunistă, nu a trecut prin mintea GDS-iștilor. Reproșul mi se adresează, evident. Ca membru al GDS, am fost lipsit de consecvență, în ce-l privește pe Paraschiv. Aveam contacte cu el în acele vremuri.

Disidenții i-au frustrat pe mulți. Au avut o notorietate excepțională în anii comunismului, au primit după revoluție, o scurtă perioadă, aclamațiile populației. Până și Ion Iliescu s-a simțit obligat să-i propună pentru Consiliul Frontului Salvării Naționale. Or, dacă ar fi știut că regimul cade în decembrie 1989, câți nu și-ar fi luat inima în dinți și ar fi perorat împotriva comunismului pe undele Europei Libere. Măcar de prin luna noiembrie … Posibil, aceasta explică cum le vânează unii și alții orice greșeală. Îmi amintesc o intervenție a dnei Doinei Cornea în cazul lui Adrian Sobaru, când acesta s-a aruncat de la balconul Parlamentului. Cred că pentru mai mulți, interpretarea acelui gest, ca unul de sacrificiu, era nepotrivită. Dar una este să îți exprimi o altă opinie, alta este ”lecţia” pe care i-a dat-o atunci un moralist îndoielnic ”ca de la un ilustru profesor la un elev merituos, dar recalcitrant” (citez un comentator).

Paul Goma lipsit de decenţă?  

– Cel puțin de prin anii `90, Paul Goma a revărsat acuze la adresa unor oameni care l-au ajutat, a unor foști prieteni care nu deveniseră altfel decât fuseseră altădată, a unor personalități culturale care pur și simplu aveau alte idei. A falsificat istorii și a folosit cuvinte care dor. ”Cearta” cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca este cea mai cunoscută. Da, foarte multe dintre manifestările lui au depășit limita decenței. Șocante la el au fost în special exhibarea unor intimități, pretenția de a da lecții ca autoritate intelectuală.

Acestea puteau intra în categoria bătăliilor private, fără prea mare miză publică, în umbra rolului pe care l-a avut în anii `70-`80. Se poate avea în vedere și vârsta lui Goma când a început bătălia împotriva tuturor. Intrarea în subiectul Holocaustului din Basarabia-Transnistria, fără un exercițiu conceptual, a generat alte complicații. A fost acuzat de antisemitism, a reacționat amplificând greșeala.

N-am cum să fiu de acord cu dumneavoastră. A fost probabil decent Gabriel Liiceanu, care i-a ars tirajul unei cărţi? Sau cei care l-au atacat constant, fiind deranjaţi că Goma este o oglindă neiertătoare, exasperantă?

Nu e clar cu ce nu sunteți de acord. Faptul că a scormonit în chestiuni private, cum o persoană decentă nu face? Că și-a asumat o ascendență intelectuală care, evident, nu i se potrivește? Sunt fapte. În ce privește arderea tirajului unei cărți semnate de Goma, de către patronul Humanitas, nu știu. Nu mă pot baza pe cuvintele lui Goma. (Iată ceva de care sunt sigur.) Amintirile mele spun că Goma s-a bucurat de multă recunoaștere, de foarte multă simpatie; înainte de 1990, în tăcere, apoi și public. Cărțile lui apăreau continuu, la o mulțime de edituri. A fost atacat, dar de oameni care nu aveau credibilitate. Cel puțin în comunitatea intelectualilor din Grupul pentru Dialog Social s-au atașați lui a primit constante semne de considerație. Până când a încălcat acel pact, să-l numesc, al rezonabilității. Iată acest caz: Ion Bogdan Lefter a scris în Observator cultural un text substanțial despre literatura lui. Unul pozitiv, dar mai ales, unul care împingea înainte înțelegerea scriiturii sale. La câtva timp, Goma l-a dat în judecată pe critic, fără motiv, așezându-l pe o listă lungă de reclamați.

Oglindă neiertătoare, exasperantă? Este și acest lucru adevărat. Doar până la un punct.

Nu e locul să stabilim unde e punctul respectiv. Îl admir pe Goma, aşa că n-o să ajungem la un numitor comun. Aţi publicat recent „Cărturari, opozanţi şi documente“, care are subtitlul „Manipularea Arhivei Securităţii“. De ce merită citit volumul?

– Admirația nu implică rabat de la discernământ. Paul Goma a dat anvergură vieții sale. Nu exprimam vreo adversitate.

Volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ a finalizat peste 10 ani de cercetare. Îmbină investigația empirică sistematică cu analiza sistemului normativ. Așează interpretarea contactelor unor personalități culturale cu Securitatea și manipularea acestei teme în contextul mai general al eticii și politicii memoriei. Cartea face trecerea de la bârfa despre ”cine a colaborat, cine nu a colaborat” la descifrarea raporturilor dintre oameni și instituțiile opresive care doreau să-i folosească. Înlocuiește atitudinea vulgară a procurorului: ”cu cine te-ai întâlnit, de ce ai pus asta pe hârtie”, cu o perspectivă umanistă asupra condiției omului într-un regim menit să-i strivească. Oferă un ghid de evaluare a responsabilităților pentru ce ni s-a întâmplat sub comunist.

Dincolo de faptul că răspunde unor întrebări concrete de istorie culturală într-o dezbatere aflată la stadiul de păreri, volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ schimbă standardele, cadrul discuției.

Am văzut câteva reflecții pe marginea cărții. Multe repetă ce se spusese și înainte privind colaboraționismul unor personalități culturale. Până acum, excepție au făcut Cosmin Ciotloș și Nicolae Manolescu: tema nu este bârfa, ci manipularea arhivei. Mi se pare de-a dreptul straniu ca oamenii să se exprime asupra conținutului unor documente pe care nu le-au văzut niciodată. Să preia drept autoritate gândirea unei ziariste care a citit câteva documente. Specialitatea mea inițială sunt științele exacte (Fizica). Am lucrat zece ani în cercetare. În domeniul meu este de neimaginat ca cineva să facă afirmații despre lucruri neverificate. Să își asume o autoritate, indiferent de nivelul de recunoaștere științifică pe care o are, într-o chestiune care iese din sfera sa de investigație.

Dar cum stau într-adevăr lucrurile? De exemplu, Adrian Marino a turnat la Securitate?

– Cercetarea dosarelor probează convingător următoarele lucruri: Marino a avut o ținută demnă în timpul anchetei și în perioada închisorii; a încercat protejarea cunoscuților și a promovat ideile la care ținuse toată viața. S-a încercat racolarea lui, dar fără succes. În timpul anilor de domiciliu obligatoriu s-a consacrat studiului, urmând un program foarte riguros. S-a inițiat din nou racolarea lui, prin șantaj – încălcase regulamentul depășind limita în care avea voie să se deplaseze. El a respins propunerea. Ofițerii de securitate i-au deschis un proces penal, dar acesta a fost stins datorită trimiterii de către Marino a unor petiții la autoritățile centrale în care reclama cele întâmplate.

Ajuns la Cluj, s-a dedicat complet activității culturale. Experiențele din perioada recluziunii și datele din acel moment îi demonstraseră că opoziția politică față de regim nu putea avea niciun rezultat. Succesele în plan intelectual i-au permis intrarea în Uniunea Scriitorilor, realizarea unor contacte în străinătate: mai întâi prin corespondență, apoi, în urma invitațiilor, directe. A fost urmărit constant, din momentul anchetelor din 1949 până în decembrie 1989. Au fost deschise mai multe dosare de urmărire informativă pe numele lui. Urmând o practică curentă, ofițerii care-l supravegheau i-au fabricat și un dosar de rețea. Așa zisele delațiuni puse pe spatele lui Marino sunt materiale produse de ofițerii de securitate care trebuiau să-și completeze dosarele inventate. Singurele note olografe rămase de la Adrian Marino sunt rapoartele făcute pentru Uniunea Scriitorilor după întoarcerea din străinătate, obligatorii, căci pleca afară prin Uniune. Conțin exclusiv referiri la activitatea avută în timpul călătoriei și propuneri pentru afirmarea culturii autohtone autentice în lume.

Dosarele confirmă ținuta publică a lui Marino: un om demn, independent, curajos. Manipularea documentelor din Arhiva CNSAS, menită să-i păteze viața, este o acțiune odioasă, a unor oameni lipsiți de sentimentul onoarei.

Cristian Teodorescu spune: „Mi-ar fi plăcut dacă Andreescu ar fi arătat în cartea sa aceeași înțelegere și față de Alexandru Paleologu și de Noica, așa cum are față de Marino, de Mihai Botez, de Vasile Vetișanu și de Nicolae Balotă. Își propune asta, dar luîndu-se la harță cu prietenii în viață ai lui Noica și-ai lui Paleologu, dintre care cîțiva sînt adversari declarați ai lui Marino, îi mai pune la rotisor și pe cei despre care el însuși admite că au fost victimele securiștilor. Despre Noica susține că ar fi venit în întîmpinarea celor care-l supravegheau, făcînd exces de zel cînd i se cereau informații, deși tot el admite, cînd scrie despre Marino, că securiștii aveau obiceiul să se laude cu puterea lor de convingere asupra celor pe care-i luau la întrebări. Adică ceea ce la Marino e valabil ca scuză, în cazul lui Noica nu mai funcționează?”(articolul „Cum batem morții să se învinețească viii” din „Caţavencii”, 11 februarie)

– O surpriză din lumea literaților… Am aflat despre critici (nu puțini) care fac recenzii la cărți pe care nu le citesc; sau doar le frunzăresc. În cadrul intelectual unde m-am format, așa ceva părea o oroare. Nu simt altfel astăzi, deși standardele s-au relaxat dramatic – de-ar fi să vorbim despre lunga serie de plagiate; și nu furtul unei idei, ci jumătate de cărți sau cărți întregi.

Să înțeleg, pe aceeași linie de idei, că domnul Teodorescu se exprimă despre o carte pe care nu a consult-o? Nu a existat o atitudine de un fel față de Noica și Paleologu, o alta față de Marino, Balotă etc. Cazurile sunt însă diferite, consecințele asemenea. Puteam interpreta susținerea lui Noica: ”libertatea nu de a face ce vrei, ci libertatea de a face”, decât că reia cel mai sumbru conţinut dejist? Semnificația pasajului este copleșitoare. Dar capitolul despre Noica povestește și emoția cu care am descoperit fața lăuntrică a filozofului. De ce oare să fi explorat complexul Stockholm, în ce-l privește? Lipsă de bunăvoință să arate cuvintele ”una dintre cele mai dramatic-înalte poveşti despre viaţa unui om vânat de sistemul poliţienesc al comunismului?” Îl pun pe la rotisor scriind: ”Marea surpriză a dosarelor de Securitate este a-l dezvălui pe Noica drept … un om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”? În sfârșit, falsifică ceva punerea în oglindă a cazurilor Balotă-Paleologu? Comentariile dlui Teodorescu trădează (iar dacă a citit-o, mistifică) conținutul cărții.

Altceva este și mai semnificativ în comentariile scriitorului: presupozițiile. Domnia sa își închipuie că, atunci când scriu despre Noica, răstălmăcesc faptele pentru a mă lua la harță cu prietenii lui de-o viață. Că scuz pe unii și acuz pe alții în funcții de amiciții și adversități. Or, chiar cred în mesajul lui Voltaire: să fii gata să lupți ca adversarii tăi să aibă dreptul să se exprime (lăsând la o parte faptul că tratarea unuia și altuia drept adversari este nefericită).

Ce-l justifică pe dl Teodorescu să pună în spatele meu atitudini mediocre? Motivația că scriu pentru a mă răfui cu vreun adversar? Am luat distanță în ziarul în care scriam atunci când Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (pe care-i invocă fără să-i numească în articolul său) au fost atacați nedemn. Un alt exemplu? La un moment dat, Liviu Ornea a ținut să promoveze în Observator cultural două teze penibile: una a lui Vladimir Tismăneanu, care tratase observația privind responsabilitatea pe care și-o ia denigrând victime ale comunismului (adus în țară de familia lui) drept atitudine antisemită; o alta, a campaniei dusă de Andrei Pleșu și prieteni, de decredibilizare a mea, la începutul anilor 2000. Întâmplător, tocmai atunci aveam în studiu dosarul de urmărire informativă al tatălui său din care anumite pasaje sugerau semnarea unui angajament la Securitate. Am atras atenția celor de CNSAS că trebuie să existe și un dosar de rețea. Încurcați, mi l-au adus. Într-adevăr, exista și dosarul, exista și angajamentul.

În logica dlui Teodorescu, urma să ”i-o întorc” lui Liviu Ornea, eventual să declar, cu citate pe masă (angajamentul, dosarul de rețea) că e firesc ca fiul unui informator al Securității să aibă atitudinea pe care o are față de un fost disident care se luptase cu Securitatea etc.

Doar că bietul Zigu Ornea semnase angajamentul la strâmtoare: iar absența delațiunilor și mai ales iritarea cu care ofițerul de legătură îl acuza în alte note de refuzul colaborării demonstra perfect că nu a dat curs documentului. Paradoxal, tocmai dosarul de rețea îl exonera pe dl Ornea. Chiar aceasta am și scris într-un articol de presă. Liviu Ornea mi-a trimis un email, mă întreba dacă totuși nu există alte dubii… Nu erau, l-am liniștit. Mi-ar fi rușine de mine însumi să falsific o cercetare cu scopul de a răspunde tentațiilor subiective.

Or, în Cațavencii, dl Teodorescu comentează cartea acuzând arbitrar (dar implicit) onestitatea autorului. Insistența cu care colportează și astăzi, după publicarea unei cercetări riguroase, mesajul: ”a ieșit la iveală că fostul deținut politic Adrian Marino a avut oarece relații cu Securitatea” nu-i face onoare.

– Domnule Andreescu, puteţi să-i iertaţi pe cei care v-au turnat la Securitate? 

– Serviciul Român de Informații a susținut că dosarul meu de urmărire informativă a fost ars la revoluție. Oricum, trebuie să existe un dosar microfilmat, cel inițiat pe la mijlocul anilor 70, acoperind și începutul anilor 80. Pe de altă parte, sunt multe argumente care dezmint poziția SRI. Am explicat subiectul în volumul meu L-am urât pe Ceaușescu. Ani, oameni, viață (Polirom, 2010). Rămâne faptul că până în acest moment nu am ajuns la dosarul meu de securitate deși îl tot cer de la începutul anilor 90. Nu-mi știu deci ”turnătorii”.

Că au existat, cu siguranță. Nu realizez însă ce înseamnă ”să-i iert”. Nu pot intra în postura cuiva ”care iartă”. Ce au făcut ridică o problemă de conștiință a lor cu ei înșiși, nu cu mine. Altfel, este posibil să-i înțeleg, ce au scris unii poate îmi va displace, unele situații mă vor determina să-i căinez. Detaliile delațiunilor și ale contextelor lor sunt decisive pentru atitudinea față de cum au acționat autorii.

Ce mai aveţi în lucru?

– Lucrez pe mai multe ”șantiere” simultan. Am nevoie de ani buni de frecventare a unei teme ca să simt că o stăpânesc. Trebuie să se maturizeze și acea noutate care merită lumina tiparului. La prima carte, Sistemele axiomatice ale logicii limbajului natural. Funcții și operaționalizare, am lucrat din 1978 până în 1985 (am dat-o la Editura științifică și enciclopedică, a primit evaluări bune; având în vedere statutul meu pe atunci, a putut fi publicată de abia în 1992).

Între șantierele amintite, trei se vor mai finaliza sigur în acest an. Săptămânile următoare trimit la Polirom un volum despre represiunea MISA. Am avut prima investigație a acestui caz în 1996. Am scris mai multe studii și rapoarte pe subiect, mai ales după anul 2004, anul de vârf al represiunii. Acum este gata. Ar fi prima monografie românească despre un fenomen de încălcare a drepturilor omului (și la ce dimensiune!), tratat în paradigma drepturilor omului. Cartea conține când raționamente relativ tehnice, în termenii dreptului, când istorii și mărturii pline de emoție umană. Este un gen de carte care poate fi citită pe bucăți.

La volumul ce reunește scrisori către Europa Liberă, perioada 1986-1989 (primul a apărut în 2010, cu scrisori din anii 1979-1985), pe care îl editez împreună cu Mihnea Berindei, mai este de finalizat introducerea. Bănui că va fi publicat până în vară.

Urmează, în ordinea priorităților, o carte privitoare la ”rezistența prin cultură” în România.  Am termenul limită luna septembrie 2013. Ar fi mai corect să spun că subiectul ”rezistenței prin cultură” a fost doar punctul de plecare. Am descoperit, la primele incursiuni în cazuistică, că ceea ce înțelegem noi prin această sintagmă intră într-un complex larg de atitudini (refugiul în cultură, sustragerea prin cultură, recuperarea prin cultură etc.) Uneori, alegerea unei formulări sau alteia depinde doar de instrumentalizarea comportamentului sub comunism. Ca urmare, cartea va conține și un capitol despre instrumentalizarea etichetei ”rezistența prin cultură”.

Despre alte teme în lucru, după luna septembrie 2013.

Aţi condus o lungă perioadă Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Cum stă la această oră România în ce priveşte respectarea drepturilor omului?

– Noi ne raportăm continuu, firesc, la lumea de până la revoluție. Din perspectiva drepturilor omului, nu există comparație. Dar și față de realitățile de la începutul ailor `90, România din 2013 arată atât de diferit. Cu mult mai bună.

Or, dacă facem abstracție de reperele trecutului, totul se prăbușește. În raport cu standardele pe care noi le numim europene, dar care în fond sunt standardele oricărei lumi civilizate, situația drepturilor omului la noi e lamentabilă: generații întregi sunt îndoctrinate cu cea mai mizeră dogmatică religioasă, profitându-se de incultura părinților, copiii ajunși în spitale sunt legați de paturi, femeile care fac prostituție sunt violate, furate, bătute și chinuite de polițiști, oamenii în vârstă își pierd casele păcăliți de escroci, iar statul este în conivență cu astfel de situații, bărbați și femei care au ales un stil de viață diferit decât al celorlalți (vezi”Familia”, ”MISA” – nu mai explic cazurile) devin ținta vânătorii colective, oamenii sunt fie batjocoriți în văzul lumii iar insulta sau calomnia nu se plătesc, fie sunt sancționați pentru o manifestare a libertății de exprimare elementară  în democrație (vezi amendarea faptului banal de a ieși în stradă cu un poster protestând împotriva autorităților publice, a ridicării unui steag al identității etnice) etc.

Aș putea scrie o carte. Dar deja sunt multe altele înainte.

Pentru final: care credeți că au fost marile obstacole în calea evoluției culturale din ultimele două decenii?

– Ca o etichetă generală, lipsa de relevanță a atitudinii umaniste, diluarea discernământului intelectual.

Multe decurg din slabul prestigiu al umanismului, la noi. Începând cu oportunismul… Volumul lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, are meritul de a sugera că deriva tipică a intelectualilor de la mijlocul secolului nu a fost atât amețeala de stânga sau de dreapta, cât fuga după avantaje. Aș prelungi demonstrația până astăzi. Să zicem că pentru mulți, în perioada comunismului, ipocrizia asigura supraviețuirea. De ce și după revoluție? Imediat după 1990, un grup de intelectuali s-au ”aranjat” făcând servicii grupului Ion Iliescu (câțiva adunați sub titulatura „Societatea de Mâine”). În anii 2000, a fost inventată umbrela de zile bune pro-Traian Băsescu. Valoarea ei se măsura cu 26.000 de euro pentru publicarea unei lucrări de diplomă scrisă cu 30 de ani în urmă, cu 5000 de dolari pentru a face o prezentare la un simpozion oarecare – ca să ne referim doar la fața vizibilă a lucrurilor.

Greu de prevăzut a fost evoluția spre violență a exprimării din ograda intelectualilor publici. Păcatul original o fi fost polarizarea intelectualității pro și contra FSN, de la începutul anilor `90. Înfruntarea de atunci se desfășurase între frontierele unor mize politice. Amplificarea adversităților a continuat în anii 2000, penetrând în interiorul dezbaterilor de idei. Aș nota, ca referință, mobilizarea prilejuită de apariția Omului recent, când observațiilor critice li s-a răspuns cu referirea la vârstă, la familie, la gradul de inteligență, la ”oftică” etc. Un critic i-a plasat pe oponenții de idei în categoria patrupedelor care ”latră”. Valorile clasice ale comunității intelectuale precum fairplay-ul sau noblețea recunoașterii profesionale independent de antipatiile personale au devenit desuete.

Prin corelație sau nu, degradarea atitudinilor a fost convergentă cu debusolarea standardelor. Aș deplânge desemnificarea marilor eforturi culturale: mă gândesc la activitatea unor animatori culturali precum Ion Bogdan Lefter ori Liviu Antonesei, prezența în spațiul public a unor conștiințe enciclopedice (l-aș numi pe Ovidiu Pecican), sau rolul creatorilor ”noii culturi a democrației” – Mihaela Miroiu ar fi prima care îmi vine în minte. Aș sugera să se facă la un moment dat inventarul extraordinarului activism intelectual al oamenilor care și-au oferit viața în ultimele două decenii re-construcției ideatice a culturii democrației. Asigur că lista va fi impresionantă. Doar că munca lor are de înfruntat focurile de artificii, iar opera a fost înlocuită cu brand-ul. Cine face prozeliți? Un intelectual public care nu a putut crea altceva decât colecții de mici eseuri și articole a căpătat prestigiu de cărturar. Vânătoarea de titluri (”unul din cei mai mari filozofi”, ”unul dintre cei mai importanți autori de literatură personală” etc.) stă de pază la depozitul de resurse materiale și simbolice. Speculații deconcertante despre convergența dintre imaginarul lui Dante și al lui Einstein (Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante), despre conexiunea dintre fractali și gnosticism (Ultimul Culianu) ocupă recenziile entuziaste ale unor autori care nu posedă cultura științifică elementară.

La acest nivel de comentariu susținerile rămân impresii. Pentru a cuprinde cu adevărat temele ridicate este nevoie de o amplă documentare care să preceadă și apoi să intersecteze efortul reflexiv. Ar fi nevoie, s-ar spune, de noi studii, de alte cărți.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 252, 1- 15 martie

Gabriel Andreescu1

Februarie 8, 2013

Radu Aldulescu: Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/250de-net1.pdf

 

– Radu Aldulescu, eşti unul dintre scriitorii contemporani pe care-i prefer. Nu de azi, de ieri, încă din anii 90. Oare de ce?

– Dragul meu, îți mulțumesc pentru aceste elogii, dar mai ales pentru cititorul care-mi ești. În privința întrebării, răspunsul cred că numai tu poți săîl ştii.

– Am încercat şi eu marea cu degetul, ludic, să vedem dacă intuieşti. Pentru că eşti un scriitor născut, nu făcut!

– Acum, depinde ce înțelegi prin „făcut”. Eu aş vrea, spre exemplu, sa înţeleg „format”, şi-atunci sunt un scriitor „făcut”. Făcut de mediul în care mi-am trăit tinereţea şi care mi-a măcinat creierul până l-a transformat în romane. Şi mai sunt făcut de cărţile pe care le-am citit. Este ca în povestea aia cu 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie, adică sunt, hai să spun 1% născut şi restul „făcut” de şi pentru cititorul care sunt, repet, în sensul înţeles de mine al cuvântului.

– Mă gândeam la scriitorul care chiar are ceva de spus, neartificial, ne-scremut, care nu suplinește prin tot felul de tertipuri faptul că nu prea are ce să povestească.

– Ei, da, nu sunt făcut de curente şi cenacluri literare, ci sunt născut „din bube, mucegaiuri şi noroi”…

– Cred că e un avantaj, deși aduce a dezavantaj…

– Câtă vreme am cititori care mă includ pe lista preferaţilor şi cititorul care sunt spune că e bine ce scriu, vorbim doar de avantaje.

– Ce e scriitorul, Radu Aldulescu?

– Scriitorul, dragă Alexandru Petria, în caz că nu ai observat încă, este un specimen pe cale de dispariţie, pe care instituţiile culturale din România se luptă de două decenii împlinite să îl extermine.

– Și ce ar trebui întreprins ca să se schimbe situația?

– În ce mă priveşte, şansa stă în fuga de păcatul deznădăjduirii. Noi, scriitorii, nu avem dreptul să ne lăsăm, ci să continuăm să facem ceea ce ştim noi cel mai bine: să scriem. Cât putem de mult, cât putem de bine.

– Mă gândeam la ceva care să implice obștea scriitoricească, o reformare a ei, legi pentru autori, nu la soluția individuală…

– Dragă prietene, la legi, legislaţie, dar îţi zic şi ţie ce mi-a zis şi mie cineva apropiat: „Tu chiar nu vezi că totul se reduce la bani?” Câtă vreme banii sunt gestionaţi-administraţi de oameni care n-au pic de dragoste faţă de literatură, vom continua să avem în topul vânzărilor cărţi de istorie, eseistică, ghiduri turistice…

– Ai tabieturi la scris?

– Nu am nici un fel de tabieturi, dragul meu. O vreme am crezut ca n-am să pot în veci să scriu fără să trag din ţigară, dar timpul mi-a demonstrat că se poate şi fără. Acum am mai rămas doar cu dorinţa de a avea linişte în creier şi în jur când scriu, motiv pentru care mă trezesc dimineaţa la 5:00 şi mă apuc de treabă.

– E 5 dimineața, să spunem. Ce faci? Cum începi?

– E 5 dimineaţa. Sună ceasul. Mă ridic din pat, îmi fac toaleta zilnică (trupească şi sufletească), câteva mișcări de încălzire a musculaturii (20 până la 50 de flotări, 20 până la 50 de genuflexiuni, îndoiri şi răsuciri ale trunchiului) și, gata, pot scoate mașina de scris.

– Mașina de scris?

– Da, prietene, nu mă pot despărţi de maşina mea de scris, oricâte mijloace tehnice ar apărea. Calculatorul reprezintă doar o fază de rescriere finală a textelor mele.

– Câte ore scrii, dacă scrii zilnic?

– Să nu uităm că eu sunt un om care munceşte 16 ore pe zi. A, nu, n-am spus eu asta, ci un mare om de afaceri, plin de bani şi de glorie. Acum, omul, este în aşteptarea unui donator compatibil de ficat. Eu nu vreau să ajung ca el, aşa că mă limitez la o medie zilnică cinci ore de scris. Restul e documentare.

– Ai un plan, ai acțiunea în cap sau lași personajele să te poarte?

– Nu scriu după un plan şi cu atât mai puţin mă las purtat de personaje. Scriu după cum dă Dumnezeu. Când sunt la masa de scris, tot ce contează este bucuria de a scrie. Ea este cea care mă ghidează – bucuria de a scrie şi de a citi cu plăcere ceea ce am scris. Când plăcerea lecturii nu este deplină, purced la rescriere. Şi rescriu până când ajung să fiu bucuros-fericit citind cele scrise.

– Ești fericit scriind, dacă e așa. E ca un drog scrisul? Săînțeleg, pe aceeași raționament, că te întristează terminarea unui roman?

– Din punctul meu de vedere, scrisul nu este un drog, cum nu este o profesie. Scrisul este o chestiune de vocaţie, iar vocaţia este o stare care implică în mod misterios iubirea, spre deosebire de drog, care încearcă să ascundă absenţa iubirii.

Orice roman pe care îl încep este ca o ispită care mă îndeamnă să povestesc ce am trăit, de la tinereţe pân’ la bătrâneţe şi totodată de la bătrâneţe tânjind spre tinereţe şi mai departe, revenind în permanenţă în acest punct terminus – aici mi-am tăiat inima în bucăţi ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip şi fără mărire, aici am şezut şi am plâns etc. Ori de câte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecât întâmplările, lucrurile şi personajele inventate. Un cerc vicios (oare de unde voi începe a-mi plânge faptele vieţii mele celei ticăloase?) pe care, de fiecare dată când definitivez un roman, vreau să cred că l-am rupt, supravieţuind experienţei personale care l-a declanşat, salvându-mi iarăşi viaţa scriind. Astfel că n-ar avea de ce să mă întristeze terminarea unui roman.

– Însă scrisul e o muncă. Și e incorect că aici nu prea se poate trăi din scris. Ce zici de subiect?

– Oh, dar acesta este subiectul meu preferat. Atâta am fost întrebat dacă se poate trăi din scris, încât a ajuns să îmi placă să tot repet: uitaţi-vă la mine, trăiesc, sunt viu. De 20 de ani nu am nici un fel de salariu, nici un fel de venit fix, nici un fel de speranţă de pensie. Cărţile mi-au adus un venit minim – pentru un roman la care muncesc doi, trei sau cinci ani, am primit cel mult un salariu mediu pe economie. Nu am facturi de plătit, deoarece de mai bine de trei ani locuiesc în 9 metri pătraţi, care nu îmi aparţin. Cam în felul ăsta, care mi se potriveşte foarte bine, m-am adaptat, de 20 de ani încoace. Dacă este sau nu corect ce ar mai conta, câtă vreme aceasta este crucea ce mi-a fost dată de Dumnezeu, nici mai grea şi nici mai uşoară decât aş putea duce, crucea care mă ajută să trăiesc cu gândul la cele veşnice, în aşa fel încât să mă mântuiesc.

– Doamne ferește, te îmbolnăvești. Nu ai o asigurare medicală…

– Citeam undeva replica unui pustnic la o întrebare din aceeaşi categorie: Bre, omule, Dumnezeu care are grijă de viermii pământului, nu va avea oare grijă şi de viermele mai mare care sunt?!

– Corect. Dar este revoltător, la valoarea ta. Tocmai pentru a elimina astfel de situații, am vorbit cu anumiți parlamentari, ca sa propună o lege pentru salarizarea scriitorilor, dar, pe cinstite, am avut in calcul prozatorii, care sa primească un salar din fonduri publice contra cedării drepturilor de autor statului după moarte un anumit număr de ani, probabil echivalent salarizării. Ce părere ai de idee?

– Da, ar fi o idee foarte bună, dar cred că la noi ideile bune au viaţă scurtă şi mor în stadiul de speranţă.

– Depinde. De cât de mult se respectă fiecare.

– La modul cel mai sincer, după aproape douăzeci de ani de când public cărţi, având acel succes constant de critică, nici o instituţie culturală din ţara asta n-a mişcat un deget ca să-mi asigure un salariu minim pe economie, mi-ar plăcea să cred că nu mi-ar mai trebui nici un fel de rentă din partea cuiva, măcar că-s destui care sunt convinşi de contrariul.

– De la ce vârsta scrii, mă refer evident și la timpul de dinaintea debutului?! Ca să vedem….vechimea în muncă. Ai visat de mic să fii scriitor?

– Scriu de când mă ştiu. M-am născut într-o casă cu multe cărţi, iar părinţii mei aveau veleităţi literare. Amândoi lucrau în presă şi probabil că asta m-a influenţat. De publicat am publicat prima oară pe la 16 ani. Activam în cenaclul lui Tudor Opriș, Săgetătorul, astfel că am fost publicat într-o antologie a acestuia. Pe urmă, vreme de vreo 12 ani, nici nu am mai scris şi nici nu am mai publicat nicăieri.

– De ce? E o pauză mare.

– Am încercat să mă dezic de moştenirea părinţilor, care îmi părea prea încărcată de compromisuri. Să fii ziarist sau scriitor în acele vremuri nu-mi suna deloc promiţător. Aşa că m-am lăsat, după 18 ani, adoptat cu acte-n regulă (a se citi „carte de muncă”) de ţărănimea muncitoare pentru a construi comunismul cu cărămida trupului, într-o vreme când dispăreau şi ultimele vestigii ale Micului Paris, cotropite de junglele de blocuri comuniste şi de noile aşezăminte: Platforma chimică cu Policolorul, Medicamentele, Anticorozivul, Fabrica de Săpun Stela, Fabrica de Sticlă, Platforma Metalurgică 23 August, Republica, Maşini Unelte şi Agregate, Granitul şi, pe Dâmboviţa-n sus spre Sud-Vest, Timpuri Noi şi fabricile de încălţăminte Dâmboviţa şi Flacăra Roşie, Progresul din Pantelimon, Fabrica de Clei, Fabrica de Ace din Dudeşti, Abatorul şi Fabrica de Mezeluri din Glina şi câte altele. Toate rumegau şi regurgitau socialismul în marş victorios, hrănindu-se cu trupurile şi sufletele ţărănimii muncitoare şi oblojindu-i totodată trupurile şi sufletele în hale uriaşe, din care ieşeau utilaje mastodonţi de tot felul, pentru o ţară tristă plină de humor, sortită să răzbească cu fruntea sus pe căi ferate uzinale şi triaje cu vagoane-cisternă, poduri rulante cu macarale, munţi de fier vechi şi zgură de turnătorie, grămezi de şpan şi vagoane cu pietriş şi cherestea, parcuri cu rezervoare de solvenţi, mii de hectare de ţevăraie de instalaţii petro-chimice, miasme şi gaze toxice, ucigaşe, prin care şi eu bâjbâiam mântuindu-mă în trei schimburi, zi de zi, de luni până sâmbătă şi adesea şi duminica. De-a lungul a aproape douăzeci de ani acolo mi-am urmat zi de zi menirea de a-mi lăsa obolul de muşchi şi suflu. Pe insula asta pustie i-am luat cu mine pe Tolstoi şi pe alţii asemenea lui, pe lângă grija de a nu călca în gol în iluzia unui timp liniar care să-mi arate bătrâneţea, sărăcia lucie şi moartea propriu-zisă care vine în urma morţii civile. Asta îmi lăsaseră părinţii, spre asta mă îndemnaseră, iar eu dezicându-mă de moştenirea lor riscam să-mi pierd corpul. Ei învârtiseră condeiul şi eu mă găsisem mai cu moţ să învârt barosul de zece kile ca să sparg calupi de sodă, trusa de scule de patruzeci de kile ca să asamblez şi să depanez locomotive…

– Aici ai câștigat, cred, față de alți scriitori, care au trecut din facultăți în redacții sau la catedră. În proza ta viața e palpabilă. Nu e după cărți, ce vroiam să zic la începutul discuției.

– Păi, cum îţi spuneam mai deunăzi, restul e documentare. Restul vieţii mele în care nu am fost scriitor, m-am documentat pentru a deveni scriitor. De-asta îţi spuneam că sunt un scriitor făcut/format.

– Ai făcut foamea, cu viața asta zig-zag-ată?

– Am făcut şi foamea, dar nu într-atât de tare încât să scriu un roman magistral, precum „Foamea” lui Hamsun.

– Și, în acele perioade nefaste, nu te-ai gândit că-ți irosești viața cu literatura?

– O, nu, că-mi irosesc viaţa în nici un caz. Ţi-am mai spus că pentru mine literatura e chestiune de vocaţie, la care nu pot renunţa şi cred că nici ea nu vrea să renunţe la mine. Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu. Căci scris este că nu doar cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul…

– Da, însă viața are atâtea lucruri fermecătoare pe lângă care poți trece scriind, pe care le poți pierde. Și care nu știu dacă includ o a doua șansă.

– Ba tocmai asta-i frumuseţea literaturii: că poţi trăi o mie de vieţi şi de lucruri fermecătoare într-una singură. Mai ales dacă îţi place nu doar să scrii ci şi să citeşti ce scriu alţii. Bucuria pe care mi-o oferă un roman bine scris – al meu sau al altcuiva – nu poate fi egalată de nici o alta.

– Dar nu este o frumuseţe mediată, de mâna a doua, care ne subjugă?

– Cum spunea cineva: înțelept este cel ce se bucură de ceea ce are și nu se plânge de ceea ce-i lipseşte. Aşa că, asta am, de asta mă bucur din plin!

– Simți nevoia să socializezi cu colegii scriitori sau preferi calea ta, solitar? Personal, prefer să-i citesc, nu să-i întâlnesc.

– Nu-mi place deloc termenul „socializare”. Da, mă întâlnesc, din când în când cu scriitori (mai des de o vârstă cu mine, dar şi mai tineri), stăm la o bere, la o cafea, dar, recunosc, momentele acelea îmi par, uneori, ca şi pierdute. Îmi răpesc mult din timpul de scris şi citit şi mă obosesc mai mult decât scrisul. Dar nu am refuzat decât foarte rar către niciodată invitaţia unui prieten (scriitor sau nu) la o bere, o cafea, o vorbă, o părere, o mână de ajutor. E chestiune de respect şi autorespect, înainte de orice.

– Cum ai descrie viața literară de la noi? Încearcă o panoramare marca Aldulescu.

– Un genocid.

– Extrem de laconic și dur. De ce?

– Pentru că cenzura economică a reuşit să facă ce n-a făcut cenzura ideologică: să distrugă literatura română. Când un volum de debut se publică în 300 de exemplare (de cele mai multe ori pe banii debutantului), iar unul al unui scriitor mai răsărit în cel mult 1.000 de exemplare (din nou de cele mai multe ori pe banii scriitorului), nu poţi vorbi decât de un genocid.

– Ești mulțumit de receptarea romanelor tale? Cronici, reacțiile cititorilor… Pe care-l preferi?

– Aş mânia pe Dumnezeu dacă nu aş fi mulţumit de receptarea romanelor mele. Cronici favorabile, cititori care mă contactează pentru a-mi spune că le-a plăcut ce-am scris sau pentru a-mi exprima părerea cu privire la ce au scris ei înşişi… Cum aş putea să fac distincţie între cele două tipuri de reacţie – ale criticilor şi ale cititorilor?! Îmi este cu neputinţă.

– Te-am întrebat și pe care roman de-al tău îl preferi…

– Scuze, credeam că te referi la alte preferințe.

– Am fost cam confuz…

– Să mă întrebi ce roman prefer e ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care dintre ei îl preferă. Am dat cu greu naştere fiecăruia dintre romanele mele, deci mi-ar fi cu neputinţă să nedreptăţesc pe vreunul dintre ele, cu atât mai mult cu cât fiecare în parte m-a ajutat să-mi salvez viaţa scriind.

– Pe cine mizezi dintre scriitorii români contemporani?

– Aş începe răspunsul acesta cu o constatare amară: anul editorial 2012 a fost extrem de sărac, mai sărac decât precedentul, şi acela funcţionând în regim de avarie, înscriindu-se într-o pantă descendentă tot mai abruptă, care face parte dintr-un amplu fenomen de năruire a literaturii şi imaginii scriitorului din România. De câţiva ani buni bat câmpii, ca să zic aşa, în articole şi răspunsuri la anchete în presa culturală, disecând aspecte ale acestui fenomen, îndelung disecate şi de alţii, tot în nădejdea că, la mai bine de douăzeci de ani de la dobândirea libertăţii totale de expresie în scris, lucrurile o vor apuca în sfârşit pe calea cea bună. Slabă nădejde însă. Tirajele continuă să scadă, promovarea-i ca şi inexistentă, canonul valoric e pervertit de nu-l mai recunoşti, modul de a se implica al instituţiilor culturale în promovarea literaturii în ţară şi peste hotare tinde către rizibil. Există justificări: criza, lipsa banilor, care lucrează-n tandem cu lipsa dragostei pentru literatură, pentru descurajarea scriitorului şi transformarea României în ţara cu un singur scriitor.

Totuși, pentru a-ţi răspunde la întrebare, dintre romancieri contez şi-i enumăr pe următorii: Octavian Soviany, Alexandru Vlad, Alexandru Ecovoiu, O. Nimigean, Nichita Danilov, Dan Stanca, Viorica Răduţă şi Şerban Tomşa. Iar printre poeţii în care cred şi-i văd ca pe nişte garanţii de subzistenţă pentru literatura română îi enumăr pe următorii: Anton Jurebie (un poet extraordinar, apărut la o editură obscură din Craiova, despre care am scris în Luceafărul din luna noiembrie), Ionel Ciupureanu (alt poet craiovean extraordinar), Nicolae Coande (poet de anvergură şi eseist valoros, apărut şi el la edituri obscure şi-n tiraje confidenţiale), Mircea Bîrsilă (un poet de cursă lungă, format în buna tradiţie a vârfurilor otpzeciştilor şi şaptezeciştilor, insuficient valorizat de critică), Dan Sociu, Dan Coman, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es Pop.

– Țara cu un singur scriitor? La cine te referi?

– Ghici. Eu zic că ştii şi n-are rost să mai pronunţăm şi nume…

– Sigur că știu, însă așteptam să zici tu. Da, n-o să pronunț atunci numele lui Cărtărescu, nu, ca într-un banc…!

– Aş prefera totuşi să rămână nenumit. Doar aşa de-amoru’ artei.

– Da, dar promovarea sistematică a unora o plătim noi, toți, de la buget. Și nu-s mai cu stea în frunte ca alții, care nu-s abonați la sinecuri.

– Dragul meu, important este cine face împărţeala contribuţiilor noastre la buget.

– Înțeleg că nu te atrage subiectul. Să trecem la altceva- vorbește-mi despre ultimul tău roman, ”Cronicile genocidului”…

– Cu riscul de-a mă repeta, îţi spun şi ţie ce-am spus şi altora: „Cronicile genocidului” se adună în apogeul epocii Iliescu- Constantinescu- Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit

– O ultima întrebare. La ce lucrezi?

–  De obicei, după ce finalizez un roman mă odihnesc măcar două-trei luni. Numai că de data asta, aşa am simţit o poftă de scris, că la nici o săptămână de la apariţia „Cronicilor…”, am reluat scrisul, cu ceea ce s-ar vrea a fi partea finală a trilogiei romaneşti avându-l în centru pe Robert Stan, zis şi Satan sau Diavolul. La asta lucrez acum şi sper să mă ţină Dumnezeu sănătos să duc la  bun sfârşit viaţa lui Robert.

– Succes! Tot ce-ți dorești. Mulțumesc pentru interviu.

Februarie 6, 2013

Scrisoare deschisă către domnul prim-ministru Victor Ponta

Scrisoare deschisă către domnul prim-ministru Victor Ponta

 

Revistele literare ale Uniunii Scriitorilor sunt în pericol de dispariţie, ele neavând bani pentru tipar şi salariile redactorilor pe 2013.

Nu are rost să mai înşirăm prea multe fraze argumentative, nici descrierea lucrurilor care au făcut să se ajungă în această situaţie dramatică pentru presa culturală.  Se impun măsuri concrete, urgente.

Vă scriem deoarece doar printr-o intervenţie guvernamentală pot să fie salvate. Fără cultură, e deschis drumul barbariei.

Stimate domnule Victor Ponta, suntem siguri că nu doriţi, fără a avea personal vreo vină, dar aşa o să perceapă opinia publică, ca numele dumneavoastră să fie legat de închiderea publicaţiilor, ca al lui Emil Boc de închiderea spitalelor.

 

Cu speranţa că o să trataţi problema responsabil,

Alexandru Petria- scriitor

Dan Mircea Cipariu- scriitor

Menuţ Maximinian- ziarist, scriitor, directorul cotidianului „Răsunetul” din Bistriţa

Ionel Ciupureanu- scriitor

Iulian Sîrbu- scriitor

Ovidiu Pecican- scriitor

Balázs F. Attila- scriitor

Petru Jipa- scriitor

Liviu Ioan Stoiciu- scriitor 

Vasile Baghiu- scriitor

Ruxandra Anton- scriitor

Marius Conu- scriitor

Dumitru Augustin Doman- scriitor, ziarist

Ioana Diaconescu- scriitor

George Stanca- scriitor, ziarist

Constantin Arcu- scriitor

Leo Butnaru- scriitor

Cornel Ungureanu- scriitor

Niculina Oprea- scriitor

Marin Ifrim- scriitor

Ioan-Pavel Azap, scriitor

Dorin Popa- scriitor

Stela Iorga- scriitor

Florin Buzdugan- scriitor

Aurel Pantea-scriitor

Paul Spirescu – scriitor

Mircea Dinutz- scriitor

Daniel Vorona- scriitor

Cornel Munteanu-scriitor

Catia Maxim-scriitor

Petru Ilieșu– scriitor

Ștefan Doru Dăncuș- scriitor

Călin Vlasie- scriitor

Nicolae Sava- scriitor

Tudor Cristea, scriitor

Eugen Evu- scriitor

Constantin P. Popescu- scriitor

Nicolae  Stan- scriitor

Vasilica Ilie- scriitor

Rodian Drăgoi – scriitor

Gabriel Ghimpu- scriitor

Mihail Vakulovski- scriitor

Igor Ursenco- scriitor

Sorin Mărculescu, scriitor

Robert Nuţu- scriitor

Andrei Velea, scriitorprof.univ.Pompiliu Comsa
Marilena Apostu -scriitor
Angela Baciu, scriitor
Ioan Matiuț-scriitor

Ioan Moldovan, scriitor

Paul Vinicius – scriitor

Catalin Codru

Maria Oprea- scriitor

Gheorghe Mocuţa- scriitor

Constantin Severin- scriitor

Camelia Iuliana Radu, scriitor, grafician

Maria Bichescu

Ioan Mihai Cochinescu- scriitor

Leon-Iosif Grapini, scriitor

Cristian Gabriel Groman, scriitor

Florin Dochia, scriitor

Marian Drumur – scriitor

Lucian Vasiliu- scriitor

Octavian Soviany- scriitor

Viorel Savin- scriitor

Tudor Cicu – scriitor

Victoria Milescu, scriitor

Adrian Botez, scriitor

Andrei Zanca – scriitor

Victor Ioan Frunză- regizor

Liviu Drugă- scriitor

Alexandru Ovidiu Vintilă, scriitor

Radu Aldulescu- scriitor

Nicolae Macovei- scriitor

Rodica Cernea- scriitor

Dorin Mureşan- scriitor

Gheorghe Postelnicu – scriitor

Iulia Ralia- scriitor

Vasile Chira- scriitor

Lucia Negoiţă- scriitor

Virgil Diaconu- scriitor

Marian Ioniţă- scriitor
Șerban Tomșa, scriitor

Viorel Dinescu- scriitor

Dorin Tudoran – scriitor

Viorel Tăutan- scriitor

Lidia Lazu şi Ion Lazu- scriitori

Dan Manole- scriitor

Liviu G. Stan, scriitor

Liviu Mihaiu- ziarist

Corneliu Antoniu – scriitor

Gabriel Rusu, scriitor, gazetar

Paul Aretzu- scriitor

Florina Zaharia – scriitor

Constantin Munteanu- scriitor

Magda Ursache si Petru Ursache- scriitori

Radu Ulmeanu- scriitor

Marta Petreu- scriitor

Vasile Zetu

Ioan Groşan- scriitor

Sabina Finaru

Doina Popa- scriitor

Nicolae Ciobanu

Petre Anghel, scriitor

Alexandru Jurcan, scriitor

Raluca Naclad, secretar literar Teatrul Tineretului Piatra-Neamt

Vasile Muste, scriitor

Horia Pătraşcu, eseist

Aşteptăm semnături…

Februarie 2, 2013

Liviu Ioan Stoiciu: Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf

 

 

Alexandru Petria: – Dragă Liviu sau stimate domnule Liviu Ioan Stoiciu?

Liviu Ioan Stoiciu: „Dragă Liviu” dă de gol un anume grad de prietenie sau simpatie și face să-mi mai crească inima, că nu sunt chiar al nimănui, uitat la colț sau inabordabil. Așadar, dragă Sandu…

– Nu cred că eşti inabordabil. Intransigent, da. De fapt, cum te-ai descrie?

– Intransigent cu mine însumi, în primul rând. În rest, sunt un observator al vieții publice și am motivele mele („așa sunt făcut”) să pun bază pe principii și pe morala creștină. Altfel, sunt un însingurat (poate de aceea sunt într-atât de însingurat, fiindcă sunt o victimă a principiilor nerespectate public, pe care le penalizez în particular), sceptic (acuzat că pun răul înainte și gândesc negativ; am totuși 62 de ani, sunt pățit), nemulțumit de evoluția destinului meu și resemnat totodată că „atât mi-a fost scris” (mi-ar fi plăcut să fac mult mai mult decât am făcut, să mut munții din loc).

– Chiar, pui înainte răul şi gândeşti negativ ori e doar o impresie pe care o laşi?

– Nu mai pot să mă schimb, pun înainte răul, fiindcă sunt superstițios, dacă pun binele, binele dispare…. În general eu nu pot să fac planuri (purtătoare ale binelui), fiindcă nu mi se îndeplinesc. Apoi, alții se hrănesc din  gândirea pozitivă, eu caut semnele răului inclusiv în ceea ce mi se întâmplă a fi bun și așa mă descarc energetic, încep să cred că e o reglare inconștientă, starea de neliniște interioară (nu starea de supărare; când sunt supărat nu pot să mă concentrez) fiind la mine creatoare.

– Pisica neagră, găleata goală, nu te întorci din drum dacă ai uitat ceva? Asta cu neîntorsul o am eu.

– Îmi fac în gură semnul crucii, dacă văd pericolul, și trec mai departe, nu mă întorc din drum (că și întorsul din drum e superstițios, înseamnă că nu-ți merge bine; de câte ori mă întorc, uitând ceva acasă, de exemplu, știu că voi avea parte de o problemă în următoarele întreprinderi personale; o cruce făcută la repezeală sau un „Doamne ajută!” rostit, mai atenuează îngrijorarea; am ajuns departe, și atunci când sunt obligat să mă așez pe alt scaun decât cel pe care am vrut eu să mă așez inițial e motiv de alarmă interioară; e o întreagă bazaconie construită în creier în mod ocult, de necontrolat, care-mi inventează opreliști și obstacole, să nu duc la capăt un gând pozitiv; poate e îngerul păzitor care mă avertizează, poate e un câștig al memoriei cuantice). Sigur, nu dramatizez, pot trece mai departe și indiferent, superstițiile la mine având regim conjunctural, depinde dacă le-am conștientizat. –  Fiind superstițios, bănuiesc că ai și tabieturi în ce privește scrisul.

– Am și tabieturi (nu numai superstiții), ele s-au schimbat în timp, nu-mi dau seama cum se formează. Să mă înțelegi, eu nu scriu decât pentru sertar, nimic definitiv. După o mai lungă perioadă (ani), atunci când pun la punct un volum, recitesc „textele” mele din sertar și aleg dintre ele cele care mi se par a fi valabile pentru un volum. Cum scriu? Să rămân doar la tabietul legat de poezie. De mulți ani scriu versuri numai „pe burta goală”, la trezire (cum eu am insomnie și fac nopți albe, mă trezesc înainte sau după ora 12 ziua), cu o cană mare de cafea în față, rece, pe birou, scriu numai acasă (numai când sunt singur în cameră) și numai cu cerneală neagră (cu stilou folosit ca toc, moi penița în cerneală, am călimara Pelikan deschisă). Niciodată nu am nici o idee sau o sintagmă măcar pregătită când vin la masa de scris, n-am nici o explicație cum se scrie „singură”, spontan, o poezie, care e mecanismul, scrisul „curge” de la sine (dacă nu „curge”, abandonez lupta inconștientă cu mine). După ce termin de scris (de regulă, într-o oră; dacă trece o oră și nu închei poemul, mai lung sau mai scurt, înseamnă că sunt „neinspirat” și las baltă totul, supărat), retranscriu ce am scris „pe curat” și pun poemul la… păstrare în sertar, nu mă interesează soarta lui – și-l uit (mă mir de fiecare dată, după ce-l recitesc, după un an sau după șapte ani ce am putut să scriu). Nu scriu de când mă știu decât de mână poezie. În schimb, proză, teatru, publicistică-eseu scriu direct la computer, de când am acces la el (chiar, nu mai țin minte de când am un computer al meu la care scriu, de prin 1997? Las la o parte faptul că scriam la computerele de la Cotidianul din 1991, era cel mai performant ziar la nivel tehnic, „informatizat” după model occidental, Macintosh, adus ca atare de englezul român Ion Rațiu).

– Într-un text mai vechi din revista Tiuk, pe urmele altora, ai susținut că suntem ce gândim. Îți păstrezi părerea?

– Fără doar și poate, pe urmele altora – mai ales a celor care-și pot materializa gândurile (dacă o fi adevărat), ajunși departe spiritual, meditând în profunzime. Eu, din păcate, n-am decât puterea să visez mediocru și să scriu, probabil meditând la suprafață, ciugulind „perle” în cel mai bun caz din „marea gândire” (emisă pe unde electromagnetice de cine știe ce „creier” din Univers), care ni ne dă de-a gata, natural, dar la care au acces numai „inițiații” (sau cei ce au puteri paranormale; se bat mult câmpii, de la un timp, cu acordul creierului inițiatului la vibrațiile cosmice). De aceea eu nu sunt mai mult decât sunt. Știu dintotdeauna că eu nu gândesc destul și de aceea nu mă pot autodepăși spiritual.

– Te simţi ok cu tine însuţi, cu plusuri şi minusuri? Parcă ai anunţat la un moment dat că ai vrut să te sinucizi.

– Nu mă simt bine cu mine însumi, o tot repet, n-am cum, sunt neîmplinit pe toate planurile. Cu atât mai mult cu cât știu că trăiesc degeaba. Sufletul e de vină, el e cel dezamăgit de mine, dacă nu m-ar judeca el și nu m-ar ține din scurt, probabil că aș fi mai binevoitor cu limitele mele (în definitiv, date ca atare; am un ADN incomplet din naștere; sunt un fatalist). La prima cumpănă serioasă mă gândesc imediat cum să o rezolv: numai prin sinucidere, fiindcă nimic nu merită, în definitiv și totul e trecător. Nu e greu de înțeles că datorită firii mele, pregătit moral de sinucidere în orice clipă, trăiesc și azi (probabil că de aceea a trăit atât alt apologet al sinuciderii, Cioran). Mă ameninț cu sinuciderea și mai trăiesc o zi (dacă tot știu că mă sinucid și nu contează ce urmează, îmi mai dau o zi de grație). Normal ar fi fost să-mi închei demult socotelile, „ca scriitor” (avem scriitori morți la toate vârstele posibile, unii au avut posteritate, alții nu; ce e important?). Acum, dacă n-am murit, am început să mă amăgesc, depășit de situație, că am o misiune de îndeplinit, să dau de gol și starea „omului” la prima bătrânețe, de curiozitate (sperând, naiv, că m-am mai copt la minte; deși fizic pierd din valoare, încrengăturile memoriei pot scoate noi valențe la lumină când te aștepți mai puțin, nu contează uzura bioenergetică). Nu e exclus ca Duhul Sfânt să nu țină cont de vârstă, Biblia a fost inspirată bătrânilor.

– Eşti un poet care ar face cinste oricărei literaturi, deși te simți neîmplinit. Ce zici despre receptarea poeziei tale?

– Trebuie relativizat totul. Mulțumesc pentru generozitate, în orice caz. Altfel, e o galerie întreagă de poeți care au fost „receptați critic” (ocupau locurile dintâi ale ierarhiilor, intrau pe listele poeților importanți, erau recenzați în termeni laudativi), cât au fost în viață li s-a spus că au făcut cinste literaturii noastre și după ce au murit, au fost uitați, au dispărut în neant. Nici nu știu dacă poate fi vorba de nerecunoștință în cazul poeților, care și-au făcut datoria față de ei înșiși și față de limba română (deși n-avem o istorie a literaturii atât de ocupată, să nu încapă toți; fiecare fiind o altfel de sensibilitate; în condițiile în care toată lumea e de acord că literatura română strălucește prin poezia originală și azi). Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată (sunt apreciate numai textele de succes și vedetismul de gașcă, mediocritatea cu moț; valoarea supraviețuiește în subteran). În ce mă privește, am fost receptat critic inegal, „n-am rupt gura”, nu sunt preferatul nimănui, nu sunt „iubit”, ci mai degrabă antipatizat irațional, n-am fost îmbrățișat fără rezerve de nici un critic, fie el și „prieten”, sunt în continuare un fel de outsider care nedumerește (nici premiile primite n-au autoritate; m-am resemnat că n-am stea în frunte și de aceea trebuie să fiu ținut cu capul la cutie). Nu o dată mă simt nedreptățit și reacționez prostește, enervând.

– Ce este poezia, scrisul pentru Liviu Ioan Stoiciu?

– Vorbe mari, mie mi-e rușine și azi să mi se spună că sunt… poet, chiar dacă așa s-a întâmplat să fiu „etichetat”.

– Ei…

– Cu toate acestea, pot să răspund liniștit că poezia e… totul pentru mine, fără ea n-aș fi ceea ce sunt, cât sunt. Nu știu de unde vine și nici de ce vine poezia sau cum vine, dar știu că aș fi un nimic fără poezie. Poezia m-a direcționat în viață, am abandonat orice idee de carieră socială (care m-ar mai fi îmbunat în viața de zi cu zi; am oroare de parvenire) să mă dedic ei. Mă tem și azi că mă păcălesc singur scriind poezie, că sunt un intrus și un ratat. E adevărat, scriind poezie n-am ajuns nicăieri – dar, de fapt, unde trebuia să ajung? Să răstălmăcesc la nesfârșit gândurile care te umplu de mândrie? Să am parte de glorie pământească? Nu, mulțumesc. Dacă poezia face directă legătura cu Cel de Sus (deținătorul Sensului), recunosc spășit că eu n-am reușit să ajung unde trebuia, n-am atins maximum, și că mai degrabă compromit ideea de inspirație (care ar trebui să fie recunoscută de toți; asemenea rugăciunii). Degeaba încerc să fiu cinstit până la extrem cu mine însumi la masa de scris, să nu trișez, să mă regăsesc. Nu reușesc decât să mă amăgesc, de pe o zi pe alta, că nu trăiesc degeaba dacă scriu. Că așa mi-a fost dat – să scriu, să fiu „scriitor”, nimic altceva (cum alții sunt bancheri).

– Ți-a apărut de curând un nou volum de versuri…

– E al 14-lea meu volum original de versuri, se intitulează „Substanțe interzise” și a apărut la Editura Tracus Arte. Am fost invitat la începutul acestui an de Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte (editură remarcabilă, inventată din senin, specializată pe cartea originală românească, de-a dreptul de necrezut, știindu-se că nu se cumpără acest gen de carte; nu-mi pot imagina cum se acoperă cheltuielile; dacă am înțeles bine, editura e patronată de un sculptor de top, Florin Codre, și de fosta soție a lui Nichita Stănescu, Dora), să-i dau o carte. M-am codit la început (abia în luna iulie, pe căldurile alea infernale, că mi s-au aprins creierii, am început să definitivez această carte), dar m-am mobilizat în numele acestui an, al Apocalipsei, de ce să nu întâmpin 21 decembrie 2012 cu o nouă carte? Că nu se știe niciodată (adevărul e că ar putea fi ultima mea carte de versuri, chiar dacă mai am în sertare tot felul de versuri pentru mai multe alte cărți inedite; ce am avut de spus în poezie, am cam spus, cred; am mai avut tentative să mă opresc din publicat cărți de versuri, dezamăgit de receptarea politicoasă, poate de data asta pun punct). I se datorează în exclusivitate această carte, repet, lui Ioan Cristescu, ca și lui Alexandru Mușina, redactorul (colecția lui „Neo” e deja recunoscută prin strictețe, ștacheta fiind prea ridicată; Mușina a reinventat redactorul de dinainte de Revoluție, sever, pretențios, supărător de subiectiv și chițibușar, gustul lui contând, nu al autorului; personal, am trecut printr-o experiență incredibilă cu Mușina, apărând în colecția lui, îi mulțumesc). E o carte mai aproape de final, validată și de sufletul meu, mai „rafinată” (trecută prin mai multe filtre ale minții și inimii).

– Pe cine mizezi dintre scriitorii contemporani?

– Aș atrage atenția asupra unui fapt: valoarea azi e confundată cu puterea publică pe care o ai, cu funcția deținută în USR, în principal, sau în alte structuri ale statului (ICR, direcții de cultură județene, case de cultura, teatre sau la universități) sau în edituri particulare. Toți redactorii-șefi (sau directori) ai revistelor literare sau din fruntea USR au plus-valoare fiindcă au funcții, ei taie și spânzură în literatura română, ei iau premiile importante (dacă eu nu cred în onestitatea juriilor, sunt considerat de N. Manolescu contestatar… „patologic”; interesant, deși N. Manolescu e singurul care lasă impresia că păstrează distanță față de toate aceste dereglări ale conceptului de valoare literară), se invită la manifestări cu ștaif, bine plătite, se plimbă în străinătate, „sponsorizați”. Ei fac parte dintr-un clan dominant, care și-a pierdut capul, bine pus la punct și care nu poate fi contrazis. E la mijloc și o deturnare a bunului simț? Și ce dacă. În aceste condiții, dă-mi voie să mă abțin să dau nume de scriitori pe care mizez. Personal, mă uit atent la împărțirea Premiului Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani (pentru întreaga operă), mai ales pe premiații lui mizez, chiar dacă și aici ștacheta nu crește în înălțime. Sigur, îmi plac scriitorii singuratici, puternici, morali, cu coloană vertebrală, care stau în afara găștilor, distinși.

– Vorbești de un clan dominant. Și e vreo cale de schimbare?

– Nu. Viața literară la noi s-a instituționalizat (USR este deja inclusă în legi, a căpătat rol determinant; legea creșterii cu 50 la sută a pensiilor membrilor USR, de exemplu, fără USR n-ar exista). Poți să schimbi componența acestui grup dominant, nimic altceva, dacă-i dai jos pe membrii acestuia de acum, vin alții, cu același comportament, în loc (de fapt, n-ai cum să-l schimbi, redactorii-șefi ai revistelor rămân, la fel cei ce au funcții la stat sau sunt patroni de succes; ei rămân automat în fruntea USR și fac jocurile). E un sistem care funcționează în stil fanariot postcomunist (ești scriitor mare dacă ai funcție). Am experiența Asociației Scriitorilor din București, unde la o adunare generală am reușit să determin să fie schimbată componența conducerii (atrăgând public atenția că s-a transformat într-o gașcă abuzivă, care-și servea numai propriile interese), și a apărut alta în loc, previzibil, mult mai dură și lipsită de scrupule (în frunte cu Horia Gârbea, care de opt ani mă defăimează și mă scoate de pe toate listele de ieșire în străinătate sau ale unor manifestări importante, mai ales cele de premiere, acuzându-mă, stupefiant, în momentele cheie, că fac… presiuni, deși niciodată n-am dat peste nimeni acolo, – nici acolo, nici în altă parte –, dar așa e strategia, îl acuzi gratuit să-i închizi gura celui ce altă treabă nu are decât să observe, incomod; de altfel, conducerea USR nu mai știa ce să facă la ultimele alegeri să nu fiu reales de colegi să-i reprezint în structurile de conducere ale USR; cred că anul viitor, când vor fi iar adunări generale la filiale și la centru, la USR, nu voi mai participa, să le fac pe plac; fiindcă mi-e silă; mă retrag să nu mai deranjez atât înaltele fețe ale literaturii române, care au dat de gustul puterii și se cred infailibili, nemuritori în funcții; altfel, putere care le dă și… plus-valoare literară, ai reținut, de aceea e o asemenea bătălie pe funcții).

– Poți să mai citești scriitorii care s-au compromis în relațiile cu Securitatea, dar și lingăii puterilor de după 89?

– De citit, pot să-i mai citesc (de curiozitate), dar strâmb din nas. Totuși, valoarea autorului trebuie să aibă inclusă în ea și o altitudine morală. Personal, sunt dezamăgit că în primul rând criticii literari dau bilețele de iertare, căutând scuze celor compromiși în viața publică, dovediți a fi lipsiți de o minimă clarviziune etică. Uluitor e că valoarea lor imorală e și premiată – dacă ar mai avea un dram de onestitate, acești scriitori compromiși ar trebui să refuze premiile (să se înțeleagă neapărat că ei nu sunt exemple de urmat, nici repere). Sincer, sunt exasperat că nu se învață nimic din lecțiile de viață ale scriitorilor de dinainte (compromiși până la moarte) și că istoria se repetă la nesfârșit în acest sens, marile caractere fiind cu adevărat tot mai rare. Creștinește, înțeleg slăbiciunile fizice omenești, nu înțeleg însă de ce trebuie să-și vândă sufletul regimurilor politice retrograde trecătoare și cum poate fi conștiința lor, dată de gol oficial, atât de perversă. Toți acești scriitori fără scrupule, slabi de înger, lipsiți de demnitate, din păcate dau de gustul puterii publice și al succesului, țin să se îmbogățească și să trăiască „bine”, cu orice preț, sfidându-și condiția înnăscută de „aleși ai sorții”.

– Dintre cele 14 cărți, care te reprezintă mai profund? Sunt mai multe? De care vrei să spună lumea, de pildă, da, aici e Stoiciu de 24 de carate?!

– Te referi la cele 14 volume de versuri originale (am publicat și două antologii de autor).

– Da.

– Dar la o asemenea întrebare, pot să trec și cele patru romane, un volum de teatru și trei volume de eseuri- memorialistică- publicistică. De fapt, trag de timp, n-am ce să răspund – nu am neapărat o carte a mea preferată, pe care să o consider cu moț. Sunt mai intransigent cu mine însumi decât îți poți imagina. Cărțile ce mi-au fost premiate (de către Uniunea Scriitorilor din România sau de către cea din „Republica Moldova”, de către Academie sau de către Asociația Scriitorilor din București, singurele care contează) n-au nimic în plus sau în minus față de celelalte cărți ale mele, în ochii mei n-au devenit mai importante sau mai puțin importante decât le știam fiindcă au fost premiate. Pe de altă parte, unele cărți au avut parte de o receptare critică excepțională (de exemplu, volumul de versuri „Pe prag / Vale- Deal”, apărut în 2010) și cu toate acestea n-a luat nici un premiu, nici măcar al unei reviste – și? Prefer să-mi văd lungul nasului. Faptul că nu sunt cotat un „scriitor mare”, mie îmi spune multe – înseamnă că n-am atins cu nici o carte caratele pomenite de tine (și eu cred în judecata colegială, chiar dacă ea nu e întotdeauna onestă). De reținut: de la prima carte a mea tipărită (în 1980) până azi am observat că tot ce am publicat a rămas valabil estetic, nu pot modifica în ele nici o virgulă (am văzut asta și la volumele de versuri, din care am preluat poeme pentru antologii, dar și la romanele scrise în 1985 și 1986 și publicate fără nici o modificare abia după anul 2000). Deocamdată sunt mulțumit că-mi fac datoria față de mine însumi publicând o carte, și că nu trece neobservată. Nu greșesc deloc scriitorii care-și consideră cărțile lor drept copii ai lor spirituali, față de care e bine să nu ai preferințe, să consideri un copil al tău mai valoros față de altul. Sigur, unele cărți pot fi mai inspirate conjunctural, altele mai neinspirate, dar ele sunt expresia unei evoluții sau involuții naturale a ta. Prefer să las pe alții (care nu există) să răspundă la întrebarea… care e cea mai bună carte a mea.

– Sunt un fel de copii, cărțile. Așa cred. Apropo – ai un adolescent în față, are talent literar și este încă în ceață, cu personalitatea neformată… Ce i-ai spune?

– Tot din domeniul creației originale sunt și copiii și cărțile. Să dau sfaturi – ți-ai și găsit omul. Eu m-am „educat” singur la masa de scris, intuitiv (eu scriu spontan, o tot repet). Adolescentul, dacă simte impulsul scrierii, să meargă pe mâna lui și să-i citească pe alții (măcar selectiv pe cei intrați în istoria literaturii române, dacă nu pe colegii aflați în viață, în generații mai mari decât el), obligatoriu, să intre inconștient în competiție, cu toate riscurile (un risc, să dau exemplul meu – la 23 de ani am simțit gustul profund al ratării, negăsindu-mi nu numai un drum profesional al meu în viață, dar nici un stil la masa de scris, motiv pentru care am avut șapte tentative de sinucidere), la un moment dat va hotărî singur dacă are cu adevărat vocație și dacă are rost să continue  „munca de creație literară” (care, din păcate, nu te scoate niciodată din impas existențial; eu și azi, la 62 de ani îmi promit că mă las de scris, fiindcă nimic din ce e legat de literatură nu merită, totul e o amăgire; dar eu nu știu să fac altceva). Subliniez încă o dată: trebuie să citească tot timpul, scrisul altora îl poate mobiliza moral.

– Despre ce ai fi vrut să te întreb și nu te-am întrebat?

– Habar nu am, în general nu sunt comunicativ, să aștept întrebări la care să răspund în fel și chip, numai să nu tac (eu abia aștept să scap de corvoada „intervievării”). Bine că nu m-ai întrebat în ce relație mai sunt cu Doamne-Doamne și ce cred de viața veșnică de dincolo. Sunt resemnat. Îmi pare rău că sunt numai atât cât-și-cum sunt și că aștept să mi se ia și ce mi s-a dat, atât cât mi s-a dat.

 

Decembrie 31, 2012

De sfârşit şi început…

2012 mi-a fost un an extrem de rodnic din perspectiva literaturii. Am scris poezie câtă n-am scris în toată viața, fără forțare, fără plan de lucru, de parcă mi-ar fi fost dictată de cineva, de peste umăr, sub presiunea urgenței. Voiam să reiau munca la romanul ”Prima faptă bună”, însă… a dat poezia peste mine, după 20 de ani de tăcere în versuri, cu ”Călăul harnic”, apărut la ”Herg Benet” (mulțum…esc editorilor- Cristinei Nemerovschi și lui Alexandru Voicescu!), și poemele ce-o să structureze volumul ”Rugăciuni neduse la biserică și alte chestii”, pe care intenționez să-l public cândva în 2013. Ce-o să aducă vremea, vom vedea, cert e că am de gând să trebăluiesc la roman și să continui seria de interviuri cu scriitori, care o să se așeze și ea într-o carte, când o să-i fie sorocul, nu-i exclus ca tot în 2013.   De sfârșit de an, vreau să mai mulţumesc traducătorilor extraordinari ai textelor mele- Pere Bessó– catalană şi spaniolă, Raoul Weiss– franceză, Balázs F. Attila– maghiară, Jeanette Carp şi Ronald van Linde– neerlandeză.
Decembrie 29, 2012

Raoul Weiss: „Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică”

Interviu realizat de Alexandru Petria
– Raoul Weiss, tu, un franţuz sadea, cum de ai ajuns să trăieşti în România, o ţară de unde îndeosebi se pleacă?
– N-aș spune chiar „sadea”; sunt alsacian, tatăl meu trăgându-se chiar dintr-o zonă asemănătoare Partium-ului transilvan, unde populația era foarte amestecată etnic: lângă „băștinașii” germanici trăiau acolo și evrei, și țigani, și hughenoți francezi goniți din Sudul Franței de Ludovic al XIV, ca să nici nu vorbim despre polonezii și italieni ajuns în era industrială… E un background care m-a ajutat să mă simt „ca acasă” în Transilvania, unde am găsit însă ceea ce nu mai era de găsit acolo: o țărănime clasică, civilizația europeană adevărată. Pentru mine asta înseamnă civilizație: jocul popular de pe Someș, din Țara Călata, doinele, simțul familiei, fidelitate față de neam, creștinism – nu smartphone-uri și autostrăzi care anulează zadarnic distanța dintre locuri uniformizate în matrix-ul capitalist.
– Eşti un prozator cu vervă şi un poet nonconformist. Vorbeşte-mi despre literatura ta.
– Am un fel de admirație pentru cei care își merită numele de scriitor, oameni ca tine, ca Ádám Bodor, ca László Bogdán, ca François Bréda, care trăiesc pentru scris, cu străduință, profesionalism, uneori chiar abnegație curată. Eu în acest sens nu mă consider scriitor. Sunt un aventurier, școlit în lingvistica structurală, autonomist alsacian maghiarizat, etnolog diletant, traducător de Lucian Blaga și de Alexandr Dughin, cârciumar și jurnalist, întreprinzător și revoluționar. Am scris poeme pentru fete căsătorite între timp cu analfabeți înstăriți și am aruncat niște proze în fața societății în loc de cocktailuri Molotov, dar parcă tot cocktailul Molotov funcționează mai bine. Mai scriu uneori în franceză, dar recent am început să scriu și în maghiara (mai exact, în dialectul Clujului), pentru că de câțiva ani oamenii cu care îmi doresc să comunic prioritar să află aici, nu în Occident. Occidentul e pe moarte; eu sunt un refugiat în curs de naturalizare.
– Ai o editură. Cu care faci mari servicii literaturii române…
– Le Présent Littéraire (http://www.le-present-litteraire.com/) e o editură francofonă bazată pe România. Am deschis-o primăvara asta, deocamdată avem 5 volume pe catalog și 3 în curs de publicare – din care 2 romane traduse din maghiara și 2 volume din româna. Pariul nostru este să comercializăm preponderent cărți electronice, o modalitate de lectură încă puțin răspândită în afara lumii anglosaxone, dar foarte democratică la preț (cel mai scump volum din catalog costă 7€, unele sunt chiar gratuite) și care deschide un orizont nou creației literare (jocuri metatextuale, integrarea textului în orizontul multimedia, actualizări ușoare și necostisitoare) – ne-a permis, de pildă, să reinventăm genul editorial al romanului-foileton, format în care publicăm excelentul Viking roz al bucureșteanului Cristi Lavin. În cazul literaturii române, strategia asta low-cost ne permite să luăm decizii editoriale curajoase, dând acces la un lectorat francofon unor autori încă neconsacrați, sau chiar respinși (din motive uneori ideologice) de către „filtrul” academic prin care trec valorile literare convenționale în drumul lor spre „cariera internațională”.Vikingul roz, de pildă, s-a publicat la noi în traducere când era încă ostracizat (probabil din cauza pudibonderiei ambiente) de mediul editorial românesc, dar pe urmă, sub influența deciziei noastre, o editură mai îndrăzneață din București l-a acceptat.

– Dă-mi nişte nume de autori români cu care te simţi în rezonanţă.
– De obicei, sunt niște autori foarte puțin cunoscuți, sau cunoscuți prin activitatea lor în alte domenii, și nu tocmai de cenaclele literare; de pildă, am o admirație fără de mărgini pentru Ion Cărmăzan (Mica țiganiadă), Faulkner-ul Bănatului, sau pentru Claudiu Soare (Metafizica bambară), Adi Schiop… și, desigur, nu ratez niciodată o ocazie de a-i șoca brutal pe esteții oportunismului lăudându-l pe Păunescu. De altfel, recunosc că cultura mea literară în limbă română e foarte lacunară, dar, sincer vorbind, nici nu mă străduiesc foarte tare, fiindcă o mare parte din producția literară românească din ultimii 150 de ani (cu pseudoproustianul Camil Petrescu, maestrul somnului, în frunte) îmi dă impresia unei imitații servile și insipide după clasicii burghezi din Franța, care mă plictisesc la fel de tare: e literatura neofanarioților occidentalizați. Bucureștiul l-a avut pe Caragiale; în rest, am impresia că poporul român (mai ales din Transilvania) încă n-are literatură proprie, așa cum Nemții au avut un Brecht, Francezii un Céline, Rușii un Bulgakov.
– Spui că Occidentul e pe moarte. Dar nici cei de aici nu ne simţim mai bine, aş zice.
– Depinde cum o înțelegem. Dacă vrei să spui că nu există deocamdată în Europa de Sud-Est nici o forță pozitiv formulată care s-ar împotrivi activ decadenței culturale importate din Occident, sunt de acord. Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică, tocmai aia care îi frustrează atât de tare pe onaniștii pseudo-europeanismului mărfii, iar narodnicii de serviciu (când nu s-au recentizat supt Patapievici) sunt doar niște nostalgici ai unei faze vintage din același proces de aculturare. Trăim într-o intoxicare a ideologiei „încă nu…”, când de fapt cultura europeană adevărată, tocmai din cauza subdezvoltării economice se păstrează volens nolens (dar mai de grabă nolens) mai bine aici decât în Ungaria, mai bine în Ungaria decât în Austria etc.. Dar faptul că o boală e încă simptomatică (ne „simțim rău”) e tocmai semnul că poate e încă curabilă; Occidentul e de mult în secția paliativă, înotă într-un lac de morfină și nu mai simte nimic.
– Ce înseamnă să fii scriitor, după tine, Raoul Weiss?
– Crezul scriitoricesc, așa cum îl mai întâmpinăm în România, chiar uneori și în Ungaria, face parte din bunătățile vintage atât de dragi mie în Europa răsăriteană: muzeografic, dar frumos. În rest, nu prea cred că ideea ar avea mare viitor, nici măcar aici. „Scriitorul” în forma sa canonică s-a născut cu cartea tipărită și va dispărea cu ea. Desigur, n-o să renunțăm la tipărirea unor cărți, așa cum scrisul ceremonial exista și înainte de Galaxia Guthenberg. Dar cartea tipărită (și aici România se află deja într-o fază mai avansată a procesului) a devenit un lux. La 20-40 de lei volumul, cât 2-4 zile de hrană materială, nu le mai „consumăm” așa lejer cum făceam acum 50 de ani. Nu mai cumpărăm „la risc”, și prețul unitar ridicat reflectează, desigur, și această reducere a volumului de vânzare. Drept urmare, literatura contemporană tipărită mimează cea clasică, autorii vii se prefac că sunt morți pentru a ajunge pe raft: rotunjiți în previzibilitatea lor epigonică. Și surprize de pe rafturile librăriilor nu ne mai așteaptă. Poezia, ca de obicei, a arătat direcția și „efectul Petria”, de pildă, s-a născut în interactivitatea Internetului și se va prelungi (cel puțin în traducere franceză) sub forma unui ebook de descărcat de pe site-ul le Présent Littéraire. Scriitorul, deci, mai există (dovada ești chiar tu), cum exista aedul și înainte de cultura scrisă, dar mecanismul lui de integrare socială a început să se schimbe radical, ca și toată societatea înconjurătoare: oamenii se mută mai des și nu mai au cum să care după ei tonele unei biblioteci; elitele politico-economice și culturale ne mai coincizând deloc (mai ales în România), notabilitatea scriitorului nu mai are cum să fie o evidență socială primară: trebuie cucerită în arena democratică, unde cititorul își cere drepturile la actualitate, la interactivitate, la ebook la 1,5 euro, sau pe abonament. Desigur suntem doar la început și deocamdată, din păcate, tot ce breasla este în stare să vadă din acest fenomen este că periclitează veniturile scriitorului, așa cum a periclitat înainte și cele ale muzicianului profesionist. Și, deocamdată, răspunsul provizoriu ar trebui să fie cam același: respectacularizarea scriitorului, după modelul muzicienilor profesioniști, care mai nou, spre deosebire de anii 60-70, fac reclamă din discuri și bani din concerte, nu invers. Și din acest punct de vedere, Vîsoțchi (care n-a fost lăsat să publice o singură carte în URSS) a fost un precursor, și mai aproape de noi este Ada Milea. Eu sunt dispus să dau doi lei în plus pentru o bere ca să fie în cârciumă și Adi Suciu declamând, dacă se poate cu un ud arabesc. Prin 2008 parcă, în calitatea mea de Ctitor al Îngerilor, am și organizat un fel de jam session dintre poetul Zsolt Karácsonyi și regretatul saxofonist Alexandru Tretrade, să-i fie țărâna ușoară. Noul meu proiect: Alexandru Petria, voce, cu muzicianul și actorul porno Radím Babak la acordeon; cu chelnerițe, desigur, topless.
– Ce ar trebui să facă instituţiile româneşti ca literatura română să fie mai vizibilă în lume? Şi noi, scriitorii, implicit. Tu, având perspectivă din exterior, dar cunoscând şi interiorul, eşti în posesia răspunsului?
– Răspunsul meu la primele două întrebări ar fi: să nu facă aproape nimic. Scopul e greșit, căci este dictat majoritar de complexul de inferioritate al colonizatului: exiști din clipa în care Bwana îți recunoaște existența, sau se preface că o recunoaște. Fals. O artă, mai ales lingvistică, există în măsura în care e trăită autohton de o comunitate care și-o asumă. Traducerile sunt importante, dar înainte de toate pentru că ele fertilizează geniul creatorilor autohtoni, deci adevărații lor beneficiari sunt cititorii, nu autorii care oricum (cu excepția previzibilă a stăpânilor noștri coloniali din lumea anglosaxonă) nu trăiesc niciodată din volumele lor traduse în alte limbi, ci, în cel mai bun caz, din propriul public, de limbă maternă. Și aici chiar are statul un rol de împlinit, cum este și prevăzut în programul din recentul „Apel pentru unitatea stângii”, din care recunosc că eu am redactat articolele referitoare la cultură:
„Milităm pentru:
– Recucerirea mândriei culturale prin promovarea valorilor și practicilor culturale autohtone, indiferent de etnicitate, scopul prioritar nefiind alcătuirea unui ipotetic „brand de țară„ ci promovarea identității culturale în rândurile populațiilor autohtone.
– Taxarea diferențială a produselor culturale autohtone și de import, oferind mediului cultural autohton o șansă să reziste dumpingului cultural din țările bogate.„
(http://dojavu.overblog.com/apel-pentru-unitatea-stangii)
– Are viitor literatura? Crezi că o să ajungă şi scriitorii români să trăiască din scris? Măcar prozatorii…
Da, are viitor, ca și muzica, ca și jocul, pentru că e eternă, sau măcar codată în formula noastră antropologică. În ceea ce privește întrebarea următoare: nu, cum am explicat mai sus, n-o să ajungă să trăiască din scris, nici măcar prozatorii, dacă prin „scris” se înțelege circuitul clasic, guthenbergian de difuzare/remunerare. Unii vor folosi corespunzător noile tehnologii, și vor și redeveni aezi, „performers”, în legătură mai strânsă cu muzica și artele vizuale: aceștia vor putea trăi „din scris” – însemnând: din actul creator în artele lingvistice. Ceilalți se vor folcloriza și fosiliza într-o practică nostalgică și sectară, pe bani publici ori sponsorizare, până mai ține; și vor dispărea.
– Eşti un om cu convingeri politice. Ca ultimă întrebare: cei dragi îţi sunt în pericol. O agresiune armată, ceva de acest soi oricum. Ce faci? Scrii despre situaţie sau pui mâna pe o armă?
– Noi poeți de-obicei stăm cam jalnic la trasul cu mitraliera. Sunt puțini Limonovi în meseria asta. Prin urmare, un scriitor bun și politic conștient „produce” în general mai mult pentru cauza sau patria lui scriind decât alergând neîndemânatic în direcția gloanțelor. „Răbdare, psihopaților!”, cum cânta Vîsoțchi. Totodată, când vorbești către polis și în numele polis-ului, trebuie să fii bărbat (măcar sufletește – deci cam indiferent de sexul biologic); iar a fi bărbat înseamnă: a prefera lupta când alternativa este pierderea demnității. Incluziv când nu prea ai șanse individuale de a supraviețui, dar cu toți murim, e doar o chestie de timp. Intelectualul Allende, alegând să rămână în palatul prezidențial de la Santiago în așteptarea unei morți sigure, a arătat lumii întregi adevărata natură a călăilor CIA și a Imperiului yankee, cu mult mai eficient decât ar fi putut în exil publicând de la Paris o sută de cărți despre socialism. Acum, cam 40 de ani mai târziu, guverne bolivariste au ajuns democratic la putere în majoritatea țărilor sud-americane, deci eu spun că gestul disperat al lui Allende merita făcut, și îi salut postum sfânta și eroica memorie.
– Mulţumesc.
Text apărut in Vatra veche, nr 1, ianuarie, 2013. Aveti aici pdf-ul revistei Vatra veche 1, 2013

Octombrie 12, 2012

Solidarizarea cu mâna pe portofel a scriitorilor

Mulţi scriitori români sunt specialişti în solidarizare cu unul pe care s-au tocat la greu bani publici într-o perioadă de sărăcie, mă refer la Cărtărescu- să nu fie dubii. Ştiu să reacţioneze când le sunt puse în discuţie privilegiile acordate preponderent pe simpatii politice. Nu neapărat beneficiile personale, ci a unuia din gaşcă. Şi apoi se miră de cât de scăzut e prestigiul scriitorului în România, doar oamenii judecă, nu-s atât de proşti pe cât îi consideră aceştia. Iar cei care se solidarizează acum nu s-au solidarizat desigur cu oamenii care au îngheţat în iarnă protestând împotriva lui Băsescu şi a marionetelor sale, nici cu ţăranii anchetaţi de procurori, după referendum, cu Biblia pe capota maşinii. Au talentul să se solidarizeze doar cu mâna pe portofel.

Octombrie 10, 2012

Ajutor pentru scriitorul George Geacăr!

Scriitorul şi publicistul dâmboviţean George Geacăr, bolnav de leucemie acută mieloblastică tip M2(FAB), precedată/asociată SMD, are nevoie de ajutorul nostru!
Îl puteţi sprijini, donând orice sumă de bani în conturile deschise la BCR:
RO11 RNCB 0133 0451 1953 0001 – donatii in RON

si

RO81 RNCB 0133 0451 1953 0002 – donatii in Euro

Octombrie 1, 2012

Interviu cu scriitorul Radu Țuculescu. ”Sînt un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…”

Materialul o să apară în revista culturală „Literatorul”, numărul pe august-septembrie, care este în curs de tipărire.

”Sînt un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…”

– O să încep discuţia mai abrupt şi neprotocolar. Radu Ţuculescu, eşti un mare scriitor! Este credinţa mea. Îţi  propun un joc. Ai în faţă un personaj cu numele tău. Cum l-ai descrie şi contextualiza?

Un ins puțin năuc, parcă mereu pus pe șotii, gata să sară în ajutorul vreunui semen, dacă acesta are nevoie de așa ceva…Un ins colerico-melancolic, căruia îi sare țandăra repede dar, la fel de repede, se domolește…Un ins mereu curios de ceea ce se întîmplă în jurul său, încercînd să vadă și dincolo de aparențe…Un rebel care mai este în stare să viseze… Un ins pe care cel mai tare-l deranjează prostia agresivă…Un ins care i-a detestat, încă din perioada grădiniței, pe pîrîcioși…Un veșnic îndrăgostit, de una de alta…Un mare iubitor de animale pe care le consideră mai bune, mai integre, mai sensibile decît mulți dintre cei ce se numesc oameni…Un ins care-și maschează, constant, singurătatea ce-l însoțește chiar și atunci cînd se află în mijlocul prietenilor…Un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…Și cînd se poate ascunde printre rafturile unei biblioteci…Un ins a cărui cea de a doua mare pasiune este… arta culinară!

– Anul acesta ai fost în Franţa, unde a fost tradus romanul tău „Povestirile mameibătrâne”. A fost un turneu de promovare a cărţii, cu foarte bune ecouri în presa de acolo. Povesteşte-ne…

Hai să fac o mică ”trecere în revistă”. Să (mai) afle lumea…Prima carte tradusă a apărut la Budapesta, în 1996. Un volum de proză scurtă –Liftben(trad. Szlafkai Attila).  Zece zile de lansări organizate de Pen Clubul maghiar și foarte multe comentarii în presa culturală budapesteană a vremii. La noi, revista Tribuna a comentat evenimentul (cu traducerea cronicilor maghiare), în rest, tăcere…În 2008 mi-a apărut la Viena falsul roman Der Mikrowellenherd (trad. Zorin Diaconescu) cu comentarii în marile cotidiene din…Germania și Elveția: Frankfurter Allgemeine Zeitung, Neuer Zurcher Zeitung.  Revista literară Orte din Berna a notat cartea ca fiind printre primele șapte cele mai bune cărți traduse în spațiul german,  alături de autori din India, Anglia, Italia, Polonia etc. Lansarea de la Viena, cu o sală arhiplină, cu un actor austriac citind fragmente din carte și cu dialoguri aprinse pe care le-am purtat (sînt și vorbitor de limba germană….) în miez de noapte, a rămas o vie amintire pentru mine! La noi, tăcere deplină…La sfîrșitul lunii mai a apărut romanul amintit de tine la Paris, Mere-vieille racontait (trad. Dominique Ilea).  A fost o experiență extraordinar de emoționantă pentru mine să-mi văd opul în marile librării Gibert și Fnac și să reușesc a răspunde cititorilor francezi… Deja există comentarii ample pe diverse bloguri (franceze, desigur), o primă cronică a cunoscutului critic Jean-Pierre Longre, comentarii în presa locală a micilor localități în care am lansat romanul și…vara abia a trecut…Îți  mărturisesc că am mai semnat două contracte iar pînă la sfîrșitul toamnei trebuie să îmi  apară  traduceri în alte două importante capitale europene. Dar, superstițios cum sînt, nu dau amănunte. Doar cînd voi primi exemplarele care mi se cuvin…le voi ”etala” pe facebook…Gata cu…lauda de sine!

– Pe care dintre volumele tale mizezi?

Eu țin la toate cele șapte romane publicate pînă acum. O cifră…magică, nu? Sper ca și…opt să fie o cifră la fel de magică…Nu ”mizez” pe unul anume. Îmi place să cred că fiecare carte își are destinul ei…chiar dacă afirmația asta poate suna destul de…telenovelistic!

– Cum scrii? Uşor? Greu? Te poartă povestea sau îi stabileşti tu clar regulile? Ai tabieturi legate de timpul scrierii? Radu Ţuculescu, în fond, ce e un scriitor?

Greu. Mulți ani m-a chinuit ideea că nu sînt absolvent de filologie…Pînă ce un bun prieten și un extraordinar critic literar pe nume Petru Poantă, mi-a scos tîmpenia asta din cap, demonstrîndu-mi exact contrariul…Scriu greu dar, datorită formației mele de instrumentist, am o oarecare ritmicitate. Pentru a cînta un concert, de exemplu,  trebuie zilnic să studiezi, nu doar concertul respectiv, ci și game, și arpegii, și diverse studii tehnice…Da, deseori mă poartă povestea, cum zici. Adică, îmi propun un ”drum” dar, pe parcurs, apar abaterile. Unele personaje încep să-și impună personalitatea…Modul de gîndire. Răsar și personaje noi, care nu le aveam în ”proiect”. Dar, de la bun început, știu foarte clar care este ”sîmburele”. Iar subiectul (subiectele) romanului ori ale povestirii, îmi impune forma. Precum în muzică.  Structura mea de muzician mă obligă să combin registre diferite, ritmuri diferite, să ”amestec” tonalitățile majore cu relativele lor minore…Îmi place ca propozițiile și frazele să aibă muzicalitatea lor proprie, să nu scîrțîie precum arcușul fără sacîz pe corzile viorii…

– Dacă e adevărat că râsul îngraşă, un om are şanse să pună serios pe el dacă stă în preajma ta. De unde tonusul ăsta la tine, râsul care ţi-a devenit aproape o marcă? Nu e cumva o mască, o evadare? Eşti un om fericit?

Irina Petraș scria odată (și doar intuiția feminină putea trece așa bine dincolo de aparențe) că Țuculescu se arată mereu bine dispus, mereu găsește pentru fiecare cîte o vorbă bună, o vorbă de duh, ca și cum fericirea l-ar bîntui continuu dar….numai el știe ce se ascunde în sufletul său. Și Monica Spiridon m-a numit un autor încercat de neliniști… Tu poți spune că ești fericit? Eu, poate, doar în scurte momente, cînd îmi văd o carte proaspăt ieșită de sub tipar, cînd mă (mai) vizitează copiii, cînd mă aflu pe malul unei ape, departe de zgomotele orașului, cînd reușesc să călătoresc prin lume, fără vreun program dinainte stabilit, cînd aud rîsul dezarmant de sincer al nepotului meu de patru ani…Locuiesc, din nou, singur într-o garsonieră , aproape de o stație a Salvării și de cîteva ori pe zi sînt obligat să aud sirena stridentă a mașinilor! Sper să nu se transforme în…picătura chinezească! Și să-ți mai zic ceva. Tocmai mi-am făcut rezonanța magnetică, cu un aparat performant fabricat în Germania. La capitolul stres, a apărut scris Seelisches Stress…În limba germană Seele înseamnă suflet. No comment…

– Ne ştim de mulţi ani, dar ne vedem la intervale enorme, ceea ce nu înseamnă că sentimentul prieteniei s-a alterat în timp. Ce înseamnă pentru tine prietenia dintre scriitori?

Ai dreptate!!   Încep să cred tot mai mult că prieteniile durabile sînt tocmai acelea în care, paradoxal,  protagoniștii…se văd rar…Iar cînd este vorba despre scriitori, măcar de s-ar citi între ei. Eu am scris comentarii (și continui să o fac…) despre mulți confrați de ai mei, despre cărțile lor, ceea ce invers se întîmplă…mai puțin. Am dedicat un volum de publicistică unui confrate pe care-l prețuiesc, care lucrează în redacția unei importante reviste dar în revista respectivă volumul meu nu a fost menționat nici măcar că a apărut! Zău,  nu m-am supărat, doar m-am …amuzat cu tristețe, desigur. Tare aș vrea să văd și eu un prozator român scriind o carte întreagă despre alt prozator român….cum a făcut-o, de exemplu, Llosa despre Marquez! Îmi amintesc de un dialog pe care l-am purtat la Radio București cu Mircea Horia Simionescu. Brusc, l-am întrebat: ați fi în stare să scrieți o carte despre creația unui confrate de-al dumneavoastră, precum a făcut-o Llossa? După o scurtă ezitare, a găsit răspunsul: aș fi în stare dar…acuma sînt prea bătrîn pentru asta! Elegantă driblare…

– În încheiere, n-am cum să nu te întreb- la ce lucrezi?

Definitivez un volum de șapte (!) povestiri și mai lucrez la o monodramă dedicată unei excelente actrițe căreia, sper, să-i fac o plăcută surpriză. Cînd împlinise 18 ani (mai repede ar fi fost caz penal…) , mă îndrăgostisem de ea și, o bună perioadă de vreme, am descifrat împreună tainele scenei și ale culiselor…A, da, și concep fișe pentru noul roman. În timp ce beau cîte un pahar de vin într-o vinărie unde o masă la care rar mă poate deranja cineva…

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Septembrie 27, 2012

Mircea Cărtărescu îi concurează pe Florin Salam şi Adrian Minune

„Voi fi discreditat şi murdărit tot mai mult, aşa cum sunt deja de câţiva ani în­coace. Înainte eram ţinta campaniilor şi ca­­lomniilor doar din motive literare. Azi mă gândesc la acele vremuri ca la o epocă bi­ne­­cuvântată. Dar nici cei mai înverşu­naţi adver­sari ai mei, literari sau politici, nu vor scrie vreodată nici „Nostalgia”, nici „Levantul”, nici „Or­bitor”. Acesta este eternul meu răs­puns la orice mur­dărire. „- Mircea Cărtărescu, aici http://www.formula-as.ro/2012/1034/lumea-romaneasca-24/mircea-cartarescu-n-am-fost-nimic-altceva-vreodata-decat-poet-15491

„Dusmanii imi poarta pica dar n-au valoarea mea”- Florin Salam & Adrian Minune

Septembrie 24, 2012

Coperta la Călăul harnic

Aceasta e coperta volumului de poeme… Apare în câteva săptămâni, sper.

Septembrie 10, 2012

despre văicărelile scriitorilor şi alte cele. pe f scurt

majoritatea văicărelile scriitorilor seamănă cu ale femeilor neregulate. sau nesatisfăcute cum au fost regulate. e în ele o aşteptare pasivă care mă seacă, o eclipsă de bărbăţie cât everestul. ia, nu aştepta să ţi se dea!

da, menirea unui scriitor e şi să se pronunţe despre chestiunile zilei, despre politică. pe faţă. m-am săturat de aşa-zişii apolitici, de fapt inşi care vor mulgă prin toate părţile, dar vacile să nu ştie una de alta.

reluând spusa cuiva, când mi-or face unii statuie, prefer în pielea goală, să pot fi pupat mai uşor în fund

August 22, 2012

Apelul intelectualilor din România. Am semnat

Către:

Dna. Judecător Alina Nicoleta GHICA – Președintele CSM

Dna. Procuror Oana Andrea SCHMIDT-HĂINEALĂ – Vicepreşedinte CSM

E.S. DL. Victor Ponta Prim Ministru, Ministru ad interim al Justiţiei – Membru de drept al CSM; Dl. Bucurel Mircea ARON; Dl. Nicolae Horaţius DUMBRAVĂ; Dna. Graţiana Petronela ISAC; Dna. Mona Pivniceru; Dl. Alexandru ŞERBAN; Dl. George
BĂLAN; Dl. Bogdan GABOR; Dna. Laura Codruţa KÖVESI; Dl. Badea Marius TUDOSE; Dna. Prof. dr. Corina Adriana DUMITRESCU; Dna. Florentina GAVADIA; Dna. Ana Cristina LĂBUŞ; Dna. judecător Livia Doina STANCIU; Dl. Vasilică Cristi DANILEŢ; Dna. Prof. dr. Georgiana Camelia; Dl. Adrian Toni NEACŞU – Membrii CSM

În ultimele zile, Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie desfăşoară activităţi de cercetare specifice în diferite zone şi localităţi rurale şi urbane ale ţării, sub pretextul verificării corectitudinii desfăşurării referendumului privind demiterea Preşedintelui României, din data de 29 iulie a.c. Presa prezintă zi de zi cum cetăţenii din diferite zone ale ţării sunt interogaţi la domiciliu sau sunt transportaţi cu dubele la sediile parchetelor. Este vorba de o acțiune de o amploare ieşită din comun, de masă, în care instituțiile menţionate sunt implicate în ansamblu, utilizînd o mare parte din resursele umane, materiale și financiare pe care le au la dispoziţie. Comunităţi întregi sunt supuse trierii şi anchetate, în forme care reiau, la o altă scară, în alt context și cu metode adaptate, practicile staliniste care au marcat instaurarea comunismului în ţara noastră. Ideea de autonomie și de responsabilitate individuală pentru fapte, dacă ele există, prezumția de nevinovăție, drepturile fundamentale ale omului, libertatea de conştiinţă şi de exprimare, sunt călcate în picioare. Asemenea acţiuni nu pot fi motivate în nici un fel, nu au nicio raţiune constituţională, sfidează și pun în pericol de moarte sistemul democratic din ţara noastră. Ele sunt cu atât mai nocive, cu cât sunt îndreptate împotriva formei de bază, originare, a democraţiei: democraţia directă, participativă. Într-un referendum, aşa cum a fost acela desfăşurat la 29 iulie a.c., cetățenii sunt chemați să decidă în mod direct, și nu prin reprezentanţi politici, asupra problemelor cetății. În acest context, şi în condiţiile în care dl. Traian Băsescu și Partidul Democrat Liberal s-au pronunțat împotriva desfășurării referendumului și au chemat la boicotarea acestuia, considerăm că acțiunile Parchetului General sunt puse astfel în slujba unor interese politice partizane. Represiunea îndreptată împotriva formelor de democrație participativă, în care cetăţenii se pronunţa direct, fără mijlocirea reprezentanţilor politici, în probleme ce țin de binele public, va avea consecințe grave asupra sistemului democratic românesc, asupra încrederii pe care membrii societăţii noastre o manifestă în statul de drepte şi în imparţialitatea instituţiilor. Democrația nu se construiește cu procuratura, iar încrederea cetăţenilor în funcţionarea statului de drept nu se obţine prin anchetarea acestora în legătură cu opţiunile lor în problemele în care sunt chemaţi şi îndrituiţi să se pronunţe în mod direct.

De aceea, aducîndu-vă la cunoştinţă dezaprobarea şi protestul nostru public în privinţa acţiunilor întreprinse de Parchetul General şi Direcţia Naţională Anticorupţie în ultima perioadă în diferite regiuni ale ţării, acţiuni care pun în pericol democraţia în România, vă solicităm să întreprindeți toate demersurile necesare pentru investigarea acestora și luarea măsurilor ce se impun.

De asemenea, va transmitem în continuare, în baza prevederilor art. 45 alin (2) şi următoarele din Legea nr 24/2012, coroborat cu prevederile art. 99 lit t) şi art 991 din Legea 303/2004 cu modificările şi completările ulterioare solicitarea noastră de a efectua cercetări şi de a dispune măsurile legale privind încălcarea prevederilor legii în cadrul unor acţiuni ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desfăşurate în ultima perioadă şi materializate în următoarele fapte:

I. Încălcarea gravă a normelor de procedură cu privire la modul de preluare a listelor electorale cuprinzând persoanele care au participat la Referendumul naţional pentru demiterea preşedintelui României din data de 29 iulie 2012, având următoarele modalităţi:

Aspecte privind încălcarea flagrantă a normelor de procedură

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a preluat de la un nedeținător de drept al documentelor listele electorale pe care s-au semnat alegătorii participanţi la scrutinul din data de 29.07.2012. Astfel, conform prevederilor legale ale Legii 3/2000 şi Legii 35/2008 precum şi ale actelor normative subsecvente de punere în aplicare pe perioada procesului electoral, toate documentele cu privire la desfăşurarea scrutinului sunt gestionate de Biroul Electoral Central şi structurile similare din teritoriu aflate sub coordonarea sa. La finalul procesului electoral, aceste documente se predau prin proces-verbal Autorităţii Electorale Permanente în vederea arhivării. Întrucât procesul electoral se încheie conform prevederilor legale prin publicarea în Monitorul Oficial a rezultatelor scrutinului pentru referendum, validate sau invalidate de Curtea Constituţională, după ce au fost citite în plenul reunit al Parlamentului, se poate vedea lesne că listele electorale permanente şi listele electorale suplimentare nu se află în posesia Biroului Electoral Central.

Comunicatul de presă al Ministerului Public din data de 3 august 2012 relevă că aceste documente au fost preluate de la societatea comercială care are sarcina de a verifica in sistem informatic posibilele fapte de vot multiplu. Preluarea s-a făcut fără o adresă prealabilă de solicitare date, în mod intempestiv la ora 22.00 în data de 02.08.2012 din faţa sediului Biroului Electoral Central, şi nu de la sediul Autorităţii Electorale Permanente. Deşi, conform prevederilor legale, Parchetul poate solicita date şi informaţii de la orice persoană fizică sau juridică, aceasta trebuie făcută conform normelor de procedură penală prevăzute de lege.

Conduita abuzivă este continuată şi prin aceea că şi în acest moment Parchetul General deţine listele electorale din cadrul documentaţiei scrutinului, fără a fi obținut acordul Biroului Electoral Central, care nu și-a încetat, ci doar și-a suspendat activitatea, conform comunicării publice din data de 4.08.2012. O hotărâre de încuviinţare a preluării documentaţiilor era cu atât mai necesară, tocmai în consideraţia faptului că procesul electoral nu este încheiat. Amintim că din BEC fac parte 7 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi 6 reprezentanţi ai partidelor politice parlamentare.

Mai mult, societatea comercială de la care a preluat Parchetul General înscrisurile nu era abilitată să le predea, întrucât nu le primise în posesie conform legii. Or, tocmai acesta trebuia să fie obiectul dosarului penal, şi anume sustragerea de înscrisuri oficiale, şi nu folosirea de această faptă pentru a putea justifica o fraudă la lege privind normele de procedură.

Dacă invocarea necunoaşterii legii nu poate fi considerată un mijloc de apărare în cazul niciunui cetățean, cu atât mai mult acest principiu este valabil în cazul magistraților.

Aspecte privind încălcarea drepturilor electorale ale cetăţenilor prin încălcarea atribuţiilor legale

Prin deschiderea unei cercetări penale erga omnes privind posibilitatea votului multiplu, se încalcă principiul nevinovăţiei, considerând ca potenţiali infractori toţi cetăţenii care şi-au exercitat votul în cadrul scrutinului din data de 29 iulie 2012.

Parchetul General avea dreptul de a solicita şi primi neîntârziat listele electorale de la acele secţii de votare unde s-au semnalat şi depus plângeri penale privind săvârşirea infracţiunii de vot multiplu, însă este interzis de lege să preia în integralitate listele de la toate secţiile de votare organizate pe teritoriul României, şi care exced eventualelor plângeri penale.

Parchetul General şi-a încălcat grav atribuţiile de serviciu atunci când a preluat atribuţiile de verificare a votului multiplu ca o activitate generală de analiză şi control, aceasta fiind stabilită prin lege doar în sarcina Autorităţii Electorale Permanente. Parchetul General nu poate efectua verificările administrative ale AEP, ci este reţinut la a efectua orice verificări administrative necesare cercetării penale exclusiv în cazul plângerilor penale primite, adică doar asupra cazurilor sesizate. Acest aspect este întărit de existenţa unui protocol încheiat între Parchetul General şi AEP cu privire la supravegherea de către AEP a operaţiunilor administrative de verificări generale. Acest înscris reprezintă proba abuzului sau a gravei neglijenţe ce urmează a fi verificate şi confirmate sau infirmate de către Inspecţia Judiciară.

În condiţiile circumstanţiale ale scrutinului din data de 29 iulie 2012, conduita Parchetului General este de natură a încălca drepturile electorale ale persoanelor care au participat la vot, prin aceea că secretul votului – garantat de lege tocmai prin faptul că accesul la întreaga documentaţie a scrutinului este permis exclusiv Biroului Electoral Central şi operatorilor Autorităţii Electorale Permanente – a fost violat de Parchetul General prin preluarea acestor informaţii , și mai mult încă, cu încălcarea normelor de procedură.

Astfel, în condiţiile boicotului declarat de Preşedintele Traian Băsescu şi de către Partidul Democrat Liberal, participarea la vot reprezintă în sine o opţiune politică, iar informaţiile cu privire la situaţia generală a votanţilor sunt manipulate de o autoritate care nu are acest drept prin lege. Această interpretare a fost dată prin Decizia Curţii Constituţionale din data de 3.08.2012, care a statuat că pentru demiterea Preşedintelui României voinţa electoratului trebuie exprimată în vederea îndeplinirii a două condiţii independente şi cumulative: prima – participarea la vot în vederea întrunirii cvorumului, şi a doua – existența unui număr majoritar de voturi valabil exprimate în favoarea demiterii Preşedintelui. Mai mult, Curtea Constituţională atunci când a respins contestaţia referitoare la boicotul referendumului, a statuat că participarea sau neparticiparea reprezintă exprimarea unei opţiuni politice.

În concluzie, în acest context, cercetarea penală in rem şi erga omnes cu privire la participanţii la vot, indiferent sub ce aspect este realizată şi prin încălcarea normelor de procedură, circumstanţiază o vădită încălcare a drepturilor electorale şi a secretului votulu; o atare cercetare este interzisă de tratatele internaţionale şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa de aplicare a art. 3 din Protocolul Adiţional nr 1 la Convenţie. O circumstanță agravantă o reprezintă acțiunea de intimidare a votanților, desfășurată cu precădere în mediul rural, în comunități sărace și defavorizate, incluzând chiar și perturbarea serviciului religios, ceea ce induce o nuanță represivă incalificabilă întregului proces.

Aspecte privind interferenţa politică a Parchetului General

Întregul context al conduitei Parchetului General privind cercetarea penală a votanţilor de la referendum în vederea confirmării sau infirmării votului nelegal pentru un număr ce se va releva ulterior din cercetări deja începute pentru toate voturile exprimate este de natură să fie o acţiune în favoarea iniţiatorilor boicotului.

De asemenea, autosesizarea Parchetului General numai sub aspectele şi cu privire la persoanele indicate prin declaraţiile publice ale Preşedintelui Traian Băsescu este de natură a evidenţia o conduită partizană şi neechidistantă a acestei instituţii cu privire la posibilele fapte de încălcare a legii care s-au comis în cadrul procesului electoral. Spre exemplu, cercetarea boicotului declarat de un partid politic în vedere exercitării de către procuror a acţiunilor de sancţionare în instanţă a formaţiunii politice care a încălcat Legea Partidelor Politice, conduita discutabilă cu privire la modificarea prin adăugire, într-o adresă semnată doar de magistratul de serviciu, a deciziei Curţii Constituţionale semnată de Preşedintele Curţii în 3 august 2012, solicitarea începerii urmării penale împotriva unui ministru făcută într-un context politic, ș.a.m.d.

II. Publicarea de informaţii care nu sunt destinate publicităţii din cadrul urmăririi penale săvârşită cu rea credinţă sau gravă neglijenţă privind convorbirile telefonice intre Ministrul Administraţiei şi Internelor şi Ministrul delegat pentru Administraţie Publică, având următoarele modalităţi:

Aspecte care confirmă scurgerea provenită din dosarul de urmărire penală

În data de 9 august 2012, presa centrală a publicat stenograme ale convorbirilor telefonice dintre Ministrul Ioan Rus şi Ministrul Victor Paul Dobre, date ce se regăseau în dosarul de urmărire penală sau pe care Parchetul nu le-a contestat public. Aceste date şi informaţii din dosar, care nu sunt destinate publicităţii, au apărut în presă înainte de a fi făcută solicitarea către Parlament pentru ridicarea imunităţii deputatului Victor Paul Dobre, precum și înainte de autorizarea de către Președintele României a cercetărilor referitoare la un ministru, membru CSAȚ, ceea ce vădeşte faptul că aceste informaţii au fost scurgeri din dosar – fie scurgeri controlate în vederea sprijinirii publice a discursului politic a domnului Traian Băsescu, fie rezultat al unei grave neglijenţe. Răspunderea profesională este atât a procurorilor de caz cât şi a conducerii instituţiei pentru modul defectuos în care se asigură respectarea procedurilor la nivelul Parchetului. Acest comportament abuziv al Parchetului General încalcă legea şi se constituie în fapte disciplinare în orice sistem judiciar din Uniunea Europeană; atare fapte sunt sancţionate atât de ghidul de standarde al CPEJ, de jurisprudenţa CEDO, cât şi de legea română prin prevederile Legii 303/2004 privind Statutul magistraţilor.

Aspecte ce privesc interferenţa politică a Parchetului General

Comportamentul părtinitor al Parchetului General în conflictul politic existent în România, precum şi efectele pe care acest comportament le are asupra încrederii populaţiei în sistemul de justiţie, sunt de natură a pune sub semnul întrebării caracterul democratic şi neechivoc al exerciţiului drepturilor electorale.

Solicitarea încuviinţării urmăririi penale împotriva unui ministru pentru emiterea unei adrese care a fost cerută de Curtea Constituţională, precum şi a lămuririlor date cu privire la respectiva adresă – care, prin ea însăşi, nu poate constitui obiect material al unei infracţiuni de abuz în serviciu, fiind punctul de vedere al unei părţi solicitat în cadrul unei proceduri jurisdicţionale aflată încă în derulare, și fiind lipsită de urmarea imediată ce este necesară pentru existenţa oricărei infracţiuni (omisivă sau comisivă, de pericol sau de rezultat) – reprezintă o acţiune prematură juridic dar cu un impact mediatic şi politic deosebit. Este de natura Inspecţiei judiciare să verifice dacă anterior solicitării încuviinţării urmăririi penale a unui ministru s-a realizat cercetarea penală suficientă care să indice nevoia de a se circumstanția făptuitorul unei prezumtive fapte penale. Aceasta cu atât mai mult cu cât efectele unei decizii luate cu încălcarea prevederilor art. 131 alin (1) din Constituţia României şi a practicii judiciare a ICCJ în materia începerii urmăririi penale sunt de natură politică, fără a se fi realizat probe, fie în acuzare, fie în apărare.

Parchetul a declanşat urmăriri penale în sensul solicitat de Preşedintele Traian Băsescu, în cazul unor salariaţi ai Ministerului Administraţiei şi Internelor, fără a se cerceta în prealabil dacă sunt sau nu întrunite indicii ale săvârşirii unei infracţiuni, doar pentru faptul că s-a emis o adresă, fără a se vedea dacă în conţinutul ei sunt date nereale sau opinii ce nu concordă cu obligaţiile profesionale. Trebuie avută în vedere practica Parchetului în situaţii de fapte similare , şi comparată cu cea din cauza de faţă, pentru a se vedea dacă există diferenţe de tratament ca urmare a unor indicaţii politice.

III. Încălcarea prevederilor art. 99 lit h) coroborate cu litera n) din Legea 3030/2004 atunci când Parchetul General a stabilit cercetarea penală cu prioritate referitoare la scrutinul din data de 29 iulie 2012, deşi nu a soluţionat un număr de peste 12.000 de sesizări referitoare la scrutinul din data de 6 decembrie 2009 şi cel din 7 iunie 2009, în beneficiul Preşedintelui Traian Băsescu, care a declarat că doreşte păstrarea în funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public a doamnei Laura Codruţa Kovesi.

Aspecte privind nesoluţionarea cauzelor în regim de tratament egal privind celeritatea şi competenţa de soluţionare a dosarelor penale în cadrul Ministerului Public

În cadrul Parchetului General au fost înregistrate în anul 2009 un număr aproximativ de 12.000 de sesizări şi plângeri penale cu privire la încălcarea legilor privind alegerile prezidenţiale din 2009 şi alegerile europarlamentare din 2009. În această materie, Parchetul General nu a finalizat cercetările; mai mult, el şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Judecătoriei Sectorului 1. Acele plângeri nu au primit încă o rezoluţie juridică, deşi se refereau la fraude privind alegerea Preşedintelui României domnul Traian Băsescu, a cărui demitere se realizează prin referendumul din 29.07.2012. Muşamalizarea cauzelor sau lăsarea lor în nelucrare, peste termenul prevăzut de regulamentele adoptate de CSM atunci când este vorba scrutinul de alegerea domnului Traian Băsescu, în acelaşi timp cu aplicarea unei proceduri in rem şi erga omnes când este vorba de scrutinul de demitere, cu termene pe ore, preluări de scripte în toiul nopţii şi fără procedură, precum şi aplicarea diferenţiată a normelor privind competenţa materială, arată că Parchetul General favorizează unii cetăţeni şi îi defavorizează pe alţii în activitatea sa jurisdicţională, în funcție de opțiunile politice ale fiecăruia.

Aspecte privind întârzieri grave şi de lungă durată, repetate, privind mai multe sesizări penale ca formă agravantă de abatere disciplinară

Întârzierea în soluţionarea plângerilor din 2009 afectează un număr semnificativ de sesizări şi plângeri penale care au o durată de întârziere mai mare de 6 luni de zile, încălcându-se astfel în mod flagrant dreptul de petiţionare şi acces la justiţie a petenţilor care au formulat menţionatele plângeri. Inspecţia judiciară este în măsură să analizeze şi să constate încălcarea regulamentelor CSM de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să stabilească sancţiunile necesare în sarcina procurorilor de caz precum şi a conducerii PICCJ.

IV. Realizarea de acte de procedură cu scopul influenţării unei cauze aflate în soluţionare la Curtea Constituţională a României

Aspecte privind obiectul cauzei penale

Magistraţii au obligaţia de a se abţine de la orice fapte de natură a influenţa modul de soluţionare a cauzelor aflate pe rolul instanţelor şi parchetelor. În cauza de faţă este vorba de Curtea Constituţională care, deși nu face parte din sistemul judiciar, realizează un control jurisdicţional de legalitate de drept comun cu privire la procedurile de organizare şi desfăşurare a referendumului, în cadrul îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de legea nr 3/2000 coroborate cu cele din legea 47/1992. În cadrul acestei proceduri jurisdicţionale, Curtea Constituţională a rămas în pronunţare şi a amânat pronunţarea, solicitând anumite documente şi informaţii de la diferite entităţi.

În vederea conformării dispoziţiilor Curţii Constituţionale, autorităţile solicitate au depus documentele şi relaţiile solicitate, fiind dispuse în consecinţă măsuri suplimentare de către instanţă. În lipsa înscrierii în fals sau a sesizării făcute de curte, interferarea cu probatoriul administrat în cauză prin acţiunea, dispusă din oficiu, a Parchetului General, este de natură evidentă de a influenţa cursul judecăţii cauzei pe rolul Curţii Constituţionale.

Nelegalitatea procedurii este cu atât mai vădită cu cât în privinţa faptelor semnalate nu se poate reţine efectuarea cercetării penale prealabile pentru a se putea dispune măsura începerii urmăririi penale. Nici nu era posibil atâta vreme cât Parchetul s-a autosesizat în aceeaşi zi cu declaraţia preşedintelui Traian Băsescu, şi a dispus începerea urmăririi penale înaintea audierii celor puşi sub învinuire, faptele încadrate nefiind susceptibile de începerea urmăririi penale ab initio.

Aspecte privind modului de interferare cu o cauză aflată pe rolul Instanţei constituţionale aflată în pronunţare

Este fără precedent ca, în privinţa unor documente administrate în faţa unor instanţe ce efectuează control jurisdicţional de legalitate fără participarea procurorului, şi asupra cărora acestea au rămas în pronunţare, Parchetul să se autosesizeze în vederea înlăturării acestora din dosarul aflat în soluţionare, fără ca această înlăturare să fie dispusă de către instanţă sau de către o parte prin procedura înscrierii în fals.

Efectele acţiunii parchetului au fost acelea că un număr semnificativ de primari au declarat că nu doresc să se conformeze solicitărilor Curţii Constituţionale, de teama de a nu se afla în situaţia de a fi urmăriţi penal pentru aceasta. Or, în acest sens este şi declaraţia publică a președintelui Traian Băsescu din data de 7 august 2012.

De aceea,

Toate aceste aspecte au creat în opinia publică un sentiment de neîncredere în justiţie, de frustrare şi de revoltă împotriva modului cum votul dat la urne se reinterpretează ca o afacere judiciară, atâta timp cât asupra procesului electoral neîncheiat încă Parchetul se antepronunţă prin începerea urmăririlor penale indicând care adresă este corectă şi care nu, care înscris al Curţii Constituţionale este legal şi care nu, care este conduita culpabilă pentru primari şi care nu, care ministru este suspectat şi care nu, emite din dosare probe care sprijină discursul politic al preşedintelui Traian Băsescu, etc.

Prin conduita sa, Parchetul general realizează presiuni asupra Curţii Constituţionale, atât direct cât şi indirect, prin recalificarea probelor aflate în cursul judecăţii.

Este obligaţia Inspecţiei Judiciare şi a CSM să intervină înainte ca prejudiciile încrederii în justiţie să devină ireparabile, pentru ca aceasta va afecta independenţa sistemului judiciar pe termen mediu şi lung. Un sistem care anulează efectele votului popular, şi care se plasează în mod evident părtinitor din considerente politice, deschide un parcurs periculos în relaţia justiţie – politic – societate.

În faţa evidenţei, CSM şi Inspecţia judiciară au obligaţia de a opri de îndată manipularea votului popular prin intimidări judiciare împotriva celor chemaţi să răspundă la întrebarea politică cu privire la rezultatul referendumului.

Faţă de aceste elemente, vă solicităm să declanşaţi de urgenţă şi să soluţionaţi cu celeritate această sesizare; deasemeni, să extindeţi controlul şi la alte elemente ce le veţi constata în cursul anchetei, realizată în baza dreptului constituţional de petiţionare, astfel încât concluziile să poată fi făcute publice în timp util pentru a se garanta obiectivitatea, independenţa şi mai ales legalitatea funcţionării instituţiilor judiciare ca fundament al statului de drept.

Semnatarii sesizării:

Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, București
Liviu Antonesei, poet, publicist, Iasi
Prof. dr. Mihai Dinu Gheorghiu, Universitatea “Al. I. Cuza”, IASI
Dr. Adrian Muraru, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Viorica Nișcov, cercetător, traducător, Bucureşti
Sorin Mărculescu, scriitor, Bucureşti
Inginer Silviu Wechsler (MsC), București
Conf. dr. Dan-Șerban Sava, Dept. of Anglo-American and German Studies, School of Letters and Arts LUCIAN BLAGA University of Sibiu
Prof.Georgeta Bălășoiu, Biblioteca Universitatii Politehnica din Timisoara
Prof.dr.ing. Victor Bălășoiu, Universitatea Politehnica din Timisoara
Alexandrina Chelcea, București
Dr. Daniela Zaharia, Universitatea din București
Prof. dr. Romulus Brâncoveanu – Universitatea din București
Ing. Victor Vernescu, consilier la Comitetul Național Român al Consiliului Mondial al Energiei, București
Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea, Universitatea din București
Prof. dr. Ladislau Gyemant, Directorul Institutului de Iudaistică, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj
Octavian Hoandră, ziarist, Cluj
Corneliu Apostol Stanescu, București
Prof. dr. Octavian Duliu, Universitatea din București
Conf. dr. Carmen Mușat, Universitatea din București; redactor șef Observator cultural, București
Gelu Stamboli, București
Radu Traian Grosu, BRASOV
Şerban Foarţă, scriitorI
ldiko Gabor – Foarţă, psiholog, traducător
Dr. Lucian Nastasa-Kovács, Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Cluj – Napoca
Vasile Gogea, scriitor, Cluj
Mircea Daneliuc, regizor
Bucureşti Prof. dr. Antoaneta Tănăsescu, Universitatea din București
Prof. dr. Florin Țurcanu, Universitatea din București
Prof. dr. Grigore Popescu Arbore, Chief Technology Officer, The National Research Council / CNR, Institute of Marine Sciences / ISMAR, Venice – Italy
D-tru-C-tin Botezatu – Iasi
Nadia Botezatu, Iasi
Stefan Botezatu, Iasi
Tudor Botezatu, Iasi
Sofia – Martha Botezatu, Iasi
Colonel (rez) Ionuț Voicu, fost ofițer Planificare Operatii al Comandamentului Aliat din Iraq
Prof. dr. Coman Lupu, Universitatea din București
Prof. dr. Andreea Vlădescu, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti
Dr. Henriette Vlădescu, Bucureşti
Prof. dr. Monica Spiridon, Universitatea din București
Mircea Spiridon, București
Anca Maria Spiridon, London, Putney Heath
Conf. univ. dr. Cristian Pirvulescu, decan, Facultatea de Stiinte Politice, SNSPA, București
Prof. dr. Zoe Petre, Universitatea din București
Prof.univ.dr.Tasin Gemil, directorul Institutului de Turcologie si Studii Central-Asiatice, Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca
Alexandru Petria, scriitor
Doina Uricariu, scriitor
Dr. C. E. Ghiță, Universitatea din București
Georgeta Dimisianu, editor, București
Dr. Floricel Marinescu, istoric, București
Dr. Lucia Ana Marinescu, fost Director al Muzeului Național de Istorie – București
Dr. Valentin Popa, Universitatea „Constantin Brancoveanu” Pitesti, Centrul de studii Braila
Neculae Bute, Pitesti, jud.Arges
Maria Bute, Pitesti, jud.Arges
Horia Barna, scriitor, București
Eleonora Cofas, director al Muzeului Național “Cotroceni”, 1997-2000
Adrian Dobrin, București
Daniela Dobrin, București
Hugó Ágoston publicist București
Paul Lăcătuș, București
Ioana Geacăr, scriitoare
Gheorghe Geacăr
Prof. dr. Mihai Dinu, Universitatea din București
Alexandru Dobrescu, București
Prof.univ.dr.Ing. Ion David, Universitatea”Politehnica” Timisoara
Ioana Filipescu, București
Prof. dr. Ecaterina Lung, Universitatea din București
Conf. Dr. Mianda Cioba, Universitatea din București
Prof. univ. dr. Michael Shafir, Universitatea Babeș – Bolyai, Cluj
Prof. dr. Tudor A. Marian, Universitatea din București
Prof. dr. Paulina Marian, Universitatea din București
Prof.univ.dr. Dragoș Paraschiv, Univ. Tehnică „Gh.Asachi” IAŞI
Prof.univ.dr Mihaela Paraschiv, Univ. „Al.I.Cuza” Iași
Prof. univ. dr. Daniela Ionescu, Universitatea din București, Facultatea de limbi si literaturi straine, București
Dr. George Calalb, Presedintele Convenției Medicilor Democrați din Romania 1992-2006
Dr. Alexandru Suceveanu, emeritus director adjunct, Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan” al Academiei Române, București
Ioana Coșereanu, muzeograf, Iași
George Mihail Vlăsceanu, student
Olga Popescu, pictor, Craiova
Lect.dr. Daniel Ciurel Timisoara
Nicolae Murăruş, Bucureşti
Carmen Duvalma, scriitor
Catalina Ghițulescu
Nedeea Burca, editor si scriitor, București
Dr. Ioana Vintilă-Rădulescu, București
Gabriel Klimowicz – jurnalist
Gheorghe Stancu – Sotir, cel mai in vârsta fost Director din sistemul Coca – Cola
Iulian Fulger, B’nai B’rith International Member, Managing Partner – Eden Qualified Advices, Bucharest
Viorica Toader
Vlad Nicolae Popescu, instructor canin
Radu Boroianu, Presedinte al Asociatiei Negociatorilor de Opere de Arta din Romania, ministru, senator si ambasador

August 13, 2012

Amintiri cu Augustin Zegrean

Prin anii 90 am lucrat ca redactor la revista „Zig-zag”, care, alături de săptămânalul „Expres”, condus de Cornel Nistorescu, era una dintre cele mai influente publicaţii ale vremii. Scriam anchete speciale.
În acea perioadă l-am cunoscut pe Augustin Zegrean, acum preşedinte la Curtea Constituţională. Era avocat la Bistriţa. Apăra un tip care m-a dat în judecată pentru calomnie, fiindcă am afirmat într-un articol că a fost ofiţer de securitate acoperit. La un moment dat, Zegrean a spus instanţei că o sa ceară o adeverinţă de la SRI că n-a fost ofiţer de securitate acoperit clientul său. La întrebarea judecătoarei dacă sunt de acord cu intenţia lui Zegrean, am replicat că da, în măsura în care SRI este policlinică să dea asemenea adeverinţe, dar că, în conformitate cu legislaţia, n-are cum sa elibereze actul, să deconspire un agent acoperit. Toţi cei din sala de judecată din Bistriţa au râs. Am mai amintit, cu sadism- recunosc, că avocatul părţii adverse ar fi trebuit să ştie că Legea Siguranţei Naţionale din timpul respectiv, pe care a votat-o şi Zegrean când a fost parlamentar, nu permite deconspirările. Răutăcios, nu m-am putut abţine să nu întreb în faţa judecătoarei dacă Zegrean n-a fost cumva la bufetul Parlamentului când s-a votat legea. Au urmat alte râsete.
Procesul s-a întins pe durata a doi ani. Înaintea unei şedinţe de judecată, se ţineau dimineaţa, începând de la 8.30, pe hol, Zegrean s-a răstit la mine că vrea să mă bage în puşcărie, ca să fiu un exemplu pentru colegii din presă, că prea scriem ce ne trece prin cap, că „destabilizăm” ţara . La ora aia matinală n-am rămas fără replică la călcătura pe bombeu şi i-am răspuns cu un scurt „Bagi pe mă-ta în puşcărie!”. A întins-o cu coada între picioare, tremurând de furie.
Convins că o să vină cu argumente zdrobitoare, odată, Zegrean a propus instanţei să fie audiaţi fostul şef al Securităţii din Bistriţa şi adjunctul său, aflaţi într-un anumit an la o instrurire la Grădiştea, unde Securitatea avea două unităţi. Numai că clientul lui Zegrean a fost în una ca militar, iar cei doi în cealaltă unitate. Ceea ce am subliniat şi eu, când am putut să interoghez martorii. La întrebarea simplă adresată foştilor securişti, bazată pe certitudinea compartimentării muncii de informaţii, dacă au avut acces la documentele secrete ale celeilalte unităţi, unde se afla cel care m-a dat în judecată, ambii au răspuns că nu. Într-un moment de sinceritate, fostul şef al Securităţii Bistriţa a afirmat în faţa judecătoarei că nu ştie chiar de ce a fost chemat, că nu înţelege logica. Vă daţi seama ce atmosferă a fost în sala de judecată… Ca la The Benny Hill Show. După acest episod, cel care m-a dat în judecată a renunţat la serviciile avocatului Zegrean.
Cam asta a fost pe scurt „întâlnirea” mea cu celebrul Zegrean. Merită să mai spun că am câştigat procesul. Şi că n-am avut avocat. M-am apărat singur.
Alexandru Petria

August 12, 2012

O să-mi apară un volum în franceză

O sa fiu publicat cu un volum de poeme in franceza, traduse de Raoul Weiss … Ieri am primit oferta. Aici http://www.le-present-litteraire.com/

August 11, 2012

apă plată, ceai verde, tradusă în neerlandeză de Jeanette Carp şi Ronald van Linde

apă plată, ceai verde

te-am iubit cu trupul pe cuvinte
m-ai iubit cu umbra

am băut numai cafele tari
în căni de apă
ai băut numai ceai verde şi apă plată

am înjurat şi am dat din mâini revoltat
ai zis că perturb liniştea

mi-am jupuit pielea să-ţi acopăr
inima,
iar inima se rostogoleşte pe stradă,
asfaltul se înmoaie pe unde ajunge,
şi rostogolindu-se devine mai rece, aburită, mai rece,
ciudăţenie pe asfaltul topit, zimţată,
inima ta
cu apă plată şi ceai verde
Alexandru Petria

bronwater, groene thee

ik heb van jou gehouden met mijn lijf op woorden

je hebt van mij gehouden met je schaduw

ik heb alleen sterke koffie gedronken

bekers

jij dronk alleen groene thee en bronwater

ik heb gevloekt en bokkige gebaren gemaakt

je zei dat ik de stilte verbrak

ik heb mijn huid geschild om je hart te bedekken,

en je hart rolt de straat op,

het asfalt wordt zacht waar het langskomt,

en al rollend wordt het kouder, waziger, nog kouder,

een rariteit met wieltandjes op het gesmolten asfalt,

je hart

met bronwater en groene thee

tradusă în neerlandeză de Jeanette Carp şi Ronald van Linde

August 7, 2012

Gânduri aproape ucigătoare pe o căldură ucigătoare

Privesc cu uimire intelectualii fascinaţi de Băsescu. Cum se poartă ca nişte slugi umile în faţa stăpânului. Parcă-s setaţi pe creiere. Şi nu mă refer la profitorii ticăloşi.

Destui autori scriu având în faţă mental numai colegii, scriitori şi critici. Şi se mai miră că nu-i citeşte nici naiba, în artificialitatea lor. Cum să scrie şi pe înţelesul matematicianului, al aviatorului, al pescarului, zidarului, al extaziatelor pe bani de sex oral? Parcă nu e cool. Ceea ce fac aceşti oameni aduce cu mirosirea cu pretenţie de savantlâc a beşinii într-un spaţiu închis.

Poezia de dragoste de calitate e firav reprezentată în literatura romănă contemporană. Păi, nu prea ai cum s-o scrii ca şoarece de bibliotecă sau puţopalmist, viaţa adevărată trecând pe lângă tine. Aşa-s majoritatea poeţilor de pe la noi. Şi cazurile mai fericite confundă sexul adevărat cu datul din fund precum iepuraşii. Excepţie doi, pentru care bag mâna în foc, Suciu şi, desigur, Petria.

Dacă nu scrii despre ce ai trăit, baţi nefericit apa în piuă. Ceea ce nu înseamnă că n-ai cum s-o ai personaj pe regina Cleopatra, la o adică. Pe lângă textura epocii, obţinută prin documentare, o credibilizezi şi-i dai viaţă literară descriind cum se scobeşte în nas, de exemplu, lucru pe care n-ai cum să nu-l cunoşti. Atenţie la „biluţele” Cleopatrei…

Ăstora care vorbesc iresponsabil de lovitură de stat sau puci chiar ar merita să le pui pistolul la tâmplă. Să vezi cum se cacă pe ei de frică şi încep să se umilească. Apoi să apeşi pe trăgaci şi din ţeava să iasă apă…

Războaie şi tratative de pace, avansări, şantaje, iarna transformată în vară, promisiunea ploii în deşert- ce nu poate femeia cu ce are între picioare, dacă-şi pune în cap? Doar lui Dumnezeu nu-i face prunci…

Sunt un complotist ticălos, care am participat la lovitura de stat din mintea lui Băsescu. Poate mă saltă procurorii. Am votat da la referendum. Şi din cauza mea este în parcare cetăţeanul cu tricou bleu.

Cetateanul in tricou bleu are autorizatie sa tina in fiecare zi intruniri unde le tine, in parcare? Campania electorala s-a terminat. Nu tulbura linistea publica?

Iulie 29, 2012

dezvaluire senzationala despre tactica basistilor la referendum!

boicotarea referendumului e ca şi cum i-ai spune femeii doritoare doar „considera-te futută”, iar apoi să te crezi bărbat, pretinzând dragoste şi respect.