Mic elogiu al fricoșilor și leneșilor

Frica și lenea sunt vitale, ca mâncarea, căldura, un dinam al evoluției.

Sunt defecte doar în măsura în care nu sunt urmate de acțiune, atunci când se rămâne într-o auto-combustie inertă, în blegeală, tangentă cu prostia și autosuficiența, amputată de urgența voinței, stearpă.

Din frică, omul își ascute reflexele, are atenția mai trează, încearcă să nu scape niciun amănunt care i-ar putea periclita statusul sau chiar existența. Are nevoie de ea în artere ca, prin turbionul reflexele de apărare, să găsească soluții noi, neașteptate, surprinzătoare. Improbabile ori imposibile dacă nu se aprindea bricheta fricii. Fiind pus la zid, în extremis- având de ales între viață și moarte, e nevoit să depășească imobilismul, conformismul, regulile încetățenite, conștiința altitudinii propriilor puteri, să găsească resurse nebănuite de curaj pentru a rămâne pe linia de plutire. Nu e o noutate să spun că din frică s-au născut nenumărați eroi.

Leneșul nu e un inutil, dacă are încrengăturile neuronale profund și amplu definite la purtător. Este de tolerat, nu e exagerat de zis- de ocrotit, precum un monument al naturii. Va imagina orice ca să nu muncească, cu impunerea unui target, imaginația având traseu pe ruta acțiunii. Lenea e de obicei un ataș al inteligenței. În contradicție cu insul harnic, ce obține un plus prin constanța muncii, prin efort, leneșul o să facă să apară, ca un prestigitator din mânecă, o soluție ca să ajungă grabnic în punctul unde se situează și plusul celui harnic. Nu prin încordarea mușchilor, nu prin valuri de transpirație, prin scurtături, prin invenții și inovații. Prin scăpărările intelectului. Lenea îl provoacă și obligă să fie cu aflux de idei, ca să-și prelungească tabieturile. Cu adaos de acțiune imaginativă, fereala de muncă aduce mai aproape progresul.

Nu condamnați pe nimeni la prima strigare, e la fel de pasibil de un avantaj ca învățarea obiceiurilor leilor pentru un cosmonaut. Ce și cum pare nu e chiar ce este.

 

Cazul revoltător al unui deținut politic în U.K. Free Tommy Robinson!

Să vorbești despre libertate, când arunci un om în pușcărie pentru ideile sale, reprezintă o ipocrizie, precum ai susține că Arabia Saudită este un fanion al democrației. Și când lucrurile se petrec într-o țară ca Anglia, treaba e de natură să ne pună al naibii pe gânduri, asupra viitorului fiecăruia dintre noi, al omenirii în viitorul apropiat.

Ziaristul Tommy Robinson a fost arestat în fața Tribunalului din Leeds, în 25 mai, fiindcă transmitea de pe stradă, în direct pe Facebook, despre un proces al unei bande de violatori musulmani. A fost acuzat de suspiciunea de tulburarea a ordinii publice, condamnat în regim de urgență pentru 13 luni și încarcerat.

De parcă condamnarea în sine nu era destul de revoltătoare, judecătorul de caz a interzis presei britanice să relateze despre Tommy Robinson. Dacă ce-a pățit omul nu e o secvență desprinsă din practicile regimurilor totalitar comuniste sau fasciste, atunci nu e o minciună dacă zic că-mi beau zilnic cafeaua tacticos cu Papa Francisc.

La ora aceasta, Tommy Robinson este un prizonier de conștiință, un deținut politic, victimă a fătălăilor corectitudinii politice. Condamnat la fel de aberant de justiția britanică precum a fost condamnat la moarte micuțul Alfie Evans, căruia, cu toată insistența părinților, i s-a refuzat plecarea la tratament în Italia, ca să moară, în final, într-un spital englezesc.

Tommy Robinson a condamnat violențele islamiștilor din U.K de mai mulți ani, aspect pentru care nu e la prima încarcerare. Ceea ce nu se face, nu? Doar ei sunt toți pașnici, cu o religie a păcii, nu? Doar e civilizat să ne lăsăm fiicele și soțiile violate, stând pasivi, nu? „Tommy Robinson, un „băiat de cartier”, născut și crescut în Luton, alături de musulmani, unul dintre numeroșii ultrași englezi, putea rămâne un anonim, dar viața i s-a schimbat complet în momentul în care a văzut cum veteranii din Afganistan, care defilau anual pe străzile orașului său, au fost atacați de islamiștii lui Anjem Choudary, fără ca poliția britanică să intervină! Soldații trimiși de guvernul britanic să lupte în Afganistan împotriva fundamentaliștilor islamici, odată întorși acasă erau atacați de fundamentaliștii islamici fără ca guvernul să facă ceva! A fost momentul în care s-a hotărât să înființeze English Defense League. A fost momentul în care a devenit un „extremist de dreapta”. A fost clipa care l-a transformat pe Tommy Robinson în inamicul nr. 1 al guvernului britanic și al islamiștilor protejați de acesta!”, a scris Bogdan Calehari pe blogul său.

În societățile unde corectitudinea politică încalcă ordinea naturală și legile firii, patrioții riscă să fie etichetați rapid ca „extremiști de dreapta”, pentru ca prin anatemizare să se înăbușe orice discuție, să se ascundă adevărurile neconvenabile. Patriotismul este un delict de neiertat în ochii globaliștilor.

Ce e mai dramatic e că Tommy Robinson este în pericol să-și piardă viața în detenție, deoarece majoritatea închisorilor din U.K. sunt pline de bande de islamiști, din cei cu care a avut altercații.

Pe internet a fost lansată o petiție către Theresa May, ca să-l grațieze pe ziarist. Vă invit s-o semnați. Este aici https://www.change.org/p/theresa-may-mp-free-tommy-robinson?recruiter=867031286&utm_source=share_petition&utm_medium=twitter&utm_campaign=share_petition&utm_term=triggered.

Free Tommy Robinson!

Securilă și Eminescu

”Moșierii îl finanțau pe Eminescu să desființeze toate ideile venite dinspre Europa”, spune unul.

Gândire de securilă, care pregătește alți securilă- Iulian Fota, directorul Colegiului Național de Informații.

 

 

Dildo și politica

Ești mai nimeni în drum în Parlament, abia bate aburul în tine, fiindcă nu te-a votat hotărâtor electoratul, care și-a dat seama câte parale valorezi. Sari, dai din picioare, îți rozi unghiile, te simți neputincios în fața celor care au câștigat alegerile. În loc să te autoevaluezi, să cântărești unde ai greșit și ce ai de făcut ca să îndrepți situația, să te regăsești, ca să ai un punct de unde să te reconstruiești, acumulezi ură, aluviuni de ură, iar ura te roade precum cancerul. Îi urăști pe adversarii politici, pe care ar trebui să-i combați cu inteligență și perseverență. Crezi că ura e o prescurtare pentru rezolvarea neînțelegerilor, nu realizezi că reprezintă o fundătură, una care te ucide chiar pe tine, săptămână cu săptămână, oră cu oră, minut cu minut, fără scăpare.

Strigi pe voci că ești un democrat autentic, dar între decibeli și faptele cotidiene e un hău ca al unei hiper-inflații. Dacă nu-ți convine guvernul adversarilor, ai la îndemână moțiunile ce cenzură și organizarea mitingurilor de protest, după cum stă scris în Constituție și e transmis în obiceiurile parlamentarismului, ăla care se respectă, cu etichetă, rațional. După cum ți-e pasul, nu vorba, când ești pentru eliminarea adversarilor prin orice mijloace, te pui singur în cloaca amatorilor de acțiuni totalitariste, n-ai moleculă de liberalism în tine. Că e Lenin sau Stalin, că e Hitler sau Mussolini, ești pe acolo.

Depunerea unei plângeri penale împotriva premierului, pe motivații halucinante- cum e trădarea, cu scopul de-a schimba configurația politică, de a demite un guvern, e o atitudine de impotent, care-și caută un penis artificial, al lui fiind inutilizabil, de tragi-comedie. Când procurorii sunt chemați să atașeze un penis politicienilor nevolnici, și chiar intră în joc, democrația e în altă parte, cu siguranță.

Cu ură și un dildo ești imbatabil să cucerești disprețul, nu opțiunea cetățenilor.

Sa nu ne jucam cu sesizările penale…

Art. 268, Noul Cod Penal:

„Inducerea în eroare a organelor judiciare

(1) Sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(3) Nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.”

Am semnat!

Pentru desființarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) https://www.petitieonline.com/petitie_pentru_desfiintarea_consiliului_national_pentru_combaterea_discriminarii_cncd

 

Pârțul lui Kusturica

Emir Kusturica povestește în cartea sa „Unde sunt eu în povestea asta?”, apărută la Polirom în 2012, o scenă din copilărie, pe care o consider o chintesență a umanului, a felului de-a fi om.
Regizorul era copil. Și, normal pentru ce avea să-i rezerve viața, era fermecat de filme, le trăia ca flama produsă de sudură, și, după puterile și resursele sale de la acel moment, încerca să le recreeze. A improvizat din fotolii, oale și felurite ustensile, în curtea părinților săi, un templu grec de coloanele căruia era legat Hercule, pe care l-a văzut în interpretarea lui Steve Reeves.
Kusturica în rolul lui Hercule, legat cu sfori de ansamblul ce-i proiecta mental templul, a început să se încordeze ca să-și elibereze personajul din captivitate. Avea ca spectatori pe cei din familie. De efort și emoție copilul a scăpat un pârț.
Kusturica relatează cât i-a fost de rușine, pentru că lumea a izbucnit în râs. În acel pârț era oglindită slăbiciunea sa, frâna fiziologică ce-i era ca stavilă, erupția fragilității în trăirea/ retrăirea eroismului lui Hercule.
Acel pârț ne învață ce e viața, despre vulnerabilitatea fiecăruia în atingerea visurilor, că n-avem cum să fim întotdeauna cum și ce am vrea, chiar cu altitudini dificil de imaginat de puritate, cu o tenacitate ieșită din comun. Că avem puterile limitate, cu teama drept coloană vertebrală. Teama de ridicol, de bumerangul opiniei publice. Că n-avem șansa să spunem doar un simplu „sorry”, ca englezii, și să mergem mai departe, precum i-ar fi explicat tatăl lui Emir că ar trebui făcut.

Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală

Din perspectivă politică, omul contemporan nu are posibilitatea de-a întreprinde ce poate și ce ar putea, conjugare a libertății și propriului raționament. Posibilitatea de-a face este coloana vertebrală a puterii, deținută de parlamente și guverne.

Desigur, o să se obiecteze că posibilitatea e transferată democratic prin vot, că voința oamenilor este respectată. Numai că fiecare știe realitatea, fără sa aibă nevoie de serviciile unui avocat. De câte ori nu înjurați guvernul sau pe vreun deputat ori senator pentru deciziile luate, care nu vă reprezintă, deși i-ați votat pe respectivii? Și nu-s accidente de parcurs, sunt constante. Controlul alegătorilor asupra deținătorilor puterii de a face este o narațiune covârșitor nerealistă.

Neavând posibilitatea de-a face, omul este cetățean doar cu numele. Discursul actual despre democrație e o ipocrizie de la cap la coadă.

Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală, după fiecare deposedare de posibilitatea de-a face.

Ceva de care să nu aibă parte nimeni

Poate cea mai dramatică reprezentare a inevitabilității morții am trăit-o în 11 septembrie 2001. Turnurile gemene din New York erau în flăcări, se vedeau oameni la geamuri, la înălțimi de speriat, agitând prosoape sau ce au găsit la îndemână, gesturi disperate care chemau ajutorul, iar pompierii și polițiștii nu aveau cum să ajungă la ei. Când au realizat că nu au cum să fie salvați, au avut doar alternativa de-a alege felul cum să moară- să aștepte să fie arși de vii, eventual să se sinucidă ori să sară în gol, devenind un amestec de organe și membre rupte pe asfalt. Cum au sunat rugăciunile lor, fără vocabularul speranței?

Desfășurătorul respectivei zile a a dezvăluit prima dată, la dimensiune planetară, prin televiziuni, cum e când pașii unei existențe duc în linie dreaptă și sigur în moarte. Un tăiș insuportabil al adevărului.

Cea mai atroce a fost lipsa oricărei șanse în a vedea răsăritul zilei de mâine, de-a simți briza vântului prin păr, gustul unei înghețate; singura opțiune a realității- pe cât posibil, o moarte mai ușoară, mai fără dureri, cât mai rapidă, după mintea fiecăruia. E ceva de care nu e omenește să aibă parte nimeni.

Invidia ca vehicul al progresului

Cum mănâncă spaghete, fripturi, ciorbe, precum se îndrăgostește și se bucură de sex, cum bea coniac ori votcă, cu aceeași repetitivitate și constanță individul își invidiază semenul. E în fibra relațiilor sociale.

Pe conexiune creștină, mă refer la ce cunosc, invidia este condamnată, desconsiderată, însă n-ai cum s-o eradichezi, fiindcă e în proporție de masă, cu reflexe existențiale de duritatea oțelului. Și nici nu cred că e de înlăturat, și dacă ar exista posibilitatea. Invidia e în sine un vehicul al progresului. O pistă, susținută prin ambiție și muncă, de-a depăși o situație materială inferioară, de-a accede într-o funcție, de-a ajunge la ceva îndelung râvnit; ca la culturiștii ce-și lucrează mușchii- un supliment nutritiv al competiției. În același timp, ea scoate din letargie, din eventualul imobilism, declanșează sau accelerează ambiția, lichid amniotic și, totodată, cordon ombilical al curajului. Deschide o șansă. E o formă de conștientizare, prin puterea exemplului, că e posibilă înfăptuirea și a ceva la care, înainte de-a observa la alții, nici nu te-ai fi gândit. Sau ai considerat că nu merită să te preocupe, deoarece vorbea un vocabular al imposibilului. Invidia nu e motiv de mândrie, dar e sănătoasă pentru bunăstarea colectivității umane, vitalizantă. Ca oaia- nu-i frumoasă, ba și pute, dar carnea ei este comestibilă, iar lâna-i folosită în industrie.

Desigur, ca în tot ce-i omenesc, e cu plus și minus. Pe lângă aspectul stimulator, în anumite cazuri, are forță gravitațională și-o latură călcând chiar în pașii infracționalității, când invidia devine distructivă, și auto-distructivă câteodată. De ce să aibă altul ce n-am eu? Și dă-i și încearcă să ștergi de pe fața pământului exemplul țintit, la a cărui stare îți dai seama că n-o să ajungi în vecii-vecilor. Însă, cum nu-s mai numeroși infractorii și sinucigașii decât oamenii normali, așa e și cu această trăsătură de caracter.

Nu-mi plac invidioșii, dar ce-i al lor e al lor!

Un concediu nepermis al lăcomiei

Au apus vremurile când patronul avea habar de problemele personalului și era interesat să le înțeleagă. Dacă era rezonabil, conducând direct o firmă, era conștient că e nevoie, în beneficiul ambelor părți, să manevreze de așa natură lucrurile încât atmosfera din atelier sau fabrică sau prăvălie să se suprapună cât mai mult cu cea dintr-o familie armonioasă. Știa ce înseamnă o strângere de mână la un moment oportun, o vorbă de compasiune ori stimulatoare, un ajutor financiar dat de urgență vreunui angajat. În cazul în care nu o avea în fire, o făcea măcar din rușine, ca să nu fie arătat cu degetul, catalogat ca un ticălos fără inimă, avid numai de câștig.
Multinaționalele au transformat angajații în cifre, o cifră- un target. Aseptic și fără afecte, cu o eficiență de ghilotină. Directorii executivi aruncă vina, la nevoie, când sunt înghesuiți, pe drept cuvânt- pentru problemele salariale sau a condițiilor de muncă- pe seama graficelor de profit impuse de fonduri. Și ei sunt prinși, ca muștele în lipici- pe bani cu sacul, însă asta e o altă discuție, pe logica supunerii. Ori faci întocmai și repede ce ți se cere, ori ești dat afară! Jumătățile de măsură nu-și au locul. Investitorii firmelor, din spatele fondurilor, anonimizați, n-au cum să fie încercați de rușine, fiindcă au două tampoane între ei și angajați- fondurile anonime și directorii firmei propriu-zise. Ei sunt de-responsabilizați, ceea ce nu e ok.
Directorii firmelor sunt precum doctorii care eutanasiază bolnavii legal. Nu-s considerați juridic criminali, însă omoară oameni. Iar angajatul are numai valoare profitului generat.
Multinaționalele deținute de fondurile anonime aproape au înlăturat cultura omeniei, a înțelegerii reale în relațiile cu salariații. Deviza neasumată public, de autentici mercenari: „Mergi înainte sau crapă!”. Umanul e un concediu nepermis al lăcomiei.

Democrația n-are treabă cu secretele de stat!

Nu există țară pe care să nu fie altoite secrete de stat. Dar depinde câte. Nu mă gândesc la secretele militare sau de spionaj, e de înțeles. Le vizez pe cele care subsumează direct guvernarea și relațiile cu alte state, acordurile și hotărârile de guvern ori ministeriale secrete.
Cu cât sunt mai numeroase secretele de stat, cu atât democrația e mai amputată, de spoială. Democrația duce în celulele sale transparența, secretele- pâcla arbitrarului, manevrele discreționare, dictatul. Secretele oficialilor sunt o violare a anatomiei și fiziologiei democrației. Ele sapă la deficitul de cunoaștere al unei națiuni, își trag seva din viclenie. Fuga spre secrete a politicienilor e, totodată, o fugă de democrație, de controlul opiniei publice, o reminiscență feudală sau a societăților de inițiați, unde anumiți inși aveau acces la întreg adevărul. Cum să alegi corect, ca ins ce votează, când o parte din datele unor chestiuni îți sunt ascunse deliberat, ba nu le dețin nici toți deputații și senatorii care-ți cer votul? Este viciată judecata ta, dar și a parlamentarilor.
Sunt secretizate actele care, dacă ar fi cunoscute, ar revolta populația, ce încalcă morala și legile, unele ascund chiar crime, în numele unor predicate precum la amvon „interese superioare”, cerute de bunul mers al societății, cică. Numai că nimic n-ar trebui să fie peste voința și știința cetățenilor, calificată prin vot, dacă un stat se pretinde democratic.
Nu credeți în cei pro secrete, parșivii au raționamente și apucături dictatoriale.

Bombardarea Siriei vorbește despre anemia rațiunii

Cred, chestia cu Siria stă aproximativ așa:

ISIS și-a făcut ani de zile spectacolul în această țară, cum au vrut băieții. Și americanii au luptat contra lor parcă cu încetinitorul sau cu praștiile.

Regimul Bashar al-Assad a cerut sprijinul rușilor și ivanii i-au cam terminat repejor pe teroriștii tăietori de capete.

Normal că americanii au ieșit șifonați din poveste, victoria fiind adusă de ruși.

Pentru prima dată după căderea comunismului, Rusia a demonstrat că este iar o superputere, că lumea devine multipolară, nu numai SUA având ultimul cuvânt.

Atacurile cu gaz, și cel din Siria, și cel care a fost un fel de aperitiv al isteriei- cel din Anglia, cu spionul și fiica lui, aduc a operațiuni de diversiune, false flag. Vin la țanc ca pretext, dacă nu pentru o încercare de alungare a rușilor din Siria, pentru diminuarea influenței lor în regiune.

De fapt, am impresia că SUA nu vrea să renunțe la condiția de hegemon și se comportă ca un puștan orgolios, aiurit de hormoni.

Suntem foarte aproape de un posibil război între cele două superputeri. Bombardamentele americano-britanico-franceze din această zi, asupra Siriei, vorbesc mai mult despre anemia rațiunii. Merită să amintesc ce a scris filosoful francez Bruno Guigue pe Facebook: „Ce matin, le „pays des droits de l’homme” est un tas de fumier.”

Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

mielul de paște

cârligul din grinda șurii era folosit o dată pe an
un prilej să ne adunăm,
n-aș spune că așteptam asta, doar ce urma,
cuțitele erau ascuțite
pe o roată de polizor de pe verandă,
meticulos începea dimineața să ne rotească,
crestăturile veneau două
până la rotulele picioarelor din față,
și atârna printre cratițe și cârpe
în cârlig,
jupuit cu o mișcare înceată
ca atunci când ridici plapuma să vezi dacă doarme copilul,
într-un tip ce semăna cu isus se transforma corpul,
și aveam carne și urma să mergem la biserică
și se lăsa cu râsete

După fascism și comunism, totalitarismul financiar

După totalitarismul fascist și comunism, am ajuns să ne înfundăm în existența totalitarismului financiar global. Care este în perioada sa adolescentină.

Hegel vedea menirea istoriei ca un progres al libertăților omului, prin eliminarea provocărilor; iar statele democratice vor fi cele cu libertate deplină- e idealul. Poziționarea epocii noastre, raportată la busola drepturilor omului este deprimantă. Mulți comit o greșeală capitală confundând bunăstarea cu libertatea, și nu-i de mirare că ajung la concluzii greșite.

Totalitarismul financiar asigură o bunăstare relativă în Europa și America de Nord, în rest- Dumnezeu cu mila!; exploatare fără remușcări. E un totalitarism prin intermediari, cu o singură ideologie reală- profitul. Se folosește de politicienii controlați cu tot felul de metode subtile și de media mainstream aservită. Nu ezită să declanșeze războaie, dacă e rost de profit.

Totalitarismul financiar global e cu atât mai periculos cu cât îmbracă mai fariseic hainele democrației și variate ideologii, care sunt subsumate globalizării. Nu are un punct de comandă unic, sunt o mulțime de puncte de comandă, uneori cu interese antagonice, alimentate numai de lăcomie. Statele sunt biete jucării în mâinile unor decidenți obscuri, iar votul este chiuretat de semnificație. Renunțarea la libertăți în favoarea unei mincinoase siguranțe este o scurtătură a lui.

Totalitarismul financiar e încă în faza soft, cu perdea. Dar ce se va întâmpla când o să ajungă la deplina maturitate, dacă i se va permite? Când, după eliminări reciproce, punctele de comandă globală o să fie cât degetele de la o mână, sau mai puține? Găsiți răspunsul cu un dram de imaginație.

Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

Cred, chestia cu Siria stă cam așa:
ISIS și-a făcut ani de zile spectacolul în această țară, cum au vrut băieții. Și americanii au luptat contra lor parcă cu încetinitorul sau cu praștiile.
Regimul Bashar al-Assad a cerut sprijinul rușilor și ivanii i-au cam terminat repejor pe teroriștii tăietori de capete.
Normal că americanii au ieșit șifonați din poveste, victoria fiind adusă de ruși.
Pentru prima dată după căderea comunismului, Rusia a demonstrat că este iar o superputere, că lumea devine multipolarâ, nu numai SUA având ultimul cuvânt.
Atacurile cu gaz, și cel din Siria, și cel care a fost un fel de aperitiv al isteriei- cel din Anglia, cu spionul și fiica lui, aduc a operațiuni de diversiune. Vin la țanc ca pretext pentru o încercare de alungare a rușilor din Siria.
De fapt, am impresia că SUA nu vrea să renunțe la condiția de hegemon.
Suntem foarte aproape de un posibil război între cele două superputeri.
Doamne ferește-ne de-o nouă conflagrație mondială!

Anticamera unei dictaturi

Majoritatea societății românești și-a pierdut capacitatea de-a discerne esențialul de subiectele spectaculoase, dar de interes secundar pe logica vieții fiecăruia dintre noi. Efectul de modificare a perspectivelor, chiar de tâmpire, a fost obținut în ani, cu premeditare sau din diletantism, n-am habar. Așa se explică civismul tălâmb, când nedreptățile și atacurile la drepturile constituționale sunt pe orarul prezentului. În absența presei cu adevărat profesioniste și a politicienilor cu alură de bărbați de stat, ești numai realist dacă spui că avem un teren prielnic pentru anticamera unei dictaturi.

Lecția lui Viktor Orban pentru politicienii români

Pentru cine guvernezi? Pentru populație, ori ca să mulțumești partenerii externi? Ideal e să calci pe ambele paliere, numai că, adesea, interesele votanților tăi nu coincid cu politicile Bruxellului, a Washingtonului, a Berlinului sau Parisului.
Normal și bărbătește este să te gândești, în primul rând, la votanții tăi. Că nu ești de acord punctual cu străinii, nu înseamnă că ești dușmanul lor, vrei doar să-ți îndeplinești menirea politică- binele celor care ți-au dat votul. Mereu e loc de negociere, dar cu pretenția să fie de pe poziții egale. Altminteri, nici interesele Franței nu sunt mereu aceleași cu ale Germaniei sau SUA, fiecare-și urmărește prosperitatea proprie, și este normal, altruismul este exilat din relațiile interstatale.
Numai o slugă încearcă să-i mulțumească, întotdeauna, pe toți, lăsându-se pe sine la sfârșit. Și, eventual, cu paguba.
Victoria lui Viktor Orban ar trebui să reprezinte o lecție pentru politicienii români. Să-i învețe ce-i demnitatea, să-și asume de urgență reprezentarea reală a intereselor locuitorilor României. Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Dacă actualii deținători ai puterii nu realizează doleanțele cetățenilor, sătui să accepte otova dictatele și umilirea permanentă venite din nu știu care capitală, cum le trăsnește prin cap fiecăruia, cad într-o greșeală enormă. Mai devreme sau mai târziu, o să apară formațiuni politice de-o violență extremă, care n-o să stea la discuții, nu e motiv de îndoială. Și țara va avea de pierdut, fără discuție.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

Patriotismul, învingătorul alegerilor din Ungaria

Rezultatele alegerilor din Ungaria au dovedit că ai câștigul de partea ta dacă acționezi decisiv în favoarea țării natale. Nu după cum ar vrea nu știu ce funcționari de la Bruxelles sau pescuitorul în ape tulburi Soros. E o lecție pentru politicienii de la noi. Însă, nu cred că au statura morală s-o înțeleagă.
Orban nu a fost votat pentru vorbele sale, ci pentru faptele sale, pentru fermitatea susținerii ideilor. Oamenii încep să fie scârbiți de duplicitari, care semnalizează la stânga și o iau la dreapta. Și invers.
Patriotismul nu e o carte perdantă.

Fiți doar creștini!

Frigiderele se revarsă de mâncare. E băutură să prisosească. Sunt fructe de toate culorile și aromele. Cozonacii s-au dolofănit pe mese, prăjiturile își dispută farmecul culorilor și plăcerea gustului.
Ziceți că sunteți mulțumiți, așteptați Paștele. Dar sunteți cu adevărat mulțumiți? Puteți?
Să nu-mi spuneți că n-o știți de bătrânica din bloc care nu mai are pe nimeni, pe văduva cu patru copii din cealaltă parte a străzii. Că nu știți și de alții la fel, de boschetarii din părculeț, care-și trăiesc doar ruina și tristețea.
Da, sunt convins că-i cunoașteți, fiecare își are în priviri cel mai în amănunt vecinătatea. E momentul să vă gândiți dacă au măcar un ou roșu. Sau un snițel, o sarma, câteva felii de cozonac. Iar după ce vă gândiți, să acționați.
Nu vă cere nimeni să fiți mai așa și pe dincolo, fiți doar creștini.

Durerea, dominația cunoașterii

Scopul adevărului este să rănească. Prin durere, ochii minții se deschid, se începe decojirea de prejudecăți ca la o ceapă.
Trecerea de la un adevăr la altul presupune pasul de la o durere la alta.
Fără adevăr, viața are geografia unei țări căreia nu-i dibuiești anotimpurile, serenitatea tembelă a unei turme de oi.
Accepți durerea, accepți dominația cunoașterii.

Examenul de oameni adevărați

Știu cum e să prinzi între degete o râmă.
Știu cum e să plantezi un copac, ce senzații se învălmășesc prin tine la mângâierea scoarței lui, după ce crește cât de cât.
Știu cum e să dai peste cap un pahar cu lapte cald, tocmai după ce a fost mulsă vaca.
Știu aproximativ ce plante de pe câmp se pot arunca în oală, la repezeală și de nevoie, pentru o ciorbă.
Știu cum se apucă o cărămiđă, cum se prepară mortarul la construcții, cum se sapă un șanț, cum se crapă un butuc cu securea.
Știu cum e să bei ca să nu te îmbeți repede ca fraierul, cum să dai doi pumni când primești unul. Știu cum să-mi apăr femeia, dacă e în pericol.
Știu cum să mă orientez într-o pădure, cum să caut apă, cum să-mi fac un arc sau o praștie, la o adică.
Eu știu, grosul tinerimii- nu.
Eu știu și realitatea, nu numai realitatea mediată de net, cea second-hand. Nu e aseptică, pulsează riscuri. Nu realizez cât e de cool sau boring, dar nu asta-i ideea, ci că tinerii, majoritatea, care parcă au supt internetul încă din biberon, n-au habar de ea. Și-s tarați, oricât sunt de inteligenți, și e cazul s-o recunoască. Precum alcoolicul, precum drogatul. Netul le e cârja cu care dibuie neîndemânatic lumea. Care nu e cu .jpg-uri sau filmulețe, e chiar viața, nu înșelătoria de pixeli de pe laptopuri. Nu e vina lor, dar neavând habar pe bune de realitate, cea nemediată, n-au nici cum să decidă în cunoștință de cauză în chestiunile majore, atunci când o să fie nevoie.
Tinerii știu de minune surogatul, nu originalul. Au un deficit înspăimântător de cunoaștere. Descoperirea lumii reale este examenul lor de oameni adevărați.

Despre proprietate

Un extraterestru ajunge pe Terra.
Se stabilește o punte de comunicare, un sistem de traducere a cuvintelor, a ideilor.
Extraterestul ne livrează tehnologii pe care nici n-am îndrăznit să le visăm, noi îi furnizăm informații despre viața și societatea umană.
Vorbind despre resursele naturale, de pământuri, întâlnindu-se cu reprezentanții firmelor care le dețin, cu proprietarii, extraterestrul e din ce în ce mai nedumerit. Și întreabă, la un moment dat, intrigat, dacă cei cu care a discutat au creat artificial planeta, cu petrolul ei, cu gazele, cu uraniul, câmpurile semănate cu grâu. Dacă, în definitiv, Terra e construcția exclusivă a acestora, un produs al efortului brațelor și minții lor, un soi de imensă și neobișnuită navă spațială. A sosit momentul să fim noi nelămuriți, cu fețele alungite de perplexitate. Explicăm, dar el nu înțelege.
– Cum să fii stăpân pe o bucată din planetă, când nu ai făcut-o tu, iar semenii, oameni ca tine, să nu aibă drepturi pe locul respectiv?, insistă.
Nu s-a găsit nimeni să ofere un răspuns care să-l mulțumească.

Despre ratarea lui Dumnezeu

Antropomorfizat, Dumnezeu este un ratat. Cu planurile mereu date peste cap, pe ideea că percepem în lăuntrul său alfa și omega binelui. Dacă le dăm crezare unor teologi care afirmă că putem vorbi de Dumnezeu doar prin negare, adică despre ce și cum nu este el, e setat în gândire că nu reprezintă răul.

Binele umblă prin lume pe picioarele iubirii. Iubirea e relația dintre Dumnezeu și om propovăduită de Isus Cristos. Orice lege, orice pretenții cotidiene nu contează în afara iubirii om- Dumnezeu, Dumnezeu- om, n-au valoare de adevăr.

N-am cum să nu mă întreb unde este compasiunea lui Dumnezeu față de umanitate, când și miopii văd nedreptățile și degenerările? Nu concep iubirea în absența compasiunii. Cum nici indiferența n-are rezonanțe cu iubirea.

Pe filiera iubirii, individual, oamenii au șansa să cunoască fericirea în relația cu Dumnezeu. Însă acesta, cum a ridicat problema filosoful polonez Leszek Kolakowski- fără să-i dea de capăt, este fericit în fața umanității?

Dacă ne mai permeabilizăm cu narațiunea creștină că suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tabloul predispune la depresie, în măsura în care panoramează societatea în ansamblu. Unde și când a triumfat binele la nivel de popoare? Unde și când a domnit plenar binele? Niciodată, nicăieri.

Vladimir Putin, eșecul politicii Occidentului

Dacă nu exista, era pe traiectoria logicii ca Vladimir Putin să fie inventat. Nu e recentă, nici originală tactica găsirii unui țap ispășitor. A unui Celălalt/ Ceilalți, numai potrivit de acuzat (acuzați). Pe seama căruia/cărora să fie aruncate și motivate propriile slăbiciuni și erori flagrante. Seamănă până la un punct cu demonizarea evreilor dintre WW1 și WW2, care au fost considerați, pe nedrept, de către fasciști și naziști fântâna tuturor nelegiuirilor.

Politica globalizării, deteriorarea sistematică a învățământului, bătăile de joc pe seama religiei, perversiunea corectitudinii politice, încercarea de anihilare a identităților naționale, restrângerea drepturilor omului, primirea iresponsabilă de emigranți, umilirea unor state în U.E prin măsuri de forță, trecerea cu buldozerul peste societățile comerciale locale au dus spre un no man’s land unde au început să prindă vâlvătaie nemulțumirile. Unde să scapere mânia și să se structureze cât de cât politic revolta. Revoltă evidentă la votări.

Brexit-ul nu a fost urmarea intervenției subordonaților lui Putin, nici ajungerea lui Trump la Casa Albă, nici evenimentele din Catalonia, nici întâmplările din Ungaria, Polonia, Slovacia sau Austria, cum afirmă unii, ca să-și justifice inepțiile adunate în ani îndelungați. Acestea s-au petrecut fiindcă oamenii doresc altceva, în afara dictatului corporațiilor și a mastodonților financiari. Ceva diferit, nu știu dacă având alonjă mai fericită, dar un altceva la realitățile care oricum sunt pe lângă targetul lor de așteptare. Dacă chiar ai învesti cu valoare de adevăr aserțiunile că Putin este vinovatul number one, ceea ce depășește permeabilitatea minților raționale, reiese că structurile de conducere ale S.U.A și ale U.E. sunt nevolnice ca la carte, rezervații de neterminați. Iar Putin ar avea cojones de oțel, umbră de Superman. Ceea ce nu e cazul. Putin e pretextul sub care ei își ascund rezultatele măsurilor aberante, pe care le-au luat și le iau fără răgaz, justificarea la îndemână. E scuza de serviciu. Încearcă să-l transforme pe rus în supapă a nemulțumirilor. Are el hibe, dar nici chiar la mod planetar. Urmează să auzim că e de vină și pentru eventualele cutremure, și pentru dispariția unor specii de animale, și pentru rezultatele jenante ale unor sportivi în competițiile internaționale.

Că nu-l suferim, că inspiră teamă, Putin este un jucător al intereselor țării sale. Cum ar trebui să fie și toți liderii occidentali, pentru țările lor, nu vasali ai intereselor globaliste, momâi fără personalitate; decidenți, nu executanți. Patrioți ai țărilor natale.

Sper ca liderii apuseni să nu ne împingă într-un conflict catastrofal cu Rusia, numai ca să nu-și recunoască erorile, să nu schimbe statusul decrepit al prezentului. Care lor le convine, însă începe să scârbească populația. Acuzarea cu program a lui Putin este metoda lor, iluzorie, de salvare. Și ne-o vâră pe gât, chit că nu-i exclus să producă victime în masă.

Lumea dă semne că se trezește. Începe să aleagă prin sită faptele de propagandă. Iar șefii de state continuă să își aprindă brichetele într-o odaie cu dinamită până la tavan.

Vladimir Putin este eșecul politicii Occidentului din ultimele decenii.

Între Al Capone și Iisus Hristos

Philip Roth, prin vocea unui personaj dintr-un roman de-al său, spunea că „nu trebuie să fii Al Capone ca să păcătuiești- trebuie doar să gândești”, când în societate „gândirea este cel mai mare păcat dintre toate”. Roth avea în calcul gândirea critică. Care a fost și este incomodă mereu, și în antichitate când judecai hotărârile împăraților și sfârșeai într-o groapă cu lei, și în cotloanele Evului Mediu, când se combătea rapid cu arderile pe rug, și în modernitate și post-modernitate, când ea strică mersul afacerilor și jocurile perverse ale politicii.
Gândind critic și propunând noi rezolvări la problemele actualității, intelectualul adevărat n-are cum să nu fie subversiv față de orice putere dominantă. Sau să fie considerat așa de cei care orchestrează jocurile prin lume. El aprinde fitilul bombelor ideatice, își rostește adevărul, are în sânge rebeliunea, deși datele exterioare, de multe ori, te împing să crezi că e un conformist. Chiar la costum și cu familie, cu rate la bancă, împiedicat de timid adesea, însă cu o combustie lăuntrică asemenea unui râu vijelios. Un om aparent pierdut pe stradă, în uniformitatea și burta nesătulă a mulțimii.
Precum adevărurile trântite în față, soluțiile gândirii critice nu au ca scop imediat alimentarea plăcerii și confortului nimănui. Dacă atrag sau nu adepți e conținutul unei ecuații secundare.
Ceea ce se întâmplă acum pe tot globul repune în discuție riscurile gândirii neînregimentate, după câteva decenii de libertate a cuvântului. Asistăm la o contragere a spațiului libertății, tocmai în numele unei mai mari libertăți și a unor pretinse drepturi ale omului. Începe să se instituie cenzura ca să se sporească libertatea, cică. Desigur, e o violare a logicii- dar câți realizează?, cenzura e cenzură, indiferent de pretext, o moarte a naturalului, turnarea unui strat de beton peste o pajiște cu margarete și ierburi împrăștiate în zeci de nuanțe de verde. Se urmărește aneantizarea socială a celor care se opun.
Nu o dată, m-am gândit dacă mai merită să-ți asumi public riscul gândirii critice. Și, fără să vreau, mi-a străbătut mintea, ca un fulger, nu numai legătura cu Al Capone, dar și imaginea lui Iisus Hristos. Care a fost un gânditor critic al epocii sale. Iar incertitudinile mi s-au risipit instantaneu.

Mi-e rușine că-s alb și cred în Dumnezeu

Mi-e rușine că-s alb.

Mi-e rușine să cred în Dumnezeu.

Mi-e rușine că-mi clătesc ochii cu trupurile femeilor, nu cu părul de pe fesele bărbaților.

Mi-e rușine că-s un fanatic al libertății, că nu înghit să mi se rescrie drepturile după șabloanele corectitudinii politice.

Mi-e rușine că-mi accept și respect istoria și tradițiile poporului, cum sunt ele, cu sclipiri și momente reprobabile, dar ale noastre.

Mi-e rușine dacă ați crezut cele de mai sus.

Mi-e rușine că trăiesc în vremuri în care se încearcă să fim reeducați mental, ca în închisoarea de la Pitești, în anii stalinismului. Sau ca de Khmerii Roșii.

Metodele zilei sunt încă destul de soft, însă cine garantează că nu se va asuma o altă etapă?

Mi-e rușine că se vrea să-mi fie rușine.

Libertatea nu e o opțiune

Libertatea este un reflex condiționat fundamental al umanului, fără de care nu știu dacă viața merită trăită. Ea depinde de măsura în care individul are asigurate nevoile zilnice la un nivel rezonabil, cât și de posibilitatea de a-și căuta fericirea, cum se spune în Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii. În absența uneia dintre cerințe, reflexul acesta condiționat amorțește în stadiul de aspirație, de vorbă purtată aiurea de vânt ori de narațiune demagogică.
Componenta nivelului de trai rezonabil include siguranța, securitatea, cum alegeți să-i ziceți, predictibilitatea, încredințarea că o stare de lucruri benefică n-o să se schimbe în timp, că facilitățile din prezent n-o să fie pierdute mâine. Cum să ai curajul să sporovăiești că ești liber dacă nu ai bani de încălzire a locuinței iarna, sau suficienți pentru mâncare, sau pentru curentul electric?
J. Ellul a spus: „Ceea ce vrea omul atunci când vorbeşte de libertate este să nu fie supus altuia, să-şi poată satisface câteva toane şi să meargă unde pofteşte. Nimic mai mult. Ceea ce nu vrea, dar nu vrea niciun pic, este să-şi asume responsabilitatea propriei vieţi şi să fie răspunzător pentru toate faptele sale. Ceea ce înseamnă că în realitate nu pretinde deloc să fie liber. Prezentul ne oferă un nou exemplu exploziv. Nu este câtuşi de puţin adevărat că francezul zilelor noastre îşi doreşte să fie liber: vrea înainte de toate confort şi siguranţă în toate domeniile. Siguranţă asigurată de poliţie. Siguranţa drumurilor. Siguranţă în faţa bolii, a şomajului, a singurătăţii, a bătrâneţii. Siguranţă în ceea ce priveşte copiii (căci controlul naşterilor şi avorturile nu ţin de domeniul libertăţii, ci de acela al siguranţei). Şi toate acestea în schimbul libertăţii. Într-adevăr, libertatea poate să vă ofere tot ce doriţi, cerându-vă doar angajarea deplină, tot – cu excepţia siguranţei. Siguranţa este plătită întotdeauna şi inevitabil cu preţul libertăţii.” Filosoful francez radiografiază lucid contemporaneitatea, totuși țin să evidențiez că libertatea reală nu este posibilă fără siguranță, iar siguranța nu trebuie șă nască un compromis ce subminează libertatea, fiind un pilon esențial al ei. Dacă siguranța nevoilor de bază nu e o componentă a libertății, ci un preț plătit pentru ea, chiar unul ce atrage falimentul, atunci discutăm despre orice doriți, dar nu de libertate.
Când privim într-o oglindă retrovizoare istoria, observăm că siguranța a șters pe jos constant cu ideea de libertate, a fost satisfăcătoare fulgurant, în perioade extrem de scurte, pentru ca apoi, prin revoluții sau alte acțiuni protestatare, aspirația pentru libertate să renască.
E timpul ca umanitatea să-și asume schimbarea. Altminteri, e pe via colapsului. Beneficiile tehnicii o permit, emanciparea civilizațională o propagă, voință să fie, împuținarea constantă a locurilor de muncă (rezultat al performanțelor științei!) o revendică. În viitorul apropiat o să fie atât de puține locuri de muncă, roboții înlocuind oamenii, încât o să fie măcel dacă nu se transformă abordarea socială.
Prin dignitism*, siguranța e așezată la locul cuvenit în conceptul de libertate. Alocația de demnitate asigură nevoile traiului zilnic, iar democrația directă, fără parlamente, implicarea simbiotică a cetățenilor în parcursul politic al societății.
Libertatea nu e o opțiune, ci un reflex fundamental al nevoii de-a fi om.

* Pentru cei nefamiliarizați cu doctrina mea, dignitismul, o să citez ce am spus într-un interviu pentru Vișegrag Post: „sunt dignitist, ideologie pe care mă străduiesc s-o elaborez în această perioadă. Ea are trei trăsături principale:- 1. Alocația de demnitate, un venit livrat de stat fiecărui cetățean de la naștere până la moarte, pentru ca nevoile fundamentale să nu-i cenzureze libertatea; 2. Votul direct, electronic, care duce la desființarea parlamentelor, oamenii neavând nevoie de intermediari (parlamentarii) care să le reprezinte interesele; 3. suveranitatea statelor nu suportă discuții.
Fiecare stat trebuie să aibă controlul asupra băncilor, a industriei de armament, a celei farmaceutice, a energiei și a rezervelor de apă. Sunt suveranist, nu naționalist pe criterii etnice. Dignitismul e o întrepătrundere chibzuită între stat și capitalul privat.”

Pornoliricele lui Emil Brumaru

În „Infernala comedie”, Emil Brumaru e un spiriduş pe care a fost altoit un drăcuşor cu furca în mână. Volumul de poeme publicat de Adenium, o reeditare-de fapt, e spăimos pentru cei neobişnuiţi cu cuvintele zemoase, dar pe aceştia nu-i arde nimeni cu lumânarea la fund să-l cumpere, nu li se adresează, să fie sănătoşi.

Prin poemele sale erotice şi porno, poetul ieşean a spart cercul cititorilor obişnuiţi de poezie, un fel de sectă, ajungând la publicul larg. E un câştig pentru Brumaru, despre care merită să spui ferm că e un mare poet.

Pornopoeziile din „Infernala comedie” seamănă cu o joacă răutăcioasă, plină de inventivitate, cu o combustie frenetică: “Dac-ai avea, iubito, același cur bombat/ Ce-ți tremura acuma vreo zece ani în urmă/ Sub fusta de-o pălmuță, te-aș priponi de pat/ Să fii a mea, dar numai a mea, ci nu în turmă./ Și-n iesle de Murano ți-aș da doar chifle moi,/ Să ți se facă buca mai plină și mai dulce,/ Și-o dată la trei zile și-un kilogram de-oloi,/ Ca sânii dup-aceea în căni să ți-i pot mulge, /Și te-aș plimba pe preșuri numai în patru labe/ Și-n gură cu zăbală de vechi mărgăritare,/ Să se-ntărească mușchii în locurile slabe, /Și țesălându-ți părul din cap și-ntre picioare/ Ți-aș da-ntr-o seară drumul prin casa încuiată/ Dac-ai avea, iubito, oh, curul de-altădată! (Sonetul XIII)”

În prefaţa cărţii, Radu Vancu afirmă pe drept că „De la ultrabanalele buci și cur, trecând prin ceva mai îndrăznețele floci și coaie, până la infamantele pulă și pizdă, Brumaru detabuizează tot ce prinde. Sau, spus mai pe șleau, normalizează limbajul poetic & dă, în sfârșit, drept de existență în poezie tuturor cuvintelor. Chiar și celor absente din dicționar. Așa cum democrația reală începe numai din momentul în care tot cetățeanul are drept de vot, tot astfel democratizarea limbajului poetic se produce numai atunci când absolut toate cuvintele au drept de existență în poezie.” Parcă programatic, Emil Brumaru arată toată gama de acuplări- să fie, să nu lipsească vreuna!- până la incest, zoofilie şi coprofagie, prezentarea sexul anal the best în topul autorului. Coţopeneala este axis mundi- „Ne-om fute la fereastră, ca lumea să privească./ Și-ncet-încet, pe stradă, cu toții se vor fute,/ Dudui vor sta la case cu bucile-n ghișee/ Și blonde taxatoare prohabe-or să descheie/ La domnii din tramvaie, sugându-i cât mai iute,/ Până coboară-n stații și școli întregi de fete/ Își vor freca la tablă lindicele cu crete (Sonetul XXV)”. E de arătat cum se intenţionează să se dăruiască flori iubitei: “Iubito, câte pule-n viață/ Ai supt atâția crini ți-aduc,/ Plini de stamine ca de-o ceață./ Oh, spumele ce fac clăbuc/ În gura ta cu buze groase/ Când, în genunchi, coaie golești!/ Oricât ai fi tu de pizdoasă,/ Nu vreau să-ți strâng lindicu-n clești,/ Ci-ți cer din nou, la geam proptită/ În coate, bucile să-ți caști/ Și c-o plăcere infinită,/ Până la ouăle-mi de Paști/ Să mă înfuleci grațioasă/ În curul tău de nimfă grasă! (Sonetul XV)”, “Și poate cu trei pule în tine-o să-nțelegi/ «Că vis al morți-eterne e viața lumi-ntregi»” (Sonetul XXXVII).

Ca un plus de culoare şi pentru trasarea unei urme epice, personaje feminine capătă nume în orgia lumii lui Brumaru, Tamariușka care „s-ar fute și cu ochii- Când nu-i pot scoate trupul cald din rochii” şi degrabă primitoarele doamne Mericeanu  şi Ivanov.

„Infernala comedie” nu este de împrumutat prietenilor, că n-o primiţi înapoi.

Alexandru Petria

Veganilor, voi sunteţi imorali!

În nemernicia mea, o dau din prima cu cea mai bună legumă e porcul. Fac pipi cu boltă pe ideea de-a deveni vegetarian, din tribul veganilor sau altele mai blânde cu stomacul. Vorbesc în ce mă priveşte, vecina de la III sau vânzătorul de la butic, ori managerul nu ştiu cărei firme s-o ardă alimentar cum doresc, e treaba lor. Nu mă deranjează, cum nu mă deranjează cei care o iau în dos sau popii, decât dacă vor să-mi înghesuie agresiv în creier convingerile lor.

Odată ce v-aţi edificat cu mine, să vă zic şi rostul introducerii- am citit o carte, „Să mîncăm etic. O analiză a moralităţii consumului de animale”, scrisă de Gary L. Francione şi Anna Charlton, publicată de editura Adenium; o veritabilă apologie a veganismului, reiese şi din prezentare: “Veganismul nu este o opțiune culinară sau o variantă mai sănătoasă de a ne alimenta, ci mai ales o problemă de moralitate, pentru că, așa cum afirmă autorii, provocăm o imensă suferință miliardelor de animale pe care le consumăm doar pentru plăcere. Dieta tradițională bazată pe alimentele de origine animală nu doar că este cu totul inutilă omului, dar este nesănătoasă atât pentru corpul nostru, cât și pentru mediul înconjurător. În plus, există o mare varietate de rețete vegane la fel de gustoase și ușor de preparat. Cartea, un adevărat eveniment editorial în România, dă startul unei importante dezbateri în ceea privește obișnuința vinovată de a provoca suferință și moarte atâtor ființe pe care pretindem că le iubim.”  No, la astfel de afirmaţii, nu-i greu să deduceţi, m-am aricit de nervi la birou şi-au început să mă mănînce buricele degetelor pe tastatură. Şi, recunosc, m-am gândit ne-pios la mamele autorilor. Eu, imoral, fiindcă mănânc carne? Ba voi sunteţi, întrucît nu acceptaţi tot ce ne-a pus la dispoziţie mediul ambiant ca să mîncăm. E ca şi cum aţi clama că e nesănatos sexul normal, ba imoooral, şi ar trebui să ne mulţumim cu petting-ul. Francione şi Charlton, sorry, mă lăsaţi!

O abordare pro domo despre volum am găsit pe veganism.ro: “Francione și Charlton susțin că dacă animalele contează din punct de vedere moral – dacă respingeți ideea conform căreia animalele sunt obiecte – propriile dvs. convingeri vă cer să vă opriți din a consuma produse de origine animală. O dietă vegană nu este „extremă”; ceea ce este extrem este inconsecvența dintre ceea ce credem și ceea ce facem atunci când vine vorba despre animale. Mulți dintre noi suntem tulburați când ne gândim la animalele care ne ajung în farfurie. Poate că ne-am gândit să nu mai mâncăm produse de origine animală, dar au existat multe motive care ne-au determinat să nu facem acest lucru. Autorii explorează peste 30 dintre aceste pretexte pe care le-au auzit fiind vegani de mult timp și abordează fiecare dintre acestea demonstrând de ce aceste pretexte nu funcționează. Plină de claritate și de bun simț în ceea ce privește etica privitoare la animale, fără jargon sau teorii complicate, această carte va schimba modul în care vă gândiți la ceea ce mâncați.”

Universitari în zeama lor, autorii ştiu să-şi vândă cu talent marfa. „Să mîncăm etic. O analiză a moralităţii consumului de animale” e scrisă atractiv, limpede. Adenium a dat lovitura. E o lectură interesantă, oricum.

Alexandru Petria

Articolul a fost publicat şi pe Catchz, cu alt titlu

http://www.catchy.ro/sex-pe-bune-sau-petting/71688