Posts tagged ‘carte’

februarie 2, 2012

Puzzle cu Radu Ţuculescu şi „Femeile insomniacului”

Radu Ţuculescu este unul dintre prozatorii români de primă mărime în care cred. În aceste zile i-a apărut un nou roman la editura „Cartea Românească”, „Femeile insomniacului”. Până acum am citit doar frânturi din el, dar şi aşa, pornind de la bucăţi de text, cred că o să aibă succes.(Alexandru Petria)

Date despre autor primite chiar de la acesta:

„Radu Țuculescu, romancier, dramaturg, publicist. Absolvent al Academiei de muzica, secția vioara. A lucrat la Radio. În prezent este realizator la TVR-Cluj.
A publicat romane, volume de proză scurtă, teatru, publicistică. Cîteva titluri selective: Degetele lui Marsias (roman, 1985), Umbra penei de gâscă (roman, 1991) Cuptorul cu microunde (fals roman, 1995) Povestirile mameibătrîne (roman, 2006), Stalin cu sapa-nainte (roman, 2009), Bravul nostru Micșa (teatru, 2010) ș.a.
Bursier la Paris, Berna, Basel, Viena. A participat la festivaluri internaționale de teatru și a realizat filme de televiziune în numeroase țări din Europa, Canada, Africa.
Este tradus în Rusia, Ungaria, Cehia, Austria, Eleveția, Franța.
Cuptorul cu microunde ( tradus la Viena, 2008) a intrat în top-ul celor mai bune cărți străine traduse în spațiul german alături de scriitori din Italia, India, Anglia ș.a.
A primit numeroase premii pentru proză și teatru.
A tradus din literatura elvețiană de expresie germană nouă volume de poezii și trei de proză.”

Personajul principal se numește Septimius Ilarie şi este după prezentarea editorilor „Un bărbat cu un aspect fizic comun aparent fără însușiri. Și totuși, cum reușește un astfel de bărbat să cucerească numeroase femei, de la adolescente naive pînă la mature trecute prin numeroase experiențe? Cum reușește să le satisfacă atît dorințele sufletești cît și cele trupești? La aceste întrebări răspunde romanul Femeile insomniacului printr-o năucitoare  cascadă de întîmplări descrise cu umor (uneori negru), ironie și sarcasm. La sfîrșitul lecturii, orice femeie își va dori să cunoască un bărbat ca Septimius Ilarie și orice bărbat și-ar dori să semene, măcar puțin, cu același Septimius Ilarie.”

Cristina Balinte despre „Femeile insomniacului”- ” În Femeile insomniacului, Radu Ţuculescu pune din nou Muzica să zică poveşti, să arcuiască ficţiuni, să se descurce cu iţele unor întâmplări de viaţă curentă, care privite în sine produc repulsie şi oroare, dar luate armonios, în acompaniament, reuşesc performanţe rare şi paradoxale. Pasajele intensive transportă recuzita de gală, alcătuită din cărţi, povestitori, ascultători-scriitori-rezonatori, pereţi-biblioteci sau pereţi-tuburi de orgă, mobile vechi, arome culinare, partituri muzicale şi sexuale, adică tot atâţia indici de creativitate. Voracităţile trupeşti iau calea blues-ului, nu pentru a se domoli, ci pentru a se rafina. Se prepară detaliat-magistral festinuri de bucate simple, se strecoară cu înclinaţie interludii erotice magnetizante, din care până şi neînsufleţitele ies însufleţite, se alege repertoriul de piese classic-jazz şi rhythm&blues, ca să îmbie melancolic-meticulos la rostirea poveştilor.
Ademenitor în nadele frumosului, Radu Ţuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o singură nemulţumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfârşitul cărţii.”

Vă invit să citiţi un fragment consistent din roman:

„Uşa localului se deschise cu impertinenţă zgomotoasă, lovindu-se de perete, zguduind pe unul dintre faraonii yoghini. Intrară două fete timide însoţite de un individ cu şapcă de jocheu pe cap, rozalie precum măciuliile toiagelor. Purta un tricou de-o culoare incertă. Pe spate scria, cu negru: FUTEVAŞ, într-un singur cuvînt. Era deşirat şi poseda o mutră de bişniţar, de vînzător de ţigări de contrabandă ori chiar de pliculeţe, din cele cu cîte un vîrf de praf alb în ele. Fetele păşeau pentru prima oară într-un local de mare oraş. Arătau vizibil impresionate de siguranţa şi superioritatea individului capabil să reguleze pe toată lumea. Într-un cuvînt spus, carevasăzică…

„Alegeţi orice masă doriţi!”, le îmbie tînărul cu voce stridentă, de parcă se afla în livingul propriei sale vile. „E toate libere… Io zic mai aproape de bar, să auziţi muzică babană, cum n-aţi mai auzit, gagicilor, de cînd v-o fătat mamica, haha!”

Fetele ocupară loc, ascultătoare, la o masă aproape de barul din care răsuna muzica babană. Înainte de a se aşeza şi el, tînărul cu şapcă rozalie ridică scaunul cu ambele mîini apoi îl trînti, cu putere, la loc, scuipînd o înjurătură colorată..

„Asta-i viaţa, puicuţelor! Habar n-aveţi voi, hehe!”

Din spatele barului îşi făcu apariţia barmaniţa. O femeie cam de patruzeci de ani care servea şi la mese, în perioadele aerisite ale zilei. Cele cu clienţi puţini. Îl privi pe tînăr ca pe unul despre care ştia cîţi bani face, apoi rosti, sec:

„Potoleşte-te, poate rupi scaunul şi-l plăteşti!”

„Ce zici tu, sugacio?!”, izbucni tînărul cu şapcă rozalie de jocheu. „fac ce vreau, sînt client vechi, din banii mei ţi-ai cumpărat maşină, sugacio! Ia adu trei coniacuri babane şi nişte alune, repede, pînă nu…”

„Pînă nu… ce?”, întrebă proaspăt botezata chelneriţă.

„Ciocu’ mic!”

„Lasă, noi nu bem coniac…”, încercă una dintre fete să calmeze atmosfera.

„Ciocu’ mic şi ţie. V-aţi umflat cu sucuri pînă acuma, ca proastele. A venit ora unui coniac de stele multe… să simţiţi şi voi ce-i viaţa… băga-mi-aş! Hai, sugacio, mişcă-ţi bucile mai repede!”

Chelneriţa se duse în spatele barului,  formă un număr la mobil, şuşoti ceva scurt, apoi turnă în pahare coniacul de multe stele şi se apropie cu tava de masa celor trei. Avea un decolteu larg cu sîni pe măsura decolteului.

„Arată-ţi ţîţele clienţilor, să primeşti bacşişuri grase, să-ţi mai crească contul şi curul!”, continuă tînărul a se da în spectacol în faţa celor două timide. „Sper că-s calde paharele, sugacio…”

„Cum îţi permiţi, mă, să vorbeşti aşa cu mine?”, întrebă chelneriţa, stăpînindu-şi nervii.

„Vorbesc cum vreau! Eu plătesc, mi-ai supt o groază de bani de cînd vin aici, e timpul… să mai sugi şi altceva, hihi!”, rîse tînărul deşirat cu şapcă rozalie de jocheu pe cap, privindu-le pe fetele timide semnificativ, iar acestea roşiră vizibil. „Gagici, să nu vă speriaţi… paharele cu coniac adevărat, nu cu căcat de băutură, trebuie să fie calde… Habar n-aveaţi. Cine să vă înveţe la voi, la ţară? Iar tu, mai adu-ne trei cafele cu lapte separat, în căniţă, nu concentrat de căcat şi fără comentarii, sugacio, hehe!”

Băură din paharele încălzite, iar tînărul plescăi superior, strîmbîndu-se aproximativ mulţumit de marfa lichidă comandată. Abia termină cu plescăitul că în cafeneaua Tutankhamon intră un bărbat de statură potrivită, cu părul tuns perie şi lat în umeri cît un dulap pentru haine de iarnă cu uşi duble. O privi, scurt, pe chelneriţă, aceasta îi răspunse tot scurt apoi se întoarse cu spatele. Bărbatul se duse direct la masa tînărului şi, fără nicio  vorbă, îl apucă de cap şi-i strivi mutra de masă. Mai exact, întîi de paharul cald cu coniac, apoi de masă. O singură dată. Sîngele ţîşni imediat din nasul făcut zob, din gingiile crăpate de cîţiva dinţi rupţi instataneu, din plesniturile cioburilor de pahar înfipte în pielea feţei, dar nu şi în ochi, ceea ce însemna, clar, o lovitură de profesionist, un avertisment categoric, de necomentat. Apoi, bărbatul îl apucă pe tînăr de tricou, mototolindu-i cuvîntul FUTEVAŞ, îl tîrî pînă la uşă, o deschise şi-l aruncă în stradă.

„Aştepţi acolo pînă-şi termină fetele consumaţia”, rosti bărbatul cît se poate de calm, apoi dispăru şi el dincolo de uşă, la fel de repede precum apăruse.

Între timp, chelneriţa reuşi să cureţe masa, orice urmă de sînge se făcu nevăzută, împreună cu cioburile şi coniacul scurs. Totul arăta ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

„Beţi liniştite, o să vă aştepte, nu vă faceţi probleme”, le spuse chelneriţa fetelor. “Plata nu vă interesează pe voi.”

Fetele, speriate vizibil, nu comentară. Începură să bea coniacul, cu mici înghiţituri, alternîndu-le cu cele de cafea.

„Scuză-mă… dar singurul lucru pe care nu-l supor e violenţa”, mărturisi Augusta, vizibil afectată de scena derulată atît de rapid în faţa lor.

„Nici eu… îmi produce crampe la stomac”, recunoscu Timi. „Sîngele…”

„Atunci… plecăm?”

„Da… te invit la mine…”

„Şi la mine se poate… Şi eu locuiesc singură…”

„Aş prefera la mine. Acolo mă simt în largul meu.”

„Tipic pentru… burlaci…”, zîmbi Augusta. „Şi pentru… burlace, desigur. Atunci, la tine.”

Ieşiră. Tînărul se afla lipit de zidul medieval, în profil, căzut în poziţia lotus a yoghinilor. Îi imita pe faraonii pictaţi pe pereţii cafenelei Tutankhamon. Sîngele i se scurse pe piept, pînă între picioare, închegat într-o baltă purpurie. Avea faţa roşu-rozalie, asortată acum cu şapca de jocheu, capul său aducînd aminte de măciulia toiagului de faraon, toiag care lui, însă, îi lipsea.

„Îţi fac o propunere riscantă”, zîmbi Timi.

„N-am îmbătrînit chiar atît încît să-mi fie teamă de riscuri ori… de provocări”, zîmbi Augusta.

„A, da, corect, doamna profesoară. Te provoc la un prînz gătit de mine… în bucătăria personală”, explică Timi, amuzat.

„Accept… cu o condiţie.”

„Normal… S-o auzim.”

„Stau şi eu în bucătărie cu tine… şi te ajut ici colo… cu ce se poate.”

„De acord. O singură întrebare. Îţi place peştele?”

„Îmi place… orice. Doar… soteul de morcovi nu-mi place.”

„Evident, de ce să mă mir…”, şopti Septimius, iar cuvintele i se împotmoliră printre firele de mustaţă. „Nici mie…”

„Mă las pe mîna ta, Septimius. Iată, a sosit şi vremea cînd profesorul se lasă pe mîna elevului… Înseamnă că mă pîndeşte, totuşi, bătrîneţea.”

„Şi pe mine, nu-ţi fă griji.”

Călătoriră prin piaţa mare a cartierului în care locuia Timi, încîntaţi de coloritul pestriţ şi de aromele care se zbenguiau deasupra tarabelor. Negociară, cu bună dispoziţie iar Augusta constată că Septimius e cunoscut de majoritatea vînzătoarelor de legume şi zarzavaturi, îi spun Timi, îl întreabă de sănătate, fac glume cu el, unele par chiar ceva mai intime, îi povestesc scurt şi concis, ce au mai făcut de cînd fusese el ultima oară la cumpărături… Septimius le asculta pe toate cu multă îngăduinţă, răspundea la orice întrebare în timp ce continua să negocieze cu ele, ca o veselă hîrjoană între vechi cunoştinţe.

„Avem nevoie de un pepene galben, dulce şi frumos mirositor… ceapă roşie… busuioc proaspăt…”, zise Timi, oprindu-se în dreptul unei mici piramide înălţată din fructele galbene care lansau în jur puseuri de miresme proaspete, ca nişte invizibile explozii. Au ales unul rotund, nu lunguieţ, la sugestia vînzătoarei, apoi şi-au continuat călătoria printre tarabe. În plasa violetă cumpărată tot de acolo, se îngrămădiră, pe lîngă pepenele galben, miez de nucă gata măcinat, lămîi, ceapă roşie şi verde, stafide aurii, ciuperci, frunze şi tije de ţelină, pătrunjel verde şi pere mari, semi-moi, bronzate pe jumătate, cealaltă jumătate păstrînd paloarea unui verde mat, tinzînd şi el să-şi de-a duhul cît de curînd. În magazinul exclusiv dedicat peştilor vii, tranşaţi ori congelaţi, vînzătoarea îl copleşi pe Timi cu cel mai lunecos zîmbet cu putinţă, unul de adevărată sirenă, de parcă ea însăşi înota într-un acvariu, apoi întrebă apos, fixînd-o pe Augusta:

„Astăzi ce găteşti, Timi? O ştiucă? Nişte inele de caracatiţă?”

„Inelele nu-mi plac, zîmbi Timi, mai bine un crap… cît să-mi încapă în tava cuptorului.”

„Ştiu”, zise vînzătoarea-sirenă, ca şi cum cunoştea exact dimensiunile tăvii respective. „Ţi-l dau gata curăţat de solzi, de maţe, de… tot, să nu se mai murdărescă nimeni pe mîini… trebuie doar să-l dichiseşti, apoi să-l vîri în cuptor şi… cît ai bea vreo trei rachiuri… e gata!”

După ce ieşiră, Augusta întrebă, amuzată:

„Ce-i chestia cu rachiul?”

„E băutura mea… adică… asta beau… cam de cînd mă ştiu.”

„Rachiu?”, se miră Augusta. ”Dar azi ai făcut o excepţie.”

„Da.”

„Înseamnă că nu-ţi… cauzează nici altă băutură… dacă-i de calitate. Eu am să cumpăr băutura, fără comentarii! Tu găteşti, eu răspund de lichide. Doresc un coniac bun, cum am mai băut şi… un vin adecvat peştelui.”

„Cît se poate de normal… Doar nu o să bem rachiu… după peşte.”

În vinărie, Timi fu întîmpinat ca un client oarecare, semn că nu era un obişnuit al localului. Degustară, mai mult din amuzament, cîteva sortimente de alb, roşu, rose… şi se hotărîră asupra unui demisec alb, numai bun de prelins pe gît după un crap îngrăşat de lenea unei vieţi petrecută în baltă. Cînd ieşiră, Timi îşi aminti, brusc:

„Era să uit! Avem nevoie şi de cîteva felii de şuncă de Parma.”

„Sună bine, recunoscu Augusta, chiar dacă nu-mi prea pot da seama cum vei amesteca toate cele cumpărate.”

„La timpul potrivit… vei pricepe…”

Ajunşi în apartament, Augusta avu cîteva momente de stînjeneală, de ciudată nesiguranţă. Totul era corect aranjat, curat, praful aspirat, papuci de casă ordonaţi lîngă perete, tablouri în culori pastelate pe hol, o vază înaltă cu cîţiva ciulini ori aşa ceva… Se scuză şi intră în baie. Ochiul format al profesoarei de latină nu descoperi nimic care să confirme prezenţa cît de cît permanentă a vreunei femei în această locuinţă. Nicio  bucăţică de lenjerie subţire, transparentă, parfumată… Nicio  cască de duş, să-ţi protejezi părul cel lung şi roşcat… ori blond ori şaten… Niciun  halat de casă din mătase cu imprimeuri în culori vii, aşa cum îmbracă la ea acasă, cînd iese din baie.

Îşi dădu jos pantofii cu toc, apoi îşi vîrî picioarele într-o pereche de papuci de casă… Ia stai! îşi zise. Cam mulţi papuci de casă… de diferite mărimi…! Există şi pentru picior mic. Sînt caraghioasă. Păi, normal, nu mai e elevul căruia îi dădeam ore de latină… ca o posedată…

„De la prima vedere, m-ai impresionat cu ordinea şi curăţenia din apartamentul tău”, mărturisi Augusta. „Parcă ai avea pentru asta cel puţin două femei angajate pe săptămînă.”

„N-am nicio  femeie angajată…”, rîse Timi, continuînd să despacheteze cumpărăturile pe masa din bucătărie. „Mă simt mai bine, dacă e curat acolo unde-mi petrec o bună parte din viaţă… mă îmboldeşte instinctul să fac ordine… Ba, uneori nici nu-s conştient… Atunci cînd mă trezesc dimineaţa şi descopăr că pantalonii îmi sînt perfect pe dungă îndoiţi pe speteaza scaunului, cămaşa şi sacoul puse fără cute pe umeraş, pantofii aliniaţi la milimetru sub scaun cu ciorapii întinşi, artistic, deasupra lor, iar cuvertura patului îndoită exact în patru şi depusă, cu atenţie, tot pe scaun… atunci e clar că am ajuns acasă… beat în deplinul înţeles al cuvîntului. Nu-mi amintesc nimic din pedantele mele gesturi de scoatere şi aranjare a hainelor.”

„Îmi dai de înţeles că e ordine în apartamentul tău, deoarece eşti, adesea, ameţit de alcool?”, întrebă Augusta, pe jumătate în glumă.

„Nu chiar…”, recunoscu Timi. ”Propun să pornesc muzica… în surdină. E un insoţitor ideal în timpul gătitului… Se numeşte… Armstrong, din cînd în cînd în dialog cu Ella ori cu Billie Holiday… E bine?”

„E foarte bine.”, aprobă Augusta.

„Aşa, ca un fundal.”

„Te ajut şi eu, să nu stau degeaba.”

„Despică pepenele în două, iar jumătate îl tai în bucăţele aproximativ pătrate… Fără coajă… desigur…”

„Chiar fără coajă? Bine că mi-ai spus…”, replică, ironic, Augusta.

„Cealaltă jumătate o băgăm în frigider. Eu mă apuc de ceapă.”

„Pot mărunţi eu ceapa.”

„Nu-mi las musafirii să-şi împută degetele… Înainte de a ne apuca de muncă… un păhărel mic. Un adevărat imbold pentru bucătar.”

„De acord!”

Augusta descoperi raftul cu pahare. Luă două potrivit de înalte, dar cu gura largă şi turnă cîte un deget de coniac. Băură. Augusta închise ochii, pentru cîteva clipe, cuprinsă de-o binevenită relaxare.

Dream a Little Dream of Me… se porni Ella să povestească, în momentul cînd Timi crăpă cu tăişul lat al cuţitului coaja unei cepe roşii, de mărime potrivită. Aroma coniacului, parfumul pepenelui şi mireasma cepei, un amestec de drog uşor… la care se vor adăuga, pe rînd, înălţîndu-se ca un adevărat imn spre tavanul bucătăriei, mirosul frunzelor de busuioc, ţelină şi pătrunjel, al ciupercilor, stafidelor… Crapul proaspăt curăţat îşi aştepta, cuminte, rîndul, acoperit bine într-un vas din inox, să nu alunge toate aromele cu puternica şi atît de distincta sa emanaţie.

„Pregătim… două feluri. Rapide, dar, sper, delicioase…”, zise Timi.

„Te poţi destăinui”, zise Augusta.

„Primul fel este o salată, hai să-i zic, exotică. Amestec cubuleţele de pepene galben cu ceapa roşie tăiată cît am putut eu de mărunt, adaug şuncă de Parma, uite, feliile acestea le tai fîşii subţirele, apoi frunze de busuioc… îmi place la nebunie busuiocul proaspăt.”

„Şi mie”, recunoscu Augusta.

„Oare de ce nu mă mir… Apoi presar puţină sare şi… gata. Acoperim bolul şi-l lăsăm în frigider să se amestece aromele… pînă terminăm cu felul al doilea… crap umplut la cuptor.”

„Grozav! Sună atît de bine. Nu ţi se pare caraghios că mă entuziasmez ca o adolescentă… la cei cincizeci de ani ai mei?”

„Nu gîndi tot timpul ca… o profesoară de latină… care, oricum, nu arată a cincizeci de ani… dacă asta ai vrut să auzi.”

Augusta izbucni în rîs, unul eliberator capabil să alunge toate temerile.

„Aşa-mi trebuie”, recunoscu Augusta. “Am şi eu… o invenţie. Uite, curăţ o pară… o tai în pătrăţele aproximative… pun cîteva bucăţele în pahare şi torn coniac peste. Le lăsăm o vreme… să se amestece aromele.”

„Excelent. Le lăsăm… pînă băgăm crapul în cuptorul încălzit. Va sta acolo cam în jur de o jumătate de oră.”

Timi spălă cu atenţie un bol din sticlă albăstruie, îl uscă apoi cu cîteva prosoape din hîrtie. Amestecă în el bucăţile de pepene galben cu ceapa roşie şi şerpişorii din şuncă de Parma apoi cu frunze de busuioc, presără puţină sare, acoperi cu un capac din sticlă şi-l făcu să dispară în gura largă a frigiderului. O rugă pe Augusta să mărunţească frunzele de pătrunjel, tijele şi frunzele de ţelină, să stoarcă sucul unei jumătăţi de lămîie. El va tăia ceapa şi champinioanele în felii subţiri. De data aceasta are nevoie de două cepe.

„Pregătim umplutura pentru… burtica crăpşanului”, anunţă Timi. “Atenţie… domnişoara profesoară.”

„Precum cel mai ascultător elev.”

„Deci… amestecăm cu mîna, căci cu degetele se fac cele mai reuşite amestecuri…”

„Cu degetele bine spălate înainte.”

„Evident… amestecăm ceapa cu ciupercile, cu nucile şi stafidele, cu frunzele şi tijele de ţelină şi de pătrunjel… care au fost corect mărunţite… adăugăm sucul de lămîie, sare şi piper negru…”

Abia acum Timi scoase crapul, îl mai spălă o dată şi-l uscă cu prosoape de hîrtie în exterior şi în interior. Umplu burta crapului cu amestecul făcut manual, o închise cu cîteva scobitori, depuse apoi crapul în mijocul tăvii unse cu ulei de măsline. Vîrî tava în cuptor, fixă ceasul să sune după 35 de minute şi se aşeză la masă, în faţa Augustei.

„Gata! Ia să vedem ce gust are coniacul asezonat cu pere zemoase.”

Băură. De data aceasta, o sorbitură mică, în semn de degustare. Timi îi zîmbi Augustei, da, avusese o idee bună. O idee aromată şi… roşcată. Augusta îi zîmbi înapoi, încîntată. Cînd zîmbea, ridurile subţiri cît firul de aţă din jurul ochilor, prindeau viaţă. O dantelă de superioară calitate, regală, precum dantela belgiană, de Bruges. Cîţiva pistrui i se zbenguiau pe tenul alb şi curat al feţei. Discret machiată, doar conturul ochilor cu negru şi buzele date cu ruj, de-o ponderată culoare roşcată, în ton cu părul tăiat simplu, drept, atingîndu-i umerii. Pielea gîtului era, încă, aproape întinsă.

„Mă studiezi, Septimius?”

„Mă conving că afirmaţia mea despre vîrsta ta… făcută mai înainte, nu fu hazardată.”

„Ţie ţi-a mai crescut burta… şi ţi s-a mai rărit părul, dar în mod acceptabil… În rest, e bine…”

„Mi-a crescut, în schimb, păr pe piept şi chiar pe umeri.”

„Asta nu am de unde să ştiu”, rîse Augusta.

Gustară cîte o bucată de pară îmbibată cu coniac. O explozie delicioasă pe limbă împrăştiindu-se în toată gura.

„Pînă se prăjeşte peştele… ar trebui să povestesc ceva despre mine?”, întrebă Augusta.

„Dacă doreşti…”

„N-am avut o viaţă palpitantă. După tragedia… comică de la liceul pe care l-ai absolvit, nimic ieşit din comun nu mi s-a mai întîmplat. Nici ambiţii ca vreun elev să-mi cîştige vreo olimpiadă, nu am mai avut.”

„Din vina mea… Ar suna caragios, dacă mi-aş cere acuma scuze.”

„Fii serios, Septimius. Eu eram o exaltată… Şi, de fapt, am avut doi-trei elevi ajunşi în finală, ba chiar premiaţi dar… din ambiţia lor, nu împinşi de la spate de mine… cum atît de greşit am făcut cu tine. Gata cu subiectul ăsta! Altul nu mai am… Citesc, merg la teatru, la cinematograf, navighez pe internet, nu prea corespondez, am cîteva bune cunoştinţe pe care le-aş putea numi prietene cu care mai ies, chiar şi în cîte o excursie, am făcut cîteva sejururi în străinătate… Cred că tu ai mult mai multe de povestit.”

„Oarecum… dar prefer să ascult… sînt un bun ascultător, se zice…”

„Aha! Asta place femeilor, în primul rînd… Iar dacă poţi da şi cîte un sfat bun, le-ai cucerit. Ai cucerit multe femei, Septimius?”

„Nu ştiu… nu ţin o evidenţă.”

„Ce idiot sună chestia cu cuceritul… scuze… te poţi supăra pe mine.”

„Augusta, eu mă supăr foarte rar… e normală curiozitatea, după atîţia ani.”

„O singură întrebare… de iubit ai iubit-o pe vreuna?”

„Păi.. .uite.. .nu m-am întrebat niciodată.”

Răspunsul lui Timi păru s-o uimească pe Augusta. Pe chipul ei, uimirea căpătă cîteva accente de suferinţă. Mai înghiţi o bucată de pară îmbibată-n coniac. Îşi alungă petele de uimire dureroasă, cu ajutorul unui zîmbet scurs anevoie pe buzele-i roşcate.

„Eşti un om foarte singur… Septimius…”, şopti Augusta cu o intonaţie ezitînd între întrebare şi constatare.

„Singur?”, zîmbi Timi. „Te înşeli, Augusta. Uşa mea rămîne descuiată, cînd sînt acasă. La orice oră din zi şi din noapte, poate intra pe ea un prieten… o cunoştinţă… cînd simte nevoia. Şi intră destui.”

„ Uşa e descuiată şi acuma?”, întrebă contrariată Augusta.

„A, nu! Dacă am în vizită o femeie… încui uşa… Să se simtă în siguranţă”, o linişti Timi.

„Nu te-ai schimbat prea mult… totuşi…”, zise Augusta apoi întinse mîna peste masă şi-i atinse obrazul de cîteva ori. “Gata cu întrebările idioate… de parcă te-am chemat la interogatoriu. Cît timp a mai rămas pînă-i prăjită dihania din cuptor?”

„Cam douăzeci de minute…”

„Atunci… aş face, rapid, un duş şi… poate ai pe undeva un halat în plus… să mă simt mai comod.”

„Am! Un halat finuţ, de culoare roşie roşcată, aproape ca părul tău… e în dulap… ţi-l aduc.”

„Porţi halate de casă de culoare roşie, Septimius?”, întrebă insinuant Augusta. „Ori sînt pentru… vizitatoarele ocazionale…”

„Ai ghicit!”, o linişti Timi şi se grăbi să-i aducă halatul promis.

Augusta îl prinse cu două degete şi-l înălţă în dreptul ochilor, cercetîndu-l ca o expertă. Dădu din cap mulţumit, e un halat pe cinste, din material de fină calitate, demn de femei frumoase şi deştepte… capabil să mulţumească şi o profesoară de limba latină. În timp ce-şi plimba halatul prin dreptul ochilor, ridicîndu-se pe vîrful picioarelor, Timi constată cu încîntare că Augusta are pîntecul încă plat, iar şoldurile i se arcuiesc elegant, ba chiar cu o doză de tinerească impertinenţă sub materialul fustei.

Singur în bucătărie. Apa scursă prin găurile duşului se acomoda tonalităţilor ritmate ale trompetei lui Louis. Timi îşi mai turnă un strop de coniac şi îşi aprinse o ţigară. Inspiră adînc, umplîndu-şi plămînii cu fum. Îi reveni în minte una dintre întrebările Augustei. A iubit…? Ridică din umeri. Pe masa din bucătărie se aflau, permanent, cîteva reviste de rebus ori sudoku. Deschise una la întîmplare. Ia să vedem, reuşesc să termin un careu pînă iese profa din baie?, se întrebă Timi, alungîndu-şi orice urmă de alt gînd din minte.”

 

Reclame
octombrie 14, 2011

No, aiasta n-ati vazut… Super!

septembrie 23, 2011

Deania neagră. O cronică de Ion Radu Zăgreanu („Vatra veche” nr.9 , numărul pe septembrie)

Prozele scurte ale lui Alexandru Petria, adunate în volumul Deania neagră (Editura Herg Benet Publishers, 2011), atrag prin subiectele abordate, inspirate dintr-o realitate apropiată si prezentă, prin finalul lor neprevăzut, de multe ori amânat prin suspans, prin trecerea subtilă de la real la fantastic, prin suprapunerea planurilor acţiunii, unul obisnuit si altul ca o „materializare a fantasmelor” personajelor, prin limbajul direct, uneori frust. Întâmplările narate ne aduc în faţă personaje puternice, nu de puţine ori cinice, sau cu un comportament ce frizează sadismul. Elevul Călin (Prima zăpadă) are tăria sufletească de a fuma lângă corpul spânzurat al fostului său profesor,ba mai mult, îi fură portofelul si scrisoarea de adio. Un cinic este si Vasile Măierean (Mâna de lucru). Nu îl deranjează faptul că soţia lui, Sofia, a fost muscată de o maimuţă, adusă de un nepot din Angola, ci e îngrijorat că ea „nu e disponibilă la săpat”. Comercianţii ambulanţi (Trei oameni onesti), după ce descoperă că prietenul lor, călugărul, adună bani pentru sine, nu pentru o mănăstire, consimt să-l ierte, când el împarte cu amicii săi sumele obţinute.

Mulţi dintre protagonistii acestor naraţiuni sunt dominaţi de obsesii, devenite cosmaruri. Simion Bălan (Iniţierea) este obsedat de exigenţele profesoarei sale de matematică. Cosmarul acestei stări se manifestă si în timpul actului sexual cu Dinţoasa, colega lui de clasă. Eroul din povestirea Când este în toane bune cucul este obsedat de subiectul tezei de română. O obsesie kafkiană îl domină pe gelosul soţ al Teodorei din povestirea Frumoasa economistă. Luca se visează metamorfozat într-o broască. În Poveste de Crăciun, Ciprian, soţul Olimpiei Răscan, e obsedat de fesele ei, „altarele onanistilor”, pe care si ea si le admiră deseori.

O parte din texte sunt construite pe baza translatării sau a suprapunerii de planuri. Personajul narator din Nu numai despre Liviu este cuprins de scăpărări imaginative, înlocuindu-l pe soldatul împuscat de un coleg, aflat în sicriu, cu chipul părintelui său, fiind scurtcircuitat de ideea: „Îmi imaginam viaţa fără tata”. Maria Boldor (Casablanca), pasionată de filmul „Casablanca”, nu poate părăsi planul virtual erotic al ecranizării si reacţionează dur, omorându-l cu securea pe Eugen, cel care îi propune insistent sex oral. Pe baza unei alternanţe de planuri este construită si povestirea La masă. Pe de o parte, Florentina, soţia lui Paul Nichifor, îl îndoapă gastronomic, pe de altă parte, Mioara, amanta, îl „hrăneste” sexual într-o cameră de hotel.

Subconstientul le joacă multe feste personajelor. Niste „colegi” de plansetă, plictisiţi de munca lor, o cheamă pe Cristina să le picure lapte matern în ochi, de fapt dorind-o pe ascuns, pe aceasta, fiindcă „a schimbat amanţii cu viteza atleţilor africani”. Floriana (Casa de la televizor), autoare de versuri, vrea să recupereze casa părintească ca să se „învârtă”, cum spunea prietena ei, „de-o viitoare casă memorială”.

Inocenţa copiilor contrastează cu nepăsarea adulţilor. Băiatul din naraţiunea În aburi pare „a-i condamna la moarte”, ca inocentul orfan din nuvela lui Titus Popovici Moartea lui Ipu, pe maturii insensibili de moartea unei albine, căzute între sinele de cale ferată dintr-o gară. Sergiu (Când este în toane bune cucul) nu poate accepta gestul „haidamacului” care o îndreaptă cu forţa pe cârcojata bunică Afinia, de 94 de ani, moartă, ca să încapă în sicriu. Adolescentul din textul Moartea pornoromancierului reacţionează neasteptat, râde, când bunicul său Andrei este umplut cu formol, după ce acesta moare. Niste copii (O zi mult prea friguroasă) se iau după cei mari, traversează un pasaj de cale ferată si unul dintre ei este omorât. Starea de indiferenţă a celor din jur faţă de o tragedie, o ţigăncusă cersetoare care se îneacă în Italia, este magistral redată în textul Fotografie la mare. Drama este un bun prilej pentru o fotografie de colecţie pentru barmanul Pierre.

Finalul multor povestiri este neprevăzut, pregătit de momente de suspans, soluţionarea tramei fiind lăsată uneori la latitudinea imaginaţiei cititorului. Floriana (Casa de la televizor) renunţă să recupereze casa părintească văzând la televizor o crimă odioasă petrecută în spaţiul ei. Petrecăreţii care fură un TIR (Aniversarea) constată stupefiaţi că el este încărcat cu prezervative. Bătrânele (Drumul spre mănăstire) Floarea si Maria, plecate spre mănăstire, sunt acuzate de turism electoral si se reîntorc acasă. Marin (O faptă crestinească) se consolează că a făcut „o faptă crestinească” înmormântând o altă persoană, în locul fiicei sale, prostituata Elisabeta Ticuţă, care se va reîntoarce de la Paris. Inginerul Paul Todoran, columbofil pasionat, simte că umerii si braţele i se acoperă de porumbei, după momentele de amor cu amanta lui, Cecilia. Nu se stie, se bănuieste, ce va face Stela Onisie cu „cel mai lung cuţit” pe care îl cumpără, când va reveni acasă. Mirela Arghir (Miralma sau din dragoste pentru Salma Hayek), iubită de Liviu pentru asemănarea ei cu actriţa Salma Hayek, se transformă dintr-o soţie „alpinistă a sexului”, într-o bigotă „preuteasă”.

Alexandru Petria este si un bun portretist. Descrierea personajelor este sintetică, convingătoare. Bătrâna Afinia (Când este în toane bune cucul) este cocârjată „ca un semn de întrebare”. Eleonora Popoviciu (Prizoniera) „are carne pe corp doar cât să-i poarte oasele… fizicul ei mărunţel seamănă cu o formă peste care a trecut un cilindru de nivelat balastul pe drumurile lăturalnice”. Un pitoresc personaj este bunicul Andrei (Moartea pornoromancierului), autor de romane pornografice, de poezii si de proze scurte. Abandonându-si preocupările literare, „talentul” lui se va canaliza spre băutură, femei si scandaluri. Cele mai reusite portrete sunt de fapt niste tipologii, niste„fiziologii”. Tipul politicianului sters, inutil, capabil doar a zâmbi si a strânge mâinile alegătorilor, preferând „să lase lucrurile să curgă” de la sine, este întruchipat în persoana senatorului Dan Precup (Alegerea). Candidatul la funcţia de primar (Corul vânătorilor), cel care îsi cumpără si o diplomă universitară, care „sponsorizează biserici si mănăstiri”, atent la vânătoare la toate slăbiciunile celorlalţi, este înfăţisat în persoana „rromului” Marin Ciurar. De fapt, ultimele două povestiri, prin aglomerata însăilare de date despre protagonistii lor, par mai mult niste articole de ziar ale unui publicist de investigaţie sau ar putea fi considerate niste pamflete. Unele scene de „repertoriu de pornosaguri” apar în text ca o umplutură teribilistă, motivate printr-o decupare a pitorescului realităţii unui timp al libertăţilor sexuale depline (Moartea pornoromancierului).

Ca să fie la modă, prozatorul introduce în povestirea Alegerea si un dialog pe messenger între senatorul Dan Precup si amanta lui, Mirela. Un „personaj”mereu prezent în aceste texte este orasul Deania, în aparenţă un loc „unde nu se întâmplă nimic”, dar unde, sub crusta linistii, se petrec numeroase evenimente si drame.

Întâlnim multe situaţii si personaje simbolice. Bătrâna Eleonora Popoviciu (Prizoniera) trăieste un dublu prizonierat, al neputinţelor vârstei si al celor din jur. Luca (Frumoasa economistă) încearcă o motivare eufemistică a apetitului sexual debordant al soţiei Teodora, considerând-o bolnavă, iar relaţiile extraconjugale fiind catalogate „tratamente” ale suferinţei sale. Stela Onisie (Cel mai lung cuţit) îngrijeste pe nevolnicul său frate Victor si un acvariu. Un alt acvariu este viaţa ei anostă, desfăsurată într-un acvariu mai mare, orasul Deania. Frumuseţea încântătoare a garoafelor adăposteste în tulpinele lor viermi (Si garoafele au viermi).

O ghidusie narativă este povestirea Răzbunarea. Alin Popan, amendat de primarul pe care l-a sprijinit mult în campania electorală, plăteste amenda cu 35000 de monede.

Prozele lui Alexandru Petria captivează si prin limbajul lor direct, uneori frust, de multe ori poetic, concretizat în plăcute si pitoresti expresii, sintagme, formulări: „soarece de calculator”, „nu ventileză cabinetele medicilor deschizându-le usile”, „zigzagând printre ale scrisului”, „n-a tras fermoarul la înjurături”, „la ţâţa ipocriziei”, „soarele ca o gravidă născând”,„corzile întrebărilor”, „reactoare atomice în spermatozoizi”, „aspiraţi de facturi si chitanţe”, „O maioneză tăiată-soarele”, „un zaţ de amabilităţi” etc.

Autorului (pseudonimul Marcel Popescu) îi place postura amintind de Mircea Cărtărescu (Florin scrie un roman), de receptor al realului „preajmei”, ca sursă pentru transfigurare în pagini literare.

ION RADU ZĂGREANU

Aveti aici pdf-ul revistei VATRA VECHE NR. 9 2011 Vatra veche 9, 2011

septembrie 10, 2011

Nu-l scăpaţi din ochi pe Asztalos!

Iniţial, pe poetul George Asztaloş l-am confundat cu George Astaloş, scriitorul care stă la Paris. Şi n-am căzut doar eu în capcană. Când, pe Facebook, am atras atenţia asupra versurilor tipului din Târgu Mureş, într-un comentariu, actorul Mihai Bisericanu s-a pornit să spună ce om extraordinar este. Se referea la Astaloş. E interesant că şi Asztaloş şi Astaloş au comun simţul umorului, ca şi coniacul la ardelean, ca şi şampania la trăitorul în Franţa. Şi că sunt nedreptăţiţi de critica literară.

Asztaloş, născut în 1963, la el vreau să mă refer, Gyuri pentru prieteni, e printre poeţi precum un trombon într-o orchestră. Hai că m-am luat cu comparaţiile! După ce-i descoperi sunetul n-ai cum să-l ignori. Iese în evidenţă prin exotism, umor, ironie, autoironie şi oleacă de cinism, prin folosirea memorabilă a oximoronului.. A debutat târziu, în 2009, cu volumul de poeme  „Zoon poetikon” la editura „Grinta” din Cluj. Fiindcă nu-l cunosc personal, deduc că şi-a dus viaţa sau a încercat să şi-o trăiască omeneşte acaparat de activităţi colaterale, care nu i-au dat răgazul şi starea să scrie poezie. Nu este exclus ca nici să nu fi avut încredere în versurile sale.

Căutând pe Google articole despre carte, am primit încă o dovadă că România e o ţară tuieşă. Am găsit trei texte, fapt revoltător, deoarece George Asztaloş dă pe dinafară de talent. Să nu te întrebi atunci dacă avem global critici literari sau nişte pulalăi cu nasul pe sus, simbriaşi la editurile importante? Nu este rolul lor principal să susţină afirmarea unor scriitori valoroşi?

Tânărul scriitor Marius-Ştefan Aldea a postat pe blogul lui despre „Zoon poetikon”. A evidenţiat asemănările cu Gellu Naum în primul ciclu din volumul lui Asztaloş, , „Poeme cu animale mici” şi că  „Viaţa(la Asztaloş-n.m-A.P.) este un banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneao/ şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”(http://mariusaldea.wordpress.com/tag/george-asztalos/).

Ciclul al doilea, „Drăcii angelice. De zdrangoste” este net superior valoric, notele sunt mai grave- „nu ştiu cum ar trebui să fie dar cred/că va trebui să fim împreună/într-un fel de minune/şi nu prea e timp de minuni/anul fuge la revelionul sinucigaşilor/vad că oamenii se adună uite/se ţin de mîini sunt mai atenţi/sunt cu mult mai vii/tu unde te mai umanizezi?/fiara din mine o duce de minune/chefuieste păcatele lumii/sau plînge naşterea neprihănitului/totul e fericit de rece îmi tremură/şi creierii din cap/nu atît de frig cît pentru tine/tu unde te mai fericeşti?/îmi lipseşti ca mîna ciungului/te simt întreagă dar/în loc să îmbraţişez eu răstorn/sunt o pacoste o stîngacie de-a dreptul/blestemată la împrăştiere/şi fericiţii se adună sunt mai atenţi/chiar mai vii/se ţin unii pe alţii de mînă/eu mă ţin de cap vreau sa mor/şi mi-e o sete nebună/ca o găleată spartă/uscată la fîntînă( veseli-m-aş şi n-am cui)”, „nu a mai fost demult o conflagraţie mondială suntem fe be mersi/lumea e tot mai pleiboi şi mai diznilend/vremea mai mămoasă/iernile tot mai topite şi pe cale de dispariţie/nu e sigur că pleacă frigul/da parcă vine altceva/parcă vine Dezmorţirea de Apoi ne parchează mitraliera mîntuirii/direct între ochi şi ne cere imperativ/florile sau viaţa/noi ne predăm bărbăteşte ne vindem scumpi/ne expunem la soare iernile ierbivore/şi ce am mai pătimit peste glaciaţiuni/ne dăm încălzibili/şi ele se topesc să ne ierte ca nişte amazoane/furate de peisaj/frumuseţea e lucrul pe lîngă care treci/tocmai ca să te miri/cît poţi să fi de trecător/pe planeta Martie toată tierra e efeminată/vin dimineţi inspirante am expirat aburi destui/e sinucidere curată să nu respiri/adînc/pînă în mugurii de şanel ai plămînilor/pe planeta Martie ne îmbrăţişăm amazoanele/tornadele noastre pacifice/în cea mai înfiorantă bucurie posibilă iată-ne/nişte superbi prăpădiţi/iată-ne/nişte victime de minune(„Tierra efeminada”).

George Asztaloş are damblaua lui poetică. Câştigătoare. Numai să se ţină de ea.

Alexandru Petria

Aici puteţi să citiţi „Zoon poetikon” în format electronic http://en.calameo.com/read/0001915592867d4a34840

septembrie 8, 2011

Mirela Lungu- „mai jos de bikinii mei nu există desigur nicio realitate”

Mirela Lungu este o femeie care ştie ce vrea. Nu e timidă, lucrează în publicitate şi n-are nimic din pleoşteala bolnăvicioasă şi disperată a stolului poetelor. E muc şi sfârc, cum ar spune anumiţi ziarişti mucaliţi. A intrat în viaţa literară de vreun an, dacă nu mă înşel, şi-a reuşit să-şi lege contacte printre scriitori cum un purcoi visează şi-o să viseze în gol până va cădea capacul sicriului peste ei. A ajutat-o enorm şi internetul, e de amintit, Facebook-ul.

Mi-a trimis un grupaj de poeme cu un timp în urmă. Poeme publicabile, pline de prospeţime, şocante, impudice, cinice. Acelea, cât şi numeroase altele, au ajuns să alcătuiască volumul de debut „Biografia coapselor”, editat de „Tracus Arte” în 2011.

„Mai jos de bikinii mei nu există desigur nicio realitate”- e o afirmaţie definitorie pentru „Biografia coapselor”, unde „ce poate fi mai natural decât atracţia asta dintre sutienul meu no.95 & croiala slim a jeanşilor tăi?!” . Dacă autoarea reuşeşte să scrie că „aş vrea să am 19 ani/o mâţă gri şobolan/şi-un amant de cinzeci/să mă înveţe trucurile unei felaţii perfecte(„trucurile unei felaţii perfecte”)”, e fiindcă o încearcă o intensă incertitudine în absenţa partenerului aşteptat cu ardoare. Experienţa vieţii poartă cuvintele ca pe nişte cocoaşe. Cocoaşe care, adunând şi scăzând, dau cu plus la finalul volumului. „M-a întrebat azi cea mai bună prietenă dacă eu scriu ca să nu mă duc la psiholog”(„despre sensul vieţii”)- e o întrebare cu răspunsul în ceaţă.

Două poeme à la Mirela Lungu:

„autostrada soarelui

(trick me once)

am pornit spre iaşi dar am ajuns la constanţa într-o cameră de hotel am ieşit doar să ne luăm de mâncare şi să bem o cafea acolo nu se fuma sau cel puţin aşa spuneai tu că numai în baie se poate am văzut într-un târziu scrumiera şi am înţeles că m-ai fentat vroiai doar să te fuţi nu aveai chef de niciun cenaclu ai zis că a doua zi pornim spre iaşi dar am ajuns la bucureşti către seară m-ai condus pe fugă acasă după ce am făcut-o pe autostrada soarelui când ai tras pe dreapta şi am consumat toate şerveţelele de buzunar erai în întârziere dar nu nu puteai să renunţi la asta până la urmă ai avut timp să te schimbi la costum şi cravată şi ai donat 15 milioane unor copii sărmani talentaţi ca şi cum asta i-ar face bogaţi fericiţi într-o lume de şmecheraşi mafioţi iubitule tu îţi bagi pula în tot ce nu-i cinstit nu-i aşa?!

11 minute

(experiment)

îmi vine să te fut pur şi simplu spuse bărbatul aşezat deasupra sânilor mei descătuşaţi de sutien şi mistere ca şi cum asta ar fi o mantră sau o rugăciune ceva un fir de păr tresare şi se încolăceşte în jurul gâtului apoi alunecă până la penisul excitat cu viteza luminii în încăperea cu draperii de catifea roşie trag aer în piept mă înroşesc şi ating firul cu buzele până se desprinde de carnea aceea fierbinte îi dau drumul în aer se aşează ca un fulg pe sofa în timp ce facem dragoste simt firul de păr sub coapse mă gâdilă şi-mi vine să râd dar mă tem ca asta o să ne strice orgasmul aşa că mă gândesc la adam & eva cum şi-o trăgeau în sânul lui avram printre animale şi flori liberi de orice îngrădire terminologică într-un spaţiu şi timp pur imaginare tu simţi dorinţa cum îţi inundă venele şi-ţi invadează creierul eu ştiu că pentru 11 minute întreg universul se zbate între coapsele mele şi îl strâng cu toată forţa unei fetiţe ce nu vrea să renunţe la păpuşa ei în ruptul capului”

„Biografia coapselor” e ca un vin de masă. De la Mirela Lungu aştept un vin nobil, cu buchet persistent. Are resurse.

Alexandru Petria

septembrie 3, 2011

„Deania neagra”. Si in e-book

Pe libraria online Elefant.ro este pusa in vanzare si varianta electronica a ultimei mele carti. Doritorii pot s-o cumpere de aici http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/deania-neagra-117164.html

Cei care nu si-au procurat nici romanul meu „Zilele mele cu Renata” au ocazia s-o faca tot de aici http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/zilele-mele-cu-renata-91479.html

august 25, 2011

Cum a ajuns erotica Renata pe Cartiortodoxe.ro

Cum? Habar n-am, dar a ajuns. Aici http://www.cartiortodoxe.ro/cartea-carte/154935-zilele-mele-cu-renata-alexandru-petria.html  DESPRE  MICROROMANUL „ZILELE MELE CU RENATA”: “După dispariţia cenzurii şi a pudibonderiei fals-proletare, adică după 1989/ 1990, „s-a dat drumul” la sex: în viaţa reală, pe ecranele televizoarelor şi în literatură. Întrebarea care s-a pus încă de atunci şi s-a tot repetat ulterior a fost: mai este aceasta literatură artistică, ori simplă manufactură pornografică?Citind excelenta proză a lui Alexandru Petria, veţi vedea diferenţa.”, a scris criticul literar Daniel Cristea-Enache pe coperta a patra a volumului.

Incă râd…

iulie 15, 2010

Romanul Zilele mele cu Renata, la targul de carte de la Vama Veche

Daca va scaldati la Vama, in pauzele de bronzat,cred ca o sa va cada tocmai la fix sa cititi romanul meu. Da, cel cu Renata, ca altul inca n-am publicat … Ce, cum…? Aici, la editura Tritonic http://www.tritonic.ro/blog/?p=1393

mai 10, 2010

Romanul Zilele mele cu Renata-daca nu il gasiti in librarii!- puteti sa-l comandati de pe situl Tritonic

Adica de aici http://www.tritonic.ro/