Posts tagged ‘blogger’

Aprilie 3, 2015

Sunt invitatul revistei Actualitatea literara

Sunt invitatul numarului pe luna martie al revistei Actualitatea literară. Pdf-ul revistei aici actualitatea literara martie 2015

actualitatea literara

August 7, 2011

Cum a colaborat Zigu Ornea cu Securitatea

Vă semnalez un articol al lui Gabriel Andreescu, din revista culturală ieşeană „Timpul”, ultimul număr, pe iulie-august.

„Materialele deţinute de CNSAS pe numele lui Zigu Ornea (Orenstein Zigu) aruncă o lumină asupra situaţiei oamenilor de cultură evrei ce înfruntau, în anii ’70-’80, politica antisemită din ce în ce mai accentuată a regimului Ceauşescu. Cărţile lui Zigu Ornea, precum Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea (1980), implicau cercetări în arhive cu acces restrîns, atingeau teme sensibile ale acelor vremuri, generau deci contexte care motivau alerta Securităţii.

La prima solicitare, CNSAS mi-a pus la dispoziţie „cele trei volume identificate în arhivă“ ale dosarului urmărire informativă pe numele Orenstein Zigu. Cele mai multe materiale se referă la atitudinea intelectualului evreu faţă de ascendenţa naţionalismului în acei ani. Sursa „Suciu“ transmite că Zigu Ornea, critic, redactor la editura „Minerva“, în toate discuţiile se declară împotriva „teroriştilor, protocroniştilor şi celor de la revista «Săptămîna»“. Ornea mai afirma că în RSR se manifestă o recrudescenţă a misticii naţionaliste şi un virulent antisemitism.2 Securitatea reproşa redactorului de la ESPLA şi promovarea, în mod ostentativ, a scriitorilor de origine evrei „pe care-i admite la publicare în detrimentul altor autori, deşi opera lor este slabă ca valoare artistică“.3O altă notă, a informatorului Pavel, înregistrează opinia unor scriitori care considerau afirmaţia lui Ornea, cum că în România ar acţiona o nouă dreaptă, vizînd, de fapt, mai sus: „I.C. Drăgan care ar fi iniţiatorul acestei drepte a fost primit de cîteva ori la cel mai înalt nivel.“4 Cele trei volume conţin informaţii şi despre existenţa unui dosar de reţea. Conform unui raport, „Susnumitul a fost recrutat ca agent în problema sionistă la data de 18 februarie 1958 pe bază de sentimente patriotice, întrucît dovedise acest lucru, atît în timpul facultăţii, cît şi la locul său de muncă. A avut numele conspirativ «Hulea Nicolae» şi a fost în legătura lt. maj. Caliţu Ion.“5 Am cerut o întîlnire cu investigatoarea CNSAS care s-a ocupat de cererea mea şi i-am pus în faţă documentele. Am fost sunat după o zi: exista într-adevăr un dosar personal. Începea cu referatul privitor la recrutarea ca agent al lui Orenstein Zigu.

Amintesc acest episod ca îndemn adresat altor cercetători, să insiste pentru obţinerea integrală a documentelor. „Scăpări“ ale CNSAS precum cea povestită nu sînt singulare.”, scrie Andreescu în textul „In cautarea dosarelor de retea. Absente care vorbesc”.

De parcurs cu atenţie

http://www.timpul.ro/ro-articol-iulie-2011-in_cautarea_dosarelor_de_retea._absente_care_vorbesc-1043.html

Informatii despre Zigu Ornea http://ro.wikipedia.org/wiki/Zigu_Ornea

August 27, 2010

Lista lui Daniel Cristea-Enache. Si eu sunt inclus, cu Renata…

Daniel Cristea-Enache a ”panoramat” în ”Observator cultural” http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=24184 cărțile importante apărute anul acesta. Iată înșiruirea:

”- Categoria Grea: Gabriela Adameşteanu, Provizorat (Polirom), Radu Aldulescu, Ana Maria şi îngerii (Cartea Românească), Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii! (Polirom), Ioan Groşan, Un om din Est (Noul Scris Românesc/ Tracus Arte), O. Nimigean, Rădăcina de bucsau (Polirom) – proză; Teodor Dună, de-a viul (Cartea Românească), Letiţia Ilea, Blues pentru cai verzi (Cartea Românească), V. Leac, Toţi sînt îngrijoraţi (Tracus Arte) – poezie; Florin Manolescu, Cu ochii pe mine. Jurnal român-german, 1995 (Cartea Românească), Adrian Marino, Viaţa unui om singur (Polirom), Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V (2003-2008) (Polirom) – memorialistică, jurnale; Ion Vianu, Amor intellectualis. Romanul unei educaţii (Polirom) – proză memorialistică; Alexandra Ciocârlie, Cartagina în literatura latină (Editura Academiei Române), Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom) – studii.

– Categoria Fete rele: Ioana Bradea, Scotch (Polirom), Ruxandra Cesereanu, Angelus (Humanitas), Aura Christi, Cercul sălbatic (Ideea Europeană), Mariana Gorczyca, Cadenţă pentru marş erotic (Limes), Maria Manolescu, Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift (Cartea Românească), Ştefania Mihalache, Poemele secretarei (Cartea Românească), Ana Maria Sandu, Omoară-mă! (Polirom) – proză; Floarea Ţuţuianu, Mărinimia Ta (Brumar) – poezie.

– Categoria Fete cuminţi: Doina Ruşti, Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti (Polirom) – proză; Irina Nechit, Copilul din maşina galbenă (Cartier), Ofelia Prodan, În trei zile lumea va fi devorată (Paralela 45), Andra Rotaru, Ţinuturile sudului (Paralela 45), Maria Şleahtiţchi, Oleandrii mă strigă roz (Cartier) – poezie.

– Categoria Viteză de croazieră: Nichita Danilov, Ambasadorul invizibil (Polirom), Horia Gârbea, Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov (Limes), Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea (Cartea Românească), Cătălin Mihuleac, Zece povestiri multilateral dezvoltate (Cartea Românească), Dan Stanca, Mutilare (Cartea Românească), Florin Toma, Oraşul jumătăţilor de înger (Cartea Românească), Stelian Ţurlea, Trei femei (Cartea Românească) – proză; Adrian Alui Gheorghe, Paznicul ploii (Limes), Daniel Bănulescu, Ce bine e să fii Daniel Bănulescu (Cartea Românească), Mircea Cărtărescu, nimic (Humanitas), Liviu Georgescu, El (Paralela 45), Ion Pop, Litere şi albine (Limes) – poezie; Constantin Ţoiu, Memorii. V. Vederi din Prepeleac (Cartea Românească) – memorialistică; Dan C. Mihăilescu, Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei (Humanitas), Horia-Roman Patapievici, Ultimul Culianu (Humanitas), Cornel Ungureanu, Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade (Cartea Românească), Tudorel Urian, Vieţile lui Alexandru Paleologu (Vremea) – critică şi istorie literară, eseu.

– Categoria Surprize: Constantin Mateescu, Ramona-Vals. Povestiri din Epoca de Fier (Cartea Românească), Dora Pavel, Pudră (Polirom) – proză; Adrian Bodnaru, O legătură de chei (Cartea Românească), Ion Zubaşcu, Moarte de om. O poveste de viaţă (Limes) şpoezieţ, Gina Sebastian Alcalay, Rapsodie în alb-negru cu Leonard Bernstein (Ideea Europeană), Constantin Virgil Negoiţă, Martori apropiaţi (Paralela 45) – memorialistică, jurnale; Christian Crăciun, Ucronia eminesciană (Editura ICR) – critică şi istorie literară, eseu.

– Categoria Niculescu: Constantin Novac, Văduva neagră, Lucian Vasiliu, Sciatica de Copou.

– Categoria Tritonic: Alexandru Petria, Zilele mele cu Renata, Stela Popa, 100 de zile, Lucia Verona, Labirint obligatoriu.

– Categoria Rao: Leo Butnaru, Ruleta românească, Val Butnaru, Casa nomazilor din B, Dafin Mureşeanu, Sosia, Dumitru Popescu, Cîndva, după izgonirea din Paradis, şi – hors concours – Oreste Teodorescu, Codul lui Oreste

– Categoria Titluri prelungi: Adrian Cioroianu, Visul lui Machiavelli – 150 de poveşti despre lucruri pentru care aţi putea renunţa la Paradis (Curtea veche), Ion Bogdan Lefter, O oglindă purtată de-a lungul unui drum. Fotograme din postmodernitatea românească (Paralela 45) şi 7 postmoderni: Nedelciu, Crăciun, Müller, Petculescu, Gogea, Danilov, Ghiu (Paralela 45), Sorin Adam Matei, Mona Momescu (coord.), Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“ intelectualilor publici (Corint).

– Categoria Ego: Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine (Humanitas), Gabriel Liiceanu, Întîlnire cu un necunoscut (Humanitas), Ileana Mălăncioiu, Exerciţii de supravieţuire (Polirom), Alex. Ştefănescu, Bărbat adormit în fotoliu. Întîmplări (Curtea veche), Matei Vişniec, Cronica ideilor tulburătoare (Polirom).

– Categoria Inclasabili: Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri (Paralela 45) şi Cu faţa la perete (Cartea Românească), Andrei Pleşu, Note, stări, zile. 1968-2009 (Humanitas), Lucian Raicu, O sută de scrisori din Paris (Cartea Românească).

– Categoria Recuperatori: Dinu Pillat, Aşteptånd ceasul de apoi (Humanitas), * * *, Prigoana. Documente ale procesului C. Noica… 50 de ani de la pronunţarea sentinţei (Vremea), Ioan Stanomir, Apărarea libertăţii. 1938-1947 (Curtea veche), Stelian Tănase (coord.), Cioran şi Securitatea (Polirom), Constantin C. Giurescu, Din trecut, prefaţă de Dinu C. Giurescu (Compania), Adrian Marino, Cultură şi creaţie, ediţie de Aurel Sasu (Eikon), N. Steinhardt, Între viaţă şi cărţi, ediţie de George Ardeleanu (Polirom).

– Categoria Un Cristian: Daniel D. Marin (antologie), Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc (Paralela 45).

– Categoria Debut: Dan Petru Cristea, Scaune de pluş (Cartea Românească), Dragoş Ghiţulete, Gluma rusească (Cartea Românească) – proză; sorin despoT, apasă (Cartea Românească), m. duţescu, şi toată bucuria acelor ani trişti (Cartea Românească), Călin Hera, Îmi pun singur miere în ceai (Vinea) – poezie.”

August 17, 2010

”Cotonogit” in Dilema Veche

Marius Chivu m-a ”ciuruit” într-o cronică din Dilema Veche pentru romanul ”Zilele mele cu Renata”. Textul e scris cam de pe poziția unui popă de țară și denotă că omul n-a citit atent cartea. În fine, fiecare cu opțiunile sale. Poate însă să-mi spună cineva dacă a întâlnit un pornograf decent?

Uite textul:

Zilele mele cu Renata ar putea avea mai toate calităţile unui roman pornografic. În primul rînd, n-are intrigă, numai situaţii.

Protagonistul, pe nume Marius, face sex (o vreme, nişte zile – de unde şi titlul) cu Renata „Fese Crispate“, o ţigancă măritată şi mamă a doi copii, dar şi cu iubitele celor doi prieteni ai săi. În al doilea rînd, totul se întîmplă abrupt, fără nici un fel de preludiu narativ şi fără motivaţie psihologică, întrucît, cum ar zice Umberto Eco, în pornografie personajele n-au voinţă proprie, se oferă în mod automat oriunde, oricînd, în orice combinaţie: bărbaţii au la îndemînă o erecţie, iar femeile îşi desfac picioarele. Apoi, personajul masculin este viril, tupeist şi misogin. Este tot ce se vede din prestaţiile lui şi, oricum, de alte calităţi nu e nevoie. Aceasta ar fi partea de conţinut, dar şi stilistic opera lui Alexandru Petria respectă canoanele genului: frazele sînt scurte (în general enunţiative, fără propoziţii subordonate), simple (alcătuite din vocabularul cotidian), fără ambiguităţi de limbaj (tropii sînt reduşi la comparaţii, iar metaforele, cînd există, au cel mai mic grad de impertinenţă semantică). Apoi, romanul nu este întins: are cu totul 100 de pagini şi este structurat pe capitole de una-două pagini, astfel încît să poată fi citit repede şi în reprize scurte.

 Continuarea aici http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/un-pornograf-indecent

Criticul Daniel Cristea-Enache mi-a scris pe coperta a IV-a a romanului:

” După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals-proletare, adică după 1989/ 1990, „s-a dat drumul” la sex: în viaţa reală, pe ecranele televizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-a tot repetat ulterior a fost: mai este aceasta literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică?

Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţi vedea diferenţa.”

Iulie 22, 2010

Obtineti gratis romanul meu!

Pe Port.ro http://www.port.ro/pls/w/contest.sub_page?i_article_id=13804

Pe Concursuri.biz http://www.concursuri.biz/castiga-cartea-zilele-mele-cu-renata-de-alexandru-petria/

Aprilie 12, 2010

Zilele mele cu Renata se tipareste!

Cei de la editura Tritonic ii dau bice. Nu este o carte pentru pudici, asta-i sigur.

Aprilie 11, 2009

Filatelista

 Cu nişte ochi adânci sub părul negru prins în coadă de cal, deşi anatomic avea modelat totul fără cusur, cu tristeţea ce-o învelea ca o husă cât ziua de vară şi un ceva doar al ei, de neexprimat în cuvinte, ceva care deosebeşte şi o înşiruire de cuvinte, fie şi armonioasă, de-o poezie, surprinzător, arhitecta Corina Leonte iradia senzualitate câtă un cactus. Nu suferea că a părăsit-o soţul după un deceniu de căsătorie, lacrimile ce i s-au văzut pe obraji după plecarea lui au fost doar pentru anii irosiţi lângă Dezideriu. El n-a iertat pe niciuna dintre colegele care i-au răspuns la avansuri. Şi pe niciuna din liceenele care s-au înfierbântat după el, logoreicul profesor de geografie, care povestea despre Namibia sau Amazon precum ar fi împărtăşit adevăruri fundamentale, fără de care viaţa n-ar fi avut sens. Punea pasiune şi în felul în care ţinea indicatorul pentru hartă între degete ori bucăţica de cretă, dezinvolt, însufleţind obiectele, mişcându-le, circular, sus-jos-dreapta-stânga, până elevii erau aproape hipnotizaţi. Prietenii au compătimit-o pe Corina un timp, apoi, când nu era de faţă, au început să discute despre suferinţa arhitectei, ea evita să vorbească, credeau că dispariţia lui Dezideriu îi va ruina existenţa. Alexandru a zis chiar că e o toantă de-l regretă atât, nu merita, doar nu aveau nici copii. A început să enumere câteva din aventurile lui Dezideriu, până ceilalţi colegi i-au spus să se oprească, însă nu l-au contrazis. Doar Corina ştia că nu e o gâscă stupidă, realiza că e considerată aşa de colegi, orbită de pierderea dragostei, dar recunoştea în sinea ei că a fost proastă realmente altcumva, că a stat atât cu Dezideriu. Prefera această părere a cunoscuţilor decât să se destăinuiască, să-şi devoaleze intimitatea. Nu din timiditate, era destul de voluntară, ci fiindcă ar fi fost indecent, în primul rând, îşi zicea, şi, în al doilea rând, o recunoaştere a compromisului din anii cu Dezideriu. A ştiut de escapadele lui. A tăcut. Nu i-a făcut scene. A luat întotdeauna sexul drept o obligaţie, ca o fişă de pontaj inevitabilă a căsniciei. Un mariaj aranjat de părinţii lor, acceptat fără împotrivire. De ea şi Dezideriu. A jucat cu soţul molâu faza orgasmul. Era conştientă că tristeţea era un reflex al egoismului, al autocompătimirii orgolioase şi umilinţei ce-o avea de înghiţit ca părăsită de soţ la 38 de ani.
Corina îşi petrecea timpul liber, şi-o întorcea să aibă cât mai puţin- se îngropa în proiecte la birou, citind şi îngrijindu-şi colecţia de timbre. Avea zeci de clasoare cu mărci poştale, grupate pe ţări sau tematic. Timbrele cu scriitori erau slăbiciunea ei. Rămânea până târziu la serviciu. Înainte de-a ajunge acasă, oprea la un bar, câteodată. Bea un coniac, cel mai adesea, dacă nu o cutie cu bere, cât mai rece, foarte rece. Namibia, Amazonul, purtătoarele de ovare ale lui Dezideriu se micşorau constant, până nu rămânea nimic din ele, şi tristeţea o însoţea tot mai mult ca o maşină pe care şoferul apasă încet pedala frânei, până i s-a risipit, şi Corina admira timbrele cu lupa, şi adormea cu clasorul în mână, rezemată aproape în şezut pe perna patului, cu ochelarii cu şnur pe ochi, cu lampa de pe noptieră aprinsă.
La barul care i-a devenit familiar a găsit într-o zi pe-o banchetă o revistă lucioasă, pusă între filele unui ziar. Cum n-a citit presa, a aruncat ziarul în geantă, şi doar acasă, când mânca dintr-o felie de pâine cu gem, a observat revista. A început s-o răsfoiască detaşată. Femei biciuiau bărbaţi, îi ţineau în cuşti. Îi călăreau. Vederea îi era ca un geam aburit. Şi-a dus mâna dreaptă între pulpe, sub fustă, sub chiloţii albaştri. Privind, buzele-i căutau aerul, urechiile îi ardeau, îi era sete, deşi golise de cinci minute o cană cu apă, o sandală i-a căzut din picior. I s-a oprit pe retină imaginea unghiilor de la piciorul stâng. S-a simţit ca niciodată, împăcată, nou-născută, femeie. O floare de cactus deschizându-se. În restul serii şi-a rearanjat timbrele cu penseta specială. Se gândea să meargă cu colecţia sa la o expoziţie filatelică internaţională din Bucureşti. Sâmbetele dimineaţa se întâlnea cu alţi pasionaţi şi făceau schimburi. Discutau ore lungi despre rarităţile filatelice, despre noile serii lansate, despre preţurile anumitor mărci poştale.
– Se întâmplă cu tine, nu ştiu… Eşti parcă alta, se băgă în seamă Magda Istudor la serviciu.
– Mi-am descoperit drumul, zise Corina. Sprâncenele Magdei se înălţară, dar ea nu intră în detalii.
– O să audă lumea de mine, mai adăugă zâmbind enigmatic.
De atunci a început să iasă la petreceri. L-a cunoscut pe medicul Viorel, pe George, singurul arheolog din Deania. Ultimul pe care l-a tras în patul ei, şi l-a pălmuit, şi l-a sărutat, şi l-a regulat, bărbosul inginer Laurenţiu i-a refăcut total încrederea în sine. După fiecare partidă de sex, cu luciditate, îşi mângâia timbrele. Într-o noapte a visat că s-au tipărit timbre cu chipul ei. Visa frecvent că păşea pe valuri de bărbaţi, care se ondulau ca valurile mării. Şi gemeau. Se trezea mulţumită. Se admira îndelung în oglindă, o noutate, cum o noutate era că se farda şi ruja minuţios.
În seara după care a început să se vorbească de ea în toată ţara, Corina a pus ulei în tigaia de inox. A aşteptat să se încingă şi, dintr-o pungă de plastic verzuie, a pus în el două fudulii. După ce le-a spălat. Cuţitul însângerat din pungă l-a aruncat în coşul de gunoi. Le-a mâncat prăjite tare. Cu piper şi sare. Cu poftă. S-a săpunit mult sub duş. A adormit cu ochii pe timbre. Pe Laurenţiu l-a îngropat protopopul Teofil.

Martie 12, 2009

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.

Februarie 10, 2009

În porumbar

A găsit într-o carte: “Numai o femeie nesatisfăcută are nevoie de lux. O femeie satisfăcută poate dormi şi pe jos.” Paul Todoran a trecut nepăsător peste aceste vorbe. Şi le-a adus aminte după câteva zile. Îi ieşeau din memorie ca bulele în vulcanii noroioşi, anume pentru a-l tulbura, ai zice.
La 45 de ani, era un inginer liniştit pe lângă soţie, fiică şi amantă. Şi pe lângă porumbei şi bibilici. Aripatele le ţinea la părinţi, într-un sat apropiat de Deania. Se urca în maşină măcar o dată pe săptămână şi pleca să le vadă. Asta când era acaparat de munca la firmă, altfel naveta între porumbei, bibilici, soţie şi amantă. De câte ori îşi umplea rezervorul cu benzină, benzinarul îl întreba dacă merge iar la porumbei, câţi mai are, dacă a venit în sfârşit tâmplarul să le construiască un nou porumbar. Dacă la primele două întrebări răspundea pe îndelete şi cu plăcere, la a treia răspunsul era invariabil nu, tâmplarul n-a venit, şi-o umbră îi traversa faţa. Paul îl ştia pe benzinar de câteva luni, de când acesta i-a luat o pană de pe hanorac şi astfel au descoperit că au o pasiune comună. “Am văzut-o azi pe doamna Ana, îi spuse acesta lui Paul când tocmai dădea să se urce în maşină, ce şal elegant avea! Aveţi o doamnă frumoasă, vă invidiez. Soţia dumneavoastră este ca o regină. Ce aţi mai făcut?” Inginerul a zâmbit brusc şi tot brusc i s-a dizolvat zâmbetul într-un rânjet. “Nimic ieşit din comă!”, replică Paul. Între el şi Ana a rămas doar cicăleala, dacă înainte au fost mai multe şi nu s-a amăgit.
A întors cheia şi maşina a pornit. A fost atent mai ales la ştergătorul de parbriz până la casa Ceciliei. Erau împreună de 10 ani, cu 5 ani mai puţin de când era căsătorit cu Ana. Înăuntru, Cecilia l-a ajutat să-şi dezbrace hanoracul, l-a sărutat mecanic şi i-a adus o cană cu lapte. Îi cădea bine la stomac căldura laptelui. Paul a realizat lipsa de căldură a sărutului. Fac dragoste contra cronometru, o descărcare abruptă şi repetitivă, septică la fel ca şi amestecurile într-o farmacie, şi Cecilia fuge repede la baie. O zăreşte cum se spală, cum se pune apoi pe toaletă, cum se şterge, cum trage apa. “Hai şi tu!”, îi strigă, rujându-se.
Stau amândoi la masa din bucătărie şi Cecilia îi arată printul unei fotografii de pe internet. Vrea să comande on-line o brăţară de aur lucrată cu mult bun-gust. Îi aduce să aprecieze şi-o pereche de pantofi pe care i-a cumpărat de câteva ore. Îi vin ca turnaţi, sexy. Todoran simte că nu are aer. Deschide fereastra. În urechi îi pulsează cuvântul “lux”. Ar vrea să dispară ca praful sub o cârpă. Pe urmă se vede în întuneric, cu umerii şi braţele acoperite de porumbei. Sunt mulţi, este în porumbar. Şi-i primăvara aproape.

Februarie 5, 2009

Moartea porno-romancierului

A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei după cocteiluri, şi la scandaluri. Se făcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.

Când am ajuns să am habar şi eu de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.

“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi ca oricare alta Andrei. La drept vorbind n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve. A ochit de un timp o doamnă slabă şi blondă, care avea o fată şi mai slabă şi mai blondă. Andrei s-a gândit că e cazul să mă las de masturbat. A dedus desigur că mă masturbez, şi m-a acuzat ca să mă amărască, deşi eu n-o recunoşteam. Mi-a arătat-o pe fată la o cafea. Valabilă. Dar mama ei era parcă mai valabilă. Păcat că jocurile erau deja făcute. N-o s-o uit niciodată pe Zina cum mi-a luat penisul în gură, cum am terminat penibil la prima strigare şi cum m-am regulat iepureşte la a doua. Cu Andrei m-am întâlnit la toaletă unde avea încă penisul în erecţie. Vroia să urineze şi nu prea reuşea.

Am publicat şi eu primele povestiri într-o gazetă. Acum când Andrei a murit. Le-a citit numai în manuscris şi a mustăcit, şi cu un creion roşu mi-a subliniat redundanţele şi scăpările în timpurile verbelor. Îmi pare rău că n-a apucat să le vadă tipărite.

Stau cu părinţii în capelă, lângă sicriul bunicului. Cu tata, ginerele său, Andrei s-a avut la cuţite. Tata n-a suportat apropierea mea de bunicul, simţea că-l trădez. Mă lua la mişto, cum îl lua şi pe Andrei, însă el, spre deosebire de mine, îi întorcea vorba îndoit, ca să-i ajungă. Uneori îi dădea şi un dos de palmă, de luare aminte. Tata înghiţea, dar nu se resemna. Mama era pe post de tampon între cei doi. Aşa că vă daţi seama că tata doar părea trist. Îi vedeam parcă zâmbetul pitit sub buzele strânse, satisfăcut. Era cald, foarte cald, şi părinţii au chemat un infirmier de la morgă fiindcă lui Andrei a început să-i iasă un lichid gălbui din nas. Cu o pensetă lungă, infirmierul a îndesat multă vată îmbibată cu formol în nasul bunicului şi în gură. I-a mai turnat formol în gură şi dintr-o sticlă. Cam doi litri. Îmi venea să urlu, să plâng, să-i sparg nasul tatei sub care se ascundea zâmbetul cu un pumn, dar am început să râd. “Ce te-a apucat, mă? Nu ţi-e ruşine, măgarule?!”, s-a răstit spre mine tata care se aştepta să plâng. Nu i-am dat atenţie.

Am râs până m-am înroşit. “Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-am amintit.

Februarie 3, 2009

În aburi

Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria


Ianuarie 8, 2009

# # #

netulburat, într-o  alveolă a oraşului

încearcă  sintagme  umede


alexandru- îi strig-

alexandru…


de pe catarigele literelor

priveşte curcubeul, arar trecătorii;

şi iarna se lungeşte.


încearcă sintagme umede,

netulburat.


la fel cum orbul aşteptând bănuţul

de argint,

câteodată strada

din pagini îşi încarcă bateriile

Decembrie 8, 2008

# # #

fericirea nebunului
(pe strada principală) flutură-n drapele

urzicile fisurează cuvintele

bătrânul fotograf
cu iubirea sa (condamnabilă!)
şi-a tras iarna prin vene

Decembrie 2, 2008

sfârşit de anotimp

măsurând umbrele

bagheta dirijorului

rosteşte plăsmuiri

afundându-se-n pământ


din proxima incizie

va răsări valul


pe străzi

nepăsarea (unui câine) latră

Noiembrie 28, 2008

# # #(II)

monologul

cu trena de gesturi

şi case părăginite

s-a stabilit pe strada principală


ca pe nişte ferestre îngheţate

şi-a închis aripile un fluture; pot

numai să tac, acum


la bursă preţul poeziei

scade

Noiembrie 25, 2008

# # #(I)

cântecele ehei! au început să se subţieze


notele

caută un port de rezonanţă

iar feminitatea

e un bandaj de umbre


dintr-o tăcere

se mută pionii,

teatrul de iarnă

şi

gata!

Noiembrie 23, 2008

poemul

cârjă pentru mâna

râului orb

Noiembrie 19, 2008

Basescu si intelectualii sau marlanul si fetele subtiri

Cîteodată ai şansa să citeşti un text care realmente te încântă şi simţi sevoia să nu păstrezi bucuria doar pentru tine. Desigur, ce vă semnalez nu este super prin realitatea descrisă, ci prin scriitură http://portocala.wordpress.com/2008/11/18/o-iubire-imposibila-el-si-ei/

Noiembrie 18, 2008

Blasfemie marca PD-L

„Tatal nostru care esti in PDL

Sfinteasca-se candidatura ta;

Vie deputătia ta,

Faca-se voia noastra

Precum in politicianism sa nu fie

Si sa nu faci pe pamant.

Painea noastra cea de toate zilele

Da-ne-o noua astazi

Caci iti vom ierta si noi pacatele tale,

Precum ne vei rasplati si tu pe noi…”
Este o  dovadă a inteligenţei fiicelor lui Nicu Mihoc, candidat PD-L la Camera Deputaţilor în Târgu Mureş.
Cu ani în urmă Ioan Solcanu a spus că Dumnezeu este PSD
-ist.

Noiembrie 2, 2008

Am furat

Cărţi. În armată. Am subtilizat câţiva saci dintr-o clădire dezafectată a aviaţiei militare, unde stăpâni erau şobolanii. În Siliştea, satul unde s-a născut Marin Preda, în ‘87.
N-aveam ce citi. Eram la artilerie antiaeriană, iar lângă clădirea dormitoarelor noastre se aflau blocurile abandonate ale unei foste unităţi de aviaţie, ca un cartier al fantomelor. Circula zvonul că unitatea a fost desfiinţată după ce şeful ei a fugit în străinătate cu un MIG. Şi cu drapelul unităţii.
Şi era vară. Şi Petria a umplut nişte saci cu ruşi îndeosebi. Tipăriţi în anii ‘50-‘60. Prozatori, poeţi. Tolstoi, Cehov, Esenin, marfă de marfă. Proletcultiştii i-am lăsat rozătoarelor, într-o împărţire echitabilă.
Când căram năduşit ultimul sac a dat peste mine un plutonier, care era la furat de motorină, iar comandantul garnizoanei m-a băgat la arest. La ţambal, fără şireturi la bocanci, fără curea. Îmi ţineam pantalonii cu mâna ca să nu pice. Mai marele garnizoanei, un colonel de infanterie, căruia cu ceva vreme în urmă i-am făcut un pocinog de-a ajuns de pe şareta care-l ducea la gară cu capul într-un rondou de flori, de astă dată nu m-a iertat.
Într-o seară, se lua curentul zilnic atunci, unui coleg i-a născut nevasta. Eram beţi. Fiind santinelă, am uitat o băncuţă în mijlocul drumului ce trecea, prin faţa dormitorului, spre gară. Stăteam atent şi pufăiam palmat o ţigară, ştiam că o să meargă colonelul spre casă. Trebuia să-mi anunţ camarazii să întrerupă tămbălăul până trece ofiţerul. Dar am aţipit. Am realizat pericolul când caii erau aproape. Le auzeam doar copitele pe asfalt, în beznă. Am reuşit să dau alarma în ultimul moment, însă am uitat de băncuţa care a ajuns între picioarele cailor, iar colonelul printre panseluţe.
Dacă prima oară am scăpat ca printr-o minune, la mustaţă, la faza cu cărţile colonelul mi-a spus că mă eliberează doar când termin de plivit ceapa unităţii. La aproape 40 de grade. Ceapă cât pe două stadioane. În trei zile am isprăvit.
M-am ales cu un bronzat de zile mari, cu bătături în palme şi cu o mini-bibliotecă. Şi colegii au citit, şi au citit, complici. Unii au isprăvit atunci primul roman din viaţa lor.
Colonelul a ştiut doar de sacul cu care am fost surprins.