Merg la Zilele Acolada

Zilele Revistei ACOLADA, ediţia 2014, vor debuta luni, 9 iunie, ora 10 a.m. în sala de lectură a Bibliotecii Judeţene din Satu Mare. După salutul şi prezentarea invitaţilor şi a celorlalţi participanţi, cu evocarea ediţiilor anterioare şi alte cuvântări, vor fi lansate cărţile a doi dintre invitaţi: „Metafizica greacă” de Mircea Arman şi „Sincronizarea culturii române” de Andrei Marga, în cea de a doua zi urmând a fi lansate şi volumele „post-hipnotice” de Angela Furtună, „Un scriitor, doi scriitori” de Alex. Ştefănescu, „Un taur în vitrina de piatră” de Liviu Antonesei, „Convorbiri cu Mircea Daneliuc” de Alexandru Petria, „Sindromul Robinson” de Radu Mareş şi altele. Tot în ziua de marţi, de la ora 10, în cadrul mesei rotunde având ca temă libertatea presei şi în special a celei literare, poetul şi criticul literar Gheorghe Grigurcu va prezenta un eseu, ca punct de plecare pentru discuţii. În după-amiaza aceleiaşi zile va urma decernarea Premiilor ACOLADA, iar în încheiere poeţii prezenţi vor oferi un recital din creaţia lor.

(Informatia e de la Radu Ulmeanu, redactorul sef al revistei Acolada)

România lui Petria

 

Alexandru Petria ne-a adus, în ultimul timp, o serie de evenimente editoriale menite să ne apropie şi mai mult de lumea sa. Cartea „Convorbiri cu Mircea Daneliuc”, apărută la Editura Adenium, este o confesiune artistică a unuia dintre oamenii care au făcut ca România să fie cunoscută prin frumos pe mapamond. Celebrul regizor, scenarist, actor şi prozator român Mircea Daneliuc este un partener bun de dialog, pe măsura lui Alexandru Petria, care ştie să adreseze adevărate întrebări care curg viu, deşi dialogul este purtat întru totul pe facebook, cei doi protagonişti ai cărţii întâlnindu-se abia la lansarea de la Gaudeamus. Respectându-i dorinţa de a nu insista cu întrebările, mai ales cu cele legate de viaţa personală, şi declarându-l pe Daneliuc un adevărat frate, Petria reuşeşte să ne poarte în lumea artelor descoperind, pas cu pas, pe marele regizor şi scriitor care, pornind din Bucovina, ajunge să cucerească, prin activitatea sa, o ţară întreagă şi nu numai. Vorba lui Daneliuc: „Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor”, declaraţie care nu se susţine deoarece activitatea sa l-a aşezat în nemurire. Regizarea unui film porneşte de la o scenă, de la o frază, de la o carte sau de la realitatea imediată: „Lucrurile acestea apar fără să le cauţi”, Daneliuc mărturisind că scrie: „Ca să nu mă defenestrez”. La fel ca un tată care nu-şi poate separa copiii în dragoste, regizorul declară: „Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decât din dragoste, niciunul alimentar”. Când îl ajung stările scrisului ne mărturiseşte tot personajul volumului: „Diurn. A nu se crede că noaptea nu dorm”. Despre oamenii pe care-i admiră în profesie declară: „Cineaştii mei sunt dintre aceia în timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivalurilor”. Dialoguri despre oameni şi fapte, despre drumuri şi stări, dar şi despre modestie, despre care Daneliuc spune: „Nu-mi place să fiu nevoit a recurge la ea. Modestia nu e neapărat un semn de deşteptăciune. E un sentiment artificial inventat de umanoizi”. Despre lucrul pe mai multe paliere în lumea scrisului, Daneliuc spune că lucrează doar la o singură carte o dată: „Mie mi se pare obligatoriu ca să fiu cu toate sinapsele şi cu toţi hormonii grămadă acolo”. Deşi nu a mai ajuns în locul natal, Hotin, niciodată, regizorul vorbeşte despre rădăcini, dar şi despre drumurile în viaţă, de la Cluj la Sighişoara, Săcuieni, Piteşti, Câmpulung şi Iaşi, acolo unde tatăl său, inginer de drumuri şi poduri, a fost repartizat. Toate aceste drumuri l-au întărit pe Daneliuc, cel care declară că se simte fericit atunci când este singur „Pe malul unui râu, dar şi acasă”. O carte care se citeşte cu plăcere, personajul fiind momit cu „Feisbucul” şi scos din bârlog, după cum el însuşi declară. „Cum Dumnezeu poţi să scrii atât de uşor? Chiar a ieşit din joacă o carte? Pune pe cineva să jure”, îi declară Daneliuc lui Petria. Pentru acest volum, care prin vorbele maestrului este un reper pentru activitatea acestuia, Petria reuşeşte să ne apropie şi mai mult de lumea artei.
Volumul de interviuri „România memorabilă”, apărut la Editura Tribuna sub semnătura lui Alexandru Petria, prezintă un portret al lumii intelectualilor văzută prin prisma a câtorva nume reprezentative. Radu Aldulescu declară, în interviul acordat lui Petria: „Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu”, considerând, în acelaşi timp, că scrisul nu este un drog, nu este o profesie ci o chestiune de vocaţie care implică, în mod misterios, iubirea. Un interviu interesant este şi cel cu Gabriel Andreescu, care declară tranşant „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”. Pe acelaşi registru este şi interviul cu Liviu Antonesei care declară: „O inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter” făcând referire la societatea de astăzi. Ioan Cristofor se plânge că a scris prea mult, declarând „Sunt indiscutabil un ratat destul de reuşit”, ceea ce bineînţeles ne face să nu fim de acord cu el, însă îl iertăm pentru aceste negaţii când citim cuvintele: „Dumnezeul literaturii să-mi dea mai mult talent, mai multă sănătate, mai multă bunăvoinţă, mai multă înţelegere şi fraternitate faţă de colegii de condei”. Interviul cu Mircea Danieluc, prezent în această carte, este doar un fragment din integrala care a apărut într-un volum de sine stătător. Impresionează şi declaraţia lui Mihai Gălăţanu „Sunt îndrăgostit de Dumnezeu numai pentru un singur motiv: „Pentru că este iubire pură”. Gheorghe Grigurcu ne spune că scrie doar în orele matinale, punând lumii o singură condiţie, aceea de a fi singur, iar Zoe Petre declară că republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. Tot din interviul cu Zoe Petre aflăm că Grigore Moisil i-a fost unchi şi că în 29 noiembrie 1996, când în Parlamentul României Emil Constantinescu depunea jurământul de preşedinte al ţării, atunci când s-a intonat Imnul Naţional, Zoe Petre nu a putut să nu se gândească că Andrei Mureşanu se numără printre strămoşii ei: „Asta impune mari răspunderi şi o datorie de onoare imposibil de ocolit”. De ce valoarea literară originală nu este apreciată, se întreabă Liviu Ioan Stoiciu, în timp ce Adrian Suciu s-a obişnuit cu acest lucru, creându-şi o viaţă literară a lui „frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu există generozitate, bine, adevăr şi frumos”. Interviurile cu Alex Ştefănescu, Radu Ţuculescu, Doina Uricariu întregesc acest volum de dialoguri. Alexandru Petria ştie să stea de vorbă cu fiecare personaj al cărţii în parte, să-i asculte gândurile, să muleze întrebările după caracterul fiecăruia, să fie un bun receptor şi, mai presus de toate, şi un bun jurnalist literar.
În ultimii ani, Alexandru Petria s-a reîntors la poezie cu toată forţa poetului care conturează în atelierul de creaţie o poezie cu fibra ancorată în imediatul vieţii. Reîntoarcerea la poezie s-a produs neconvenţional, aşa cum spune în Prefaţa volumului „Rugăciuni neruşinare & alte chestii”, apărut la Editura Vinea, Liviu Antonesei. Întâlnim o poezie care a dat mai întâi faţa cu ochii cititorului pe Facebook, Petria postând, zi de zi, pe pagina sa, câte un poem. Comentariile care au apărut de fiecare dată ar putea constitui, ele însele, o carte de critică virtuală despre poezia lui Petria. Adunate din spaţiul internetului într-o carte, poeziile capătă o altă forţă, conturând un portret al unui poet deja consacrat la nivel naţional. Aceşti psalmi neconvenţionali sunt parte ruptă din gândurile păcătoase ale poetului: „lângă tine/ e cum ai picta punctul/ din interior”. Surprinde la Petria modul în care şochează în sensul bun al cuvântului, cu imagini care revarsă sufletul în exterior: „nu te mira prea mult/ ca spuma şamponului/ îţi cade sufletul/ afară”. Lumina, la Petria, are un sfârşit întru aşteptarea unui nou început al speranţelor, al iubirilor, al iertării gândurilor păcătoase: „când se termină cerul/ unde să aştepţi/ să crească altul”. Iubirea este „consumabilă” însă contează cel mai mult trăirea intensităţii ei: „n-aş vrea să se gate dragostea, ca pita/ şi sufletul aburi tras: printr-o ţeavă de cupru încălzită/ cum zgomotul unei farfurii pe gresie” sau „şi ne sărutăm/ cum uităm să ne legăm şireturile/ înainte aş fuma ţigara de după”. În poezia lui Petria până şi întâlnirea cu moartea este un lucru firesc, la fel cum ai face o activitate zilnică: „cu degetele/ săpunite/ încerci în lighean/ de-i moartea caldă”. „Specialitatea lui Petria o reprezintă o ingenioasă asociere de frivolităţi şi de profunzimi fulgurante”, spune Gheorghe Grigurcu, pe coperta IV a cărţii, iar Alex Ștefănescu confirmă faptul că Alexandru Petria scrie bine, inteligent şi provocator. Poezia lui Petria merită a fi citită în cheia descoperirii unor simboluri care se află în imediata vecinătate a sufletului poetului şi aduse în faţa noastră aşa cum sunt ele, cu patimi şi mult adevăr.
Menut Maximinian
Text apărut în revista ”Mișcarea literară”nr1, 2014,, pag. 80-82 pdf aici miscarea literara nr 1 2014

 

Mesajul lui Crin Antonescu pentru Zilele revistei Tribuna

Președintele Senatului a trimis un mesaj extrem de interesant pentru participanții de la Zilele revistei Tribuna, care au avut loc la sfârșitul săptămânii trecute, la Cluj. E o reală plăcere să descoperi că mai sunt și politicieni interesați de evoluția unei reviste culturale. Aveți în pdf textul lui Crin Antonescu -antonescu crin mesaj tribuna

În foto sunt cu marii critici literari Gheorghe Grigurcu și Alex. Ștefănescu la Zilele Tribuna.

Alex Ştefănescu este în pericol!

… şi criticii literari sunt oameni. Nu sunt negri în cerul gurii 24 de ore din 24.

Memento Constant Tonegaru

Plantaţia de cuie

Ca nişte mâini cu degetele tunse,
de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,
în palme negre, tomnatice,
pomii cerşeau dezrădăcinarea
de la Marele Temnicer.

Aşteptam –
aşteptam să văd ce-o să se întâmple
prin regiunile astea singuratice.
« Os alb, spuneam –
nu mai bate în stânga sub ultima coastă;
azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou –
… răsuflă, nu răsuflă, a murit ?
Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.
Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,
în contra fricii în loc să descântaţi cu păr de lup
zăpada părului meu s-o topiţi la chibrit. »

Mai de mult pe coada pianului din salon
împărţeam soldaţii de plumb în două armate
şi topeam pe învinşi la maşina de spirt
lângă oglinda cu îngeri dezolaţi deasupra apelor colorate.

Spre tavan duhul odăii, între broderii olandeze,
se întrupa din ostaşii de plumb aruncaţi în scrumieră;
de obicei venea tulburat din somnul de cenuşe
cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.

Ascultând cu nepăsare povestea vasului fantomă
croiam din hârtie învingătorului o pelerină
iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă
de pe rama rococo penele lor de stearină.

Mai târziu ceaţa legendei cu aburii sângelui
îşi dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,
fireşte, peste sârma ghimpată de care în salon pe covor
învăţam să mă feresc târându-mă savant pe burtă.
În plină noapte ieşise năvodul din Infern
purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece paşi de mine domnul caporal
îşi claxona prelung cu pompa biliară
ce-i atârna din pântec, verde, afară,
patrula nimicită la asalt.

Se linişti apoi pe spate ca-ntr-un stal
în glasul lui rupându-se o stambă.
Pământul i se urca sub unghii
şi braţele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.

Himera Scylla ţâşni din ea
făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi
pe Luna ca un ficat însângerat
rămas acolo pe reţea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar
peste tranşee lustruia sătulă pliscul de metal.

Altădată de pe scaune înalte de har
lustruindu-şi pantofii în vreme de pace
învăţam pe zidul opus geografie sumară
dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace.

În această singurătate vegheam prin largul de nisip
din postul meu de observaţie situat special pe meridian –
căutam benevol pasărea-rară şi oamenii de lignit
la umbra palmierilor care fremătau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă
era o intenţie ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila
lângă palmierii veniţi cu ţărmul de aproape
încât stăteau gata-gata să spargă lentila.

La sfârşit spectacolul pleca în vârful picioarelor
şi de la oarecare distanţă lăsa în urmă o pată;
de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie
obsesia mea din clasa a patra primară: reţeaua de sârmă ghimpată.

Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:
« Sunt condotierul Tonegaru fără spadă;
mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion
să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă. »

Iată, să-ţi aduc de la luptă femurul meu sub balcon
am trecut un fluviu ce-şi suna solzii în galop arbitrar
ducând în alte sfere ca pe un călăreţ fantastic
armătura mea proletară de var.

Un înger îşi desfrunzeşte din aripi albul arctic
amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgulă pe cer;
trist, trist, lângă trombarina cu coardele sparte
aştept să plec cu o garoafă albă la rever.

Doamnă, aceasta e cea din urmă floare pe care mi-o arunci
şi de la balcon îmi agăţ pielea ca pe o cămaşă deoparte –
sunt Soarele ce-şi găseşte lăncile aduse din spelunci
în pulpele dumitale dogorind ca nişte oraşe incendiate.
Constant Tonegaru

Constant Tonegaru – deţinut politic. Articol de Alex. Ştefănescu, publicat in Romania Literara

Născut la 13/ 26 februarie 1919 la Galaţi, într-o familie de condiţie bună, Constant Tonegaru îşi începe educaţia intelectuală încă din copilărie, citind versuri şi călătorind cu tatăl său (căpitan de vas, avocat şi poet el însuşi) la Atena, Alexandria şi Istanbul. La vârsta de 17 ani, elev de liceu la Bucureşti, publică articole în revista Neamul românesc a lui Nicolae Iorga. Rămâne, practic, fără sprijinul familiei, ca urmare a unei crime pasionale săvârşite de tatăl lui; îşi întrerupe studiile şi se angajează la CFR, încercând să-şi ajute şi mama, împreună cu care locuieşte. Scrie versuri şi se simte atras de boema literară. Se împrieteneşte cu Dimitrie Stelaru, şi el boem prin vocaţie. Frecventează cenaclul „Sburătorul” al lui E. Lovinescu şi îşi modernizează concepţia despre poezie. Bucurându-se de susţinerea lui Vladimir Streinu, devine cunoscut ca poet şi obţine un post de dactilograf la Ministerul Eucaţiei şi Tineretului. Se împrieteneşte cu tânărul şi cultivatul poet şi publicist Barbu Cioculescu. Cu candoarea şi umorul lui, cu stângăcia care îi evidenţiază necontenit onestitatea de fond, Constant Tonegaru se face îndrăgit de colegii săi de generaţie: Iordan Chimet, Mihail Crama, Pavel Chihaia, Marilena Popa, Tudorel Popa ş.a. După încheierea războiului, sub ocupaţie sovietică, face parte din grupul care organizează Asociaţia „Mihai Eminescu”, un fel de Crucea Roşie clandestină specializată în ajutarea intelectualilor persecutaţi de noul regim. Este arestat în martie 1949, spre disperarea mamei lui, care încearcă dramatic, dar fără succes să-l scoată din închisoare. Nesuportând condiţiile din puşcărie, se îmbolnăveşte grav de plămâni. Autorităţile renunţă la intenţia de a-i prelungi perioada de detenţie şi îl eliberează după opt luni de reţinere ilegală şi alţi doi ani de temniţă fixaţi prin sentinţă judecătorească. Este însă prea târziu. Constant Tonegaru moare la 10 februarie 1952.
În urma lui rămâne o carte de versuri, Plantaţii, apărută în 1945 la Editura Fundaţiilor Regale, şi manuscrisul unei alte posibile cărţi, Steaua Venerii, încredinţat prietenului său, Barbu Cioculescu. Acesta îşi face cu devotament datoria faţă de prietenul dispărut, publicând în 1969 (atunci când o asemenea întreprindere devenise posibilă), la Editura pentru literatură, volumul Steaua Venerii, în care include, inspirat, tot ce a scris Constant Tonegaru de-a lungul scurtei lui vieţi. Studiul introductiv, semnat de Barbu Cioculescu, cuprinde portrete de o remarcabilă expresivitate ale poetului şi părinţilor săi, ca şi o fină analiză a operei.

Asociaţia „Mihai Eminescu”

În 1945, un grup de scriitori români, format din Vladimir Streinu şi prietenii săi mai tineri Constant Tonegaru, Iordan Chimet şi Pavel Chihaia, înfiinţează Asociaţia „Mihai Eminescu”, ca formă de rezistenţă împotriva persecuţiilor drastice – mergând până la lichidarea fizică – la care sunt supuşi intelectualii de forţa sovietică de ocupaţie. Din grup face parte, practic, şi Père Barral, traducător al lui Eminescu în franceză şi secretar, în acel moment, al Nunţiaturii Catolice din România.
Asociaţia are, înainte de toate, un scop umanitar. Ideea este de a obţine alimente şi medicamente din Occident şi de a le distribui, printr-o reţea de voluntari, în condiţii de clandestinitate, intelectualilor aflaţi pe lista neagră a regimului comunist. Se urmăreşte, de asemenea, susţinerea sistematică a unei publicistici care să se opună sau măcar să nu se supună directivelor ideologice ale noilor autorităţi.
Membrii asociaţiei redactează apeluri către foruri politice şi organizaţii umanitare din lumea liberă, iar Père Barral găseşte oameni de încredere care să le ducă la destinaţie. Răspunsurile nu întârzie să sosească, sub formă de pachete. Primele transporturi datează de la începutul anului 1946. Este nevoie de spaţii de depozitare, ca şi de alţi oameni care să afle de existenţa asociaţiei şi, păstrând secretul, să se angajeze şi ei în activitatea de împărţire a ajutoarelor. Un aliat prompt şi sigur se dovedeşte a fi omul de ştiinţă şi profesorul Grigore T. Popa, pe atunci decan al Facultăţii de Medicină, care este de acord ca pachetele să fie depozitate chiar în pavilionul rezervat decanatului. Când folosirea acelui spaţiu nu mai este posibilă, tot Grigore T. Popa acceptă ca ajutoarele să fie ascunse în subsolul locuinţei fiului său, Tudorel Popa (viitorul actor) şi ca fiica lui, Marilena, să colaboreze cu asociaţia, expunându-se unor mari riscuri.
La sfârşitul anului 1946, când profesorul devine un opozant declarat al regimului şi se ascunde, pentru a nu putea fi arestat, Asociaţia „Mihai Eminescu” îşi caută alt sediu. Familia Lucia şi Gheorghe Fratostiţeanu, care deja îl găzduia pe Constant Tonegaru, pune la dispoziţia asociaţiei o parte din locuinţa sa de pe strada Sofia nr. 2 din Bucureşti, unde oricum aveau loc, o dată sau de două ori pe săptămână, întruniri ale unor intelectuali cunoscuţi pentru independenţa lor de gândire ca Petru Comarnescu, Dinu Pillat, monseniorul Vladimir Ghyka şi sculptorul Gheorghe Anghel.
Locuinţa începe în scurtă vreme să fie supravegheată de poliţia secretă. Simţind că cercul se strânge în jurul lor, membrii asociaţiei hotărăsc, la începutul lui 1947, s-o părăsească şi, totodată, să-şi reducă la minimum activitatea, consacrând-o exclusiv cazurilor disperate. Din 1948, când începe un nou val de arestări şi se instituie o adevărată teroare roşie în România, ei încetează şi să se mai vadă. (În acel context, membrii familiei Fratostiţeanu, oameni de o mare nobleţe, vor fi arestaţi, iar frumoasa lor casă, confiscată, va fi pusă la dispoziţia nomenclaturii comuniste.)
Vulnerabil, lipsit de spirit practic, Constant Tonegaru ignoră primejdia şi este, în plus, şi victima unui concurs de împrejurări. La sfârşitul lui 1948, îl întâlneşte întâmplător pe stradă pe poetul Teohar Mihadaş, care, neavând din ce să trăiască la Bistriţa, venise la Bucureşti să-şi caute o soluţie de viaţă (pe care nu o găseşte nici aici). Impresionat de situaţia colegului lui de generaţie, Constant Tonegaru îl conduce la secţia de Cruce Roşie a Legaţiei belgiene (aşa se proceda în acel moment) şi-l ajută să ridice de acolo ultimul colet sosit. Teohar Mihadaş se întoarce cu coletul la Bistriţa şi îl dăruieşte unui prieten al său, conducătorul unui grup de luptători anticomunişti din munţi. Acesta este arestat, torturat şi determinat – înainte de a fi ucis – să spună de unde are coletul. Teohar Mihadaş este la rândul lui torturat…

Pe un pat de ciment…

În primăvara lui 1949, Teohar Mihadaş s-a pomenit arestat în centrul oraşului Bistriţa şi dus în faţa maiorului Viorel Gligor, şeful securităţii şi omul lui Mihai Patriciu (Weiss) care-i ţinea dosarul de fost legionar sub cheie, în casa de bani. Maiorul era secondat de lt. Andrei Löthe, slt. Andrei Szabó, lt. Liviu Pongratiu, Flaviu Urs, Ilie Moraru şi alţii.
Discuţia a început cu binecunoscuta formulă „spune tot, că noi ştim şi laptele pe care l-ai supt…” Prizonierul era însă necooperant, astfel încât au început caznele. Când a leşinat, au turnat găleţi de apă peste el. În cele din urmă, revenindu-şi, Teohar Mihadaş a vorbit despre întâlnirea lui cu Constant Tonegaru, de la Bucureşti.
A urmat năvala a patru băieţi zdraveni, noaptea, în postul Paştelui, în camera de la mansarda unde era găzduit atunci Constant Tonegaru.
Obligat să stea ca răstignit la perete, cu capul lângă tavan, Tonegaru vedea înspăimântat cum securiştii cotrobăiau prin puţinul pe care-l avea, răvăşindu-i şi distrugându-i lucrurile. Deodată, unul dintre intruşi, care se credea mai isteţ, l-a somat:
– Nu ne mai face să scotocim! Dă-ne pistolul!
Tonegaru a rămas mut de uimire:
– N-am nici un pistol.
– Ba ai! Uite ce-ai scris aici, cu mâna ta! Şi i-a arătat o foaie de hârtie luată de pe masa lui de lucru pe care scria, într-adevăr, Pistolul lui Werther.
Poetul a replicat sfios:
– E titlul unei poezii, la care tocmai lucram…
– Lasă, nu umbla cu iordane! Dă-ne pistolul, că ne grăbim! Mai avem şi alte treburi până la ziuă.
Poetul a repetat:
– N-am aşa ceva.
L-au luat din scurt, l-au lovit cu cravaşa, i-au cerut cu insistenţă adresa lui Werther, al cărui nume nici nu reuşeau să-l pronunţe: „Vel… Ver…”
Pentru că Tonegaru o ţinea morţiş pe-a lui, au luat hârtiile de pe masa de lucru, iar lui i-au pus ochelari negri şi l-au îmbrâncit pe scări. Jos, în stradă, l-au înghesuit în maşina mică parcată în faţa intrării. Ajunşi la destinaţie, l-au dus de braţ până în faţa unui superior de-al lor. Acolo i-au scos ochelarii negri.
Şeful, cu un aer superior, schiţând un zâmbet, le-a spus însoţitorilor:
– Lăsaţi-l în seama mea.
Iar după plecarea lor, s-a scuzat, politicos, pentru confuzia făcută de subalterni. I-a mai spus, arestatului, că nu avea nimic cu el; primise pur şi simplu ordinul să-l aresteze şi se conformase.
Apoi l-a trimis jos, adică în celulă, ca să se odihnească, pe un pat de ciment.
După două zile l-a expediat cu însoţitor la Bistriţa, unde îl aştepta faimosul maior Viorel Gligor, care reuşise să adune aproximativ 75 de persoane şi să le constituie într-un aşa-numit lot de partizani, după indicaţiile lui Mihai Patriciu, autorul întregului scenariu.
Când a ajuns Tonegaru, treaba era pe terminate. „Elementele duşmănoase”, bine zdrobite, pline de sânge, erau aruncate pe cimentul din subsolul sediului securităţii (sediu care fusese până nu demult casa unui bun gospodar).
Aici a aflat poetul despre sine – de la Gligor – că este un bandit, că face parte dintr-un grup de indivizi periculoşi, „partizani”, care cutreierau satele din munţi căutând adepţi printre scursurile societăţii, pentru a răsturna regimul. I s-a spus că ar trebui să mulţumească securităţii pentru că l-a adunat de pe drumuri, înainte de a trece la săvârşirea crimelor.
A fost întrebat ce legături are cu bandiţii din munţi şi ce anume le-a trimis ca ajutor. A răspuns că nu are nici un fel de cunoştinţă despre astfel de lucruri.
– Dar nici de pachetele trimise în munţi nu ştii nimic? Dar despre legăturile cu ambasadele străine şi informaţiile furnizate lor tot nu ştii nimic?
După un timp de gândire, Tonegaru a explicat:
– Am avut atribuţia să împart ajutoare celor care mureau de foame din cauza secetei; am ajuns cu aceste ajutoare până în obcinile Bucovinei.
– Ai să-ţi dai seama, banditule, că, în timp ce tu nu ştii nimic, noi ştim tot. Ştim ce făceai la Bucureşti. Nu numai celor flămânzi le dădeai pachete, ci şi altor bandiţi ca tine, ca să le ducă bandiţilor din munţi. Fii atent, noi încercăm să te ajutăm, fii sincer, ca să-ţi uşurezi situaţia! Ai să fii dus acum la subsol. Gândeşte-te la situaţia ta şi, când o să te chemăm din nou, să spui tot, să nu ne mai ascunzi nimic!
Norocul, dacă ăsta se poate numi noroc, a fost că în momentul aducerii lui la Bistriţa dosarul fusese deja încheiat, iar cel pe care căzuse nenorocirea de-a fi învinuit semnase că luase cunoştinţă de trimiterea lui în judecată: „Subsemnatul Mihadaş Teodor, domiciliat în… declar în afara oricărei constrângeri, de bună voie şi nesilit de nimeni, că am făcut parte din organizaţia Garda Albă…, că aveam legături cu legaţia Franţei…, că am primit de la un bandit de călugăr belgian otravă şi efecte militare în scopul de a le pune la dispoziţia bandiţilor din munţi… pentru a răsturna regimul democrat-popular şi a reinstaura monarhia…” Dacă n-ar fi fost acest „noroc”, în condiţiile în care Tonegaru mai şi suferea de stenoză mitrală din naştere, poate că nici nu mai ajungea la proces…
A fost dus aşadar în subsolul clădirii. Celor de acolo li s-a comandat să se întoarcă imediat cu faţa la perete. Tonegaru, încovoiat, pentru că avea vreo doi metri şi era slab de vedeai prin el, a fost împins într-o celulă. Ceilaţi trăgeau cu coada ochiului şi îşi şopteau: „Marfă nouă!”
Imediat după plecarea gardianului, Mihadaş le-a spus cine este nou-venitul şi oamenii s-au bucurat că le-a mai sosit un intelectual. Aveau acolo şi pe trimisul lui Dumnezeu, pe preotul din Lunca, dar şi pe Iuda, pe Toma Pentecher, omul securităţii, cel care-i adusese pe toţi în infern.
Încet-încet Tonegaru a aflat, de la prietenul său, Mihadaş, cine sunt ceilalţi arestaţi: lelea Ana din Rebrişoara, care îngrijise un „fugar” şi la ridicarea ei de către securitate lăsase acasă o fată de paisprezece ani să îngrijească de şase frăţiori mai mici, un ţăran, Tăut, tată tot a şapte copii, doi saşi, Furman şi Deichend, Vasile Nedelea, ţăran din Parva, Vartolomeu Cârcu, Domniţa Burdeţ – o elevă în vârstă de paisprezece ani, două femei, dintre care una se numea Sofica… Biata Sofica fusese fată-n casă la o familie din Târgovişte şi a avut ghinionul ca în 1945 să fie luată samavolnic de ruşi, în locul unuia care fugise. Suită în tren, a ajuns să lucreze în minele de cărbuni din Donbas. De acolo s-a întors cu un copil în braţe, şi ea, şi el, plini de păduchi. Oameni cu suflet din Ungheni au ajutat-o să se spele şi să se deparaziteze. Apoi, femeia a venit în Bistriţa să caute de lucru şi a ajuns în beci în grupul „partizanilor”.
Maiorul Viorel Gligor s-a ţinut de cuvânt şi după un timp a cerut ca Tonegaru să fie adus sus. Tonegaru, după ce discutase cu Mihadaş, n-a mai avut decât să recunoască faptul că l-a întâlnit pe Mihadaş la Bucureşti şi că l-a dus la belgieni ca să ia un pachet, ca atâţia alţii, în acea perioadă de foamete.
Anchetatorii nu l-au terorizat de data asta. Aveau aerul că-l simpatizează, încurajându-l să vorbească deschis, prietenos, şi chiar să glumească, în stilul lui de boem. Tonegaru a spus în glumă că ar putea să le facă şi portretul celor de la care a luat pachetul, iar apoi a semnat declaraţia, fără să se opună. Atunci, râzând, securiştii i-au comunicat că… a intrat şi el în rândul bandiţilor, că face şi el parte din „Garda Albă”, ca şi cei de jos.
Tot atunci, în postul Paştelui, a fost prins şeful organizaţiei, Ion Leonida Bodiu, trădat de prietenul lui, Alexandru Moraru, şeful Miliţiei din Năsăud, care aderase la organizaţie mai de mult şi-l ţinea la curent pe Bodiu cu ce se mai întâmplă în lume. Acest prieten l-a invitat la botezul unui nepot, la Sân-georz-Băi, unde au venit cei de la securitate în noaptea de 24/25 aprilie 1949 şi l-au arestat, apoi l-au adus legat, cu un ARO, la sediu. Aici, tot legat, la mâini şi la picioare, a fost lăsat să zacă o zi şi o noapte. Domniţa, fetişcana de paisprezece ani, încarcerată pentru vina de-a fi fiica unui membru al organizaţiei, îi dădea cu lingura zeamă din aceea din care primea şi ea ca mâncare.
Au trecut mai multe săptămâni. Securiştii de la etaj au mai săvârşit o faptă măreaţă. În noaptea de 23/24 iunie, cei trei bărbaţi consideraţi capii organizaţiei de partizani, Leonia Bodiu, Ioan Burdeţ şi Dumitru Toader, au fost scoşi în lanţuri şi duşi cu maşina de şoferul Pentecher undeva, în afara localităţii. Acolo li s-a făcut de petrecanie, din ordinul lui Mişu Patriciu, iar apoi au fost îngropaţi, ca fraţii, într-o singură groapă, de omul de serviciu al primăriei din Nepos.
În limbaj marxist, această acţiune s-a numit ripostă la „fuga de sub escortă” şi a fost dusă la îndeplinire de slt. Liviu Pangraţiu, Liviu Herta, Traian Seserman, Grigore Pop, echipa fiind dotată şi cu medicul legist Vasile Vianu (nume de împrumut al unui ins care nu avea facultatea de medicină, ci numai şcoala NKVD). Operaţia s-a desfăşurat, sub privirea atentă a lui Viorel Gligor, pe Dealul Crucii.
Lotului de „partizani” astfel descompletat i s-a schimbat locul, fiind mutat în penitenciarul din Bistriţa, unde a aşteptat până când i-a venit rândul la Tribunalul din Cluj, foarte aglomerat pe atunci.
Procesul, ca şi altele, a fost o mascaradă sinistră. Rechizitoriul procurorului Creţu, excesiv politizat, plin de citate din Ana Pauker, n-avea nici o legătură cu ideea de justiţie (iar procurorul Creţu era fiu de preot!). Sala a izbucnit în râs când „partizanul fără voie”, Constant Tonegaru, s-a ridicat în picioare, în boxă, şi de la înălţimea lui, cu umorul pe care nu şi-l pierduse, l-a asigurat pe preşedintele completului de judecată Zeno Barbu că „pe viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putinţă zonele muntoase ale ţării şi că va umbla cu predilecţie pe câmp”.
Prin sentinţa nr. 1585 din 10 noiembrie 1949, semnată de Zeno Barbu, poetul a fost condamnat la doi ani de închisoare. Tovarăşii lui de suferinţă îl felicitau că scăpase uşor. Ei se aleseseră cu pedepse de câte şapte, opt, zece, doisprezece şi chiar cincisprezece ani de închisoare. Numai eleva Domniţa Burdeţ primise „doar” un an şi jumătate.
În eşaloane de câte cinci, cu lanţuri la picioare şi având drept hrană rece pe drum câte un sfert de pâine şi un pătrăţel de marmeladă, condamnaţii au fost trimişi la Aiud. Aici era o întreagă ţară îngrămădită în umbra zidurilor reci şi mute. Zidurile totuşi nu erau complet mute, cum avea să afle mirat Tonegaru. Condamnaţii comunicau între ei prin mici ciocănituri transformate în semnale Morse. Poetul îi avea ca vecini pe Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghiţă Popp, Nichifor Crainic (care mătura pe culoare)…
Au trecut doi ani. Poetul tot de frig şi foame şi de tot felul de alte cazne suferea. Auzise că acela care îi semnase condamnarea fusese între timp şi el condamnat, dar nu în lotul de partizani, ci în acela al generalului Oncică, şi că se afla acum în aceeaşi închisoare cu el. Vestea însă nu-l consola în nici un fel. Între timp, Tonegaru se îmbolnăvise grav, tuşea cu sânge. I s-a comunicat că mai primise un an de închisoare, pedeapsă administrativă de data asta, ca supliment. Când i s-a dat totuşi drumul acasă, „mai devreme”, din motive de sănătate (de fapt ca să nu se încarce autorităţile cu răspunderea unui mort în plus), era prea târziu. Steaua lui căzuse. Cimitirul Sfânta Vineri l-a îmbrăţişat şi-l ţine într-un loc secret, după ce-a fost răscolit de atâtea ori, din şapte în şapte ani. În subsolul Muzeului Literaturii a rămas un bust al lui, datorat sculptorului Vlad.

Stradivarius

(poezie scrisă de Constant Tonegaru în închisoare)

Cine a bătut în noapte lucitoare cuie
să-şi prindă haina plină de lumină?
Pe apa morţii către sursa lină
viori cu gâtul ridicate suie.
Bună dimineaţa în struna ta – Cine poate înţelege
călătoria cu valuri la subţioară?
Ce lege neştiută vă culege
struna uşoară?
Nu vine nimeni nu mai pleacă
şi-n aşteptare meşterul tâmplar
din cercuri de tulpină mai ciopleşte oleacă
pentru auz un proaspăt mădular.
Ceva cum e antena de albină ori furnică
prin care cugetul de-a dreptul să pătrundă,
cu vântul sparte la muchii se despică
miezul să apară tânăr fremătător de undă.
Tot prin cântare a trecut la pas
prin toamnă-vară timp nedefinit
marele – voinicul – contrabas
spre locul calm de odihnit.
Suntem matrozi desprinşi din lumea întreagă
o stea pătată cu pământuri rare, moi,
face podoabă cu vechi locuri din vetre, de la noi,
să înflorească pânze, corabia dezleagă.
Informaţiile despre Asociaţia „Mihai Eminescu” provin din texte memorialistice semnate de PAVEL CHIHAIA şi IORDAN CHIMET şi incluse în volumul de o excepţională valoare documentară, Subteranele memoriei, pagini din rezistenţa culturii în România în perioada 1944-1954, realizat de VASILE IGNA. Volumul a apărut în aceste zile la Editura Universal Dalsi din Bucureşti.
Textul intitulat Pe un pat de ciment… reprezintă varianta prescurtată şi revizuită stilistic a unei evocări trimise de la Paris, special pentru revista noastră, de CICERONE IONIŢOIU, cunoscutul istoric al anilor de teroare comunistă, el însuşi fost deţinut politic, un erou al rezistenţei anticomuniste.
Poemul Stradivarius, scris de Constant Tonegaru în închisoare, a fost reprodus din revista Memoria nr. 1/ 1990.

Sursa http://www.romlit.ro/constant_tonegaru_-_deinut_politic

Bucuria scriitorului

Care scriitor spune că nu se bucură când scriu despre textele lui autori pe care îi simte aproape,pe care i-a citit încă din timpul liceului, în perioada de formare, acela este un ipocrit mâncător de cacao.

De-a lungul timpului, am fost emoţional când au scris despre poezia mea Alex Ştefănescu, Romul Munteanu, Traian T. Coşovei, Ioan Holban sau despre proză Petru Popescu, Liviu Antonesei, George Arion şi Radu Ţuculescu.  Le mulţumesc!

Alex Stefanescu despre poetul Alexandru Petria

« La 24 de ani, Alexandru Petria are o operă! Nimeni nu ştie cînd a învăţat să scrie acest poet profund şi decis, acest publicist însetat de adevăr. S-a format într-o zi cît alţii într-un an. Şi a apărut după 22 decembrie 1989, în plenitudinea talentului lui, ca un simbol al multvisatei renaşteri româneşti.
Poezia lui te face să plângi, fiindcă îţi dezvăluie suferinţa secretă a tot ceea ce există. Dar te face şi să rîzi, de bucurie că ai întîlnit în sfîrşit, după atîta confuzie, un poet autentic.
Alex Ştefănescu »- prezentare de pe coperta a IV-a volumului meu « 33 de poeme », apărut în 1992. Înainte am mai publicat « Neguţătorul de arome »,  în 1991. De atunci, pauză. Deşi am încă o carte de poeme gata de aproape 20 ani, nu m-am simţit în stare s-o public… Cred că m-au blocat şi cele peste 20 de cronici pozitive…

 

Se caută scriitori geniali!

Criticul Alex Ștefănescu a postat pe Internet: ”Printre voi se află un tînăr scriitor genial. Vreau să-l descopăr. Ajutați-mă!  Vă promit că toate textele vor fi citite și vor primi răspuns. Adresa mea este: alex2108145@gmai.com sau, pentru tradiționaliști: Alex Ștefănescu București OP 22 CP 22.

Inițiativa eminentului critic denotă o mare generozitate.

Stefănescu se prezintă pe situl propriu, alexstefanescu.ro, cu umor, așa:   Sunt bucovinean  (deşi m-am născut la Lugoj, unde părinţii mei s-au aflat temporar);

Sunt sentimental şi delicat  (deşi am 1,87 m înălţime şi cu mult peste 100 de kilograme);

Sunt necomunist, din naştere şi irevocabil (deşi am fost membru al PCR);

Fac critică literară  (deşi scriu mai bine decât autorii asupra cărora mă pronunţ);

Am mulţi prieteni  (deşi iubesc singurătatea);

Am mulţi duşmani  (deşi sunt o fire generoasă şi îngăduitoare);

Muncesc cu seriozitate şi mă ţin întotdeauna de cuvânt  (deşi trăiesc în România);

Sunt mai cunoscut decât fraţii mei, Sanda şi Florin  (deşi ei au mai multe calităţi decât mine);

O iubesc exclusiv pe soţia mea, Domniţa  (deşi îmi plac toate femeile).

Cei interesați pot să acceseze și blogul http://alexstefanescupostaredactiei.blogspot.com/.