Radu Ţuculescu este unul dintre prozatorii români de primă mărime în care cred. În aceste zile i-a apărut un nou roman la editura „Cartea Românească”, „Femeile insomniacului”. Până acum am citit doar frânturi din el, dar şi aşa, pornind de la bucăţi de text, cred că o să aibă succes.(Alexandru Petria)
Date despre autor primite chiar de la acesta:
„Radu Țuculescu, romancier, dramaturg, publicist. Absolvent al Academiei de muzica, secția vioara. A lucrat la Radio. În prezent este realizator la TVR-Cluj.
A publicat romane, volume de proză scurtă, teatru, publicistică. Cîteva titluri selective: Degetele lui Marsias (roman, 1985), Umbra penei de gâscă (roman, 1991) Cuptorul cu microunde (fals roman, 1995) Povestirile mameibătrîne (roman, 2006), Stalin cu sapa-nainte (roman, 2009), Bravul nostru Micșa (teatru, 2010) ș.a.
Bursier la Paris, Berna, Basel, Viena. A participat la festivaluri internaționale de teatru și a realizat filme de televiziune în numeroase țări din Europa, Canada, Africa.
Este tradus în Rusia, Ungaria, Cehia, Austria, Eleveția, Franța.
Cuptorul cu microunde ( tradus la Viena, 2008) a intrat în top-ul celor mai bune cărți străine traduse în spațiul german alături de scriitori din Italia, India, Anglia ș.a.
A primit numeroase premii pentru proză și teatru.
A tradus din literatura elvețiană de expresie germană nouă volume de poezii și trei de proză.”
Personajul principal se numește Septimius Ilarie şi este după prezentarea editorilor „Un bărbat cu un aspect fizic comun aparent fără însușiri. Și totuși, cum reușește un astfel de bărbat să cucerească numeroase femei, de la adolescente naive pînă la mature trecute prin numeroase experiențe? Cum reușește să le satisfacă atît dorințele sufletești cît și cele trupești? La aceste întrebări răspunde romanul Femeile insomniacului printr-o năucitoare cascadă de întîmplări descrise cu umor (uneori negru), ironie și sarcasm. La sfîrșitul lecturii, orice femeie își va dori să cunoască un bărbat ca Septimius Ilarie și orice bărbat și-ar dori să semene, măcar puțin, cu același Septimius Ilarie.”
Cristina Balinte despre „Femeile insomniacului”- ” În Femeile insomniacului, Radu Ţuculescu pune din nou Muzica să zică poveşti, să arcuiască ficţiuni, să se descurce cu iţele unor întâmplări de viaţă curentă, care privite în sine produc repulsie şi oroare, dar luate armonios, în acompaniament, reuşesc performanţe rare şi paradoxale. Pasajele intensive transportă recuzita de gală, alcătuită din cărţi, povestitori, ascultători-scriitori-rezonatori, pereţi-biblioteci sau pereţi-tuburi de orgă, mobile vechi, arome culinare, partituri muzicale şi sexuale, adică tot atâţia indici de creativitate. Voracităţile trupeşti iau calea blues-ului, nu pentru a se domoli, ci pentru a se rafina. Se prepară detaliat-magistral festinuri de bucate simple, se strecoară cu înclinaţie interludii erotice magnetizante, din care până şi neînsufleţitele ies însufleţite, se alege repertoriul de piese classic-jazz şi rhythm&blues, ca să îmbie melancolic-meticulos la rostirea poveştilor.
Ademenitor în nadele frumosului, Radu Ţuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o singură nemulţumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfârşitul cărţii.”
Vă invit să citiţi un fragment consistent din roman:
„Uşa localului se deschise cu impertinenţă zgomotoasă, lovindu-se de perete, zguduind pe unul dintre faraonii yoghini. Intrară două fete timide însoţite de un individ cu şapcă de jocheu pe cap, rozalie precum măciuliile toiagelor. Purta un tricou de-o culoare incertă. Pe spate scria, cu negru: FUTEVAŞ, într-un singur cuvînt. Era deşirat şi poseda o mutră de bişniţar, de vînzător de ţigări de contrabandă ori chiar de pliculeţe, din cele cu cîte un vîrf de praf alb în ele. Fetele păşeau pentru prima oară într-un local de mare oraş. Arătau vizibil impresionate de siguranţa şi superioritatea individului capabil să reguleze pe toată lumea. Într-un cuvînt spus, carevasăzică…
„Alegeţi orice masă doriţi!”, le îmbie tînărul cu voce stridentă, de parcă se afla în livingul propriei sale vile. „E toate libere… Io zic mai aproape de bar, să auziţi muzică babană, cum n-aţi mai auzit, gagicilor, de cînd v-o fătat mamica, haha!”
Fetele ocupară loc, ascultătoare, la o masă aproape de barul din care răsuna muzica babană. Înainte de a se aşeza şi el, tînărul cu şapcă rozalie ridică scaunul cu ambele mîini apoi îl trînti, cu putere, la loc, scuipînd o înjurătură colorată..
„Asta-i viaţa, puicuţelor! Habar n-aveţi voi, hehe!”
Din spatele barului îşi făcu apariţia barmaniţa. O femeie cam de patruzeci de ani care servea şi la mese, în perioadele aerisite ale zilei. Cele cu clienţi puţini. Îl privi pe tînăr ca pe unul despre care ştia cîţi bani face, apoi rosti, sec:
„Potoleşte-te, poate rupi scaunul şi-l plăteşti!”
„Ce zici tu, sugacio?!”, izbucni tînărul cu şapcă rozalie de jocheu. „fac ce vreau, sînt client vechi, din banii mei ţi-ai cumpărat maşină, sugacio! Ia adu trei coniacuri babane şi nişte alune, repede, pînă nu…”
„Pînă nu… ce?”, întrebă proaspăt botezata chelneriţă.
„Ciocu’ mic!”
„Lasă, noi nu bem coniac…”, încercă una dintre fete să calmeze atmosfera.
„Ciocu’ mic şi ţie. V-aţi umflat cu sucuri pînă acuma, ca proastele. A venit ora unui coniac de stele multe… să simţiţi şi voi ce-i viaţa… băga-mi-aş! Hai, sugacio, mişcă-ţi bucile mai repede!”
Chelneriţa se duse în spatele barului, formă un număr la mobil, şuşoti ceva scurt, apoi turnă în pahare coniacul de multe stele şi se apropie cu tava de masa celor trei. Avea un decolteu larg cu sîni pe măsura decolteului.
„Arată-ţi ţîţele clienţilor, să primeşti bacşişuri grase, să-ţi mai crească contul şi curul!”, continuă tînărul a se da în spectacol în faţa celor două timide. „Sper că-s calde paharele, sugacio…”
„Cum îţi permiţi, mă, să vorbeşti aşa cu mine?”, întrebă chelneriţa, stăpînindu-şi nervii.
„Vorbesc cum vreau! Eu plătesc, mi-ai supt o groază de bani de cînd vin aici, e timpul… să mai sugi şi altceva, hihi!”, rîse tînărul deşirat cu şapcă rozalie de jocheu pe cap, privindu-le pe fetele timide semnificativ, iar acestea roşiră vizibil. „Gagici, să nu vă speriaţi… paharele cu coniac adevărat, nu cu căcat de băutură, trebuie să fie calde… Habar n-aveaţi. Cine să vă înveţe la voi, la ţară? Iar tu, mai adu-ne trei cafele cu lapte separat, în căniţă, nu concentrat de căcat şi fără comentarii, sugacio, hehe!”
Băură din paharele încălzite, iar tînărul plescăi superior, strîmbîndu-se aproximativ mulţumit de marfa lichidă comandată. Abia termină cu plescăitul că în cafeneaua Tutankhamon intră un bărbat de statură potrivită, cu părul tuns perie şi lat în umeri cît un dulap pentru haine de iarnă cu uşi duble. O privi, scurt, pe chelneriţă, aceasta îi răspunse tot scurt apoi se întoarse cu spatele. Bărbatul se duse direct la masa tînărului şi, fără nicio vorbă, îl apucă de cap şi-i strivi mutra de masă. Mai exact, întîi de paharul cald cu coniac, apoi de masă. O singură dată. Sîngele ţîşni imediat din nasul făcut zob, din gingiile crăpate de cîţiva dinţi rupţi instataneu, din plesniturile cioburilor de pahar înfipte în pielea feţei, dar nu şi în ochi, ceea ce însemna, clar, o lovitură de profesionist, un avertisment categoric, de necomentat. Apoi, bărbatul îl apucă pe tînăr de tricou, mototolindu-i cuvîntul FUTEVAŞ, îl tîrî pînă la uşă, o deschise şi-l aruncă în stradă.
„Aştepţi acolo pînă-şi termină fetele consumaţia”, rosti bărbatul cît se poate de calm, apoi dispăru şi el dincolo de uşă, la fel de repede precum apăruse.
Între timp, chelneriţa reuşi să cureţe masa, orice urmă de sînge se făcu nevăzută, împreună cu cioburile şi coniacul scurs. Totul arăta ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
„Beţi liniştite, o să vă aştepte, nu vă faceţi probleme”, le spuse chelneriţa fetelor. “Plata nu vă interesează pe voi.”
Fetele, speriate vizibil, nu comentară. Începură să bea coniacul, cu mici înghiţituri, alternîndu-le cu cele de cafea.
„Scuză-mă… dar singurul lucru pe care nu-l supor e violenţa”, mărturisi Augusta, vizibil afectată de scena derulată atît de rapid în faţa lor.
„Nici eu… îmi produce crampe la stomac”, recunoscu Timi. „Sîngele…”
„Atunci… plecăm?”
„Da… te invit la mine…”
„Şi la mine se poate… Şi eu locuiesc singură…”
„Aş prefera la mine. Acolo mă simt în largul meu.”
„Tipic pentru… burlaci…”, zîmbi Augusta. „Şi pentru… burlace, desigur. Atunci, la tine.”
Ieşiră. Tînărul se afla lipit de zidul medieval, în profil, căzut în poziţia lotus a yoghinilor. Îi imita pe faraonii pictaţi pe pereţii cafenelei Tutankhamon. Sîngele i se scurse pe piept, pînă între picioare, închegat într-o baltă purpurie. Avea faţa roşu-rozalie, asortată acum cu şapca de jocheu, capul său aducînd aminte de măciulia toiagului de faraon, toiag care lui, însă, îi lipsea.
„Îţi fac o propunere riscantă”, zîmbi Timi.
„N-am îmbătrînit chiar atît încît să-mi fie teamă de riscuri ori… de provocări”, zîmbi Augusta.
„A, da, corect, doamna profesoară. Te provoc la un prînz gătit de mine… în bucătăria personală”, explică Timi, amuzat.
„Accept… cu o condiţie.”
„Normal… S-o auzim.”
„Stau şi eu în bucătărie cu tine… şi te ajut ici colo… cu ce se poate.”
„De acord. O singură întrebare. Îţi place peştele?”
„Îmi place… orice. Doar… soteul de morcovi nu-mi place.”
„Evident, de ce să mă mir…”, şopti Septimius, iar cuvintele i se împotmoliră printre firele de mustaţă. „Nici mie…”
„Mă las pe mîna ta, Septimius. Iată, a sosit şi vremea cînd profesorul se lasă pe mîna elevului… Înseamnă că mă pîndeşte, totuşi, bătrîneţea.”
„Şi pe mine, nu-ţi fă griji.”
Călătoriră prin piaţa mare a cartierului în care locuia Timi, încîntaţi de coloritul pestriţ şi de aromele care se zbenguiau deasupra tarabelor. Negociară, cu bună dispoziţie iar Augusta constată că Septimius e cunoscut de majoritatea vînzătoarelor de legume şi zarzavaturi, îi spun Timi, îl întreabă de sănătate, fac glume cu el, unele par chiar ceva mai intime, îi povestesc scurt şi concis, ce au mai făcut de cînd fusese el ultima oară la cumpărături… Septimius le asculta pe toate cu multă îngăduinţă, răspundea la orice întrebare în timp ce continua să negocieze cu ele, ca o veselă hîrjoană între vechi cunoştinţe.
„Avem nevoie de un pepene galben, dulce şi frumos mirositor… ceapă roşie… busuioc proaspăt…”, zise Timi, oprindu-se în dreptul unei mici piramide înălţată din fructele galbene care lansau în jur puseuri de miresme proaspete, ca nişte invizibile explozii. Au ales unul rotund, nu lunguieţ, la sugestia vînzătoarei, apoi şi-au continuat călătoria printre tarabe. În plasa violetă cumpărată tot de acolo, se îngrămădiră, pe lîngă pepenele galben, miez de nucă gata măcinat, lămîi, ceapă roşie şi verde, stafide aurii, ciuperci, frunze şi tije de ţelină, pătrunjel verde şi pere mari, semi-moi, bronzate pe jumătate, cealaltă jumătate păstrînd paloarea unui verde mat, tinzînd şi el să-şi de-a duhul cît de curînd. În magazinul exclusiv dedicat peştilor vii, tranşaţi ori congelaţi, vînzătoarea îl copleşi pe Timi cu cel mai lunecos zîmbet cu putinţă, unul de adevărată sirenă, de parcă ea însăşi înota într-un acvariu, apoi întrebă apos, fixînd-o pe Augusta:
„Astăzi ce găteşti, Timi? O ştiucă? Nişte inele de caracatiţă?”
„Inelele nu-mi plac, zîmbi Timi, mai bine un crap… cît să-mi încapă în tava cuptorului.”
„Ştiu”, zise vînzătoarea-sirenă, ca şi cum cunoştea exact dimensiunile tăvii respective. „Ţi-l dau gata curăţat de solzi, de maţe, de… tot, să nu se mai murdărescă nimeni pe mîini… trebuie doar să-l dichiseşti, apoi să-l vîri în cuptor şi… cît ai bea vreo trei rachiuri… e gata!”
După ce ieşiră, Augusta întrebă, amuzată:
„Ce-i chestia cu rachiul?”
„E băutura mea… adică… asta beau… cam de cînd mă ştiu.”
„Rachiu?”, se miră Augusta. ”Dar azi ai făcut o excepţie.”
„Da.”
„Înseamnă că nu-ţi… cauzează nici altă băutură… dacă-i de calitate. Eu am să cumpăr băutura, fără comentarii! Tu găteşti, eu răspund de lichide. Doresc un coniac bun, cum am mai băut şi… un vin adecvat peştelui.”
„Cît se poate de normal… Doar nu o să bem rachiu… după peşte.”
În vinărie, Timi fu întîmpinat ca un client oarecare, semn că nu era un obişnuit al localului. Degustară, mai mult din amuzament, cîteva sortimente de alb, roşu, rose… şi se hotărîră asupra unui demisec alb, numai bun de prelins pe gît după un crap îngrăşat de lenea unei vieţi petrecută în baltă. Cînd ieşiră, Timi îşi aminti, brusc:
„Era să uit! Avem nevoie şi de cîteva felii de şuncă de Parma.”
„Sună bine, recunoscu Augusta, chiar dacă nu-mi prea pot da seama cum vei amesteca toate cele cumpărate.”
„La timpul potrivit… vei pricepe…”
Ajunşi în apartament, Augusta avu cîteva momente de stînjeneală, de ciudată nesiguranţă. Totul era corect aranjat, curat, praful aspirat, papuci de casă ordonaţi lîngă perete, tablouri în culori pastelate pe hol, o vază înaltă cu cîţiva ciulini ori aşa ceva… Se scuză şi intră în baie. Ochiul format al profesoarei de latină nu descoperi nimic care să confirme prezenţa cît de cît permanentă a vreunei femei în această locuinţă. Nicio bucăţică de lenjerie subţire, transparentă, parfumată… Nicio cască de duş, să-ţi protejezi părul cel lung şi roşcat… ori blond ori şaten… Niciun halat de casă din mătase cu imprimeuri în culori vii, aşa cum îmbracă la ea acasă, cînd iese din baie.
Îşi dădu jos pantofii cu toc, apoi îşi vîrî picioarele într-o pereche de papuci de casă… Ia stai! îşi zise. Cam mulţi papuci de casă… de diferite mărimi…! Există şi pentru picior mic. Sînt caraghioasă. Păi, normal, nu mai e elevul căruia îi dădeam ore de latină… ca o posedată…
„De la prima vedere, m-ai impresionat cu ordinea şi curăţenia din apartamentul tău”, mărturisi Augusta. „Parcă ai avea pentru asta cel puţin două femei angajate pe săptămînă.”
„N-am nicio femeie angajată…”, rîse Timi, continuînd să despacheteze cumpărăturile pe masa din bucătărie. „Mă simt mai bine, dacă e curat acolo unde-mi petrec o bună parte din viaţă… mă îmboldeşte instinctul să fac ordine… Ba, uneori nici nu-s conştient… Atunci cînd mă trezesc dimineaţa şi descopăr că pantalonii îmi sînt perfect pe dungă îndoiţi pe speteaza scaunului, cămaşa şi sacoul puse fără cute pe umeraş, pantofii aliniaţi la milimetru sub scaun cu ciorapii întinşi, artistic, deasupra lor, iar cuvertura patului îndoită exact în patru şi depusă, cu atenţie, tot pe scaun… atunci e clar că am ajuns acasă… beat în deplinul înţeles al cuvîntului. Nu-mi amintesc nimic din pedantele mele gesturi de scoatere şi aranjare a hainelor.”
„Îmi dai de înţeles că e ordine în apartamentul tău, deoarece eşti, adesea, ameţit de alcool?”, întrebă Augusta, pe jumătate în glumă.
„Nu chiar…”, recunoscu Timi. ”Propun să pornesc muzica… în surdină. E un insoţitor ideal în timpul gătitului… Se numeşte… Armstrong, din cînd în cînd în dialog cu Ella ori cu Billie Holiday… E bine?”
„E foarte bine.”, aprobă Augusta.
„Aşa, ca un fundal.”
„Te ajut şi eu, să nu stau degeaba.”
„Despică pepenele în două, iar jumătate îl tai în bucăţele aproximativ pătrate… Fără coajă… desigur…”
„Chiar fără coajă? Bine că mi-ai spus…”, replică, ironic, Augusta.
„Cealaltă jumătate o băgăm în frigider. Eu mă apuc de ceapă.”
„Pot mărunţi eu ceapa.”
„Nu-mi las musafirii să-şi împută degetele… Înainte de a ne apuca de muncă… un păhărel mic. Un adevărat imbold pentru bucătar.”
„De acord!”
Augusta descoperi raftul cu pahare. Luă două potrivit de înalte, dar cu gura largă şi turnă cîte un deget de coniac. Băură. Augusta închise ochii, pentru cîteva clipe, cuprinsă de-o binevenită relaxare.
Dream a Little Dream of Me… se porni Ella să povestească, în momentul cînd Timi crăpă cu tăişul lat al cuţitului coaja unei cepe roşii, de mărime potrivită. Aroma coniacului, parfumul pepenelui şi mireasma cepei, un amestec de drog uşor… la care se vor adăuga, pe rînd, înălţîndu-se ca un adevărat imn spre tavanul bucătăriei, mirosul frunzelor de busuioc, ţelină şi pătrunjel, al ciupercilor, stafidelor… Crapul proaspăt curăţat îşi aştepta, cuminte, rîndul, acoperit bine într-un vas din inox, să nu alunge toate aromele cu puternica şi atît de distincta sa emanaţie.
„Pregătim… două feluri. Rapide, dar, sper, delicioase…”, zise Timi.
„Te poţi destăinui”, zise Augusta.
„Primul fel este o salată, hai să-i zic, exotică. Amestec cubuleţele de pepene galben cu ceapa roşie tăiată cît am putut eu de mărunt, adaug şuncă de Parma, uite, feliile acestea le tai fîşii subţirele, apoi frunze de busuioc… îmi place la nebunie busuiocul proaspăt.”
„Şi mie”, recunoscu Augusta.
„Oare de ce nu mă mir… Apoi presar puţină sare şi… gata. Acoperim bolul şi-l lăsăm în frigider să se amestece aromele… pînă terminăm cu felul al doilea… crap umplut la cuptor.”
„Grozav! Sună atît de bine. Nu ţi se pare caraghios că mă entuziasmez ca o adolescentă… la cei cincizeci de ani ai mei?”
„Nu gîndi tot timpul ca… o profesoară de latină… care, oricum, nu arată a cincizeci de ani… dacă asta ai vrut să auzi.”
Augusta izbucni în rîs, unul eliberator capabil să alunge toate temerile.
„Aşa-mi trebuie”, recunoscu Augusta. “Am şi eu… o invenţie. Uite, curăţ o pară… o tai în pătrăţele aproximative… pun cîteva bucăţele în pahare şi torn coniac peste. Le lăsăm o vreme… să se amestece aromele.”
„Excelent. Le lăsăm… pînă băgăm crapul în cuptorul încălzit. Va sta acolo cam în jur de o jumătate de oră.”
Timi spălă cu atenţie un bol din sticlă albăstruie, îl uscă apoi cu cîteva prosoape din hîrtie. Amestecă în el bucăţile de pepene galben cu ceapa roşie şi şerpişorii din şuncă de Parma apoi cu frunze de busuioc, presără puţină sare, acoperi cu un capac din sticlă şi-l făcu să dispară în gura largă a frigiderului. O rugă pe Augusta să mărunţească frunzele de pătrunjel, tijele şi frunzele de ţelină, să stoarcă sucul unei jumătăţi de lămîie. El va tăia ceapa şi champinioanele în felii subţiri. De data aceasta are nevoie de două cepe.
„Pregătim umplutura pentru… burtica crăpşanului”, anunţă Timi. “Atenţie… domnişoara profesoară.”
„Precum cel mai ascultător elev.”
„Deci… amestecăm cu mîna, căci cu degetele se fac cele mai reuşite amestecuri…”
„Cu degetele bine spălate înainte.”
„Evident… amestecăm ceapa cu ciupercile, cu nucile şi stafidele, cu frunzele şi tijele de ţelină şi de pătrunjel… care au fost corect mărunţite… adăugăm sucul de lămîie, sare şi piper negru…”
Abia acum Timi scoase crapul, îl mai spălă o dată şi-l uscă cu prosoape de hîrtie în exterior şi în interior. Umplu burta crapului cu amestecul făcut manual, o închise cu cîteva scobitori, depuse apoi crapul în mijocul tăvii unse cu ulei de măsline. Vîrî tava în cuptor, fixă ceasul să sune după 35 de minute şi se aşeză la masă, în faţa Augustei.
„Gata! Ia să vedem ce gust are coniacul asezonat cu pere zemoase.”
Băură. De data aceasta, o sorbitură mică, în semn de degustare. Timi îi zîmbi Augustei, da, avusese o idee bună. O idee aromată şi… roşcată. Augusta îi zîmbi înapoi, încîntată. Cînd zîmbea, ridurile subţiri cît firul de aţă din jurul ochilor, prindeau viaţă. O dantelă de superioară calitate, regală, precum dantela belgiană, de Bruges. Cîţiva pistrui i se zbenguiau pe tenul alb şi curat al feţei. Discret machiată, doar conturul ochilor cu negru şi buzele date cu ruj, de-o ponderată culoare roşcată, în ton cu părul tăiat simplu, drept, atingîndu-i umerii. Pielea gîtului era, încă, aproape întinsă.
„Mă studiezi, Septimius?”
„Mă conving că afirmaţia mea despre vîrsta ta… făcută mai înainte, nu fu hazardată.”
„Ţie ţi-a mai crescut burta… şi ţi s-a mai rărit părul, dar în mod acceptabil… În rest, e bine…”
„Mi-a crescut, în schimb, păr pe piept şi chiar pe umeri.”
„Asta nu am de unde să ştiu”, rîse Augusta.
Gustară cîte o bucată de pară îmbibată cu coniac. O explozie delicioasă pe limbă împrăştiindu-se în toată gura.
„Pînă se prăjeşte peştele… ar trebui să povestesc ceva despre mine?”, întrebă Augusta.
„Dacă doreşti…”
„N-am avut o viaţă palpitantă. După tragedia… comică de la liceul pe care l-ai absolvit, nimic ieşit din comun nu mi s-a mai întîmplat. Nici ambiţii ca vreun elev să-mi cîştige vreo olimpiadă, nu am mai avut.”
„Din vina mea… Ar suna caragios, dacă mi-aş cere acuma scuze.”
„Fii serios, Septimius. Eu eram o exaltată… Şi, de fapt, am avut doi-trei elevi ajunşi în finală, ba chiar premiaţi dar… din ambiţia lor, nu împinşi de la spate de mine… cum atît de greşit am făcut cu tine. Gata cu subiectul ăsta! Altul nu mai am… Citesc, merg la teatru, la cinematograf, navighez pe internet, nu prea corespondez, am cîteva bune cunoştinţe pe care le-aş putea numi prietene cu care mai ies, chiar şi în cîte o excursie, am făcut cîteva sejururi în străinătate… Cred că tu ai mult mai multe de povestit.”
„Oarecum… dar prefer să ascult… sînt un bun ascultător, se zice…”
„Aha! Asta place femeilor, în primul rînd… Iar dacă poţi da şi cîte un sfat bun, le-ai cucerit. Ai cucerit multe femei, Septimius?”
„Nu ştiu… nu ţin o evidenţă.”
„Ce idiot sună chestia cu cuceritul… scuze… te poţi supăra pe mine.”
„Augusta, eu mă supăr foarte rar… e normală curiozitatea, după atîţia ani.”
„O singură întrebare… de iubit ai iubit-o pe vreuna?”
„Păi.. .uite.. .nu m-am întrebat niciodată.”
Răspunsul lui Timi păru s-o uimească pe Augusta. Pe chipul ei, uimirea căpătă cîteva accente de suferinţă. Mai înghiţi o bucată de pară îmbibată-n coniac. Îşi alungă petele de uimire dureroasă, cu ajutorul unui zîmbet scurs anevoie pe buzele-i roşcate.
„Eşti un om foarte singur… Septimius…”, şopti Augusta cu o intonaţie ezitînd între întrebare şi constatare.
„Singur?”, zîmbi Timi. „Te înşeli, Augusta. Uşa mea rămîne descuiată, cînd sînt acasă. La orice oră din zi şi din noapte, poate intra pe ea un prieten… o cunoştinţă… cînd simte nevoia. Şi intră destui.”
„ Uşa e descuiată şi acuma?”, întrebă contrariată Augusta.
„A, nu! Dacă am în vizită o femeie… încui uşa… Să se simtă în siguranţă”, o linişti Timi.
„Nu te-ai schimbat prea mult… totuşi…”, zise Augusta apoi întinse mîna peste masă şi-i atinse obrazul de cîteva ori. “Gata cu întrebările idioate… de parcă te-am chemat la interogatoriu. Cît timp a mai rămas pînă-i prăjită dihania din cuptor?”
„Cam douăzeci de minute…”
„Atunci… aş face, rapid, un duş şi… poate ai pe undeva un halat în plus… să mă simt mai comod.”
„Am! Un halat finuţ, de culoare roşie roşcată, aproape ca părul tău… e în dulap… ţi-l aduc.”
„Porţi halate de casă de culoare roşie, Septimius?”, întrebă insinuant Augusta. „Ori sînt pentru… vizitatoarele ocazionale…”
„Ai ghicit!”, o linişti Timi şi se grăbi să-i aducă halatul promis.
Augusta îl prinse cu două degete şi-l înălţă în dreptul ochilor, cercetîndu-l ca o expertă. Dădu din cap mulţumit, e un halat pe cinste, din material de fină calitate, demn de femei frumoase şi deştepte… capabil să mulţumească şi o profesoară de limba latină. În timp ce-şi plimba halatul prin dreptul ochilor, ridicîndu-se pe vîrful picioarelor, Timi constată cu încîntare că Augusta are pîntecul încă plat, iar şoldurile i se arcuiesc elegant, ba chiar cu o doză de tinerească impertinenţă sub materialul fustei.
Singur în bucătărie. Apa scursă prin găurile duşului se acomoda tonalităţilor ritmate ale trompetei lui Louis. Timi îşi mai turnă un strop de coniac şi îşi aprinse o ţigară. Inspiră adînc, umplîndu-şi plămînii cu fum. Îi reveni în minte una dintre întrebările Augustei. A iubit…? Ridică din umeri. Pe masa din bucătărie se aflau, permanent, cîteva reviste de rebus ori sudoku. Deschise una la întîmplare. Ia să vedem, reuşesc să termin un careu pînă iese profa din baie?, se întrebă Timi, alungîndu-şi orice urmă de alt gînd din minte.”
Alexandru Petria 