Posts tagged ‘alexandru petria’

Aprilie 29, 2015

Pornoliricele lui Emil Brumaru

În „Infernala comedie”, Emil Brumaru e un spiriduş pe care a fost altoit un drăcuşor cu furca în mână. Volumul de poeme publicat de Adenium, o reeditare-de fapt, e spăimos pentru cei neobişnuiţi cu cuvintele zemoase, dar pe aceştia nu-i arde nimeni cu lumânarea la fund să-l cumpere, nu li se adresează, să fie sănătoşi.

Prin poemele sale erotice şi porno, poetul ieşean a spart cercul cititorilor obişnuiţi de poezie, un fel de sectă, ajungând la publicul larg. E un câştig pentru Brumaru, despre care merită să spui ferm că e un mare poet.

Pornopoeziile din „Infernala comedie” seamănă cu o joacă răutăcioasă, plină de inventivitate, cu o combustie frenetică: “Dac-ai avea, iubito, același cur bombat/ Ce-ți tremura acuma vreo zece ani în urmă/ Sub fusta de-o pălmuță, te-aș priponi de pat/ Să fii a mea, dar numai a mea, ci nu în turmă./ Și-n iesle de Murano ți-aș da doar chifle moi,/ Să ți se facă buca mai plină și mai dulce,/ Și-o dată la trei zile și-un kilogram de-oloi,/ Ca sânii dup-aceea în căni să ți-i pot mulge, /Și te-aș plimba pe preșuri numai în patru labe/ Și-n gură cu zăbală de vechi mărgăritare,/ Să se-ntărească mușchii în locurile slabe, /Și țesălându-ți părul din cap și-ntre picioare/ Ți-aș da-ntr-o seară drumul prin casa încuiată/ Dac-ai avea, iubito, oh, curul de-altădată! (Sonetul XIII)”

În prefaţa cărţii, Radu Vancu afirmă pe drept că „De la ultrabanalele buci și cur, trecând prin ceva mai îndrăznețele floci și coaie, până la infamantele pulă și pizdă, Brumaru detabuizează tot ce prinde. Sau, spus mai pe șleau, normalizează limbajul poetic & dă, în sfârșit, drept de existență în poezie tuturor cuvintelor. Chiar și celor absente din dicționar. Așa cum democrația reală începe numai din momentul în care tot cetățeanul are drept de vot, tot astfel democratizarea limbajului poetic se produce numai atunci când absolut toate cuvintele au drept de existență în poezie.” Parcă programatic, Emil Brumaru arată toată gama de acuplări- să fie, să nu lipsească vreuna!- până la incest, zoofilie şi coprofagie, prezentarea sexul anal the best în topul autorului. Coţopeneala este axis mundi- „Ne-om fute la fereastră, ca lumea să privească./ Și-ncet-încet, pe stradă, cu toții se vor fute,/ Dudui vor sta la case cu bucile-n ghișee/ Și blonde taxatoare prohabe-or să descheie/ La domnii din tramvaie, sugându-i cât mai iute,/ Până coboară-n stații și școli întregi de fete/ Își vor freca la tablă lindicele cu crete (Sonetul XXV)”. E de arătat cum se intenţionează să se dăruiască flori iubitei: “Iubito, câte pule-n viață/ Ai supt atâția crini ți-aduc,/ Plini de stamine ca de-o ceață./ Oh, spumele ce fac clăbuc/ În gura ta cu buze groase/ Când, în genunchi, coaie golești!/ Oricât ai fi tu de pizdoasă,/ Nu vreau să-ți strâng lindicu-n clești,/ Ci-ți cer din nou, la geam proptită/ În coate, bucile să-ți caști/ Și c-o plăcere infinită,/ Până la ouăle-mi de Paști/ Să mă înfuleci grațioasă/ În curul tău de nimfă grasă! (Sonetul XV)”, “Și poate cu trei pule în tine-o să-nțelegi/ «Că vis al morți-eterne e viața lumi-ntregi»” (Sonetul XXXVII).

Ca un plus de culoare şi pentru trasarea unei urme epice, personaje feminine capătă nume în orgia lumii lui Brumaru, Tamariușka care „s-ar fute și cu ochii- Când nu-i pot scoate trupul cald din rochii” şi degrabă primitoarele doamne Mericeanu  şi Ivanov.

„Infernala comedie” nu este de împrumutat prietenilor, că n-o primiţi înapoi.

Alexandru Petria

infernala comedie

Anunțuri
Aprilie 22, 2015

Veganilor, voi sunteţi imorali!

În nemernicia mea, o dau din prima cu cea mai bună legumă e porcul. Fac pipi cu boltă pe ideea de-a deveni vegetarian, din tribul veganilor sau altele mai blânde cu stomacul. Vorbesc în ce mă priveşte, vecina de la III sau vânzătorul de la butic, ori managerul nu ştiu cărei firme s-o ardă alimentar cum doresc, e treaba lor. Nu mă deranjează, cum nu mă deranjează cei care o iau în dos sau popii, decât dacă vor să-mi înghesuie agresiv în creier convingerile lor.

Odată ce v-aţi edificat cu mine, să vă zic şi rostul introducerii- am citit o carte, „Să mîncăm etic. O analiză a moralităţii consumului de animale”, scrisă de Gary L. Francione şi Anna Charlton, publicată de editura Adenium; o veritabilă apologie a veganismului, reiese şi din prezentare: “Veganismul nu este o opțiune culinară sau o variantă mai sănătoasă de a ne alimenta, ci mai ales o problemă de moralitate, pentru că, așa cum afirmă autorii, provocăm o imensă suferință miliardelor de animale pe care le consumăm doar pentru plăcere. Dieta tradițională bazată pe alimentele de origine animală nu doar că este cu totul inutilă omului, dar este nesănătoasă atât pentru corpul nostru, cât și pentru mediul înconjurător. În plus, există o mare varietate de rețete vegane la fel de gustoase și ușor de preparat. Cartea, un adevărat eveniment editorial în România, dă startul unei importante dezbateri în ceea privește obișnuința vinovată de a provoca suferință și moarte atâtor ființe pe care pretindem că le iubim.”  No, la astfel de afirmaţii, nu-i greu să deduceţi, m-am aricit de nervi la birou şi-au început să mă mănînce buricele degetelor pe tastatură. Şi, recunosc, m-am gândit ne-pios la mamele autorilor. Eu, imoral, fiindcă mănânc carne? Ba voi sunteţi, întrucît nu acceptaţi tot ce ne-a pus la dispoziţie mediul ambiant ca să mîncăm. E ca şi cum aţi clama că e nesănatos sexul normal, ba imoooral, şi ar trebui să ne mulţumim cu petting-ul. Francione şi Charlton, sorry, mă lăsaţi!

O abordare pro domo despre volum am găsit pe veganism.ro: “Francione și Charlton susțin că dacă animalele contează din punct de vedere moral – dacă respingeți ideea conform căreia animalele sunt obiecte – propriile dvs. convingeri vă cer să vă opriți din a consuma produse de origine animală. O dietă vegană nu este „extremă”; ceea ce este extrem este inconsecvența dintre ceea ce credem și ceea ce facem atunci când vine vorba despre animale. Mulți dintre noi suntem tulburați când ne gândim la animalele care ne ajung în farfurie. Poate că ne-am gândit să nu mai mâncăm produse de origine animală, dar au existat multe motive care ne-au determinat să nu facem acest lucru. Autorii explorează peste 30 dintre aceste pretexte pe care le-au auzit fiind vegani de mult timp și abordează fiecare dintre acestea demonstrând de ce aceste pretexte nu funcționează. Plină de claritate și de bun simț în ceea ce privește etica privitoare la animale, fără jargon sau teorii complicate, această carte va schimba modul în care vă gândiți la ceea ce mâncați.”

Universitari în zeama lor, autorii ştiu să-şi vândă cu talent marfa. „Să mîncăm etic. O analiză a moralităţii consumului de animale” e scrisă atractiv, limpede. Adenium a dat lovitura. E o lectură interesantă, oricum.

Alexandru Petria

Articolul a fost publicat şi pe Catchz, cu alt titlu

http://www.catchy.ro/sex-pe-bune-sau-petting/71688

sa mancam etic

Aprilie 3, 2015

Sunt invitatul revistei Actualitatea literara

Sunt invitatul numarului pe luna martie al revistei Actualitatea literară. Pdf-ul revistei aici actualitatea literara martie 2015

actualitatea literara

Septembrie 18, 2014

o surpriza

mircea daneliuc alexandru petriaazi. bate cineva tare la usa. imi vine sa injur, tocmai voiam sa trag un pui de somn. deschid furios si nu-mi vine sa cred- mircea daneliuc cu cecilia barbora. asta surpriza!

mircea daneliuc cecilia barbora alexandru petria

Iulie 11, 2014

Acolada nr.6. Despre zilele revistei

A aparut nr. 6 al prestigioasei publicatii Acolada. La pag. 17 gasiti o relatare de la Zilele revistei Acolada. In fotografia de pe coperta publicatiei apar Magda Ursache, Gheorghe Grigurcu, Radu Ulmeanu, eu si Liviu Antonesei. Fotografia e de la aceasta frumoasa manifestare. Pdf-ul lunarului aici revista acolada nr. 6 2014

prima pagina acolada nr. 6

Iulie 4, 2014

Cum să vinzi un politician?

Adică imaginea lui, mai exact, în perioadele de campanie electorală și de după. Ca detergenții, televizoarele și vibratoarele. Plus ceva necuantificabile, cum sunt iluziile, speranțele, pe deasupra. Cartea Corinei Barbaros, Marketingul politic. Repere teoretice și strategii de acțiune, editura Adenium, 2014, încearcă să răspundă detaliat la întrebare, plasând pe-o armătură teoretică exemple concrete. Lucrarea este utilă consultanților politici, studenților, jurnaliștilor și, desigur, actanţilor politici – „produsele” acestui soi de „comerţ”. Sunt detaliate mai multe modele de marketing-Niffenegger, Reid, Lees-Marshment, Harris, Newman și Ormrod. Numele, dacă nu vă spun acum nimic, vă vor fi familiare după citirea volumului.

Barbaros bifează, în capitole, aspectele vitale ale chestiunii: structura imaginii candidatului, construirea brandului politic, rolul emoțiilor în politică, ce e de făcut într-o campanie electorală (de la stabilirea sediului de campanie la constituirea echipei de campanie), poziționarea pe piața alegătorilor, întâlnirile cu alegătorii, aparițiile publice, influența rețelelor sociale, a materialelor tipărite, advertisingul televizat și radio, dezbaterile televizate, site-urile și blogurile de campanie. În final, se insistă pe „marketingul politic ca instrument al unei bune guvernări”.

„Dezvoltarea și inovațiile din acest domeniu sunt dependente(…) de sistemul politic, de reglementările juridice referitoare la partide, de finanțarea partidelor, de mediul audiovizual, precum și de dezvoltarea mass-mediei și a altor tehnologii de comunicaţii”, concluzionează universitara ieșeană, cu țintă la ce va urma.

Vă rețin cu încă o observație interesantă a autoarei: „Strategiile de marketing politic se vor orienta prioritar către cei nehotărâți, atât în timpul campaniilor electorale, cât și în timpul guvernării.”

Dincolo de caracterul științific, în logica prezentului, cartea de față primește un spor de atractivitate fiindcă ne aflăm într-un an electoral.

Alexandru Petria

Iunie 27, 2014

Bem un whisky la sinagogă?

Canadianul Seymour Mayne, dacă şi-ar deschide o bancă, de unde să împrumute umor, în locul verzişorilor foşnitori, fie şi din ăia de la nord de Detroit, nu l-ar paşte falimentul. De origine evreiască, în prozele din volumul Bătrâna canapea albastră, apărut la editura Adenium recent, reuşeşte să lumineze cu căldură şi înţelegere o lume care, mie unuia, îmi e străină şi despre ale cărei cutume nu ştiu decât până la elocventul genunchi al broaştei.

Dacă ar fi să compar prozele lui cu ale altor mânători de iluzii pe ogorul literaturii, îmi vin în minte, la repezeală, numele lui Mark Twain şi al lui Woody Allen. Nu neapărat pentru contextualizarea valorii, am în vizor verva şi naturaleţea scriiturii.

Batrana

Mayne nu vrea să pară mai deştept decât este, şi e brici!, povesteşte ca unor prieteni. Şi tocmai colocvialitatea incită şi păstrează atenţia nealterată la lectură. Seymour Mayne şi-a pus semnătura pe şaizeci de volume, ca autor, antologator sau traducător. A fost tradus în franceză, germană, ebraică, poloneză, portugheză, rusă, spaniolă şi, cu piatra noutăţii în gură, acum și în română. Haiducesc de pe un material de prezentare: „Printre ultimele titluri se numără Light Industry (Mosaic Press, 2000), Ricochet: Word Sonnets (Mosaic Press, 2004), un volum de poeme alese –September Rain (Mosaic Press, 2005) și versiunea franceză a acestuia – Les pluies de septembre (Éditions du Noroît, 2008), în traducerea lui Pierre DesRuisseaux, precum și Reflejos: Sonetos de una palabra (Al Margen, 2008), sonete într-un cuvânt, traduse în spaniolă și redactate de María Laura Spoturno. Mayne susține nenumărate lecturi publice și conferințe în Canada și în străinătate despre această formă poetică miniaturală, pe care a resuscitat-o, reinventat-o și pe care o promovează fervent. În prezent, este profesor de Literatură canadiană, Studii canadiene, Scriere creativă și Studii ebraice la Universitatea din Ottawa.”

Leonard Cohen

Ce găsiţi în Bătrâna canapea albastră? Oameni fără amplitudine, doar dacă suceala lor n-o luăm ca amplitudine. Senzaţia de interesant, de memorabil, se ridică precum ceaţa din descrierea unor poveşti haioase, cu sare şi piper, în care Mayne are ştiinţa să centrifugheze amanuntele. Unuia i se fură o canapea albastră, în proza ce dă şi titlul volumului, şi hoţii i-o aduc înapoi pe neaşteptate, un rabin vrea să interzică macheala în sinagogă şi ajunge să aprovizioneze credincioşii cu whisky de contrabandă, se înfiinţează o organizaţie a celor cu numele Seymour şi rezultă o situaţie nescontată, un batrân pune în faţa familiei un testament buclucaş şi altele.

Cartea de la Adenium s-a bucurat şi de-o traducătoare pricepută, Raluca Tănăsescu.

Bem un whisky la sinagogă? Seymour Mayne ne-a aruncat provocarea.

 

Cartea se poate comanda online de aici http://www.adenium.ro/ro/universalis/118-batrana-canapea-albastra.html

 

Iunie 5, 2014

Merg la Zilele Acolada

Zilele Revistei ACOLADA, ediţia 2014, vor debuta luni, 9 iunie, ora 10 a.m. în sala de lectură a Bibliotecii Judeţene din Satu Mare. După salutul şi prezentarea invitaţilor şi a celorlalţi participanţi, cu evocarea ediţiilor anterioare şi alte cuvântări, vor fi lansate cărţile a doi dintre invitaţi: „Metafizica greacă” de Mircea Arman şi „Sincronizarea culturii române” de Andrei Marga, în cea de a doua zi urmând a fi lansate şi volumele „post-hipnotice” de Angela Furtună, „Un scriitor, doi scriitori” de Alex. Ştefănescu, „Un taur în vitrina de piatră” de Liviu Antonesei, „Convorbiri cu Mircea Daneliuc” de Alexandru Petria, „Sindromul Robinson” de Radu Mareş şi altele. Tot în ziua de marţi, de la ora 10, în cadrul mesei rotunde având ca temă libertatea presei şi în special a celei literare, poetul şi criticul literar Gheorghe Grigurcu va prezenta un eseu, ca punct de plecare pentru discuţii. În după-amiaza aceleiaşi zile va urma decernarea Premiilor ACOLADA, iar în încheiere poeţii prezenţi vor oferi un recital din creaţia lor.

(Informatia e de la Radu Ulmeanu, redactorul sef al revistei Acolada)

Mai 28, 2014

Un interviu pe care mi l-a luat Nicoleta Dabija

Mai 19, 2014

Cele ce nu plutesc

Un băiețel de nici cinci anișori e dus de părinți prima oară la cinematograf, undeva în Țara de Sus a Moldovei. Povestea de pe ecran era – cum își va aminti peste ani – „o melodramă sovietică” numită Balada Siberiei. Filmul i-a produs un devastator rău fizic, nu datorită autorului său, un foarte bun cineast de altminteri (Ivan Piriev), ci din pricina tulburătoarei mașinării audiovizuale ce proiecta pe ecran cadru după cadru, stârnind în viscerele micului spectator cumplite tulburări somatice. Această primă aventură n-avea să-l demobilizeze însă pe cel care, însingurat și rebel va hotărî peste ani să domine balaurul de celuloid născocit cândva de faimoșii frați Lumière. Cert este că, după diverse experimente intelectuale (absolvă o facultate de limbi străine și chiar profesează timp de câteva luni în licee ieșene, jucând totodată în trupe de amatori cu un succes ce-l încuraja să aspire la un statut de profesionist, dar ratând două examene de admitere) se decide pentru regia de film. Încă trei eșecuri la admitere și, în sfârșit, este primit la IATC, unde va petrece cei cinci ani obligatorii de studiu, prea puțin atent la învățătura dascălilor și mult mai atent la ce se putea dobândi din proiecțiile sistematice din sala de la etajul trei al școlii sau din sălile de cinema din oraș. Astfel încât, peste ani , fiind invitat să vorbească despre magiștrii săi nu va ezita să-i numească pe Antonioni, Bergman, Fellini și pe alți câțiva de același calibru artistic. Va absolvi IATC în 1972 (iar nu în 1974 – cum notează recente dicționare ce-i separă în două opera, cu o plăcere demnă de practicanți solemni ai ghilotinei, despărțind capul de trupul condamnaților). În 1975 iese în lume cu filmul Cursa, căruia i se adaugă Ediție specială (al cărui titlu inițial era, aflăm destul de târziu, Foc în iarbă), Probă de microfon, Croaziera, Glissando și Iacob ce-l impun drept un cineast lipsit de complexe, imun la compromisuri politice și – nu în ultimul rând – drept un „lup singuratic” al generației sale ce găsise în formula de „grup” o șansă în eludarea barierelor de tot felul.
În tot acest timp, în alt colț de țară, pe meleagurile Bistriței transilvane un alt copil deschidea ochii spre film ca posibilă lume a cuprinderii minții și a fericirii ochiului, descoperind apoi în adolescență peliculele lui Mircea Daneliuc drept reazim total al ființei. Ardeleanul acesta – devenit între timp gazetar și scriitor – a văzut toate filmele regizorului (dinainte și după ’89, fără a le supune vreunei discriminări, cum procedează alții) dar, mai mult decât atât, socotindu-l „frate” s-a străduit să descopere „în spatele măștii încetățenite de dur, un suflet sensibil, onoarea și verticalitatea cunoscându-i-le dinainte”.
La un moment dat îi propune „un livre à deux”, o carte realizată cu folosirea din plin a posibilităților tehnice actuale. Astfel s-au născut grație NET-ului aceste „convorbiri” apărute recent la editura Adenium și pe care eu le-aș fi intitulat Being Mircea Daneliuc; într-atât este de scormonitoare, de angajantă, de sinceră această carte.
Ca unul ce-l cunosc pe Mircea din prima zi a sosirii sale în București, ca student la IATC și care-am împărțit cu el căminul studențesc și, după absolvire, cazarma Școlii de ofițeri de rezervă din Drumul Taberei – știu că nu este un personaj comod. Personalitatea sa puternică nu se lasă descoperită ușor în variatele ei componente: intelectuale, afective, artistice. Când îi ascultam vorbele cu scrâșnet de șenilă, simțeam că în spatele lor se află o mașină de luptă gata să înfrunte șanțurile antitanc și minele antipersonal ce-i vor ieși în cale…
Profesionist a cărui cultură cinematografică superioară a contat în afirmarea creației sale, Mircea Daneliuc are orgoliul de a-și mărturisi „fără protocol” viața (singura interdicție pe care o impune conlocutorului este legată de femeile din viața sa, ceea ce mi se pare încă o probă a eleganței).
Multe din avatarurile artistice ale regizorului ne erau cunoscute din Pisica ruptă și – poate mai puțin transparent – din celelalte romane și nuvele ale sale. Ispita literaturii a apărut, se pare, în contextul în care filmele sale au întâmpinat tot mai multe blocaje. Astfel încât, după cum îi mărturisește lui Alexandru Petria, resemnarea pe care o încearcă la 70 de ani, este echivalentă cu renunțarea definitivă la cinema. Este – fără îndoială – cea mai discutabilă opțiune a sa. Funcționarii culturii de azi, oricât de numeroși și de pricinoși ar fi ei, nu pot opri cariera unui mare cineast român și european care, neinteresat de laurii festivalieri și-a tratat de fiecare dată spectatorii cu respectul cuvenit marilor jurii internaționale. Observator atent al vieții de zi cu zi a unei Românii incapabilă să se reformeze la nivel politic și – mai ales – moral, Daneliuc este autorul unei opere cinematografice peste care nu se poate trece à vol d’oiseau. Ea este înrădăcinată în solul unei patrii pe care aparent cinicul cineast o iubește infinit mai mult decât alții, gata să-i cânte în imagini frumusețile. Or, cum ne-avertiza cândva Antonioni prin personajul său Giovanni Pontano (v. La Notte) „țestoasa lui D’Annunzzio a murit mâncând tuberoze”…
După ’89 Daneliuc și-a continuat lupta cu ipocrizia, mediocritatea și suficiența unei lumi diforme, uneori monstruoase. Filmele sale (Tusea și junghiul, A11-a poruncă, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor, Ambasadori, căutăm patrie, Sistemul nervos, Legiunea străină, Marilena, Cele ce plutesc) au continuat să dezvăluie neliniștile unui regizor înscris – cum observa Călin Căliman – „pe orbita unui cinema total, eliberat de rigorile cenzurii și autocenzurii, cu obiective specifice unui alt timp social”. Consecvența lucidă a cineastului («personal consider verbul „a spera” în diateză pasivă din păcate. E leneș și fatalist. Nu-i mai bună o privire lucidă?» -v. pag.187) a stârnit multe nedumeriri și reacții abuzive ale criticii. Cât despre reacțiile spectatorilor nu se mai punea problema, aceștia dezertând practic din sălile de cinema, sub impulsul noilor media. Într-adevăr, lumea se schimbase între timp și nu întotdeauna în bine. Cel puțin în zona cinematografiei naționale, câtă va mai fi existând. („Chiar și A 11-a poruncă sau Senatorul melcilor nu mai pot fi repetate în complexitatea lor, pentru că tot ce se poate face acum sunt filme cu două trei personagii în interior. Fără o finanțare externă, aceleași personagii ar putea evolua, curând într-o cabină telefonică.” –pag.194)
Cartea este , ca urmare, una a adevărurilor incomode. „Lenea de a te revolta e mai mare decât neplăcerea de a trăi cum trăiești” declară Daneliuc la pag. 162 a Convorbirilor sale cu Alexandru Petria. Ei bine, cred că tocmai revolta este semnul distinctiv al unei opere cinematografice ample și indivizibile pe care cineastul ne-a oferit-o în cele patru decenii de cinema, de la filmele de examen, la Cele ce plutesc. Iar
adevărurile aflate în carte au o gravitate ce nu admite plutirea…
Nu cred că destinul cinematografic al lui Mircea Daneliuc se încheie aici. Confesiunile făcute lui Alexandru Petria dovedesc faptul că laserul nemilos al minții sale scormone încă palierele societății românești cu acuitatea dovedită în tinerețea de demult. Citindu-i rândurile cuprinse în carte i-aș putea sugera viitorul subiect, deși dă de înțeles că nu-l interesează: portretul plin de culoare (culoare și coridoare!) al unui om politic energic al cărui nume nu-l dezvălui încă. O voi face probabil după Crăciun, când i se încheie mandatul…
Titus Vîjeu
text aparut acum in revista Film

960301_10201967055924294_8523147237890498410_n10367136_10201967057284328_2027530710008963290_n

Mai 2, 2014

România lui Petria

 

Alexandru Petria ne-a adus, în ultimul timp, o serie de evenimente editoriale menite să ne apropie şi mai mult de lumea sa. Cartea „Convorbiri cu Mircea Daneliuc”, apărută la Editura Adenium, este o confesiune artistică a unuia dintre oamenii care au făcut ca România să fie cunoscută prin frumos pe mapamond. Celebrul regizor, scenarist, actor şi prozator român Mircea Daneliuc este un partener bun de dialog, pe măsura lui Alexandru Petria, care ştie să adreseze adevărate întrebări care curg viu, deşi dialogul este purtat întru totul pe facebook, cei doi protagonişti ai cărţii întâlnindu-se abia la lansarea de la Gaudeamus. Respectându-i dorinţa de a nu insista cu întrebările, mai ales cu cele legate de viaţa personală, şi declarându-l pe Daneliuc un adevărat frate, Petria reuşeşte să ne poarte în lumea artelor descoperind, pas cu pas, pe marele regizor şi scriitor care, pornind din Bucovina, ajunge să cucerească, prin activitatea sa, o ţară întreagă şi nu numai. Vorba lui Daneliuc: „Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor”, declaraţie care nu se susţine deoarece activitatea sa l-a aşezat în nemurire. Regizarea unui film porneşte de la o scenă, de la o frază, de la o carte sau de la realitatea imediată: „Lucrurile acestea apar fără să le cauţi”, Daneliuc mărturisind că scrie: „Ca să nu mă defenestrez”. La fel ca un tată care nu-şi poate separa copiii în dragoste, regizorul declară: „Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decât din dragoste, niciunul alimentar”. Când îl ajung stările scrisului ne mărturiseşte tot personajul volumului: „Diurn. A nu se crede că noaptea nu dorm”. Despre oamenii pe care-i admiră în profesie declară: „Cineaştii mei sunt dintre aceia în timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivalurilor”. Dialoguri despre oameni şi fapte, despre drumuri şi stări, dar şi despre modestie, despre care Daneliuc spune: „Nu-mi place să fiu nevoit a recurge la ea. Modestia nu e neapărat un semn de deşteptăciune. E un sentiment artificial inventat de umanoizi”. Despre lucrul pe mai multe paliere în lumea scrisului, Daneliuc spune că lucrează doar la o singură carte o dată: „Mie mi se pare obligatoriu ca să fiu cu toate sinapsele şi cu toţi hormonii grămadă acolo”. Deşi nu a mai ajuns în locul natal, Hotin, niciodată, regizorul vorbeşte despre rădăcini, dar şi despre drumurile în viaţă, de la Cluj la Sighişoara, Săcuieni, Piteşti, Câmpulung şi Iaşi, acolo unde tatăl său, inginer de drumuri şi poduri, a fost repartizat. Toate aceste drumuri l-au întărit pe Daneliuc, cel care declară că se simte fericit atunci când este singur „Pe malul unui râu, dar şi acasă”. O carte care se citeşte cu plăcere, personajul fiind momit cu „Feisbucul” şi scos din bârlog, după cum el însuşi declară. „Cum Dumnezeu poţi să scrii atât de uşor? Chiar a ieşit din joacă o carte? Pune pe cineva să jure”, îi declară Daneliuc lui Petria. Pentru acest volum, care prin vorbele maestrului este un reper pentru activitatea acestuia, Petria reuşeşte să ne apropie şi mai mult de lumea artei.
Volumul de interviuri „România memorabilă”, apărut la Editura Tribuna sub semnătura lui Alexandru Petria, prezintă un portret al lumii intelectualilor văzută prin prisma a câtorva nume reprezentative. Radu Aldulescu declară, în interviul acordat lui Petria: „Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu”, considerând, în acelaşi timp, că scrisul nu este un drog, nu este o profesie ci o chestiune de vocaţie care implică, în mod misterios, iubirea. Un interviu interesant este şi cel cu Gabriel Andreescu, care declară tranşant „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”. Pe acelaşi registru este şi interviul cu Liviu Antonesei care declară: „O inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter” făcând referire la societatea de astăzi. Ioan Cristofor se plânge că a scris prea mult, declarând „Sunt indiscutabil un ratat destul de reuşit”, ceea ce bineînţeles ne face să nu fim de acord cu el, însă îl iertăm pentru aceste negaţii când citim cuvintele: „Dumnezeul literaturii să-mi dea mai mult talent, mai multă sănătate, mai multă bunăvoinţă, mai multă înţelegere şi fraternitate faţă de colegii de condei”. Interviul cu Mircea Danieluc, prezent în această carte, este doar un fragment din integrala care a apărut într-un volum de sine stătător. Impresionează şi declaraţia lui Mihai Gălăţanu „Sunt îndrăgostit de Dumnezeu numai pentru un singur motiv: „Pentru că este iubire pură”. Gheorghe Grigurcu ne spune că scrie doar în orele matinale, punând lumii o singură condiţie, aceea de a fi singur, iar Zoe Petre declară că republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. Tot din interviul cu Zoe Petre aflăm că Grigore Moisil i-a fost unchi şi că în 29 noiembrie 1996, când în Parlamentul României Emil Constantinescu depunea jurământul de preşedinte al ţării, atunci când s-a intonat Imnul Naţional, Zoe Petre nu a putut să nu se gândească că Andrei Mureşanu se numără printre strămoşii ei: „Asta impune mari răspunderi şi o datorie de onoare imposibil de ocolit”. De ce valoarea literară originală nu este apreciată, se întreabă Liviu Ioan Stoiciu, în timp ce Adrian Suciu s-a obişnuit cu acest lucru, creându-şi o viaţă literară a lui „frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu există generozitate, bine, adevăr şi frumos”. Interviurile cu Alex Ştefănescu, Radu Ţuculescu, Doina Uricariu întregesc acest volum de dialoguri. Alexandru Petria ştie să stea de vorbă cu fiecare personaj al cărţii în parte, să-i asculte gândurile, să muleze întrebările după caracterul fiecăruia, să fie un bun receptor şi, mai presus de toate, şi un bun jurnalist literar.
În ultimii ani, Alexandru Petria s-a reîntors la poezie cu toată forţa poetului care conturează în atelierul de creaţie o poezie cu fibra ancorată în imediatul vieţii. Reîntoarcerea la poezie s-a produs neconvenţional, aşa cum spune în Prefaţa volumului „Rugăciuni neruşinare & alte chestii”, apărut la Editura Vinea, Liviu Antonesei. Întâlnim o poezie care a dat mai întâi faţa cu ochii cititorului pe Facebook, Petria postând, zi de zi, pe pagina sa, câte un poem. Comentariile care au apărut de fiecare dată ar putea constitui, ele însele, o carte de critică virtuală despre poezia lui Petria. Adunate din spaţiul internetului într-o carte, poeziile capătă o altă forţă, conturând un portret al unui poet deja consacrat la nivel naţional. Aceşti psalmi neconvenţionali sunt parte ruptă din gândurile păcătoase ale poetului: „lângă tine/ e cum ai picta punctul/ din interior”. Surprinde la Petria modul în care şochează în sensul bun al cuvântului, cu imagini care revarsă sufletul în exterior: „nu te mira prea mult/ ca spuma şamponului/ îţi cade sufletul/ afară”. Lumina, la Petria, are un sfârşit întru aşteptarea unui nou început al speranţelor, al iubirilor, al iertării gândurilor păcătoase: „când se termină cerul/ unde să aştepţi/ să crească altul”. Iubirea este „consumabilă” însă contează cel mai mult trăirea intensităţii ei: „n-aş vrea să se gate dragostea, ca pita/ şi sufletul aburi tras: printr-o ţeavă de cupru încălzită/ cum zgomotul unei farfurii pe gresie” sau „şi ne sărutăm/ cum uităm să ne legăm şireturile/ înainte aş fuma ţigara de după”. În poezia lui Petria până şi întâlnirea cu moartea este un lucru firesc, la fel cum ai face o activitate zilnică: „cu degetele/ săpunite/ încerci în lighean/ de-i moartea caldă”. „Specialitatea lui Petria o reprezintă o ingenioasă asociere de frivolităţi şi de profunzimi fulgurante”, spune Gheorghe Grigurcu, pe coperta IV a cărţii, iar Alex Ștefănescu confirmă faptul că Alexandru Petria scrie bine, inteligent şi provocator. Poezia lui Petria merită a fi citită în cheia descoperirii unor simboluri care se află în imediata vecinătate a sufletului poetului şi aduse în faţa noastră aşa cum sunt ele, cu patimi şi mult adevăr.
Menut Maximinian
Text apărut în revista ”Mișcarea literară”nr1, 2014,, pag. 80-82 pdf aici miscarea literara nr 1 2014

 

Aprilie 19, 2014

Paște fericit!

felicitare paste

Aprilie 12, 2014

Reconfigurarea sinelui prin poemul-drog (Alexandru Petria, Rugăciuni nerușinate & alte chestii, Vinea, București, 2013)

Mi-ar fi greu să-l definesc pe poetul Alexandru Petria într-un singur cuvânt, deși îi cunosc creația lirică încă de la debutul din îndepărtata (deja!) noastră adolescență. Poezia sa nu seamănă cu nimic decât cu sine. Este oglinda în care barba lui Petria se dovedește mai neagră decât în realitate, iar creștetul său mai puțin pleșuv. Nu știu dacă Alexandru Petria este îndrăgostit de poezie sau dacă poezia este îndrăgostită de el. Nu m-am dumirit încă nici dacă el scrie poezie ori dacă poezia îl scrie pe el. Fiindcă, fără urmă de îndoială, în poezie Petria e altcineva decât acela ce ni se dezvăluie în proza scurtă ori roman, este altcineva decât cel care se revelează când, față în față cu intervievatul, pune întrebări malițioase, incomode și îndrăznețe. În pofida acestui fapt, fiecare rând semnat de el poartă o pecete a unicității. De aceea revin la încercarea de a-l defini pe poetul Alexandru Petria printr-un cuvânt. Posibil ca acesta să fie „atipic”. Ori „rebel”. „Frapant”. „Recalcitrant”. Sau „nonconformist”.
Anticipând ajungerea în librării a volumului de versuri  Rugăciuni nerușinate & alte chestii, Alex a postat pe Facebook coperta, așteptând primele reacții din partea cititorilor. Reacții la titlul cărții. Reacții la imaginea de pe coperta I, ce parodiază tricoul unui fotbalist extrem de bine plătit, ce are înscris pe spate numele poetului și cifra cu conotații negativ- sexoase 69, ce sare în ochi din orice unghi. Intrigată (din nou!) de titlul cărții (mărturisesc c-am suferit pentru alegerea nepotrivită a titlului la primul său roman, Zilele mele cu Renata,  și încă nu i-am iertat complet maliția cu care ne-a luat peste picior pe noi, cititorii), am fost atentă la postările cu răspunsuri. Multora le-a plăcut. Altora, nu. Câțiva s-au oripilat și, observând că lui Alex i-a scăpat înfiorarea lor de pudici pe nedrept biciuiți, mi s-au adresat mie spre a-mi comunica faptul că „nu le convine” o carte cu un astfel de titlu. Fiindcă Petria ar aduce atingere celor sfinte. Sau pentru că nu poți fi nerușinat când te rogi. Ori pe motiv că „alte chestii” n-au cum fi sursă de inspirație pentru poezia de suflet. Evident, n-am răspuns nici eu cârcotașilor sau nemulțumiților. N-avea sens. În plus, abia așteptam să văd cartea, să citesc poemele tipărite pe hârtie, deși le lecturasem, picurate una-două pe zi, și pe net. De modă veche fiind, cuvântul tipărit mă sensibilizează altfel decât acela ce pribegește pe internet, care, de cele mai multe ori, e leac pentru plictiseala unora, în loc să fie balsam pentru suflet – cum se cuvine să fie literatura adevărată. În plus, pe Facebook n-ai cum da filele înapoi, ca să revii la o metaforă, n-ai cum sublinia un vers, n-ai cum marca cu asteriscuri sau cu semne de exclamare pasajele pe care vrei să le supui unei analize la sânge – așa că n-am încotro, trebuie să mă recunosc drept un cititor frustrat ori de câte ori citesc pe net. Am recunoscut-o și gata, trecem mai departe! Conform dicționarului, chestia, chestiunea este o „întrebare făcută ca să lămurești un lucru. Propunere de examinat, subiect de discutat, afacere”; nu pot ignora însă nici faptul că în timpul adolescenței noastre numeam „chestie” organul sexual masculin și cu siguranță  îndrăznețului impudic Petria i-a fugit acolo mintea mai întâi de toate! Întrucât nimeni dintre cititorii săi nu-i poate contesta lui Alexandru Petria apetența pentru „nerușinările” erotice, cum nu-i poate contesta nici hrăpăreața poftă de a se lua la trântă cu cuvântul spre a șoca, spre a uimi, spre a dovedi că este altfel.
Liviu Antonesei, semnatarul „Cuvântului însoțitor” al volumului, se declară tulburat de „forța imaginilor și maniera lor surprinzătoare de asociere. Pentru mine, așa cum proza înseamnă mai ales poveste, poezia este în primul rând imagine. Nu e o asociere la întâmplare, pentru că Petria nu este un suprarealist, ci după niște criterii misterioase, iar una din cele mai palpitante dimensiuni ale lecturii este să încerci să găsești rațiunea – care poate fi și i-rațiune! – care stă îndărătul acestor asocieri”.
Lecturând Rugăciuni nerușinate & alte chestii de la cap la coadă și de la coadă la cap, i-am descoperit lui Petria cel mai bine păstrat secret:în ciuda afișatei sale cutezanțe, de multe ori însoțite de insolență, este un fricos! Îi este teamă să nu fie cumva perceput drept un poet romantic sau ca un timid. Antidotul pentru  momentele de delicatețe și tandrețe în ipostaza de îndrăgostit îngenuncheat îi este truculența; sfioșenia și-o camuflează înapoia bravurii. Iar pentru a ne amăgi că este perfect stăpân pe sine (a se citi: perfect stăpân pe simțămintele sale, cărora refuză să li se supună), se ascunde înapoia fumului de țigară. Înapoi metaforicului „joint” ce transformă versul în drog, iar sinele îl transfigurează într-un vraci atotputernic, căruia-i sunt la îndemână leacurile pentru toate bolile sufletului.  Căci erotosofia lui Alex Petria despre maladiile indicibile ale inimii face vorbire.
Îndrăgostit etern, poetul își transformă poemele în ode adresate Iubitei (nenumite – ca să nu îngusteze orizontul), așa cum se vede în chiar poemul din debutul volumul: „mâini îndestulătoare:  lângă tine/ e cum ai picta punctul/ din interior,/ e cum m-aș scoate dar aș/ și rămâne/ să te iubesc întreg,/ întreagă,/ punctul meu din al tău/ are mâini îndestulătoare/ ca să rostogolească seara”.  Inspirat adânc în piept, metaforicul fum de cânepă răscolește simțurile, transfigurând realitatea: „joint: dimineața împinsă cu capul deasupra fluviului/ aroma și tu/ o cafea cu picioare lungi”.  Evident că iubirea nu există în afara frisonului sexual, așa că rostul Iubitei aste acela de a-l tulbura, de a-l răscoli, de a-l stârni: „nu știu ce să rețin din tine/ și dacă de prin spate/ mâinile ating sânii sau/ bule de oxigen rostogolite dintr-o mlaștină vertical// ajungi din urmă privirea scurtată/ cum deznozi cu un chibrit întunericul în două” (întunericul în două).  Fiindcă „n-aș vrea să se gate dragostea”, pentru poet iubirea presupune sacralitate în sensul în care este aceasta percepută de brahmani: „cum te-aș/ săruta/ pe sex/ ca un fluture/ pe gură” (poemul), reducând cuplul la elemente simple ce intră în alcătuirea măiestrită a Universului văzut ca un tot coerent. Împlinirea nu-i poate veni eului liric decât prin iubire: „ne cuprindem/ și cu/ patru mâini de aer/ și încă două inimi de aer/ nu-s de ajuns” (joint). Fiindcă nu deține răspunsurile, doar capacitatea de a se îndoi (a se vedea cartezianul „cuget, deci exist/ mă îndoiesc, deci exist”, convertit în manieră Petria în „te fut/ deci exiști”), de multe ori poemul se constituie într-o interogație, mărturisind și ea preaplinul sufletesc: „ai fi mai limpede și adânc/ bărbat/ dacă, iubind-o/ ți-ai sufla în batistă ochii,/ nu nasul?”  (joint).
Alexandru Petria nu suferă de pudoare. Și nici nu se străduiește s-o mimeze.  Act al sincerității absolute – chiar dacă de multe ori frustețea acestei sincerități doare și lezează cititorul mai delicat –, poezia sa traduce în vers „bubele, mucegaiul și noroiul” din limbajul cotidian. Nu o dată termenul trivial coboară în vers, fără ca totuși poezia sa să devină obscenă. Șocantă, neașteptată este de multe ori, însă niciodată erotica lui Petria nu este scabroasă. Fiindcă refuză să caute termeni înveșmântați în parfumate mătăsuri, își exprimă direct pulsiunile, uzând de termenii cei mai la îndemână, încredințat fiind că „în poezia de dragoste acum nu se face dragoste”, din moment ce el însuși – bărbatul – a fost redus (recompus?) la un cub falic: „mă înglobezi/ și nu protestez// până și liniștea s-a înserat// ca pe-un cub rubik/ mă recompui// sunt/ cel ce-o să-ți încalece ultimul memoria,/ iubito”.
Rugăciuni nerușinate & alte chestii are ca prim element substantivul definind relația dintre individul uman și divinitate. Și sub acest aspect Alexandru Petria tratează lucrurile în chip cu totul particular: nu vede în Dumnezeu o autoritate supremă căreia să i se supună cu smerenie și inima deschisă, ci un egal cu care îndrăznește (vorbim totuși de poezia lui Petria!) să se ia la harță când crede că este cazul. De aceea îndrăznește să evoce „jetul de urină al lui dumnezeu” (joint) sau, în alt  joint, să afirme că „mortul/ e un prezervativ/ din care/ dumnezeu/ și-a/ scos”.  În pascală, divinitatea este ridiculizată pe motiv că slujitorii săi nu sunt ceea ce ar trebui să fie: „isus învie de mai multe ori anul ăsta,/ de parcă ar fi pus la flotări:/ tranzacțiile popești/ nu se rușinează cât pruncii care descoperă/ că au cules din pădure pizda țigăncii,/ nu cine știe ce flori./ noroc că șeful de sus este mai îngăduitor decât noi,/ nu ne vinde, nu se vinde”.
Cu toate acestea, multe dintre poemele din volumul de versuri al lui Alexandru Petria satisfac chiar și cei mai sensibili degustători de versuri. Iată, de pildă,  cât nu doarme zăpada: „și zăpada avea ochi, ochi și buze,/ și erau un  ochi cum ambele mele brațe în el/ după-amiezele și diminețile/ de care nu m-am săturat// îmi aduceai cafeaua la pat,/ și strada era un ochi încăpător/ în ochiul nostru// dacă n-o să-ți povestesc/ din ochiul ce-s, o să te obișnuiești odată/ să adormi cu ochii/ deschiși cât nu doarme zăpada”.
Cu siguranță  Rugăciuni nerușinate & alte chestii nu va plăcea tuturor cititorilor. Alții o vor ascunde rușinați în bibliotecă, temându-se de judecata celor ce ar putea-o descoperi alături de tratate savante și volume de poezie „serioasă”. Însă cu certitudine volumul lui Alex Petria nu va lăsa pe nimeni indiferent. Niciunul dintre cei ce vor pune mâna pe „nerușinările” lui nu va rămâne nezguduit în profunzimile cele mai tainice ale sinelui. Și sigur nu le va uita prea curând.
Voichița Pălăcean-Vereș
apărut în Tribuna, nr. 278, 1-15 aprilie 2014

pdf-ul revistei http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2014/04/278net.pdf

 

 

Martie 1, 2014

Cumparati Convorbirile cu Mircea Daneliuc si primiti cadou inca o carte

promotie adenium 1-15 martie 2014

Februarie 25, 2014

Uite Petria, nu e Petria

Mda, se întâmplă să publici mai mult decât îți iese din tastatură. În Cronica veche a apărut un articol sub semnătura mea, iar autorul textului am aflat că este Wilkins Micawber. Aici e pocinogul, la pag.3 http://cronicaveche.files.wordpress.com/2014/02/cronica-veche-nr-237-feb-2014.pdf

Februarie 12, 2014

Laptele negru al mamei și o invitație

Am descoperit un tip, debutant, care chiar are coaie de romancier. Cosmin Leucuța, e din Arad, după câte am înțeles. Laptele negru al mamei, romanul său, a fost lansat la Gaudeamus, fiind câștigătorul premiului de debut la proză, împreună cu Beatris Serediuc, al editurii Adenium. Într-o postare pe Facebook, am scris câte ceva despre el la nervi. Nervi provocați de faptul că o carte ok de 400 de pagini a unui tânăr riscă să treacă nebăgată în seamă cum ar merita. Prietenii de la editura Adenium, unde a apărut romanul, mă bucur, au reacționat extrem de prompt și au spus că oferă exemplare colegilor scriitori care vor comenta Laptele negru al mamei pe blogurile proprii sau în presă. Să înjure cartea, s-o laude, treaba lor. Haideți să spargem tăcerea, e păcat ca munca unui tânăr să nu fie evaluată atent! Cine doreste să intre în joc, este rugat să-și anunțe intenția la mailul editorial@adenium.ro.

 

Până una-alta, țin să spun că Leucuța a dat un roman care nu plictisește, antrenant, cu jocuri de perspective inteligente. Dacă personajele vorbesc de multe ori la fel, cred că e de pus pe seama mediului în care se mișcă. Autorul are o scriitură nervoasă, și frazele lungi reușesc să se susțină, cuvintele vizualizează acțiunea, fără excese descriptive. Cititorul are șansa să urmărească propriul ”film” al cărții, lucru îmbucurător și destul de rar la prozatorii români, obișnuiți să se piardă în fleacuri considerate greșit interesante. O observație- repetițiile unor cuvinte nu știu dacă vin cu un plus la calitatea volumului.

 

N-o să vă povestesc ce se întâmplă în carte, precum criticii literari en- titre, cuminți și profesorali. M-ar plictisi și, probabil, v-aș plictisi. Dar vă asigur că sunt toate condimentele în roman- de la sex la psihologie.

 

În încheiere, transcriu câteva fragmente din Laptele negru al mamei:

 

Am aproape 24 de ani, şi nu am făcut mare lucru pînă acuma. O maşină m‑ar putea lovi mîine pe stradă şi am să îmi dau duhul pe un drum prost asfaltat şi plin de gropi. O să îmi trec în revistă repede toată viaţa, înainte să mă duc, fiindcă proba­bil că voi fi lovită grav şi salvarea nu va ajunge la timp, şi o să mă bucur că măcar nu am uitat nimic. Fiindcă nu e mare lucru de trecut în revistă. Am făcut o şcoală din care nu m‑am ales cu nimic. Nu am un loc de muncă serios… nici măcar unul neserios, dacă e să mă gîndesc bine. Părinţii mă suportă sub acoperişul lor fiindcă sînt greţos de înţelegători şi total, dar total duşi cu pluta. Parcă mi‑ar fi colegi de apartament, nu părinţi. Ce părinţi simpatizează în halul ăsta cu copilul lor?

 

M‑am ţinut cu dinţii şi cu inima sîngerîndă de un tip cu care credeam că am totul şi cu care voi avea şi mai mult, şi m‑a lăsat cu curu’ ăla al meu mare (şi fain) într‑o baltă rece şi mur­dară, alături de alte tipe care au păţit‑o ca şi mine. Au fost destul de drăguţe să îmi facă şi mie loc în baltă. Iar acum încerc să mă conving că nu îmi petrec timpul plîngîndu‑mi de milă şi bîrfind cu prietenele”

 

Culcă‑te și simte‑te atît de bine ca şi atunci cînd cazi în gol.

 

Să nu crezi că dacă eşti frîntă de oboseală, singură şi tristă, ţi se va întîmpla ceva frumos.

 

Aşa ceva nu se va întîmpla.

 

Nu se va întîmpla fiindcă tu eşti pîinea mucegăită care as­tîmpără foamea neagră.

 

Tu eşti pata de jeg care nu dispare indiferent cît ai spăla‑o.

 

Tu eşti omida care nu se va transforma niciodată în fluture.

 

Nu ştii cum să o faci.

 

Defineşte: catatonie, din punctul tău de vedere. Tu.

 

Lasă‑te păgubaşă. Păcatul tău preferat e lenea.

 

Alunecă în nepăsare. Bucură‑te de singurul lucru pe care nu îl ai.

 

Responsabilitate. Nu ai obligaţii, nu eşti legată.

 

Nimeni nu are nevoie de tine? Nici tu nu ai nevoie de ni­meni.

 

Îţi spui:

 

Sînt autosuficientă.

 

Dar te tai. Sîngerezi. Ca noi toţi.

 

Îţi spui:

 

Nu am nevoie de ajutor să fac un pas înainte. Cu atît mai puţin am nevoie de ajutor ca să fac un pas înapoi.

 

Mori. Te răceşti. Ca noi toţi.

 

Eşti îngropată. Putrezeşti. Ca noi toţi, de altfel.

 

Îţi spui:

 

Rîzi! Hohoteşte! Eşti un strugure umilit.”

 

Din ce eşti făcută?

 

Ea nu avea să ajungă ca ei. Refuza să fie împlinită. Nici nu îşi putea închipui cum ar fi putut să se trezească întro zi şi să nu îşi dorească nimic. Aceea ar fi fost ziua în care ar fi comis suicid din pură plăcere şi plictiseală.

 

Din ce eşti făcută?

 

Aşa că, după cum îi era caracteristic, urma să facă o prostie extrem de mare dar, în acelaşi timp, simţea că nu era nimic altceva de făcut.

 

Din ce eşti făcută?

 

Cămăşile albe şi albastre Luisa Spagnoli.

 

Brăţările Armin Strom, din aur masiv, alb.

 

Cerceii MHH.

 

Colierul Leo Wittwer.

 

Ochelarii de soare Paola Paquin, cu rame de os.

 

Toate le lăsase în NY. Singurul lucru pe care îl luase cu ea era Domnul Dalloway. Atît. Acela simţea ea că era singurul lucru care merita să fie cărat peste oceane şi ţări. Acela era singurul cadou pe care, privind înapoi, se bucura că îl acceptase.”

 

Alexandru Petria

laptele-negru-al-mamei-cosmin-leucuta

 

Ianuarie 29, 2014

Mircea Daneliuc și „aceeași tăietură nervoasă (…) care te subjugă și te provoacă să gândești”

(Alexandru Petria, Convorbiri cu Mircea Daneliuc, Ed. Adenium, Iași, 2013)

 

 

 

În luna noiembrie a anului trecut, a ieșit de sub teascurile tiparului Convorbiri cu Mircea Daneliuc a lui Alexandru Petria, un volum conținând dialogurile în spațiul virtual derulate între cei doi de-a lungul a aproape o jumătate de an (aprilie-septembrie 2013). Cartea a fost prefațată de alte două, apărute tot la Adenium, având pe copertă numele reputatului Mircea Daneliuc: Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpițul (un roman plus o nuvelă) și Pisica ruptă (reeditarea succesului din 1997, cu care cunoscutul regizor a pășit în lumea de multe ori tulbure și spinoasă a literaturii).

 

Volumul este structurat în patru părți, fiecare constituind propriu-zis un interviu de sine stătător (dar în firească întrepătrundere cu celelalte dialoguri… tête-à-tête pe internet…). Cel dintâi, cu care „s-a spart gheața” destăinuirilor făcute de Mircea Danelic lui Alexandru Petria, a apărut în „Tribuna” în luna mai. Tot în „Tribuna”, în iunie și octombrie 2013, au fost publicat cele două texte din Addenda, în care același Petria realizează percutante portrete scriitorului (Mircea Daneliuc, provincialismul culturii române și ruperea pisicii, respectiv Turbo Daneliuc). Spre a se atrage atenția între cele două ipostaze ale lui Al. Petria – de intervievator și de cronicar literar –, cele patru interviuri sunt succedate de un Laudatio adresat (la persoana a II-a singular, pentru a se evidenția intimitatea creată între cei doi de „duelurile” lor verbale, din care au mai ieșit și scântei…) de domnul Daneliuc partenerului său (stăruitor și răbdător) de dialog, care l-a „scos din bârlog”, adică l-a obligat să se „modernizeze” (parțial măcar) în relația cu publicul cititor.

 

Citeam undeva că volumul Convorbiri cu Mircea Daneliuc se citește ușor, dintr-o răsuflare. Mie nu mi s-a părut așa. Dimpotrivă, senzația pe care am resimțit-o de la prima la ultima pagină a dialogului Petria – Daneliuc a fost aceea că urmăresc un meci de tenis din finala ATP a Cupei Mondiale. Abili, atât intervievatul, cât și intervievatorul au lansat capcane, au uzat de sensurile conotative ale termenilor, au făcut aluzii la discuții anterioare ori la afirmații consemnate deja în Pisica ruptă, astfel încât cititorul nu-și permite nicio clipă să lase garda jos. În plus, desele referiri la filmografia lui Mircea Daneliuc sau la cărțile sale apărute din 1997 încoace a presupus dese pauze de lectură pentru a avea răgazul necesar accesării fișierelor din memorie în care, prăfuite de ani, aveam „Senatorul melcilor”, „Croaziera” (ce salutară inițiativa TVR2 de a reprograma aceste filme la început de 2014!), „Vânătoarea de vulpi” ori „Glissando”. Făcând parte din generația de „decreței”, ca Petria (Mircea Daneliuc subliniază de câteva ori distanța dintre generații spre a atrage atenția asupra faptului că acumularea, din punctul de vedere al timpului scurs, conferă o perspectivă mai amplă și mai profundă asupra realității trăite ori ficționale), creația regizorului Mircea Daneliuc (care și-a scris singur majoritatea scenariilor de film; înainte de studiile la IATC, a absolvit Filologia, dovadă a respectului și a apetenței sale permanente pentru cuvântul scris) mi-a marcat adolescența. Asemenea lui Petria, am simțit că „noua” carieră a lui Mircea Daneliuc, aceea de scriitor, este firească, un supliment la cariera regizorală, nu la concurență cu aceea. Am pus adjectivul „nouă” între ghilimele deoarece consider că munca scenaristului Daneliuc constituie travaliu scriitoricesc adevărat: filmele sale nu aveau și nu continuau să aibă azi impactul major îndeobște recunoscut (de public, dacă nu și de critică – de multe ori tendențioasă!) ca operă regizorală, în absența unor scripturi bine închegate, coerente, adică în absența unor scenarii-creații literare, nu scriituri însăilate din pagini de replici cronometrate atent. Evident, în Convorbiri…, Mircea Daneliuc afirmă nu o dată că există deosebiri majore între scrierea unui scenariu și scrierea unui roman. Însă tot Domnia Sa este acela care vorbește despre scenariul convertit în roman și despre cartea ajunsă film, astfel încât cele două scrieri, diferite ca tehnică, modalități de expresie, întindere etc. apar în conștiința cititorului ca două formule-surori (vitrege), care au moștenit din ADN-ul tatălui creator acele virtuți prin care arta însăși (cinematografică ori literară) se poate defini.

 

În primul interviu, Am descoperit migrena odată cu cinematograful, Mircea Daneliuc se mărturisește din perspectiva unui „emigrant” prin operă. Revendicându-se dintr-o cultură periferică și, pe deasupra, recunoscându-și statutul de „avorton” al unui stat (comunist și democrato-comunist) ce reprezintă „tot ce antipatizez cu mai multă sinceritate”, mărturisește că acesta l-a obligat să inventeze „strategii de străpungere”, în felul acesta răzbătând, reușind să își vadă opera cinematografică concretizată, ajunsă la public (și la critica de specialitate, ce i-a premiat munca nu de puține ori; doar că Domnia Sa nu crede decât în premiile constând în aprecierea spectatorilor). Regizorul nu se simte „un fel de Dumnezeu în miniatură” (cum l-a provocat Petria să se recunoască), dimpotrivă, se consideră „ca un sculptor, un salahor. Unul înspăimântat” de perspectiva eșecului, fiindcă „Filmele bune sunt o excepție”. Iar el pe toate „le-am făcut din dragoste”, se confesează.

 

Alunecând dialogul în direcția literaturii, intervievatorul este curios de ce scrie Mircea Daneliuc. Șocant de frust, acesta răspunde: „Ca să nu mă defenestrez”, explicând după ce se îmbunează că: „Scrie pentru a se amâna”, deși i se pare că „ne adresăm unui public fără criterii, care nu mai poate deosebi cu propriul cap ce e bun de ce-i rău”; mai încolo, afirmă că nu crede în ideea „zăvorârii în cărți”.

 

Știindu-se un creator controversat, domnul Daneliuc sintetizează: „Și filmele mele de după ‛90, și cărțile au aceeași problemă. Deranjează ierarhiile scripto-comunitare umflate cu pompa (…), ca atare, sunt ocultate cu bună știință, până la iluzia dispariției, se confundă în peisajul inventiv național”.

 

Scriitorul ca un alergător de fond, interviul al doilea, aduce în discuție glisarea dintre film spre carte și aceea în sens invers; curgeri ce merg aparent în paralel, dar, în fond, e vorba de modificarea perspectivei publicului din spectator în cititor și din lector în aceea de cinefil. „Fiecare scriem ceea ce ne-a plăcea să citim”, opinează Mircea Daneliuc, iar „scrisul nu poate fi decât o divulgare a intimității profunde, o dezvirginare, nu o „reconfigurare prin propria prismă și a realității”, cum i se părea intervievatorului. „Scriu și refac foarte mult”, recunoaște scriitorul, confirmând faptul că pentru el orice demers artistic reprezintă un travaliu intens și de durată. „Intrăm în artă goluți, așa cum venim pe pământ; oricâte zorzoane și diamante de sticlă ar avea un film sau o carte, rămâne ce-a fost, rămâne cum este” – este convins Mircea Daneliuc.

 

Partea a treia a volumului este constituită din cel mai amplu interviu, Despre viață, despre filme. Cu diplomație, Alexandru Petria își plimbă partenerul de conversație prin întreaga existență, începând cu anii copilăriei petrecute în Basarabia și până în perioada eflorescenței sale în cinematografia de top. Din nou este reluată tema culturii mici: „Eu aș clasifica nivelul cultural al unui popor după numărul de monumente/ statui ale unor predecesori remarcabili aflate pe un teritoriu la un moment dat”.

 

Făcând o comparație între regizor și scriitor, Mircea Daneliuc consideră că avantajat este acesta din urmă: „Scriitorul, bietul, e fericit de tot. E prea-fericit. Scrie fără buget, virtual, rareori pe hârtie”.

 

De-a lungul carierei, după cum mărturisește, Mircea Daneliuc n-a fost însoțit de prieteni; dimpotrivă, i s-au pus mereu piedici, i s-a făcut mult rău, iar „Nedreptățile (…) sunt tăioase ca un ciob pe care ești nevoit să-l înghiți. Acolo, înăuntru, totul se transformă cu timpul în mâzgă, în mucilagiu amorf”. Totuși, se ferește să nominalizeze, „Ca să nu ni se jegoșească discuția”.

 

După Ca un grătar de mici, cel din urmă interviu din volum și cel mai scurt, spre deosebire de precedentele, nu mai conține incursiuni în trecut, semnalând faptul că, în sine, Mircea Daneliuc scriitorul s-a desprins emoțional de Mircea Daneliuc regizorul. Spiritul critic, incisivitatea vizavi de fenomenul politic și politicieni, sarcasmul și franchețea ce-l definesc sunt vizibile și aici. „Citind romanul, am avut convingerea că v-ați deversat nervii în scriitură, în loc să puneți mâna pe un par sau pistol. Mă înșel?” – provoacă Petria. „Fiecare cu artele lui marțiale” – răspunde Mircea Daneliuc. „Ca un grătar de mici e ca un strigăt de deznădejde. Mă repet, dar nu contează, nu mai are rost să sperăm?” – îl incită din nou Alex. „Sperăm cu mânie. Orice politician unsuros dezvoltă în alergător această pulsiune” – replică intervievatul.

 

La finalul lecturii Convorbirilor cu Mircea Daneliuc, am avut impresia că am asistat la un spectacol unic: Mircea Daneliuc mi-a părut un lup singuratic, în ipostaza paradoxală de conductor de haită, chiar dacă aceea rămâne nevăzută (haita o constituie, evident, pe lângă admiratori, epigonii săi, imitatorii, „furăcioșii” – se știu ei care sunt! – ce nu-l recunosc deschis drept model), în vreme ce pe Alexandru Petria l-am văzut drept dresorul ce încearcă să-l oblige a sări prin cercul de foc pe vigurosul lup cu blana căruntă, ajutat de biciul întrebărilor (îndrăznețe, impertinente câteodată, reverențioase de multe ori, lăsate neterminate când i s-a părut că devine prea insistent). Iar în fața acestei reprezentații inedite, noi, cititorii, rămâneam muți, incapabili să anticipăm în vreun fel evoluția celor doi aflați față în față, nefiind capabili să presimțim dacă învingător din lupta aceasta va ieși dresorul sau fiara „neagră în cerul gurii” (sau aproape așa, după cum îl corectează pe intervievator Mircea Daneliuc la un moment dat). Și am avut revelația faptului că noi, cititorii, am câștigat de fapt, îmbogățindu-ne, prin lectura interviurilor din volum, simțindu-ne, în același timp, obligați să revedem opera cinematografică a regizorului care „s-a lăsat de filme” și să acordăm atenție sporită cărților sale, fiindcă „Mircea Daneliuc își compune cu meticulozitate o altă față publică, de scriitor” (Al. Petria). Ana Blandiana, la apariția dintâi a Pisicii rupte, afirma că „Mircea Daneliuc e omul care nu poate fi înfrânt”. După un deceniu și jumătate, Al. Petria îi schițează portretul astfel: „Rebel și, uneori, nemilos de franc, după paravanul de filme și literatură, (…) iradiază salutar și constant verticalitate de caracter, antidot la supușenie, prostie”. Este de datoria noastră, a iubitorilor cuvântului tipărit (sau răspândit prin internet), „să dăm de veste-n țară” – cum se zicea odinioară – pentru ca rândurile cititorilor lui Mircea Daneliuc să se îngroașe în fiecare zi.

 

Voichița Pălăcean-Vereș

 

Text apărut în revista Literatorul, numărul pe ianuarie 2014. Pdf-ul revistei este aici LITERATORUL ianuarie 2014

literatorul daneliuc

Noiembrie 7, 2013

Asta-i coperta…

COPERTA PETRIA DANELIUC

 

Octombrie 24, 2013

Mesajul lui Crin Antonescu pentru Zilele revistei Tribuna

Președintele Senatului a trimis un mesaj extrem de interesant pentru participanții de la Zilele revistei Tribuna, care au avut loc la sfârșitul săptămânii trecute, la Cluj. E o reală plăcere să descoperi că mai sunt și politicieni interesați de evoluția unei reviste culturale. Aveți în pdf textul lui Crin Antonescu -antonescu crin mesaj tribuna

1380425_10200782001498674_495381914_nÎn foto sunt cu marii critici literari Gheorghe Grigurcu și Alex. Ștefănescu la Zilele Tribuna.

Octombrie 1, 2013

in curand

in curand

Septembrie 3, 2013

Nu sunt tâmpit. Tu ești?

Toată discuția din jurul exploatării aurului de la Roșia Montană este reductibilă la două întrebări. Suntem tâmpiți? Acceptăm pasiv să fim luați de tâmpiți?

Dau deoparte bla-bla-ul ecologist, cât și proiecția coborârii raiului financiar asupra României, sub mirul corporatiștilor, în legătură cu începerea scoaterii aurului din pământ. Nu că nu-s interesante, nu că nu ar devoala jocurile teleghidate obscur ale personajelor prinse în horă și mentalitatea de supușenie ce bântuie degrabă capetele mioritice când vin în contact cu ceva străin.

Aleg simplificarea ca să evidențiez esențialul din noianul de fum parazitar. Și ce rămâne? Certitudinea că acolo există aur și problema dacă merită sau nu extras.

Variantele de exploatare susținute de politicieni, cu nesimțire de Traian Băsescu și, dându-și cu stângul în dreptul, de către Victor Ponta denotă o logică aiuritoare. Dacă nu o interferență acută cu zona penalului. Cum să marșezi cu o redevență meschină, când zăcământul este al României, și să accepți să te procopsești apoi, peste ani, cu o gestionarea unei complicate probleme ecologice? Pentru ce, pentru o redevență sub 10%? De ce nu, de exemplu, 80% statul român, restul investitorul? De ce nu se înființează o firmă cu 100% capital de stat? Dacă afacerea cu datele avansate de politicieni este curată, înseamnă că ei sunt fără doar și poate tâmpiți. Dacă nu, că aceștia ne consideră pe noi tâmpiți dacă o înghițim.

Eu nu sunt tâmpit. Tu ești?

Alexandru Petria

Iulie 26, 2013

Mi-a înflorit iar cactusul. Al doilea an la rând

cactus

Iunie 22, 2013

Lucian Dan Teodorovici: „Scriu de dragul poveştii şi al temei importante din punct de vedere personal pe care o poartă„

 

De vorbă cu scriitorul Lucian Dan Teodorovici

 

 

Alexandru Petria: -Lucian, cum l-ai descrie pe prozatorul Lucian Dan Teodorovici?

 

 

Lucian Dan Teodorovici: -Te rog să-mi permiţi să încep cu o poveste, bazată pe experienţa personală, că să înţelegi ce impas îmi provoacă prima ta întrebare. În general, la tîrgurile de carte din străinătate, unde mă duc deseori în calitate de editor, vin diverse întrebări despre diverşi scriitori publicaţi de Polirom. Sună ca întrebarea ta: ce ai putea să-mi spui despre prozatoarea/ prozatorul X? Şi am multe de spus, de obicei. Îi descriu literatura cu cît mai multe argumente, sînt expansiv, uneori entuziast. Pe de altă parte, cînd sînt invitat la festivaluri literare, de astă dată în calitate de scriitor, mi se întîmplă să fiu întrebat acelaşi lucru, însă despre propriile cărţi. Şi-ţi mărturisesc ceva: în majoritatea cazurilor, sînt foarte aproape de a da din umeri. Abia dacă spun cîteva vorbe. Îmi tot propun, cînd mi se întîmplă asta, să-mi pregătesc de-acasă un discurs, unul din care să nu lipsească o doză firească de modestie, dar în care să existe şi suficiente argumente pentru a-l face pe editorul respectiv să devină interesat de ce am scris eu. N-am reuşit pînă acum. Şi iată că m-ai prins şi tu nepregătit, cu exact aceeaşi întrebare.

 

Mi-e incomod să vorbesc despre mine. Mi se pare că nu-i rolul meu ăsta. Şi probabil chiar nu-i stă bine unui scriitor să vorbească despre sine. Mi se întîmplă să o fac însă, cu toate reţinerile, pentru că altfel se creează şi uneori se generalizează opinii greşite. Imagini false. Despre care auzi, te înfurii, uneori te cruceşti pentru că se poate spune aşa ceva, prin urmare, simţi nevoia să contrabalansezi. Simţi nevoia să te prezinţi aşa cum ştii tu că eşti în realitate sau măcar cum ţi se pare că eşti. În realitatea mea, sînt un scriitor care nu se vede concurînd cu alţii, deci nici luptînd pentru a ocupa locul altora în literatură. În realitatea asta a mea, pe care n-am cum să nu recunosc că doresc s-o vadă şi alţii aşa, iubesc enorm literatura. E cam tot ce pot spune, cu riscul bombasticului inclus, despre raportul dintre mine şi ceea ce scriu sau citesc. A, da, şi că am încredere în felul în care ştiu să-mi asum propriile nereuşite. Mă crezi au ba, pe mine m-a ajutat fiecare reacţie critică la ceea ce am scris, scriu. M-au şi enervat unele, dar chiar şi-acelea, poate mai ales acelea, m-au ajutat ulterior. Am deci încredere că pot evolua ca scriitor tocmai pentru că mă pricep să-mi gestionez vanitatea. Cam aşa m-aş descrie deci.

 

 

– Absolut, fiecare are culoarul său, nu ia nimeni valoric locul altcuiva. Tot o întrebare de soiul celei din debut: de ce să citească omul romanele şi prozele scurte scrise de tine?

 

 

– Pentru că mă străduiesc să scriu şi cu gîndul la cititor. I se tot reproşează literaturii române că e scrisă cumva pentru sine, pentru un cerc restrîns de cititori, eventual la rîndu-le scriitori sau critici literari. Şi sînt scriitori care cumva chiar încurajează ideea asta, susţinînd sus şi tare că ei scriu pentru ei înşişi, fără să explice mai clar ce înseamnă asta. Eu scriu pentru mine, bineînţeles, scriu pentru că trebuie să spun ce am de spus. Însă care-i folosul în a spune fără a fi auzit? Prin urmare, scriu pentru mine, dar ca să fiu citit. Mă interesează cititorii, mă gîndesc la ei, n-am de gînd să folosesc nici un tertip pentru a ascunde asta din teama de a nu fi catalogat drept comercial. Scriu de dragul poveştii şi al temei importante din punct de vedere personal pe care o poartă ea, aşa încît mă aştept ca şi cititorii să observe asta. Spuneam într-un alt interviu că singurul lucru pe care mi-l doresc de la cititori e să dea o şansă cărţilor mele. Pentru că funcţionează, din păcate, prejudecăţile (nu numai la noi, e în natura umană să îţi creezi şi să perpetuezi prejudecăţi). Spre exemplu, la Matei Brunul, am simţit deseori, direct, o prejudecată de tipul: e o carte despre comunism, am citit/ auzit/ văzut atîtea despre comunism, sînt obosit, nu mai am chef. Iar eu nu voiam decît să i se dea o şansă. Pentru că nu cred că despre comunism e vorba în cartea mea. Ci despre poveste, despre imaginaţie, despre cedare, despre comunicare, despre memorie. Şi despre multe altele. Aşa încît vreau o şansă. Am primit nenumărate reacţii de la cititori care mi-au dat şansa asta. Şi multe dintre mailurile, mesajele de pe FB sau chiar telefoanele primite au început cam aşa: nu prea aveam chef, mi se părea că s-a spus totul despre comunism, am început să citesc într-o doară, apoi… Iar după acest „apoi” sau după vreun „dar” cu aceeaşi funcţie, de fiecare dată cînd citeam mi se întindea cîte un zîmbet larg pe faţă. Pentru că şansa acordată cărţii s-a transformat, scuze că sună un pic cam lipsit de modestie, într-un cîştig pentru ambele părţi: cititor şi scriitor.

 

Cam la fel s-a întîmplat şi cu alte cărţi proprii, fie ele roman sau proză scurtă. Mie mi-e drag cititorul şi scriu cu gîndul ăsta – crede-mă, nu-i o afirmaţie de complezenţă, e exact ceea ce simt. S-ar spune că, astfel, faci concesii, te „comercializezi”. Nu. E caraghios. Depinde ce înţelegi prin a scrie pentru cititor. Cum îl vezi adică? Ţi-l închipui un diletant, un superficial? Altfel spus, te crezi mult mai profund şi mai inteligent decît cititorul tău? Atunci, da, scriind pentru el trebuie să-i faci concesii. Dar, în cazul ăsta, de ce naiba mai scrii? Dacă tu te simţi superior celor pentru care scrii, nu cumva „arunci mărgăritare”? Şi-atunci, care îţi e satisfacţia? Ce motivaţie ai? Eu perspectiva asta n-o pot înţelege. Îţi ziceam că mie mi-e drag cititorul, ăla ideal, pe care-l văd în mintea mea şi care, am experienţa asta, se transformă deseori, îmbucurător de des, în cititor real mai apoi. Şi-l văd într-un soi de parteneriat, să zicem. Cum să-l privesc de sus, în cazul ăsta? Şi de ce i-aş face concesii?

 

Ăsta ar fi deci, rezumînd, răspunsul la întrebarea ta: i-aş invita pe oameni să-mi citească prozele scurte, romanele, cu gîndul că ar putea simţi ceea ce numeam (cam tehnic şi preţios, accept) un „parteneriat” între mine şi ei. Şi, pentru că trăim într-o libertate de comunicare extraordinară, dacă nu simt asta, pot s-o spună, pot să mi-o spună. Sigur că nu mă deranjează dacă spun sau dacă-mi spun şi atunci cînd le place ce au citit…

 

 

– Îmi cade bine firescul din vorbele tale. Chiar şi cel care spune că scrie pentru el scrie, de fapt, pentru cititori, altfel n-ar publica. E o formă de-a încerca să pară interesant, poză caraghioasă după mine. Lucian, eşti un prozator de top. Cu premii peste premii. Te poţi lăuda cu cât ai câştigat din scris?

 

 

– Să ştii că nu mă feresc să vorbesc despre asta, dar e dificil de dat o sumă. De exemplu, o vreme am cîştigat pe realizarea de scenarii. S-ar numi că tot din scris am obţinut banii respectivi, nu? Numai că mi-ar fi greu să aproximez, pentru că cel mai bine am cîştigat scriind pentru un sitcom, Animat Planet Show, timp de şapte sezoane, făcînd parte dintr-o echipă de scenarişti. Şi eram plătit pe minut de material difuzat, aşa încît mi-e imposibil să ştiu cîte minute au fost „ale mele” (vorba vine, căci şi acelea erau împărţite: scriam împreună cu Florin Lăzărescu) în cei trei ani şi jumătate. Apoi, am cîştigat şi din publicistică. Tot din scris, nu?

 

Dar bănuiesc că te referi la literatură. Literatura nu se cuantifică în felul ăsta, ceea ce ştii şi tu foarte bine. Înţeleg însă întrebarea, ea vine în urma recentului Premiu „Augustin Frăţilă”, în valoare de 10.000 de euro. Premiu care, hai să-ţi fac o mărturisire, s-a dus în bună măsură pe o parte dintr-o datorie la bancă. Nu l-am simţit deci cine ştie ce din punct de vedere financiar. E cumva mai mult un suport teoretic: ştiu că banii respectivi mă ajută să plătesc banca mai puţini ani, dar nu simt deloc asta acum. La fel şi alţi bani cîştigaţi din literatură: dacă mă întrebi ce am făcut cu ei, dau din umeri. Nimic concret. Sigur, restul sumelor au fost mult mai mici şi risipite în timp. Spre exemplu, pe o traducere iei, drept avans, între 500 şi 1500 de euro, cel puţin în cazul meu. Să nu faci media la 1000, pentru că ar fi greşit. Mai degrabă ar fi undeva pe la 700 de euro. Eu am, cred, 12 contracte de traducere. Dar venite în timp, în ultimii cinci-şase ani. Practic, nu aduni banii ăia. Iar vînzările propriu-zise, în România, nu sînt spectaculoase, în nici un caz. În fine, la asta mai poţi adăuga lecturile în străinătate. În cazul meu, tot subliniez asta, au fost plătite între 200 şi 400 de euro. De obicei, cheltuiţi în mare parte cu prilejul respectivei lecturi. Vezi deci că aritmetica nu ajută prea mult literatura. De asta nici n-am stat vreodată să calculez, e complet inutil.

 

Aşa că, pentru a pune punct, zic: nu, nu mă pot lăuda. Din scris am cîştigat enorm, dar nu din punct de vedere financiar. N-are rost să-ţi mai spun că n-aş fi avut cum să trăiesc/ să supravieţuiesc din banii cîştigaţi de pe urma literaturii, nu?

 

 

– Cum ar putea câştiga scriitorii mai mult în România de pe urma muncii lor? Ce s-ar putea face? Ai vreo idee legislativă, ceva de natura asta?

 

 

– Pe de o parte, avînd viziuni liberale în general, aş fi tentat să spun că nu e necesar ca scriitorii să beneficieze de un suport direct al statului, gînd spre care m-ar trimite cumva partea a treia a întrebării tale. Mă oripilează însă modul în care, mai ales în urma scandalurilor recente, tot felul de comentatori pe tot felul de forumuri vituperează împotriva scriitorilor, trimiţîndu-i la „muncă adevărată”. A fost apoi, nu cu mulţi ani în urmă, acea discuţie publică privind drepturile de autor. Şi alţi comentatori, puhoaie, se iritau la culme că scriitorii sau, în general, creatorii îndrăznesc să considere că merită să fie impozitaţi diferit. E o problemă la noi cu statutul scriitorului, s-a deteriorat rău de tot. În fine, am făcut introducerea asta ca să pot ajunge unde vreau să ajung. La „pe de altă parte”, adică.

 

Pe de altă parte deci, literatura nu e pur şi simplu un produs pe care să-l arunci pe piaţa liberă şi apoi să te descurci cu ce obţii din comercializarea respectivului produs. Literatura nu-i chiar acelaşi lucru cu castraveţii şi vinetele pe care le vinzi la tarabă, ca statul să te impoziteze pur şi simplu pentru ea şi să te lase să-ţi faci cum te taie capul „actul comercial”, fără să-l mai intereseze. Iar asta pentru că literatura creează, mai întîi, o cultură, un spaţiu spiritual care, în timp, se alătură tradiţiei unei ţări. Literatura, mai apoi, n-are un termen de expirare previzibil, aşa că, la nivel teoretic cel puţin, statul poate beneficia de impozit pe acel produs pe timp îndelungat. Literatura, prin traducere şi răspîndire în diverse spaţii, poate contribui la imaginea unei ţări în lume, poate atrage turişti sau chiar poate crea fenomene. Ştiu că pare exagerat, dar să ne gîndim la ce înseamnă turismul şi o să ne dăm seama că, în bună parte, el e unul cultural. Şi, nu de puţine ori, chiar literar. În Paris, spre exemplu, am căutat diverse „obiective” arhicunoscute, dar am bătut totodată multe străzi în căutarea casei în care a locuit Hemingway. În Tours, spre alt exemplu, m-am oprit o zi şi o noapte şi am făcut chiar un ocol pentru asta numai pentru că era oraşul lui Balzac. În Verona, m-am oprit, vrînd-nevrînd, la balconul pe care tradiţia turistică l-a dedicat Julietei. În New Orleans, „m-am dat” cu vaporul cu aburi, pe Mississippi, numai pentru că mă trimitea spre visele copilăriei provocate de Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Şi aşa mai departe, bineînţeles. Sigur că aici ar găsi mulţi contraargumente, unul dintre ele fiind acela că vorbesc despre scriitori mari. Şi mi s-ar cere un exemplu din România. Eu nu vorbeam însă despre România, ci era o pledoarie pentru ceea ce poate însemna literatura dincolo de acea piaţă imediată spre care ne trimit mulţi.

 

Despre România aş spune doar că mi s-ar părea o minune ca dinspre zonele de decizie să se gîndească în felul ăsta, măcar parţial. Ştiu, e dificil să le ceri politicienilor gîndire pe termen lung, de vreme ce trăiesc permanent într-o stare electorală, tocmai de asta am folosit cuvîntul „minune”. Mă întrebi de iniţiativă legislativă. Eu îţi spun că, după mine, e nevoie de un sistem. Am punctat, în timp, cîteva iniţiative necesare în opinia mea, în texte pe care le-am scris, dar spaţiul unui interviu, oricum ai lua-o, e limitat. Aşa încît sînt nevoit să mă opresc la generalităţi. E nevoie de un sistem, spuneam, care să stopeze deteriorarea imaginii scriitorului (accelerată incredibil în ultimii ani), care să-i acorde respectul de a nu i se arunca eventuale rămăşiţe printre degete, cu gîndul că astfel „va scrie de bine la ziar”, care să încurajeze valoarea, nu veleitarismul bombastic local, care să acorde o altă atenţie şi pieţei de carte, şi distribuirii resurselor către cultură… Dar eşti conştient că, de fapt, vorbim ca să vorbim, nu? Pentru că un asemenea sistem e imposibil. Şi-atunci, de vreme ce eu asta cred, n-aş putea să răspund întrebării tale altfel decît spunînd: scriitorului îi rămîne să scrie şi să aştepte. Să aştepte nu să primească ceva, ci să aştepte (dar, evident, nu cu braţele încrucişate) o oportunitate pentru cărţile sale. Un noroc, aş spune, trivializînd un pic. Norocul de a te remarca publicul de aici sau norocul de a fi tradus şi de a avea un oarecare succes în alte ţări, ceea ce ar atrage după sine şi o anume recunoaştere în România. Pînă la urmă, cam asta e condiţia scriitorului român.

 

 

– Privitor la deteriorarea imaginii scriitorului. Consider că şi destui scriitori sunt vinovaţi. Cititorii simt lichelele, pe cei care susţin din interes sau prostie politicieni demenţi, într-o perioadă în care te miri că mai există România.

 

 

– Tu te gîndeşti la asocierile unor scriitori cu politica, eu aş zice însă că nu de-acolo sau poate nu numai de-acolo ni se trage. Pînă la urmă, la noi şi oriunde, scriitorii s-au apropiat de politică, s-au folosit ori s-au lăsat folosiţi de ea. În perioada interbelică, apoi în perioada comunistă unii s-au pus în slujba regimurilor, iar acele regimuri erau, dă-mi voie să nu ezit în părerea asta, mult mai puţin onorabile decît oricare guvernare postdecembristă. Şi totuşi, a fi scriitor însemna mai mult decît acum.

 

Eu aş vedea o vină, dacă tot e să ne gîndim la asta, în „patalamaua” de scriitor pe care azi o poate primi oricine. Şi ajungem astfel la USR. Mi-am spus în timp cîteva opinii despre această instituţie şi au fost primite, să zic aşa, foarte inamical. Mi s-a reproşat că „mă iau” în felul ăsta de marii scriitori care sînt membri. Mi s-a reproşat că nu văd lucrurile bune care se fac acolo. Mi s-a spus că, în definitiv, nefiind înscris, ce drept am eu să vorbesc despre USR? Nu aşa stau lucrurile. Pe marii scriitori îi admir, îi respect, le respect inclusiv acest statut de membru al Uniunii. Apoi, văd şi lucrurile bune care se fac. Mai mult: aş lua chiar în calcul posibilitatea de a mă înscrie cîndva în USR. Numai că mă opreşte tocmai ceea ce spuneam la început: faptul că intră practic cine vrea. S-ar spune că asta nu e problema mea, nu? Este. Dacă le ceri unor oameni din afara lumii literare părerea lor despre scriitori, de cele mai multe ori primeşti drept răspuns nişte prejudecăţi. Formate, în multe cazuri, la sindrofii locale, tot felul de „gale” şi „premieri” organizate de filiale ale USR. M-am nimerit şi eu la vreo trei-patru de-a lungul vremii. Şi am plecat de-acolo de fiecare dată într-o stare de şoc, să zicem, deşi e doar un eufemism. Spectacole groteşti, cu oameni care se fac mici în faţa celor care lor le par mari şi cresc brusc spre infinit în faţa unora care le admiră, în necunoştinţă de cauză fiind, condiţia de scriitor. Penegirice, grandomanie, lipsă de bună-cuviinţă, băutură şi mîncare. Evit, de ani buni, să mai particip la aşa ceva. Dar, revenind, de-aici pleacă deseori imaginea scriitorului. Am auzit personal poveşti de la asemenea „întîmplări”, uneori relatate cu suficient dispreţ de oameni din afara lumii literare, cum spuneam. Iar vorbele circulă. De ce Uniunea s-a „deschis” deci spre oricine publică la cîte-o editură cu copiator vreo două cărticele de versuri inepte? De aia. Şi-n acelaşi timp, membri de vază ai ei le reproşează multor autori importanţi din prezent că nu vor să se înscrie, să „reformeze” instituţia din interior dacă au ceva de reformat. Nu, asta e o iluzie: cînd ai o asemenea masă de votanţi, nu poţi reforma nimic. Şi-apare un cerc vicios, vezi? România e o hartă a cercurilor vicioase, de fapt. Fenomenul nu putea să-i ocolească pe scriitori. Cum n-ar fi deci treaba mea să vorbesc despre asta? Mă străduiesc şi eu, prin ceea ce scriu, să merit statutul de scriitor. Iar unii îl primesc odată cu o carnetul de membru USR şi îl compromit fără nici o ezitare.

 

Acum: afirmînd toate astea, devin oare un duşman al USR-ului? Nu cumva, de fapt, îmi pasă de această instituţie, îi respect pe mulţi dintre membrii ei merituoşi, îmi doresc binele ei? Mie aşa mi se pare. Îmi doresc, pe de altă parte, să nu fiu privit cu condescendenţă sau mai rău de-atît de unii sau de alţii cînd le spun că sînt scriitor. Mai e puţin, asta e senzaţia mea, şi ţi se va rîde-n faţă cînd te vei prezenta în felul ăsta. Şi-atunci, repet, e o problemă care mă priveşte şi pe mine.

 

 

– Chiar. Inşii numiţi la plesneală scriitori de U.S., beţivănelile pretins literare subminează prestigiul tagmei scriitoriceşti, ca şi ploconirile după sponsorizări locale şi trasurile de brăcinar aferente. Dar hai să vorbim de altele. La urma urmei, de ce scrii? Ai tabieturi?

 

 

– După începutul dialogului nostru, am participat la un eveniment al Colegiului Naţional din Iaşi. În cadrul festivităţilor legate de împlinirea a 185 de ani de existenţă a acestei instituţii, a fost un moment dedicat revistei Alecart, realizată de cîţiva profesori excepţionali şi scrisă în primul rînd de elevi. Spun asta pentru că merită spus: e o revistă foarte bună, vie, sinceră – care spulberă prin ea însăşi şi prin oamenii din jurul ei multe prejudecăţi privitoare la „tineretul de azi”. În fine, n-o pot lungi, deşi mi-ar plăcea. Mi s-a pus la un moment dat, din sală, o întrebare asemănătoare. De obicei sînt stingher, nu prea ştiu să răspund la întrebarea asta. De ce scriu? Habar n-am, aş fi tentat să zic. Din prea multe motive, nu pot să aleg unul. La evenimentul de care-ţi pomeneam însă, fiind sala plină de liceeni, m-a lovit brusc o imagine din copilărie: bunicul meu stînd pe un scaun şi povestind, cu gesturi largi, diverse întîmplări din viaţa lui. Şi o mulţime de copii în jur, ascultîndu-l. Eu, lîngă el, mîndru nevoie-mare. Şi am răspuns aşa: scriu în primul rînd datorită bunicului meu. Era un povestitor uluitor, crede-mă. Veneau copiii şi-l rugau să le spună o poveste. Scriu pentru că am visat, copil fiind, să devin asemenea bunicului meu, să vrea lumea să-mi asculte poveştile. Am mai pomenit şi-n alte rînduri despre el, dar abia în timpul manifestării cu pricina mi-am dat seama cît de mult m-a motivat de fapt lucrul ăsta. Cum însă nu sînt un orator priceput, asemenea lui, am găsit că poveştile pot fi „expuse” şi altfel. Ăsta-i motivul pentru care scriu. Nu unicul, evident. Dar cred că e motivul iniţial.

 

În ceea ce priveşte tabieturile, sînt dezamăgitor de anost. Nu le am, nu mi le-am creat. Oricît m-aş gîndi, nu-mi vine unul în minte. Oricine, cred, îşi bea cafeaua la computer, în nici un caz nu poate fi numit tabiet sau, măcar, nu unul care să conteze. Cred că o să intru în ficţiune şi o să inventez cîteva, doar de dragul de a avea ce să răspund la întrebarea asta…

 

 

– Intrând în universul unui roman în lucru, reuşeşti să fii conectat satisfăcător cu realitatea, cu diversele obligaţii cotidiene? N-ai tabieturi, ai spus. Însă ce faci dacă te acaparează ficţiunea? Nu te acaparează? Ea nu prea ştie de jumătăţi de măsură, vorbesc din experienţa personală.

 

 

– Îţi spun ceva care nu „dă bine” cînd e vorba despre un scriitor, care-i privit îndeobşte, romantic şi cam caraghios, mi se pare mie, ca un tip cu capul în nori, prins în lumea lui, vîrîndu-şi poate furculiţa în obraz la masă ori purtînd şosete de culori diferite. Eu sînt, aici e mărturisirea, un om comun, prin nimic spectaculos, totodată plictisitor de ordonat. Cel puţin în privinţa activităţilor mele. Îmi fixez un program de lucru şi îl respect. Am mai spus-o, de aceea mi-e dificil să tot repet, căci pare că aş vrea să atrag atenţia asupra acestui fapt, dar întrebarea ta merge şi într-acolo: am scris Matei Brunul fixîndu-mi pentru asta un interval de timp fix, cîteva ore, dimineaţa, înainte de a se lumina. Timp de un an, l-am respectat. Sigur că nu am fost în fiecare dimineaţă inspirat, m-am jucat pe computer cînd nu mergea scrisul, dar programul a rămas acelaşi. Evident, nu-mi înghesuiam personajele şi întîmplările doar în acel interval. Mi-era gîndul la ele şi ziua, şi noaptea. Dar, în afara perioadei de lucru, au stat undeva în al doilea rînd al preocupărilor, trecînd în prim-plan numai în momentele în care-mi permiteam să mă gîndesc la ele. Şi mai cu seamă seara, înainte de culcare. Nici aici nu e nimic spectaculos, ba chiar mi-e teamă că-i un loc comun.

 

E adevărat, pe de altă parte, că în acele ore pe care le dedicam scrierii cărţii eram complet inabordabil. Iar în restul timpului, starea mi-era totuşi ghidată de ceea ce se întîmpla cu cartea, de cum mergeau lucrurile. Crezi c-am scris degeaba, în mica şi necesara notă introductivă la roman, că îi mulţumesc soţiei mele, Adela, pentru că mi-a suportat „deloc simpaticele schimbări de dispoziţie, în funcţie de evoluţia personajelor mele”? Simt nevoia s-o fac şi-aici, pentru că n-o fi prea plăcut, mă gîndesc, să-ţi petreci weekend-ul, pe care l-ai vrea liniştit, odihnitor, ascultîndu-ţi soţul cum perorează, ore întregi, despre cartea pe care o scrie, suportîndu-l cum se plînge că i-au luat-o pe arături personajele sau înţelegîndu-i nervozitatea cauzată de nişte legături care nu s-au creat cum se cuvine în, totuşi, ficţiunea lui. Se întîmplă şi dintr-astea. Iar eu am o soţie care ştie să le accepte.

 

 

– Merită să le elogiem pe femeile din preajma noastră. Într-un fel, sunt sacrificate. Dar hai înapoi la „obiectul muncii”… Care carte de-a ta o simţi mai apropiată? Sper să nu-mi răspunzi diplomatic că toate, bla-bla-bla, gargara uzuală.

 

 

– Şi-acum, ce mă fac? Aş fi vrut să-ţi răspund diplomatic, dar mi-ai anulat intenţia. Gargara uzuală şi bla-bla-bla-urile sînt totuşi elemente de marketing. Mi-ar fi prins bine un pic de marketing aici.

 

Glumesc. Am mai spus în cîteva rînduri, chiar fără să fiu întrebat, care-mi sînt cărţile proprii cele mai apropiate. Cărţile, nu cartea. Iartă-mă, evident că prin pluralul ăsta mă apropii de bla-bla, dar nu prea tare, pentru că e generat de cifra doi. Două sînt deci cărţile cu pricina: Celelalte poveşti de dragoste şi, cum altfel?, Matei Brunul. Şi asta chiar dacă romanul Circul nostru vă prezintă: e cea mai tradusă carte a mea. Să-ţi explic, foarte pe scurt, de ce: Celelalte…, pentru că e o carte foarte personală, una care mi-a ieşit, în mare, aşa cum am vrut. Atenţie, am spus personală, nu autobiografică. E o eternă confuzie între cele două cuvinte. În 2009, un ziar ieşean titra: „Iubirile secrete ale scriitorului Lucian Dan Teodorovici”. M-am speriat, am mers repede către articolul respectiv. Din fericire, m-am liniştit imediat: era vorba despre cartea mea, care tocmai apăruse… Matei Brunul, apoi, pentru că e un roman la care mă gîndesc de aproape cincisprezece ani. Şi pe care, într-un fel, îl pregătesc de-atunci. Sînt două cărţi foarte diferite între ele, dar ambele (încă) apropiate mie. Şi poate că mai e un motiv: sînt cele mai recente două cărţi pe care le-am scris.

 

 

– Te-ai gândit vreodată serios să te laşi de scris?

 

 

– Nu. Sigur, mi s-a năzărit să mă întreb uneori, în vreun moment de frustrare, care-i rostul. Apoi, eu fiind şi editor, m-au afectat de-a lungul vremii suspiciunile, uneori exprimate direct, alteori subtil, că public uşor, pentru că o fac la editura „mea”. M-au afectat, am început să mă întreb eu însumi dacă nu există măcar o fărîmă de adevăr în asta. Astfel încît am profitat de poziţia la editură ca să-mi rezolv întrebările. Mi-am trimis un manuscris propriu la referenţi, aşa cum fac cu altele: fără numele autorului, fără vreun element de identificare. Am primit recomandare clară de publicare. A fost o bucurie, evident, m-am mai liniştit. Dar au fost momente în care mi-am pus întrebări… Nu ştiu dacă alte răspunsuri m-ar fi dus către renunţarea la scris. Nu ştiu. Cred, mai degrabă, că nu. M-aş fi încăpăţînat să arăt că am motive să scriu. Aş fi renunţat, probabil, la altele, nu la scris.

 

 

– De final, îmi spui ce ai în lucru?

 

 

– În general, eu consider că am în lucru următoarea carte chiar dacă n-am scris încă la ea, ci doar mă gîndesc, culeg idei, adun personaje, îmi fac documentarea. Se întîmplă şi acum asta, pentru un roman care va apărea cel mai devreme în 2014, dar mult mai probabil în 2015.

 

 

– Mulțumesc.

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Apărut în Literatorul, nr 167- 168, mai- iunie 2013. Aveți aici pdf-ul numărului LITERATORUL_167-168_FINAL_mic

lucian-dan-teodorovici-fotografie-de-florin-lazarescu

 

Iunie 19, 2013

Mircea Daneliuc, provincialismul culturii române și ruperea pisicii

Cultura română este una provincială. Și nu mă refer la căutatul autorilor prin cărțile de identitate după locul nașterii și ultimul domiciliu, la vetustețea unor texte care ar vrea să fie aplaudate ca noi găuri în cer, reinventări, altfel cu aplomb, ale formulei apei, nu, am în vedere lenea gândirii, simplificatoare și nedreaptă, recursul comod la tipare.
Un tipar de unde nu sunt semne că o să iasă criticii literari ce întocmesc topurile oficiale, măcar precum balenele din ocean după aer, ca să nu se asfixieze în autosuficiență, este cel în care, dacă o personalitate și-a dobândit un nume într-un domeniu, dar activează extraordinar și în altul, latura așa-zis secundă este ignorată, dacă nu percepută superficial, fușerit, ca o bifare mecanică a agendei- să fie.  Cazul Mircea Daneliuc are puterea exemplificării. Marele regizor de film este și un prozator de linia întâi.
Cu săptămâni în urmă, la o prezentare a cărților mele la Bistrița, venind vorba despre carențele receptării literaturii române contemporane, Liviu Antonesei l-a adus în discuție pe Daneliuc și proza sa. Intelectualul ieșean nu a pregetat să afirme că ne aflăm în fața unuia dintre cei mai importanți prozatori ai generației 80. Altminteri, pe blogul lui, mai înainte, Antonesei a afirmat: „În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este.„(„Mircea Daneliuc, magician, artist şi rebel„, http://antonesei.timpul.ro/2012/01/28/mircea-daneliuc-magician-artist-si-rebel/). Și cum nimic nu este întâmplător în lume, Antonesei i-a reedidat recent regizorului convertit la literatură, la editura pe care o conduce, „Adenium„, romanul „Pisica ruptă„, prilejul acestor rânduri, primul din cele 11 volume de proză și teatru publicate din 1997 încoace.
Din start, în „Pisica ruptă„ sare în ochi verva autorului, scrie în draci, o forță impetuoasă centrifughează cuvintele. E aceeași tăietură nervoasă ca în filmele lui, care te subjughează și te provoacă să gândești, n-are cum să te lase indiferent, ori îl înjuri, ori îți place, călduțul n-are loc în pagini, aceeași atenție la detalii, asezonată cu ironie, cinism și sarcasm. Pe coperta a IV-a a romanului, Cornel Ungureanu găsește umor în text și „un har al replicii pe care puțini îl au„. Dacă în privința umorului mă despart de reputatul critic timișorean, subscriu la concluzie:„ Pisica ruptă, carte a excepționalelor portrete, poate fi considerată o substanțială contribuție la istoria politică a deceniilor al optulea și al nouălea„. Ioan Groșan diagnostichează cu acuratețe, tot pe coperta a IV-a: „Binecunoscutul sarcasm cinematografic al regizorului se convertește cu o siguranță uimitoare într-un sarcasm epic pe care nu mă sfiesc să-l numesc, în cele mai bune momente ale sale, celinean„.
N-o să dau un rezumat al story-ului „Pisicii rupte„, personajul principal fiind de identificat în cineastul Daneliuc, care a avut curajul să-și depună carnetul de partid în fața Suzanei Gâdea, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, gest de dizidență fără echivoc. Găsiți amănunte despre lupta pentru a-și regiza filmele, lupta cu cenzorii comuniști și cu diverse personaje post-decembriste. Amatorii de dezvăluiri și picanterii n-o să rămână dezamăgiți. „Surâdeam şi mestecam  în gură zaţul leşios al umilinţei, vinovăţia ruşinată de-a fi sărac şi de-a veni dintr-un loc bătut de Dumnezeu cu uitare şi netrebnici, unde, ca râma-n gunoi, mi-era dor să mă-ntorc.„, spune autorul lehamisit de semeni. Ruperea pisicii e neacceptarea compromisurilor, a tăcerii, când „ștabii sunt castrați de simțire și acela dintre ei care nu e încă lichea devine„. Prozatorul afirmă în prefața actualei ediții: „Reeditarea acestei cărţi a fost mereu problematică. Ultima încercare nereuşită am făcut-o la Curtea Veche. Presupun că există două motive, cel puţin la fel de stupide. Mai întâi, la apariţia ei, s-au găsit lăutari literari preocupaţi doar să decodifice numele existente în text, spre a le face în felul acesta o bucurie şi altor semeni mai trişti, dar fără a-i surprinde mesajul. Mi-am dat seama că sunt martorul indecent al unei plăceri secrete exercitată în public. În rest, aproape nimic despre blestemul şi blestemaţii culturii Pupincu, deşi prea multe cărţi de sertar sau cu aceeaşi preocupare n-au abundat, cu tot optzecismul. Iertată să-mi fie părerea, dar anii ’80 în cinema mi se par cu mult mai bine situaţi decât cei literari, nu numai valoric, dar şi ca demers. S-ar putea ca totul să nu fie decât o năştruşnicie înregistrată de către un grupuleţ la Oficiul de Invenţii şi Mărci şi aşa va rămâne, nu mai e nimic de făcut: optzecismul nu-i decât de citit. Îi doresc mult noroc. Sunt foarte mulţumit că despre stil, limbaj şi celelalte nimicuri epice – ca să revin la carte –, cei de la care avusesem câteva expectaţii şi-au propus a vorbi cu alte prilejuri şi au aţipit. Păstrez speranţa că mă adresez unei generaţii de comentatori mai proaspătă şi, cine ştie?, poate mai hărăzită.„ E ceea ce sper și eu în ce privește comentatorii!
Dan C. Mihăilescu a opinat interesant într-un articol despre Daneliuc, via „Pisica ruptă„: „Nu mai ştiu cum se numeşte vechiul procedeu retoric al definirii prin negaţie: nu se ştie ce este un lucru, dar se ştie precis ce nu este el. Ai zice că, tot aşa, există oameni care se autodefinesc în chip esenţial nu atît prin ceea ce construiesc, cît prin ceea ce desfiinţează. Prin negare, prin atac, prin luptă şi dezintegrarea celuilalt. (Atenţie: vorbesc despre oamenii de valoare şi nu despre demolatorii de profesie/semidocţii invidioşi, săpători, misologi şi nihilişti numai atunci cînd nu le pică lor ceva.) La acest fel de autodefinire şi autoimpunere prin acizi asistăm în cazul lui Paul Goma, de exemplu, în mod flagrant, dar şi – mai subtil – la Alexandru George: aşezarea (nu ştiu cît de spontană şi cît deliberată) împotriva curentului general de opinie. Impulsul cu pricina a fost în bună măsură definitor pentru o psihologie retractilă precum I.D. Sîrbu, dar şi pentru o natură complexată şi compensată jandarmereşte, precum Eugen Barbu. (Un caz aparte ar fi, aici, Arghezi, strălucind deopotrivă în encomion şi injurie, în linguşire, odă şi blestem, în pamfletul crîncen.)„ Acesta e constanta fluxului scriitoricesc al lui Mircea Daneliuc. După cum a observat Ana Blandiana la prima apariție a volumului, la editura „Univers„: „Mircea Daneliuc e omul care nu poate fi înfrînt„. Dacă e dat afară pe ușă, se reîntoarce pe geam și, deși se plânge de oboseală, de sictireală, pulsează energie în text, consemnează exersând scriitura împotriva uitării: „Am, totuşi, ceva în urmă care nu-mi pot lua. Dacă or să reuşească să mă cureţe şi pe toată lumea o s-o doară-n fund, înseamnă că nici pe celelalte (filme, n.n. A.P.) nu trebuia să le fac aici. Mi-am pierdut timpul. O să continuu să-l invidiez pe Caragiale pentru mătuşa de la Berlin” și „N-ai să vezi niciodată o furnică moartă de oboseală. Nici strivită. Otrăvită, da!”
Rebel și uneori nemilos de franc, după paravanul de filme și literatură, Mircea Daneliuc iradiază salutar și constant verticalitate de caracter, antidot la supușenie, prostie. Verticalitatea unuia care n-a făcut pe el când a rupt pisica!
Alexandru Petria
Apărut în Tribuna, nr. 259, 16- 30 iunie 2013

Iunie 12, 2013

Marius Ianuș: „În versuri s-au scris și lucruri adevărate, dar și mari tâmpenii – vezi cazul meu”

De vorbă cu scriitorul Marius Ianuș

Alexandru Petria: – Dragă Marius, să ne imaginăm că-l întâlneşti pe stradă pe tipul pe care-l cheamă Marius Ianuș. Ce hram poartă?

Marius Ianuș: – E greu să te vezi dinafară. Poate aș recunoaște în mine un om necăjit, „un om pe niște scări”, poate că nu. Totuși, ca să spun drept, nu mi-aș dori prea tare să mă întâlnesc cu mine sau cu unul ca mine. Mi-aș dori să mă întâlnesc cu cineva care e mai sus decât mine, Cu cineva care a ieșit învingător din proba vieții. Cu Părintele Arsenie Boca, de pildă. Sau cu Sfântul Serafim din Sarov. Sau, dacă nu cumva cutezanța mea nu e prea mare, cu Însuși Domnul Hristos. Dintr-o astfel de întalnire aș avea cu siguranță un mare câștig. Dintr-o întâlnire cu mine ar putea avea un câștig alții, cei necredincioși, de pildă. Dar și lor le recomand mai degrabă o întâlnire cu cei cu care îmi doresc eu să mă întâlnesc.

-Și ce ai vrea de la o întâlnire cu Isus, că tot ai pomenit?

– Apropierea Lui Dumnezeu de noi e copleșitoare. În acele clipe simțim toată nevrednicia noastră. Dumnezeu ne dăruiește iertare și salvare. Dar, atenție, nu putem vorbi de o iertare necondiționată. Niciun lucru necurat nu va intra în Împărăția Cerurilor. Sigur, în curățirea de care au nevoie sufletele noastre ne bazăm în primul rând pe Dumnezeu cum frumos ne învață Psalmul 50 – „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi”, dar nu putem dobândi această curățire fără un efort personal, măcar acela al rugăciunii. Nu poți să îți curățești sufletul în cinci minute. Tâlharul care era pe cruce lângă Mântuitorul a primit iertarea imediat, dar să nu uităm unde era. Prin moartea pe cruce acela și-a ispășit păcatele, de aceea Domnul l-a luat cu Sine în Rai. Cum spuneam, pe măsură ce înaintezi pe drumul rugăciunii îți dai singur seama de nevrednicia ta și începi să înțelegi sensul expresiei „Înfricoșătoarea Judecată”. Nu e ușor să stai înaintea Lui Dumnezeu. Dar întâlnirea cu Dumnezeu e chiar sensul vieții noastre. Trebuie să ne-o dorim din tot sufletul nostru și să ne dorim să fim vrednici de ea. Ce aștept de la întâlnirea cu Domnul? Totul. Acela va fi, dacă îl voi merita, momentul crucial al vieții mele.

– Hai să zicem, printr-un joc al imaginației, că ești chiar lângă șeful de sus. Ce i-ai spune despre viața ta?

– I-aș spune ceea ce i-a spus Sfântul Apostol Petru: „Doamne, tu știi toate…” În tonul tău e un păcat : nu trebuie să luăm Numele Domnului în deșert.

– Ei, dar cred că Dumnezeu are simțul umorului. Să vorbim despre păcate. Ce ți-ai reproșa cel mai mult ca poet și om?

– Ca poet, tâmpeniile pe care le-am scris / promovat / propagat. Literatura e o invenție nespus de periculoasă. Sub pretextul ficțiunii sau sub cel al autenticității unii oameni își fac păcate groaznice, murdărind mințile altora cu tot ce le trece prin cap. De fapt, cu tot ce le pune necuratul acolo.

Ca om, foarte multe. Nu le pot spune, ca să nu le fiu prilej de sminteală altora. Am făcut mărturisiri publice prea multă vreme.

– Ce ți-a provocat convertirea religioasă?

– Mai multe necazuri, în care Dumnezeu m-a lăsat din pricina rătăcirilor și a păcatelor mele, cu un scop precis : acela de a mă întoarce în căile Sale. Apoi au venit altele… E greu să te rupi din plăcerile false, amăgitoare, ale lumii. Am avut mult de furcă cu necuratul când am început această… evadare. Dar e obligatoriu să ne rupem din lanțurile potrivnicului, care se întăresc cu fiecare zi petrecută în păcat, pentru că altfel nu putem dobândi viața cea veșnică, adevărata viață.

– Dar nu Dumnezeu a dat să scrii cărțile de poezii publicate, care te-au făcut un poet de neignorat dacă discutăm de literatura ultimilor ani?

– Nu, bineînțeles că nu. Dumnezeu ne-a dăruit libertatea, cel mai mare har al omului. Din păcate, noi nu știm totdeauna cum să folosim darurile lui Dumnezeu.

– Ce mai e fracturismul, curentul literar pe care l-ai inventat, pentru tine?

– Absolut nimic. De fapt, toată literatura fără Dumnezeu e pentru mine egală cu zero. Și nu ar trebui să spun „pentru mine”. Comuniunea cu Dumnezeu e sensul vieții noastre.

– Nu te simți golit, trist, dacă ți-ai renegat cărțile?

– Nicidecum. Dimpotrivă, acum sunt cu adevărat bine. Echilibrat, cu inima mângâiată, în urma rugăciunilor, și mai aproape de seninătatea copilăriei.

– Ce părere ai despre viața literară actuală?

– Nu o cunosc. Eu muncesc în mediul privat, într-o meserie depărtată de literatură, și nu mai citesc literatură laică. Dar pot încerca să răspund: Există o evanghelie apocrifă în care dialogul dintre Pilat și Mântuitorul e redat mai pe larg. Aici găsim o vorbă amară a Mântuitorului în privința acestei lumi. Aici Fiul Luminii este judecat de fiii întunericului, spune, cu aproximație, Mântuitorul. Nu ar trebui să fie așa, dar cei care caută dreptatea o vor afla, dincolo de viața asta.

– Nu crezi că poți să pari mai catolic decât papa, asemenea bețivilor care s-au lăsat și care tună și fulgeră împotriva băuturii sau a foștilor curvari care strâmbă din nas la subiectul femei?

-E normal să fie așa. Cel care a trăit în păcat cunoaște răutatea păcatului mai bine decât cel care a trăit în afara lui.

– Te călugărești?

– Nu, nu sunt vrednic și nici în stare de asta.

– Ce le-ai spune foștilor tăi cititori, cei dinainte de „Refuz fularul alb”?

– I-aș îndemna să caute Adevărul. Această căutare îi va duce la Dumnezeu. I-aș îndemna, cum m-a îndemnat și pe mine cândva profesorul meu de română din liceu, Constantin Giurgincă, să nu primească învățătură din altă parte decât de la Iisus Hristos. Învățătura lumii e deșertă și înșelătoare, fiind puternic înrâurită de potrivnic. Să citească Biblia, să meargă la Biserică și să își facă sârguincios canonul dat de duhovnic. Asta e soluția acestei vieți.

Deşi nu e în tipicul unui interviu, te-aș întreba și eu ceva. Găsești, la Matei 25, două pilde esențiale, cea a celor zece fecioare și cea a talanților. Cinci fecioare nu sunt primite de Mântuitorul în Împărăția Cerurilor pentru că nu au ulei în candelele lor, un slujitor e alungat de Stăpânul său pentru că nu a înmulțit talantul pe care l-a primit. Știm că Stăpânul e Dumnezeu iar Mirele la nunta Căruia vor să intre fecioarele e Fiul Lui Dumnezeu. Aș vrea să îmi spui ce sunt uleiul și talantul din aceste pilde.

– Inteligența?

– Nicidecum. Uleiul acela pe care cinci dintre cele zece suflete care Îl caută pe Dumnezeu nu îl au și talantul pe care îl primim toți de la Dumnezeu sunt unul și același lucru: Duhul Sfânt. Primim Duhul la naștere și la botez și trebuie să îl înmulțim. Găsești o mărturie cutremurătoare asupra acestui adevăr scrisă de Nikolai Motovilov, un credincios ucenic al Sfântului Serafim din Sarov. Sfântul a binevoit să îi exemplifice această taină. Găsiți textul în biblioteca siteului Mănăstirii Săraca. Haide să le oferim finalul acestui fragment din mărturia lui Motovilov și cititorilor : „De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, în fața multor martori, în ce fel harul Sfântului Duh lucrează în oamenii pe care El i-a sfințit și luminat cu marile Sale insuflări. Amintiți-vă de Moise după convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El strălucea atât de tare, cu o lumină atât de grozavă, încât oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit să poarte un voal când a apărut în public. Amintiți-vă Schimbarea la Față a Domnului, în Muntele Tabor. O lumina mare L-a înconjurat „și vestmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada” (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au căzut cu fata la pământ de frică. Iar când Moisi și Ilie I s-au alăturat în acea lumină, un nor i-a umbrit pentru a ascunde strălucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se înfățișează harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu, într-o lumină nestricăcioasă, tuturor celora care le dezvăluie Dumnezeu lucrarea sa.” Pe site-ul Mănăstirii Săraca mărturia se oprește exact unde începe marea descoperire făcută lui Motovilov : acesta simte în inima sa o mare bucurie, iar fața Sfântului se preschimbă în lumină. Între cei doi începe o discuție despre ceea ce simt. Găsiți întreaga mărturie în cartea „Sfântul Serafim din Sarov- o biografie spirituală alcătuită de Arhimandritul Lazarus Moore”, apărută la editua Agapis: http://editura.nektarios.ro

– „Întrebările mele sunt tari ca piatra/ şi înţepătoare ca nişte arici…/ nu ştiu care o să-mi fie soarta,/ mi-e frică şi nu ştiu unde o să plec de aici.// Cred în Domnul Iisus şi în Calea Sa,/ dar aş vrea, dacă se poate, un pic de bine şi aici, pe pământ,/ loviturile necuratului le mai duc şi nu prea,/ îs ca o frunză zbuciumându-se în urma trenului, în vânt.// Nikolaj Velimirovič, tu eşti mare sfânt al sârbilor,/ iar sufletul meu e slav pe jumătate…/ De ce sunt atât de fragil în faţa oamenilor?/ Cum să fac primul pas în ceea ce va fi mai departe?”. Sunt versuri din ultima ta carte de poezii, „Refuz fularul alb”, apărută în 2011. În ce ar consta picul de bine amintit?

– E o dorință firească, aceea de a nu avea parte de loviturile necuratului. Mântuitorul Însuși a avut această dorință, în Grădina Getsimani, dar a învins-o : „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Trebuie să înfruntăm viața cu credință și curaj.

– Ce e poezia, în prezent, pentru tine?

– Când Îl descoperi pe Dumnezeu descoperi o poezie mai frumoasă decât toate poeziile lumii. O poezie adevărată. Poezia în sine nu e ceva valoros. Cei care cred asta sunt niște idolatri. În versuri s-au scris și lucruri adevărate, dar și mari tâmpenii – vezi cazul meu. Și sunt oameni care s-au lăsat impresionați și de unele, și de altele. Dar mai ales de altele… Pentru că poeții s-au crezut deștepți și s-au apucat să caute sensul vieții acolo unde nu aveau cum să-l afle. Adevărata poezie? Să vedem ce l-a impresionat pe Mântuitorul în aventura Sa omenească. Nu l-a impresionat atitudinea poetică a Sfântului Petru, „Te voi urma oriunde vei merge”, ci smerenia sutașului, a femeii cananeence sau a femeii care îi unge picioarele cu parfum. Adevărata atitudine poetică e smerenia, iar adevărata poezie, poezia lucrătoare, e rugăciunea.

– Mai pup Raiul, în nemernicia mea, dacă-mi plac Baudelaire, Lautreamont, Sade?

– Nu, evident că nu. Trebuie să renunți la aceste mizerii. Sunt necurățiile potrivnicului în ele.

– În finalul convorbirii, ce ai vrea să mai spui cititorilor?

– Să renunțe la plăcerile amăgitoare ale acestei lumi și să meargă pe urmele Lui Iisus Hristos.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 258, 1- 15 iunie 2013

Marius Ianus

Iunie 3, 2013

Antonevrozele firescului

Să vorbești despre Liviu Antonesei e ca și cum ai vrea să treci un tsunami printr-un ciur. Că scrie poezie, ok. Eseistică și critică literară, ok. Proză, iar ok. Că e profesor universitar și fost politician- dar câți nu sunt? Că este un intelectual căruia îi pasă de țara asta amărâtă, ok. Că a a avut curaj ca fost dizident, când alții se scăpau în pantaloni, tot ok. De unde să-l iei ca să respecți adevărul faptic, păstrând dreapta măsură? E ca mercurul, cu traiectorie imprevizibilă, alunecos, dar totdeauna la nivelul excelenței. Antologia de poezii „Un taur în vitrina de piatră”, publicată recent, la împlinirea a 60 de ani, este un punct valid de plecare.

Omul Antonesei dă peste cap literatul cu același nume, care are alură de dur. Sau, poate, restabilește echilibrul exact, cine știe?! Dacă mă așteptam, înainte de a-l cunoaște, ca Antonesei să fie un ciufut cu nasul la 10 metri, și așa mă așteptam după experiențele nu puține cu alți literați români valoroși, rotund de sine precum aerul într-o minge, realitatea a sărit de pe fix orizontul de așteptare, autorul ieșean fiind un tip absolut natural, fără fasoane, relativ simplu de decopertat în canonul prieteniei cu care m-a gratulat, firesc. Nu ține să pozeze, nu vrea să dea neapărat favorabil în fața interlocutorului, se rezumă să fie cum e, în urcușurile și coborâșurile firescului, conștientizându-le prin prisma unei inteligențe permanent în alertă și scăpărătoare. Vârsta biologică nu-i corespunde cu nonconformismul structural, de unde n-ar fi nepotrivit să ia lecții tinerii, ciopor conformiști, bătrâni înainte de vreme.

Egal cu sine, poetul este unul al firescului: „În patria mea în care unii au pâinea/ și alții cuțitul și un inoxidabil/ lanț de interese îi leagă pe unii de/ ceilalți,/ în patria mea strălucitoare și tristă,/ eu sunt un corb bătrân, fără aripi,/ un paria însemnat cu stea albă în frunte,/ un recipient fără fund în care-și vomită –/ cu toții – fierea și neputința și ura./ Și pentru că în patria mea de nimic/ nu-mi e teamă/ și pentru că în patria mea nimic nu mi/ se poate întâmpla în afara iubirii/ mele disperate pentru Maria,/ sunt cuprins subit de o stranie bucurie,/ de o fericire fără margini a gândului inimii mele, de un extaz infinit/ ca o moarte de aur și sânge. Ca o lumină/ a cărnii./Drept care, în patria mea de gânduri ucise,/de vinovate tăceri, de umile elanuri interioare,/ eu răspund și semnez propriu:/ Liviu Antonesei”.(„Antonevroze sau Păcatele capitale”). Dimensiunea socială- protestul, dragostea, moartea, problemele filozofice- marile teme ale literaturii se contopesc fără hurducături în poemele lui Antonesei, în tonuri grave, deși au texturi diferite, mai ample, scurte, cu tăietură brutală ori molcomă, chiar și cu rimă. Câteva poezii deocheate, care amintesc de ce scrie în prezent Emil Brumaru, dezinvolt, amplifică prin contrast sobrietatea celorlalte. Eșantion: „Pasul tău pe străzi înguste/ Face flamure din fuste/ Curul tău, puțin mai sus,/ Mă lasă pe gânduri dus./ Curul tău și grota ta/ De mine-s alăturea!” („Cântecel de plimbare”).

Încadrabil biografic în generația 80, Antonesei nu se înghesuie în canonul literaturii congenerilor. Structural romantic, filtrat prin avatarurile modernismului, își cenzurează în mică măsură patetismul prin ironie, dar nu se rușinează cu el, ca alți scriitori, de crezi că-i o boală venerică. Nu face un fetiș din actul scrisului. Așa e, așa-i de luat, nu se schimbă de dragul modelor. „Dumnezeule, frumos poate fi câteodată ecoul!”, afirmă și este credibil. Are așii în mânecă pe teritoriul poeziei de dragoste, după părerea mea.

Antologia „Un taur în vitrina de piatră”, scoasă la editura „Adenium”, cuprinde toate poeziile scrise în 35 de ani de Antonesei, din 1977 până în 2012- volumele Căutarea căutării” (1990), „Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste” (1999), Psaumes” (2004), „Dispariţia şi eternitatea Eonei” (2006) şi „Poveşti filosofice cretane şi alte poezii” (2012). Nu e de așezat în bibliotecă unde nu ajungi să ștergi praful.

Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 258, 1- 15 iunie 2013

Mai 8, 2013

Mircea Daneliuc:„Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu„

De vorbă cu regizorul și scriitorul Mircea Daneliuc

Alexandru Petria: – Stimate domnule Mircea Daneliuc, mi-aţi spus înaintea interviului că vă consideraţi un emigrant. Ce vrea să însemne asta?
Mircea Daneliuc – Emigraţia este operă, domnul meu. Lumea se înşeală, crede că ar fi o distanţare de patrie făcută neapărat cu pantofii. Ea nefiind decât o chestiune de inimă…  Dai o fugă până în Oregon şi te declari diaspornic; sarmale, murături, mărar în grădină, borş, româneşte în casă şi în cartier, ziare dâmboviţene, dispute naţionaliste, ieşi la votări necesare şi le pui pe cap ălora din ţărişoară exact pe nenea de care încearcă să scape. Dar să rămâi deliberat într-o selecţie de contemporani pe care ţi-e greu să-i mai vezi, să-i auzi, ghemuit numai în inima ta şi să surâzi împăcat, ce operă mare!
Nu-l admir atâta pe Caragiale, deşi l-am invidiat pentru mătuşa de la Berlin. Caragiale avea un defect, îl trăgea aţa îndărăt. Modelul lui Moise e mai inspirat: mergeţi înainte copii, eu rămân aici, duce-ţi-vă unde vă taie capul şi unde vi se pare că-i bine! Nu mă mai căutaţi; vorbesc cu cine vreau eu, acuma cu dvs.
– E orgoliu sau scârbă? Ori o plăcuţă pe care scrie „Câine rău”? Oregonul e Berlinul dumneavoastră?
– Nu cred că m-am făcut înţeles. America e doar un exemplu, poate fi şi Berlinul. Nici vorbă, mă aflu statornic în frumoasa noastră Capitală. Dezavantajul de a vorbi pe net e că nu ştii unde bate. Dar, ca să nu încurajez propensiunea spre băşcălie care pluteşte în acest aer ilfovean, alături de alte suspensii, mă opresc din detalierea chestiunii anterioare.
– Da, e dezavantajul că nu discutăm faţă în faţă, ci pe mail. L-aţi amintit înainte pe Caragiale. E un blestem lumea lui sau o binecuvântare? Că tot se poartă raportarea la el.
– Hai să nu punem problema aşa. Nu Caragiale ne-a făcut cum suntem şi nici gheţarul de la Scărişoara. De aceea, nu văd să binecuvânteze nimic. Esenţa românească i-a fost masiv precedentă, poate că-n termeni de perenitate dă semne c-ar atinge veşnicia, are scăderi ce covârşesc calităţi; popoarele astea se sting ultimele. Însă omul a avut nas şi ureche, a prins-o. O lume în cu totul alt spectru are şi Agârbiceanu, iar un scriitor fără lume e mai rău ca unul fără de stil, preferi să te uiţi la televizor.
Popolul suveran oferă exaltări în faţa lui Caragiale ca dinaintea unui stâlp totemic. Îşi dă cetăţeanul seama spontan, în dureri, de un adevăr filosofic despre neamul român: nu avem, de pildă, simţul onoarei, deşi îl mimăm – e numai o ipoteză –, şi sare din baie: Exact ca la Caragiale! proclamă. Asta îl linişteşte cumva, exultă, exaltă, vrând implicit să lase impresia unei comunicări medulare, deşi a frunzărit autorul oarecum în pruncie, înainte de-o teză şcolară. Are dintr-odată reperul! Existând şi posibilitatea adversă: Caragiale, mic copil. Circulă pe net o Scrisoare deschisă adresată postum clasicului de către Dan Mihăescu, umorist, care afirmă în clar: Eşti mărunt, neicuşorule! Pentru a sublinia, nu-i aşa? că realitatea prezentă e catastrofic mai insuportabilă decât cea ironizată de către maestru.
Dacă uităm o secundă de pulsiunea din organism către raportarea obişnuinţei, ne rămâne un Caragiale cu mecanismul teatral derivat din teatrul bulevardier, în tragedie grosuţ, ca şi în nuvele, cu personaje involutive scenic, ies din acţiune precum au intrat, dar cu un har şi într-o limbă de geniu. Eternitatea realităţii româneşti nu s-a sucit foarte mult, e cea a anturajului Zoiţicăi, se ţine în perimetrul aceloraşi păcătoşenii, rafistolate pe ici, pe colo, dar neesenţial. Pentru că aici există superficialitatea conservatoare: lumea lui, lumea noastră, la fel.
Au făcut la Bucureşti un grup statuar caragelian, dar tot ca pe vremuri îi duse gândirea, a la Jiquidi.
– Aţi fi preferat să vă naşteţi în altă ţară?
– Nu sunt sigur. Dar Islanda, azi, m-ar atrage.
– Că tot am pomenit de naştere. Vorbiţi-mi despre copilărie.
– Ce-aţi vrea să ştiţi? Credeţi că interesează pe cineva?
– Cum să nu?
– Primii şapte ani i-am absolvit acasă. Eram în Bucovina, iar dacă azi s-ar mai găsi pe undeva ceva care să-i semene, s-ar spune c-ar fi un ţinut foarte eco. Oricum, un loc care m-a construit decisiv, aşa cred. Dirijam toată ziua cu un fel de vătrai o rotiţă. Doream să mă fac dirijor. Aveam respect pentru undiţă şi pentru Moroşan Tatiana. Mă gândesc la mine ca la un puşti dezgustător de timid faţă de sexul frumos incipient. Deşi drumul meu spre şcoală trecea printr-o luncă unde era amenajată o staţie de montă: amor taurin. După alţi şapte ani, captivat de erotism, ne-am mutat la Iaşi, unde am refuzat să mă mai declar copil. Între timp şi împotriva voinţei mele, am învăţat ceva vioară.
– Ţineţi minte primul film văzut?
– A, îmi place să-mi amintesc asta!… Cred c-aveam vreo cinci ani. M-au dus la Balada Siberiei, o melodramă sovietică; neavând o altă opţiune, se îngrămădea tot oraşul ca la halva. Mai ţin minte câteva cadre. Înghesuială de nedescris, vindeau locuri şi în picioare. Am ieşit cu o durere de cap criminală şi am vomat din suflet pe zidul cultural. Tata, jenat, mă ţinea de cap; ieşea lumea, catharsis. Nu ştiu ce-am avut, pentru că orice film, cam un an şi ceva de atunci, îmi inducea starea aceea de disconfort fiziologic, chiar Stan şi chiar Bran. Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu.
– Extrem de ciudat contactul. De fapt, mai târziu, aţi ajuns la regie după filologie, iarăşi un parcurs atipic.
– Nu ştiu ce-ar fi situaţiile tipice, dar dacă cele atipice au venit cu precădere, probabil că mi-au fost fireşti. Am dat cu banul, hazardul a păzit patria. Aş fi putut ajunge, de pildă, un judecător greţos la Curtea Constituţională, dar mi-a căzut filo. E un loc unde nu se învaţă cum poţi reuşi româneşte. Te căzneşti cu o mulţime de lucruri inutile; câteva, totuşi, bune. Într-o vreme credeam c-au fost cinci ani irosiţi, pe urmă am mai cumpănit. Mă apucasem de regie cu capul umplut.
– A fost un avantaj, până la urmă…?
– În raport cu alţii?
– Da.
– Nu ştiu, fiecare după puterile lui. Oricum, cred că-i mai bine plin decât gol. Dintr-un punct mai general de vedere, nu m-a făcut excesiv de voios. N-am reuşit să mă fac simpatic pe lângă stătuc, nici în lumea cealaltă, nici în asta de-acum. Sunt avortonul lui, iar el, statul, tot ce antipatizez cu mai multă sinceritate. Nu s-a căznit decât să-mi închidă gura, atât. Dacă am reuşit totuşi câte ceva, e c-am inventat strategii de străpungere, m-am dat rănit, am fentat, apoi şi-au dat seama că m-au crezut şi-au fost fără milă. Cenzura nu-i pragul perfect, ci o apă fetidă, verzuie, mucioasă în care e nevoie să te scufunzi îngreţoşat şi să înoţi jos, la fund, până găseşti spărtura pe undeva. Era loc de rămas şi pe mal, domnule, asta-i situaţia, atâta se poate, astea-s filmele care se pot. Dacă le faceai şi cu actori de un haz oarecare, înseamna c-ai avut totuşi nas, vor fi mai căutate în viitor. Aşa au ieşit limbelile obosite cu cabotini care pâlpâie azi pe la televizoare, mai căutate decât celelalte, acelea trudite şi hărtănite, pentru că poporul doreşte să se destindă, nu să-l indispui cu rahatul nefericirii strămoşilor hodorogi de acum două decenii. Lucrul bun e că m-a ajutat Pronia şi ce-am făcut nu lasă impresia că e terciuit sub topoarele lor, măcar asta am. Deşi le-ar fi plăcut să le toace. Deşi am plătit, am plătit. Cu gândul la ipotetica democraţie (de azi?), unde nu e chin, ci verdeaţă…
Pe meleagul de care nu mă mai leagă nimic, pare imposibil să se mai poată alege vreo căpetenie care să aibă în spate un os, nu un maţ. L-am apucat pe Ceauşescu integral. Sub Ceauşescu m-am bucurat de un an şi jumătate de index şi încă trei după aia; se întâmplase ceva cu Glissando. L-am apucat integral şi pe Constantinescu, cu tot cu urmaşi, în capitalismul multilateral-dezvoltat; atunci m-au pus deoparte opt ani, într-o nepăsare popular-onorantă. Mi-am dat silinţa să-i apuc integral şi pe iluştrii bărbaţi Groza, Dej, Iliescu şi pe un altul care se dă dus mai cu opinteli, ca să sfârşească tot în nemernicie şi-n băşcălie plebee. Sau, dimpotrivă. Ar însemna că există vreo rimă între cea mai dreaptă orânduire şi statul de drept?… Doamne fereşte! Doar bărbaţii sunt toţi la fel, cum se ştie.
– Vă înțeleg amărăciunea, însă Glissando e o capodoperă, după părerea mea.
– So what? Mai am câteva.
– Desigur, la noi ajungem să apreciem oamenii de valoare după ce nu mai sunt, e o tradiție…
– Aveţi vreun presentiment în ce mă priveşte?
– Doamne ferește! Mă refeream la ipocrizia mediei și chiar a societății românești.
– Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor, după toate necazurile… Media, ce să facă şi ea, e după chipul şi asemănarea. O societate care nu-i în stare să nască o fabrică de nasturi măcar, va să zică ce media ar fi trebuit să îşi genereze? Cât despre societate, aici am bănuieli… Cred că suntem sub pompajul psihotronic al unei puteri ostile. Căci nu eram aşa, din ce mai citesc. Ne-au schimbat ca pe copii în maternitate. Sau ne-a blestemat cineva. O vrăjitoare din specia Omidee reţinută abuziv pentru foloase necuvenite ne-o fi afurisit din ranchiună. Altfel de unde înclinaţia aceasta pentru hoţie şi multiplu de case? Pentru superficialitate, tunuri scurte, manele şi fier vechi din bronzul lui H. Rădulescu? Nu eram aşa, v-o spun cu precizie. Eram cititori dezmăţaţi, ştiutori de carte, ne claustram în bibliotecă. Respectam cele 30-40 de statui, câte există în ţară, puneam floricele. De unde cruzimea pentru armată, pentru şosele şi alte lucrări uzinale, pentru bătrâni şi bacalaureat?! Eram un neam blând, păstoream mioare în condiţii paradiziace, nu încărcam telemeaua cu sare ca să tragă mai greu, nu lăsam pământul pârloagă, ci voiam cu toţii pământ, chiar ardelenesc, nu surâdeam reticent când ne prindeam în ceardaş şi noi. Ştiţi ce se întâmpla pe vremuri în triburile de canibali papuaşi, dacă intrau într-o situaţie ca asta, gen criză?
– Nu. Sunt curios.
– Se adunau bătrânii antropofagi în consiliu şi descopereau c-au fost deocheaţi. Nici o prezumţie de nu ştiu ce, nu se lăsau până nu-l dovedeau pe deochitor: mă, tu nu cumva ne-ai deocheat între timp? Ia treci la masă!
– Cum este Mircea Daneliuc văzut de Mircea Daneliuc?
– Nu pot să intru in capcana asta. Sunt om bătrân.
– Sunteți extrem de lucid și în vervă, domnule Daneliuc, vă alintați. Chiar, v-aș ruga să încercați…
– Îmi pare rău, nu.
– Asta e, am încercat. Cum ați ajuns în lumea filmului?
– Totuşi, era parcă mai atracţioasă întrebarea cealaltă. Să ne reîntoarcem. Aşadar: sunt nehotărât. Îmi privesc chipul de efeb în oglindă şi simt ceva ca o inimă de student. Din când în când mă înghimpă să mănânc sănătos la cantină, deşi sunt plin şi de alte dorinţe bizare. Îmi place carnea de cal. Îmi place vaca germană. Îmi plac seminţiile holandă, massai şi americană, pentru că ne-au îndreptat din vechime rătăciri şi greşeli. M-am născut prea devreme. M-am născut prea târziu. Mi-ar fi plăcut, mă gândesc, să fi trăit în epoca lui Pazvante, zis Chiorul. Aş fi înţeles-o. Neavând încotro, filmez şi scriu mai lesne ca mulţi. Sunt monstrul din Praga. Îndrăgesc cârtitori întristaţi şi aş face ca Moise. Plimba-i-aş patruzeci de ani într-o pustie cât două judeţe, ademenindu-i la laudaţii cu pişcoturi sărate şi bere călâie, până s-ar naşte generaţii mai răsărite. Căci spune Ioan: unul va fi Semănătorul şi altul Secerătorul. Mama vrea să declar că Semănătorul sunt eu. Practic sporturi extreme. Dau la păstrăv cu muşte.
– O omisiune- femeile…
– Femeile din viaţa mea au fost una singură. Ca să nu ne batem cuie în talpă fără folos… E drept că am mai cunoscut un număr absolut limitat, fără să primesc ajutor sau aruncarea aceea în sus necesară în artă. Mă uitam şi eu la Petru Dumitriu, la Sergiu Nicolaescu şi aşteptam. N-a venit. A trebuit să mă ocup eu de creşterea lor. E drept că m-au şi inspirat în câte un fel. Le datorez în bună măsură atât cât am reuşit să le înţeleg şi să-mi construiesc scenele de cuplu sau de amor în filme şi cărţi. Dar fiind un subiect atât de gingaş, ar fi bine să fiu mai discret…
Revin. Deci, cum am ajuns?
Am ajuns, pentru că Tibi n-avea talent.
– Cine e Tibi?
– Nu contează. Tibi… Un Tibi.
Jucam într-o formaţie de amatori, voiam să mă fac actor, voia şi Tibi, însă n-avea talent. Vrând el să se bage în seamă cumva, l-a citit pe Sadoul, Istoria filmului: ca să ne tâmpească de cap. Se cunoaşte că în culturile mici intelectualul e complexat şi, pe cale de consecinţă, cam snob. În habitatele provinciale din culturile mici e şi mai dramatic. Domnule, era umilitor să-l auzi la beţie cuvântând despre autori despre care nu auziseşi, dar fiind într-o anume legătură cu filmele care se dădeau în oraş. Nemaiputând îndura, am apucat şi eu tomul. Când îl parcurgi, poţi înregistra alfabetic cohorte de cineaşti cu operă cu tot, pe scurt, dar şi un lucru discret. Că cinematograful e un fel narativ aparte; în general, orice se poate povesti, şi o catedrală, şi făcătoarele de baie ale lui Seurat, mă tem că şi Mondrian. Totul răspunde unei apăsări atavice a omului de-a asculta relatări. Probabil, la focul din faţa peşterii, aşa petrecea. Numai că filmul are ceva foarte special, trebuie să te deştepte cineva ca să vezi acest lucru. Deşi vine din literatură, şi literatura îi datorează destul, în mod reciproc, încât nu există scriitor mare care să nu ascundă un cineast, chiar nemanifestat, dar şi invers. Deci, literaţi, cinematiza-ţi-vă. Sau filmaţi-vă cu telefonul. Atunci m-am sucit către cinema cu toată fiinţa, urmând a susţine cinci examene de admitere la facultatea de genii. A fost o cooperare: eu tentam anual, ei mă buşeau programatic. Dacă se poate imagina institutul acela ca pe un ovul, candidaţii sunt roiul dens de mici insistenţi: ca să avem o imagine. În cazul în care se preliminează că solicitanţii nu bat cu pile în membrana de ou, atunci nici la şcoala de artişti nu se întâmplă altfel… Eu, însă, simţeam că doar cu ce venisem în cap nu ajunge, îmi mai lipseşte ceva, de aceea mă întorceam invariabil pe Lăpuşneanu, la Iaşi, în fiecare toamnă, cu moralul scăzut. Semănam într-un fel cu Victor Hănescu, eram luzărul naţional. Prietenii mă băteau pe umeri, uneori primeam câte-o bere şi-mi dădeau de înţeles că nici ei n-au fost răsfăţaţi de destin în anonimatul în care trăim. Veleitarismul nu-i productiv. Până într-o zi în care-am pătruns, prin mijloacele arguţiei, prin şiretenie, dar am pătruns… Cred că în acelaşi fel viclean am determinat şi naşterea mea biologică, acum multă vreme. Nu contează, am intrat, am intrat…
Mulţi duşmani mi-am făcut.
– Mi-ar plăcea să intrăm in mintea regizorului Mircea Daneliuc. De la ce porniți la regizarea unui film? O atmosferă anume, o idee, un neastâmpăr, nevoia de-a te elibera de un preaplin?
– Greu să explic, am mai încercat. Neastâmpărul, nu, cu neastâmpărul nu se face nimic. Neastâmpărul şi preaplinul te duc inevitabil la cârciumă. Zăcământul naţional de locvaci şi veleitari provine din neastâmpăraţi însetaţi. Lucrul de care mă întrebaţi e o încordare încremenită. Uneori, plimbăreaţă. Alteori, se petrece în somn. Şi cărţile şi filmele vin la fel, de la o frază, de la o scenă. Lucrurile acestea apar fără să le cauţi. În ce mă priveşte, muncesc apoi să întrevăd un final. Pe urmă abia încep să mă trag spre început, către motivaţiile lui. Toate astea se fac în minte şi în scenariu. Filmul se turnează după acesta, conform unui plan calendaristic, nu mai e loc de fâţâieli.
– E și un sentiment al urgenței la început?
– Nu sunt prea sigur. Odată simţit finalul, se instalează sentimentul marei băgări de seamă…
– În timpul turnării aveți impresia, fiind creatorul unei lumi, fie și pe peliculă, că sunteți un fel de Dumnezeu în miniatură?
– Nu, ca un sculptor, un salahor. Unul înspăimântat că trebuie să-şi amintească precis toate ideile bune de dinainte şi să le păzească de o echipă gălăgioasă, plătită cu ora, ca şi de o tehnică ce-l trage în jos. Idealul suprem e menţinerea filmării la nivelul minim al scenariului. Majoritatea cazurilor sunt sub acesta. Turnarea e o caznă cu rare momente de presimţire a reuşitei, nu prea are nimic haric în ea, totdeauna eşti ostenit; singurele momente de bucurie artistică sunt scrierea scenariului şi montajul.
Dacă cineva se consideră în condiţiile acestea vreun mic Dumnezeu, ori nu e sigur ce profesie are, ori e băiatul lu’ tata nimerit pe scaunul de unde dă indicaţii. Filmele bune sunt o excepţie, regula e alta. Când se termină conform planificării, poate începe activitatea de colectare a premiilor. E o acţiune separată, paralelă, făcută de persoane abilitate şi fără legătură, decât coincidental, cu valoarea operei. Totul e făcut spre consternarea incontinentă a lumii, când află de premiu şi după aia se uită la film.
– Dar, când se termină de tras și ultimele cadre, cu toate greutățile muncii, nu intervine părerea de rău că iesiți dintr-o lume?
– Pentru regizor, nu, mai are încă destule de făcut, pentru el nu s-a terminat decât etapa cea mai anevoioasă. Abia acum poate privi ceva mai de sus. Cu toate că, faţă de cărţi, nu se mai poate schimba mare lucru. Actriţele, însă, fac crize. Unele plâng disperate chiar şi jumătate de ceas.
– Aveam în vedere prin ce trec unii scriitori, la terminarea unei cărți, când am pus întrebarea. Credeam într-o similitudine.
– Ar fi o similitudine dacă scriitorii şi-ar face şi montajul cărţii după ce termină cu scrisul, ar fi o idee bună… Dacă ar mai şi sonoriza-o după aceea şi s-ar îngriji de fiecare frază ca să arate ca lumea, nu le-ar strica. Dar cum obiceiul şi putinţa de a citi sunt vetuste şi pe cale de dispariţie, nu prea e pentru ce.
– Atunci pentru ce scrieți?
– Ca să nu mă defenestrez. Sigur că e un demers restrictiv, în cele din urmă. Ar fi bine să se bulucească mase mari la film sau la carte, dar nu se întâmplă aşa. Presiunile financiare ale producătorilor sau editorilor împing totdeauna opera în consumator, atenţi la puţinul ce-i zornăie prin buzunar. Nu e, cum se spune, un cadou pentru umanitate, clişee din astea. Niciodată lumea nu s-a făcut mai bună după un film sau o cărţulie, autorul nici nu are în vedere, în primul moment, cohorte de interesaţi. Scrie pentru a se amâna. Se gândeşte cel mult la patru persoane sau cinci a căror părere e nerăbdător s-o cunoască. După aia apare şi idealul rentabil. Publicul de acum douăzeci şi cinci de ani nu mai e, ne-am obişnuit şi cu asta. A dobândit un simţ aparte de a intui superficialul, filmul cu două personaje într-un apartament de bloc, dacă se poate fără final, cartea până într-o sută de pagini, cum să fii fericit fără să te laşi de fumat, cum e bine să te cântăreşti şi aşa mai departe. Superficialitatea îl linişteşte, îl odihneşte, ştie că nu va pretinde nimic de la el, nu-i cere în nici un fel să participe. Dacă apare o carte de substanţă sau un film mai elaborat, ferească Dumnezeu – problematic!, simte pericolul de la o poştă şi se fereşte. Nu cumpără. E miraculos cum intuieşte lucrul care poate să-l turtească niţel. De aceea, iniţiativele bune cad financiar, cei care produc cărţi sau filme nu mai vor nici un risc, în general devin producători de gunoi. Gunoiul se vinde.
Aşa se face că ne adresăm unui public fără criterii, care nu mai poate deosebi cu propriul cap ce e bun de ce-i rău. Se cască şi aşteaptă de la televizor. Ori, de aici, o mare grăsime se varsă spre el. Mărfuri bizare, medicamente miraculoase pentru cetăţeni sănătoşi şi mai ales decoraţii. Premii şi concursuri pentru orice, pentru apă gazoasă şi gaze, pentru blacheuri, pentru studiourile înseşi. Cea mai premiată televiziune!… Nu-i place şcoala, dar coroniţa îl fascinează. Când aude de premii, ştie sigur că e de bine, nici nu mai trebuie să vadă sau să citească, îşi poate da cu părerea. Pentru că e o nevoie şi asta.
Aştept cu impacienţă să văd dacă prigoana cărnii de cal îl va ajuta pe Cărtărescu să umfle premiul Nobel sau nu. Aţi băgat de seamă cui i s-au decernat Nobel-urile pentru Pace în ultima vreme?
– Haideți să ne întoarcem la lumea filmului. Apoi o să vorbim și despre literatură. Sunteți mulțumit de ce ați realizat până acum? Care dintre filmele dumneavoastră este preferatul?
– Mulţumit nu te poate face nimeni niciodată, dacă evoluezi într-un sistem de valori detaşat de circăria mediatică. Eşti creditat cu un simţ al măsurii. Dar măcar poţi fi indulgent. Pentru asta e necesar ca filmul să facă faţă unor condiţii, vreo patru. Nu iau în discuţie umblătura pe la festivaluri şi eventualele cristale Swarowski, v-am spus deja câte ceva despre asta. Nici vânzarea de bilete, pentru că poate fi un indiciu neconcludent: am văzut Tarkovski într-o sală cu doi spectatori. La cinema se poate veni din interes cultural, dar şi cu şcoala, cu garnizoana, în urma unui premiu, din curiozitate, din spirit de modă, din cauza ploii, din cauza reclamei, a unei pedale media, etc. Aşadar, cele patru la care mă gândesc ar fi următoarele:
Dacă în condiţiile socio-politice, dar şi de buget din momentul filmării, luând în calcul actorii pe care i-ai putut folosi, echipa şi tehnica disponibilă, ţi-ai atins nivelul maxim-posibil în ciuda oricărei constrângeri. Dacă măsura de adevăr reprodus conferă filmului, revăzut peste ani, o prospeţime ca şi cum ar fi fost turnat ieri.
Dacă la data premierei se situează la o cotă internaţională indubitabilă.
În sfârşit, alt indiciu ar fi dacă filmul are imitatori. Deoarece valoarea jigneşte, dar scoate la trântă veleitarul otrăvit de arsuri. Doreşte imperios să sară ştacheta.
Luând cu sinceritate în calcul aceste considerente, constat că n-aş mai dori să refac vreun film de la zero, în dorinţa de a-l mai peria. Mă simt suficient de confortabil cu ele aşa cum arată.
Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decât din dragoste, niciunul alimentar. Filmele au însă destin, ca şi oamenii. Pot simţi duioşie pentru unele mai năpăstuite – am mai spus lucrul ăsta -, cum ar fi cele pe care le-am realizat după ’89, necunoscute aproape complet. Din fericire nu se pot exploata ca fier vechi, dar zac prin dulapuri. Am mai făcut cândva unul, îmi doream să mă pot lega de tragedia colectivizării (tabu!) şi a dispariţiei unei clase sociale. A rămas singurul din cinematografie despre care cred că tratează aceste evenimente cu onestitate, dar, ce să fac, nu a plăcut autorităţilor socialiste, cum mă şi aşteptam. Au văzut că-i cu ţărani, l-au împachetat şi l-au trimis la ţărani, prin căminele culturale săteşti, unde a murit curând, sufocat cu perna. Se numeşte Vânătoarea de Vulpi şi e unul dintre cele mai bune filme cu care m-am nevoit. Foarte pastişat. E puţin probabil să-l fi văzut mulţi.
– L-am văzut și eu. Ce părere aveți despre regizorii noului val?
– E loc pentru toţi.
– Numai atât?
– Pare destul de mult.
– Spuneați undeva că filmele îmbătrânesc precum cărțile. Ale dumneavoastră cum stau?
– Da, e corect, aşa este, îmbătrânesc. Eu însumi practic această proastă obişnuinţă. În ultima parte a întrebării dvs. mi s-a părut că observ un licăr vag maliţios. Mă înşel? Stau binişor, nu mă plâng. Am impresia că n-am fost înţeles: indiciul despre bătrâneţea şi perisabilitatea operei e un criteriu de bază; mi-aţi cerut o părere, am enunţat-o într-un anume context. Cum aş putea să vă ofer eu o judecată de valoare pro domo, când n-am obiceiul şi aş putea leza destui care mă ştiu doar din auzite, alţii sporadic şi alţii, foarte posibil, deloc?
– N-am intenționat să pun nici un strop de malițiozitate. Vă gândiți la un nou film sau la o nouă carte?
– Carte. O piesă; e bine şi igienic să scrii teatru, dacă n-ai mai făcut-o de mult.
– N-o sa fiu surprins daca o sa scoateti si un volum de poeme… Absolut deloc!
– Eu știu? Nu cred. Am încercat în liceu. Scriam atât de anost, încât n-am mai îndrăznit niciodată.
– Lumea vă cunoaște mai puțin ca scriitor. Liviu Antonesei a scris relativ recent, cu ocazia unei lansări pe care ați avut-o la Iași: „Nu reuşesc să-mi dau seama din ce motiv nu am citit pînă acum niciuna din cărţile lui Daneliuc, deşi din 1997 a publicat zece – şase de proză şi patru de teatru –, iar pe cineast îl iubeam atît de mult. Fiind programat să prezint romanul Cele ce plutesc. Variaţiuni pe tema unui scenariu, pandant al filmului omonim, am primit cu cîteva zile înainte cartea, pe care am citit-o „peste noapte”. Aproape n-am lăsat-o din mînă pînă n-am ajuns la capăt. Sigur, de la un artist care îşi scrie singur scenariile, nu mă aşteptam la o carte proastă – dar nici nu credeam că e atît de bună! Cînd aveam să văd şi filmul – de asemenea, excepţional –, aveam să constat pe deasupra că nu este o simplă transcriere a filmului, ci altceva, aproape cu totul altceva. În fapt, filmul şi cartea, în ciuda coincidenţei de nume, sînt opere autonome, fiecare de vîrf în genul său artistic. Aş spune că Daneliuc este un prozator „optzecist” – el însuşi se consideră un cineast „optzecist”! –, dar unul care, în ciuda debutului tîrziu, sau poate din pricina asta, s-a instalat direct pe podium. Romanul mi-a plăcut atît de mult încît am fost foarte fericit cînd autorul mi-a mai dăruit două anterioare – Strigoi fără ţară, 2001, şi Apa din cizme, 2005 – pe care abia aştept să le citesc. Şi, de bună seamă, le voi căuta şi pe celelalte. În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este. Eu sînt recunoscător Domnului pentru aceasta întîmplare. Şi sînt fericit că această vizită la Iaşi nu mi l-a adus doar pe marele cineast, dar mi l-a revelat şi pe excelentul scriitor. Să fie primit!” Ce e literatura pentru Mircea Daneliuc?
– Se consideră că e bine să fiu mai puțin cunoscut, atâta vreme cât artele marțiale la români, otrăvirea fântânilor și fuga în codru, dezvoltă, în finul proces al globalizării, aspectul strategic: acoperă-ți adversarul cu frunze; poate ai noroc și nu se mai vede… Și filmele mele de după ’90, și cărțile au aceeași problemă. Deranjează ierarhiile scripto-comunitare umflate cu pompa de editori balonați cu pompa și ei; ca atare, sunt ocultate cu bună știință, până la iluzia dispariției, se confundă în peisajul inventiv național. Există persoane care au, totuși, cunoștință de ele, contactați-le, or să se exprime flatant; se definesc astfel ca indivizi cultivați. Sunt bune, n-am ce să fac, dacă-s bune, nu poate nimeni să spună altfel, doar să le-ascundă. În general, lucrurile stau așa: e regizor, s-a apucat acum și de literatură? Ce naiba mai vrea? Cine se crede? Să stea acolo, la filmele lui! Din cealaltă parte, de la cineaști: dă-l dracu’, să scrie! Să ne lase în pace! Să scrie! Atât!
Producătorii și editorii găsesc că e de bun simț și firesc. Și eu la fel. Motiv pentru care am renunțat la cinema încă înainte să fi făcut Cele ce Plutesc. Situație în care mă aflu și azi.
Așa e, v-am spus, în culturile mici. Locuri puține și multă pârloagă. Cei din clubul acesta nu au decât să aștepte postum o generație mai puțin bătută în cap. Dacă ’’se rostesc’’ pentru postumitate. Eu, nu. O fac pentru mine însumi. Poate sunt veșnic, n-am de unde să știu.
– Cum scrieți? Sunteți diurn, nocturn?
– Diurn. A nu se crede că noaptea dorm.
– Nu dormiți?
– Dintre cele pe care le pot mărturisi, filmez câteodată sau execut cu talent insomnii.
– Era să omit să vă întreb despre regizorii și scriitorii preferați. Care sunt?
– Cineaştii mei sunt dintre aceia în timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivărilor. Fatalmente, au fost acoperiţi cu aceleaşi onoruri în exerciţiu şi azi, numai că… pentru ’’merite deosebite’’: Bergman, Fellini, Antonioni, Visconti. Erau talibanii culturii, aveau o marotă – neînţeleasă–, scormonirea, efortul încăpăţânat de a spune ceva despre fiinţă. Lucruri vetuste. Şi-au pierdut ei vremea, nu mai e cazul să ne căznim.
De la scriitori, mă uit cu admiraţie la unul care e nominalizat aproape anual la Nobel, dar n-o să-l ia niciodată, pentru că-i lipsesc câteva date biografice esenţiale, extra libris. Se numeşte Antonio Lobo Antunes.
Numele de Heyse, Pontoppidan, Spitteler vă spun ceva? Eu nu le-am putut reţine, le-am luat din cartea lui Ulici. Au prins şi ei premiul Nobel pentru literatură… Dar Sully Prudhomme? L-au decorat în locul lui Tolstoi. Nu cred că-l mai citesc nici măcar strănepoţii din familia lui. Cât despre Jelinek şi despre săsoaică, numai de bine!
– Nu sunteți un om care să stea indiferent în propria găoace. Aș vrea să vorbim despre România. Are șanse să-și revină?
– V-am spus că mă consider expatriat, am vorbit serios. Mă tem că nu sunt singurul. Nu mai intru în teoria care ar trebui să ne lumineze care însingurare ar fi mai adevărată, cea interioară sau diaspora. Credeţi ce doriţi despre mine. Nu ştiu dacă aţi simţit că ţara despre care ştiţi că-i a dvs. vă face neobosită vânt ba din cot, ba din umeri. Te încăpăţânezi să rezişti până în ziua în care-ţi dai seama că, privită de la distanţă, e mai suportabilă.
Să-şi revină din ce? Aşa a fost totdeauna, nici nu se simte prea rău. Schimbă bancuri obosite pe net. La câte păcate avem, părem şi incapabili, din nefericire, să ne aleagem isprăvnicia: ’’barbarii de tirani’’ sunt ori şmecheri ori fătălăi. Mă ia groaza atunci când iese lumea în stradă, adică cei două sute de zgribuliţi de la Inter, în timp ce naţiunea îi vizionează critic la televizor. Pe degerăturile lor şi pe scatoalcele de la Jandarmerie se caţără de obicei politicienii cei buni. Nici nu apucă să se usuce cerneala pe ştampila de vot, că te şi anunţă că au făcut, în beneficiul tău, evident, pact cu blestemaţii de ieri. Ai ceva obiecţiuni? Dac-ai fi european, n-ai avea. Nu prea eşti. Nu cunoşti diplomaţia dâmboviţeană, acel lucru subtil, şi, la urma urmei: noi nu suntem ca şi precursorii, nu discutăm mărunţiş, despre ce-au tâlhărit, pentru că, cine ştie, am crea precedentul. Mi-e lehamite rău… Băbăciuni. Mi-e teamă să nu piardă pământ, aşa cum îi văd ahtiaţi după tot ce luceşte. Pot vinde orice, şi de sus şi de jos. Pe tema asta, discuţia pe care o avem riscă să se înfunde…
– Dacă discuția nu desfundă niște creiere… Cine știe? E drept că hidoșeniile exteriorizate se văd dacă le pui în față oglinda, dar nu prostia, lipsa de caracter, puturoșenia. Auzindu-vă, câțiva sper că o să înceapă să-și țină ochii mai larg deschiși. Cuvântul unui om ca dumneavoastră contează.
– Nu am veleitatea asta. Credeți-mă, e complet inutil. N-am reușit niciodată să determin vreo schimbare, decât, cu zgârcenie, în mine însumi. Să vă spun ceva… În trecutul meu a existat un moment în care l-am supărat într-un fel pe Ceaușescu. N-am practicat disidența soft, adică în casă, la telefon, dând interviuri pentru gazete franceze. Presupun că știți, am optat să le arunc public carnetul de partid. Așa a fost să fie. Bun, în nemernicia mea, am avut bănuiala că românii se vor buluci, vor vedea că se poate, vor face la fel și, cine știe, poate că în felul acesta anul ’89 ar fi venit mai devreme. Cunoașteți măcar două cazuri în care cineva să fi făcut ceva similar? Sigur, gestul meu a fost generat de situația lui Glissando. Filmul acela avea actori, colegi cineaști, etc. Într-un fel, mi-am pus pielea pe băț și pentru ei. Știți ce s-a întâmplat? S-a lăsat un vid înghețat în jurul meu, nu mai suna nici telefonul, așteptau să vadă ce pățesc.
– Vă înțeleg. Pentru finalul interviului, pe lângă subiectele atinse, ați fi vrut să vorbiți despre ceva anume?
– Nu, din proprie iniţiativă, nu.
– Vă mulțumesc.
Interviu realizat de Alexandru Petria
Apărut în Tribuna, nr. 256, 1-15 mai 2013

 

Mircea_Daneliuc_12071810536551

Aprilie 23, 2013

Bujor Nedelcovici: „A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie”

De vorbă cu prozatorul Bujor Nedelcovici

Alexandru Petria: – Domnule Bujor Nedelcovici, sunteţi unul dintre prozatorii pe care-i citesc din adolescenţă. E un privilegiu şi o bucurie că am ocazia să dialogăm…

Bujor Nedelcovici: – Şi mie îmi face plăcere, domnule Alexandru Petria să schimbăm câteva impresii şi idei.

– Păreţi un inadaptat, nu cred că greşesc folosind acest cuvânt…

– Nu m-am adaptat la anumite împrejurări determinate de o tiranie a istoriei şi nu am încercat să găsesc soluţii de compromis, disimulare, simulare, tăcere echidistantă, „imparţial ca tot românul” … La o întâlnire la Liceul I. L. Caragiale de la Ploieşti, o elevă mi-a spus că am fost şi sunt un „scriitor incomod”. Da! Am fost un scriitor incomod – un „ franctireur”, un „outseider”- prin ce am scris şi atitudinea pe care am avut-o în societate. Nu am făcut parte din grupuri de presiune şi afirmare, nu am făcut politică înainte de 89 şi nici după şi dacă rămâi „spectator angajat” nu ai prea multe şanse de reuşită… Nu regret „ce si cum am fost”

– Tinereţea v-a fost marcată de arestarea politică a tatălui dumneavoastră. V-aţi imaginat cum v-ar fi fost viaţa de era altfel, cu vremuri normale ori dacă aţi fi provenit dintr-o familie din nomenclatura comunistă?

– Mi-am imaginat dacă m-aş fi născut în Franţa sau Anglia şi dacă aş fi făcut studiile la Oxford sau Sorbona. Fiul meu este student la Sorbona. Dar nu îţi alegi locul naşterii, timpul istoric şi nici părinţii. Dacă aş fi avut o altă existenţă poate nu aş fi devenit scriitor. Toată viaţa a fost o probă iniţiatică (ab initio) de cunoaştere a lumii în care am trăit, dar şi o autocunoaştere (ego, moi, soi- même), exprimare literară şi de indignare şi protest public. Suferinţa dacă nu este ridicată pe planul raţional rămâne o suferinţă primară şi emoţională. După ce am terminat Facultatea de Drept am fost nevoit să lucrez 12 ani la munca de jos. Acolo, la Bicaz, am început să scriu chiar dacă nimeni nu te învaţă cum să scrii un roman. Am descoperit că mă pot salva în literaturà şi că sunt liber cu adevărat pe pagina albă de hârtie, dar şi în realul oprimant din exterior. Filosofia antică grecească considera destinul ca pe o întâlnire dintre două forţe şi energii: ce se ascunde în tine (predestinare biologică) şi în ce împrejurări trăieşti. Dar importat este ce au vrut ei să facă din tine şi ce ai vrut tu să faci cu viaţa ta. Abandonul este o explicaţie, dar nu o scuză. Am auzit deseori: „Ei! Aşa erau vremurile atunci”. Scuza prin împrejurările trăite uneori este neconvingătoare… Nu regret nimic din ce am trăit şi multumesc Cerului că mi-a dat puterea de a nu mă rata şi de a nu deveni „un idiot util”, cum zicea Lenin si cum fusesem programat.

– Când aţi conştientizat că sunteţi într-adevăr scriitor?

– Nimeni nu îţi dă un certificat că eşti scriitor, iar Facultatea de litere nu îţi acordă acest titlu.

– Normal.

– După ce am scris două sau trei romane, într-o bună zi mi-am spus: „De azi eşti scriitor” şi mi-am aşezat singur o coroană imaginară pe cap, însoţit de un zâmbet. Numai după aceea am făcut o cerere să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, care pentru mine era o simplă formalitate. Pe cartea de vizită este scris numele meu şi sub el: „scriitor”. Este un titlul pe care l-am cucerit şi nu îl datorez nimănui. Am descoperit cu strădanie şi efort harul şi graţia divină…

– Alex Ştefănescu a scris despre dumneavoastră: „Prozatorul se simte obligat să judece evenimentele istorice şi fenomenele sociale din epocă de pe poziţia unui martor care a jurat cu mâna pe o Biblie a moralităţii că spune adevărul.” Aţi reuşit să spuneţi adevărul în măsura dorită?

– În prefaţa la trilogia „Somnul vameşului”(1981) scriam: „Am fost martorul unei epoci, eram obligat să-mi depun mărturia. Nu am dreptul să uit sau să tac. Ce crezi că este esenţial pentru mărturia ta? In epoca modernă omul religios a fost înlocuit cu omul istoric, problematic, care a înţeles că istoria nu poate fi ocolită şi nici respinsă, ci doar implicată conştient. Este necesar să aflăm cât suntem de manevraţi şi cât suntem de liberi”. Am reuşit să spun adevărul? Ei! Aici se complică problema pentru că mai întâi trebuie să ştim „ce este adevărul” pentru că fiecare are adevărul lui. Întrebarea rezistă încă de când Pilat l-a întrebat pe Isus: ”Ce este adevărul?”. Ar trebui să evocăm o bibliotecă întreagă şi nu ştiu dacă vom găsi răspunsul. Ar fi necesar să ne amintim de mulţi filosofi şi scriitori printre care Voltaire („Dictionnaire philosophique”), trecând pe la Mihail Bulgakov („Le Maître et Marguerite”) şi ajungând la Papa Ioan- Paul II în Ciclica „Veritatis splendor”(1993) şi tot nu vom afla un răspuns la întrebarea: ”Ce este adevărul?”.

– Adevărul dumneavoastră.

– Privitor la „adevărul meu”… În prefaţa evocată scriam: ”Trebuie să ne exprimăm adevărul nostru ori de câte ori ne întâlnim cu: nedreptatea, falsul, teama, crima morală sau fizică, trufia, demagogia, corupţia, fără să ne scuzăm că nu îndreptăm nimic prin „ acel caz particular”…Ce consideri adevăr? Dreptul lui Don Quijote de a susţine că lighenaşul este coif”.

– Nu avem o cultură a protestului. Scriitorimea şi-a ascuns laşitatea înainte de 1989 în spatele sintagmei „rezistenţa prin cultură”. Povestiţi-mi despre problemele pe care le-aţi avut cu cenzura, cu Ceauşescu şi cu colegii literaţi, înainte şi după ce aţi publicat în Franţa.

– Cu cenzura m-am întâlnit de la început, dar prima confruntare a fost după ce am publicat romanul „Zile de nisip” şi am scris scenariul de film intitulat „Faleze de nisip„. Filmul a rulat câteva zile pe ecranele din Bucureşti, apoi a fost retras din ordinul lui Ceauşescu. În 1983, la Conferinţa ideologică de la Mangalia, Ceauşescu s-a referit direct la acesta film (a fost prima dată când vorbea despre o operă de artă) şi a dat numeroase şi preţioase indicaţii care s-au soldat cu o criză în cinematografie şi la Casele de creaţie. A doua confruntare a fost în 1982 când am vrut să public romanul „Al doilea mesager”. Editura la care am prezentat manuscrisul, timp de doi ani mi-a cerut modificări de cuvinte, fraze şi până la concepţia generală. Am refuzat să fac orice modificare. Am prezentat romanul la altă editură. Şi acolo mi s-au cerut mai multe pagini de modificări şi eu din nou am refuzat. În cele din urmă am trimis manuscrisul pe căi clandestine la Paris şi în 1983 a fost publicat de Editura Albin Michel şi a fost premiat cu „Prix de la Liberté” acordat de PEN Club Français. Consecinţele au apărut imediat. Am fost obligat să-mi dau demisia de la Almanhul literar şi de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Urmărit, ascultat la microfoanele puse în casă, desfăcut corespondenţa… Mi s-a propus să public o altă carte. Am prezentat la aceeaşi editură un volum de nuvele, dar şi de data aceea mi s-a cerut să renunţ la o nuvelă. Am refuzat şi în 1985 m-am hotărât de plec definitiv din România. Am reuşit abia în 1987 şi de atunci trăiesc la Paris, la început ca refugiat politic, apoi cetăţean francez. Iată pe scurt cum un roman („Al doilea mesager”) a reuşit să-mi schimbe destinul… A fost un bun mesager…

În toată acea perioadă am fost singur şi nu a fost o surpriză. Când am început o acţiune nu contam pe ajutorul nimănui, singurătatea este totuşi dificil de suportat… După 1989 am făcut imprudenţa să cer Dosarul de Securitate şi am scris o carte, „Un tigru de hârtie, Eu, Nica şi Securitatea”. Mare greşeală! Am găsit ca informatori prieteni şi scriitori. La început nu am dat numele lor adevărat, numai iniţialele ,apoi s-a declanşat o campanie împotriva mea si am răspuns cu documente şi argumente concrete găsite în dosar. Am fost blamat, defăimat, acuzat că sunt justiţiar, masochist, procuror al naţiunii române si chiar „Un Jdanov la Paris”. Am răspuns cu un zâmbet pe buze. Nu m-a surprins că nu au recunoscut, dar am suportat greu că alţi scriitori au ieşit în apărarea lor din motive de prietenie, complicitate şi poate din vinovăţie ascunsă.

Spuneaţi că nu avem o cultură a protestului. Este adevărat că „rezistenţa prin cultură” sau onirismul au fost forme ascunse de refuz şi protest. Dar există o limită în care protestul trebuie să fie deschis şi afirmat. Această poziţie presupune curaj, asumarea unui risc, sentimentul că libertatea este o valoare superioară oricărui considerent. Au fost scriitorii care au protestat deschis şi până la urmă au fost obligaţi să plece în exil. Au fost puţini şi nu este cazul să-i citez aici, ei sunt cunoscuţi. Pe masa mea de lucru se află de ani de zile cartea lui Camus „L’homme révolté”….

Stephan Hessel (la 95 de ani), un vechi rezistent si apărător al drepturilor omului, a scris o carte de 25 de pagini „Indignez-vous”. S-a în vândut în câteva milioane de exemplare şi s-a tradus în mai multe limibi. S-a declanşat o mişcare la care au participat mii de tineri din Spania, America, Franţa şi Israel. Nu am auzit nimic despre România. Dar pentru aceasta este necesară o cultură şi o tradiţie de implicare civică, spirit protestatar, revoluţionar şi indignare în faţa oricărei injustiţii sociale şi personale…

– Unii doresc ca scriitorului să i se ierte dacă a colaborat cu un regim nedrept, în numele valorii operei. Merită iertat? Poate să fie scuzat prin „salvarea prin operă”?

– Am scris şi am vorbit deseori despre raportul dintre operă şi viaţa scriitorului, despre condiţionarea dintre creaţie şi creator. Nietzsche spunea că scriem şi cu trupul. Dacă într-o zi suntem bolnavi nu ne aşezăm la masa de lucru. Teoria „opera rămâne” este o formă ipocrită şi perfidă de a absolvi scriitorii care au făcut compormisuri cu regimul şi au susţinut că numai opera dăinuieşte timpului. Nimeni nu este inocent! Au fost şi încă mai sunt apărători ai teoriei „disocierii dintre etic şi estetic”Sublime méchanceté. Fără comentarii…

– Aveţi un program la scris?

– Scriu ziua, sunt diurn, nu am sărbători şi am puţine vacanţe. Am trăit pentru scris şi printre cărţi. Citesc cu o curiozitate imensă şi cu bucuria de a cunoaşte un necunoscut pe care am iluzia că îl voi cuceri… Le gai savoir.

– La care din romanele scrise ţineţi cel mai mult? Personal, am o slăbiciune pentru „Provocatorul”.

– Acum este preferată proza simplă, de divertisment, amuzantă, captivantă, poliţistă, erotică şi… chiar pornografică. Am scris vreo cinsprezece romane (şase publicate în Franţa) care au avut diverse teme: utopia negativă, alegoria, parabola, romanul de familie, pagini de eseu şi naraţiune cursivă şi chiar „Mitul Cristic”. Explozia structurilor narative s-a produs în 1977 cu romanul autoficţional „Fils”, scris de Serge Doubrovski, care a spart canoanele literare: personajul este autor, autorul este personaj, biografia se amestecă cu naraţiunea literară etc. Romanul lui S. Doubrovski a provocat sinuciderea amantei lui. Deci şi un roman… poate ucide. În ultimul timp la Paris s-a declanşat un scandal provocat de cartea Marcelei Iacub, „Belle et Bête”, în care descrie relaţiile erotice şi sexuale pe care le-a avut cu Dominque Strauss-Kahn. Nu este singurul roman autoficţional care provoacă scandal, sau poate tocmai acesta este scopul de a provoca un scandal şi de-a se vinde cartea…

– Sunteţi într-o penumbră publică în stridenţă cu valoarea operei. Care credeţi că e pricina?

– Nu consider că sunt într-o penumbră şi uitat de critici sau cititori. Pentru a face o carieră literară este necesară o strategie bine pusă la punct: o agendă cu telefoane la care să recurgi cât mai des, un grup de prieteni şi presiune care să te ajute să te afirmi, o carieră politică, să te sprijine pentru a apărea cât mai des la televizor… Eu nu am vrut şi nici nu am putut să recurg la toate aceste procedee. A fi scriitor nu reprezintă o carieră, ci o vocaţie. Uneori nu trimeteam la critici volumele publicate pentru a nu insinua că le cer să scrie despre ele. Nu am cerut niciodată nimic: premii, cronici favorabile…

Nu! Mint ! La sfârsitul lui martie (2013) a avut loc <Salon du livre > de la Paris. Am citit mai multe liste cu scriitorii care vor fi invitaţi din ţară şi de la Paris. Eu nu figuram pe nici o listă. Am protestat! În cele din urmă am fost invitat şi am participat la o masă rotundă. Oricum, trăiesc la Paris de 25 de ani, nu am murit şi sunt… totuşi scriitor.

Am primit mai multe premii literare în România şi în Occident. Dosarul de presă din străinătate (articole, interviuri, cronici) este mai voluminos decât cel din ţară. Şi bucuria absolută a fost când am publicat „Opere complete” (Editura ALLFA), 7 volume, 5500 de pagini. Se pare că sunt singurul scriitor în viaţă care a publicat „Opere complete”, asemănătoare celor care au apărut în „Biblioteque de la Pléiade”. Deci, nu sunt nici erou şi nici victimă şi îmi văd mai departe de treabă…

– Într-un interviu vă întrebaţi: „Am trăit sau am scris pentru a trăi?”. Aţi aflat răspunsul?

De fiecare dată când termin un roman- care îmi cere un an sau doi de lucru zilnic – îmi propun să trăiesc… Dar! Ce înseamnă pentru mine „a trăi” fără să scriu şi fără să citesc? Deci! Am scris pentru a trăi şi am trăit pentru a scrie…

Interviu realizat de Alexandru Petria, apărut în Tribuna, nr. 255, 16- 30 aprilie 2013

bujor nedelcovici

Aprilie 21, 2013

Adevarul despre scandalul de la revista Tribuna

De cand este Mircea Arman conducatorul ei, revista Tribuna a iesit din provincialismul in care s-a complacut imperturbabila in ultimii 20 de ani, pe principiul- leafa sa mearga, e bine oricum, sa ne publicam intre noi. Ca schimbarea nu convine in special intelectualilor portocalii, e altceva. Sigur ca ii doare ca au pierdut o publicatie unde-si puteau orchestra jocurile. Calitativ, la aceasta ora, Tribuna poate sa concureze cu orice publicatie literara de top romaneasca. E interesant ca nimeni, dintre cei vocali azi in legatura cu Tribuna, n-a protestat fiindca era jalnica pe vremea fostului redactor-sef. Le-a convenit un om de paie.

Alexandru Petria

 

Aprilie 15, 2013

Cum m-a vazut Lucian Dobarta

timpul lui Petriacarnea viselor lui Petria2 corifei la Bistrita

Cu Liviu Antonesei