Ioan Suciu- cunoscut în blogosferă după blogul Mofturi de ochelarist, pe care l-a închis din păcate- continuă să-şi publice textele pe pagina sa de Facebook. Nu reuşesc să mă abţin să nu vă transcriu unul savuros, pentru început, de încălzire. E de menţionat că lui Suciu i-a apărut în acest an romanul „Trei sute de trepte”, la „Tracus Arte”, din care vă prezint un fragment. Este un scriitor în care cred şi, nu în ultimul rând, un om de caracter.
Becali la librărie
Mă credeţi sau nu dar m-am întâlnit cu Gigi Becali la librăria CĂRTUREŞTI. Nu ne-am salutat deoarece el nu mă cunoaşte. Era însoţit de un tip căruia îi spunea Petrică, precum şi de alte două persoane, care ţineau în mâini nişte geamantanaşe. Becali mergea repede prin librărie, cu mâinile înfipte adânc în buzunarele pantalonilor săi englezeşti.
Oprindu-se la standul editurii Humanitas, domnul Gigi a şi luat în mână o carte : 10 motive stupide care distrug un cuplu, de Laura Schlessinger. „Ce zici, Petrică, ce carte? Motivele astea stupide m-au interesat întotdeuna la maximum, îmi vine s-o citesc chiar aici !” „ Lăsaţi şefu ‘, alegeţi ceva mai profund, uite aţi citit La malul râului Piedra am şezut şi am plâns de Coelho?” „ Hai, mă, lasă bancurile, cum să plângă un războinic al luminii ! Nici nu te ascult !”
„Sau puteţi să luaţi Crase banalitaţi metafizice de Alexandru Dragomir ! ” « Hai bă Petrică, că sunt sătul până-n gât de banalităţile şi tâmpeniile lui Dragomir ! » ” Dar ăsta-i alt Dragomir ! ” ” Şi ce dacă ? Crezi că e vreunul mai breaz ? ! Cred că mult mai bine e să iau asta, Manualul conservelor de casă de Mara Comănescu. E mult mai potrivită pentru cămara palatului. Că acu‘ am nevoie să umplu pivniţele. Păcat că aici nu au şi borcane. Deşi e mai bine să ne interesăm.
Aveţi şi borcane ? întrebă el pe vânzătorul de la stand. „Borcane? De cine? ” „ De sticlă.” „Borcane de sticlă? La editura Humanitas ? Când să fii apărut, că eu n-am auzit !” „Păi nici eu n-am auzit, da’ tocmai d-aia vă întreb dacă aveţi !” „Să mă interesez!” spuse tânărul şi dispăru grăbit pentru totdeauna.
”Şefu’, eu zic s-o luaţi pe asta, că s-a strâns lume şi se uită la noi : Evul media sau omul terminal de Bogdan Ghiu. E o scriere filozofică , spuse consilierul. “Bravo, mă, şi ce să-nvăţ eu din ea?! Adică eu n-am filozofia mea, care s-a dovedit cea mai bună şi crezi că am nevoie de filozofia ăstuia, cum îl cheamă ? Ghiu ?! Să fim serioşi ! N-am auzit de el ! Păi pă mine mă cunoaşte o ţară-ntreagă! Şi să-ţi mai spun ceva : cartea asta e greşită încă din titlu. Nu se spune „evul media”, ci „evul mediu”, ştie şi-un copil din clasa a patra. Mai departe : nu se spune „omul terminal”, e greşită o literă dar e foarte importantă, „omul terminat” e corect.
Şi, spune-mi mie, mă Petrică, dacă titlul e greşit, îţi dai seama ce o fi în interior? Nu, mie-mi trebuie ceva bun. Uite ca astea : Supa de pui pentru suflet de creştin ! Băi Petrică, ia du-te tu la tipu‘ ăla care se tot învârte pe acolo şi întreabă-l dacă n-are aşa vreo carte pentru mine, care să se numească Supa de pui pentru un suflet însetat de cultură . « Păi ăla e Andrei Pleşu ! » « Şi ce e el ? » « Scriitor. » « Perfect, vezi c-am nimerit-o ? Văd că are o figură de om serios, cu barbă, ca de preot credincios. Dacă n-are o astfel de carte, s-o scrie pac – pac. Spune-i că plătesc gras ! »
Sursa/ Facebook/ https://www.facebook.com/notes/mofturi-de-ochelarist/becali-la-libr%C4%83rie/294021220637287
Din romanul „Trei sute de trepte”, de Ioan Suciu:
„M-am prezentat !” zise el, dar acolo nu era nimeni. Se pare că ghereta era un WC, din care se auzi o voce :
– Douăzeci de genuflexiuni până ies eu !
Rămase nemişcat, privind câmpul. Probabil că-l aştepta vreo pedeapsă, fiindcă nu avea actele la el, condusese un tir pe drumurile publice, şi poate călcase pe cineva care, rănit fiind, se târâse rapid până la liziera pădurii şi dispăruse. Dar cum poţi, dacă eşti rănit grav, să te mişti cu rapiditate ?!
Din cabină ieşi un tinerel tuns zero, îmbrăcat într-o uniformă albastră cu pete albe, de jandarmi, şi încheindu-se la pantaloni, urlă :
– Drepţi !
Deodată începu o rafală de împuşcături. Dintr-un tranşeu aflat la o oarecare depărtare nişte soldaţi trăgeau frenetic. Li se vedeau numai căştile mari şi verzi ca nişte pepeni, acoperite de nişte plase de sfoară.
– Fugi, nenorocitule !
O luă la fugă în zig–zag, neputându-şi imagina ce însemnau toate astea. Însă soldatul care ieşise din WC spuse: bine că ne-a mai dat şi nouă ceva !
Nu se putea să fie gloanţe adevărate ! Desigur că erau de manevră, gândi el, alergând de-i sfârâiau picioarele. Deodată simţi în dreptul gambei o arsură puternică, de parcă i-ar fi fost trecută pe acolo flama unei flăcări de aparat de sudură. Pământul în jurul lui sărea de parcă s-ar fi înfipt gloanţe în el . «Nu, că ăştia nu sunt sănătoşi ! » Dacă-l omoară cineva pe câmpul ăla pustiu, nici nu va şti nimeni de el. Iar soldaţii nu se ocupă de cadavrele de manevră ! Terenul începu să urce spre zona muntoasă.
Se simţea epuizat. Muşchii îi tremurau de efort, inima îi bătea nebuneşte şi sudoarea curgea pe corpul său în valuri. Deodată apărură nişte case albe, cu acoperişuri din ţiglă roşie. O cărare nepietruită şerpuia printre ele. Se opri într-o biserică. Înţepenit pentru o clipă în pragul ei, se miră de liniştea perfectă a interiorului cu boltă înaltă.
Lângă altar era îngenuncheat un preot. „Dacă vrei să te spovedeşti, fiule, vino !” auzi el. Un zumzet se apropia de undeva de afară, însoţit de nişte tropote ca de copite de cai. ”Da, părinte !” Îşi băgă capul sub patrafir, dar nu spuse nimic. Nu ştia de unde să înceapă. Deodată în biserică îşi făcură apariţia câţiva soldaţi, care se apropiară fără să spună vreo vorbă cuviincioasă şi se lăsară pe vine, examinându-l pe Emil. Preotul care închisese ochii, concentrat, îi deschise şi întrebă :
– Ce s-a întâmplat ?
– Vrem să-i vedem faţa ! zise unul din soldaţi, cu aspect de copil, tuns zero, care nu era altul decât cel care-l reţinuse pe câmp.
– De ce ? Aici e lăcaşul Domnului !
– Dar ce face cu capul în dreptul brâului dumitale ? interveni un băiat în uniformă.
– Hai să mergem ! spuse micul comandant.
Soldaţii ieşiră.
Obosit, se duse spre o bancă dintr-un colţ al bisericii şi se trânti acolo.
………………………………………………………………………………………………………..
Mergând într-acolo, întâlni un bărbat care târa dupa el o maimuţă. În plus, omul avea pe umăr un papagal splendit colorat. După ce bărbatul ajunse destul de aproape i se adresă : “ Frumoasă maimuţă aveţi !” “ Nu-i maimuţă, e papagal !”“ Ma scuzaţi, eu mă uitam mai jos “ “N-am întâlnit pe nimeni prin locurile astea” “Păi nici nu e nimeni “ ” Dar tu ce eşti, măi, maimuţoiule ?” interveni papagalul.“ “ Extraordinar, n-am mai văzut aşa pasăre frumoasă şi obraznică !” “Dar dumneata ce-ai vrea să vezi prin părţile astea ?” Chiar aşa, ai putea sa ne laşi să trecem, nu să stai în drum !” spuse papagalul.” Extraordinar, ce pasăre obraznică ! Nu ştiti cumva cât e ceasul ?” “ Nu, că n-am ceas. Mă conduc dupa soare” “ La ce-ţi trebuie ceas, măi, nemâncatule ?” spuse papagalul. “ Extraordinar !” “Am şi maimuţă” “Văd; e urangutan ?” “ Nu, e de la bunică-miu de la circ.” “Aha ; şi la ce vă foloseşte ?” “ La multe: dumneata ce eşti ?” “ Om “ “ Om, om, dar al cui eşti, ai părinţi, nepoţi, strămoşi ? Din cine te tragi ? “ “ Din stramoşi “ “ Şi cum îi cheamă, n-au şi ei un nume ?” “ Ba da” “ Hai să mergem, nu vezi că habar n-are pe ce lume trăieşte ? “ spuse papagalul.
Bărbatul trecu mai departe, pe cărarea care ducea spre zona mai joasă. Îl pierdu din vedere şi-l lăsă în plata Domnului.
Intră în peşteră şi, după scurt timp, spaţiul se lărgi foarte mult, dând la iveală o gară. Părea o staţie de metrou săpată în inima muntelui. Platoul era asfaltat şi, în centrul gării, staţiona un tren cu cinci vagoane. Fumul ieşea în valuri groase de pe coşul locomotivei cu aburi, maşinăria fiind din acelea scoase demult din uz. Mirosul îi aminti de copilărie.
Locomotiva era neagră şi drăguţă, cu două ferestre mici si ovale de o parte si de alta a cabinei, ca doi ochi de animal uriaş. Dacă n-ar fi existat un tunel pe unde se pierdea linia ferată, fumul ar fi înghiţit tot oxigenul. Locomotiva avea cazanul sub presiune şi scotea la intervale regulate de timp un zgomot ca un strănut de om gras, dar nu se zărea vreo persoană pe nicăieri. De undeva apăru o siluetă mişcându-se cu rapiditate şi urcându-se într-un vagon.
Trenul se puse uşor în mişcare. Sări şi el într-un vagon. Acesta avea compartimente şi bănci de lemn gălbui. Trecu dintr-un vagon în altul fără să întâlnească pe cineva. Se făcu întuneric fiindcă trenul străbătea tunelul.
La un moment dat ajunse într-un spaţiu subteran foarte vast, luminat de făclii laterale fixate în pereţi, întâmpinat cu urale de nişte mineri cu steaguri. Îl văzu scoţând capul pe fereastră pe mecanic, coborând. Fu înconjurat imediat de mineri care strigară ceva cu mare entuziasm şi hotărâre, împingându-l spre un loc unde începea marginea unei prăpastii.
Apoi grupul de mineri îl aruncă pe mecanic în prăpastie urlând de bucurie şi urcându-se în tren, în primul rând în locomotivă, apoi în celelalte vagoane, şi el coborî rapid, ascunzându-se în spatele vagonului. Trenul porni şuierând, însoţit de chiote şi urale ale minerilor, care stăteau agătaţi ca ciorchinii de struguri, pe scări, pe acoperişuri sau atârnaţi prin ferestre. Toată hărăbaia de fier învăluită de un fum dens şi înecăcios disparu într-o gaură de tunel de partea cealaltă a imensei grote.
Vagoanele cu mineri dispăruseră undeva pe o galerie interioară a muntelui, împinse de locomotiva cu aburi. Rămase spectator în marea sală subterană, care aducea, datorită bolţii înalte, cu o imensă catedrală. Deodată locomotiva reapăru singură, desprinsă de vagoane, şi se opri exact în centrul spaţiului, aruncând un mic jet de abur alb, ca şi cum ar anunţa intrarea ei într-un înţepenire totală. Urcă în vechea cabină a mecanicilor, constatând că prin uşiţa deschisă spre cuptor se mai vedea un foc mic, ca-ntr-un vechi godin.
Aruncă în interior nişte cărbuni dintr-o ladă, cu o lopată, şi după aceea examină manetele nichelate, învârtind din una din ele. Spre uimirea sa, locomotiva se smuci din loc şi apoi o porni pe o linie, alta de pe care venise, iar viteza crescu din ce în ce mai mult. Străbătu cu maşinăria un lung tunel şi, după un timp, ieşi din burta muntelui pe muchia lui; în stânga şi-n dreapta erau prăpăstii adânci. Se afla la o înălţime ameţitoare.”
Cartea se găseşte aici http://www.edituratracusarte.ro/magazin/detalii/trei_sute_de_trepte
După Wikipedia:
Ioan Suciu s-a născut în orașul Sibiu, la data de 2 mai 1948. A locuit în orașul Agnita, județul Sibiu, până în 1955, când s-a mutat cu familia în București, unde a urmat studiile liceale la actualul Liceu de Informatică din București. După absolvirea liceului, urmează cursurile Academiei de Studii Economice din București. Obțíne diploma de licență în științe economice în 1971. Lucrează în diferite instituții ca economist. Debutează cu proză în anul 1979 în revista România literară. Colaborează înainte de 1989 la revista Viața Românească și la Urzica iar după 1990 colaborează și la revista Lucifer. Îi sunt publicate în revistele online Respiro și Egophobia diferite scrieri ale sale, iar din 1993, colaborează la revista Luceafărul.
Volume
– Vânătoare de roboți, povestiri, București, Editura Albatros, 1982
– Cu zâmbetul pe buze, volum colectiv, București, Editura Albatros, o povestire, 1989
– Trei sute de trepte, roman, București, Editura Tracus Arte, 2011
Alexandru Petria 