Posts tagged ‘copilarie’

februarie 3, 2009

În aburi

Aburul creştea în zgomotul pistoanelor. Liniştitor. Globuri de aburi se suprapuneau şi se apropiau. Peronul a reţinut umezeala ploii care s-a dus peste deal, pe deasupra brazilor. Se mai auzea croncănitul miilor de ciori din jurul gării.
M-am aplecat să-mi leg şireturile şi mi-a intrat capul în aburi. Ultima dată, fundul şi călcâiele. Eram lângă locomotiva neagră. Şi lângă un ceferist cu caschetă roşie. Care avea în mâna dreaptă o plăcintă. Aşa-i zicea bunicul. Plăcintă. Dar nu era o plăcintă. Când o ridica porneau trenurile. Mă simţeam mare lângă ceferist şi plăcintă. Parcă şi eu am dat drumul trenului ale cărui roţi îmi depăşeau capul. Şi apoi trenul parcă a tras aburul după el, globurile au devenit fuioare, şi lumina m-a făcut să clipesc. Eram în soare, după ploaie. “Hai la bunicu-to”, mi-a zis ceferistul prinzându-mă de mână.
Şi-am mers împreună până o albină i s-a aşezat pe haină. Atunci a trecut plăcinta din dreapta în stânga şi cu două degete i-a dat un bobârnac. Albina a căzut între linii, lângă un pachet de ţigări presat şi pete de ulei. Mi-am tot întors capul după ea şi vedeam cum se roteşte ţintuită de pământ.
Bunicul avea spumă de la bere pe mustaţă. Iar peste ochi şi nas o bucată de umbră. De la castanul imens în jurul căruia erau mese şi scaune. Nenea Csibi, Valentin taximetristul, bunicul şi domnul Popescu, aşa-i ziceau toţi ceferistului cu chipiu roşu, beau. Coniac, votcă, vin şi bere. Nenea Csibi era îmbrăcat în alb şi din când în când se ridica şi mergea până în restaurant, când îl striga vreunul după o comandă. În grădina de vară erau doar ei şi eu, care trăgeam de pantalonii bunicului. “A îmbolnăvit albina, a îmbolnăvit albina”, repetam şi arătam spre ceferist. Însă ei erau prea ocupaţi cu discuţiile lor, care mă despărţeau de bunicul, de albină. Mă gândeam ce face albina între şine, dacă nu-i este urât şi frică de trenuri, poate de aceea s-a pus pe haina domnului Popescu. Bunicul mi-a împins mâna de pe pantaloni. “Du-te şi te joacă, mi-a mai spus, nu sta în gura oamenilor, termină. Bea sucul şi termină!”
Mi-am golit sticla cu suc. Şi ei au mai biruit un rând de pahare, erau roşii la faţă de parcă i-a ars soarele, dar cumva altfel, cu ochii ficşi. Sucul l-am simţit amar, deşi altădată era dulce-dulce. Eram îmbufnat. Domnul Popescu mă privea şi râdea, împungea spre mine cu degetul. Avea un leucoplast pe deget, murdar.
Nu mai era nimeni pe peron. De ceva vreme a oprit un tren cu marfă. La linia cinci, l-am auzit pe domnul Popescu. Acesta tocmai şuşotea cu bunicul, după care m-a chemat la el, grav. “Uite, eu sunt obosit, îţi cumpăr o ciocolată dacă porneşti tu marfarul”, mi-a zis domnul Popescu. Bunicul a dat din cap, la fel Valentin taximetristul şi nenea Csibi. “Uite, mergi la ultimul vagon şi împinge de el. O să pornească. Nu-ţi dau paleta, că-i grea, porneşte trenul şi fără ea”. M-am bucurat că nu trebuie să duc plăcinta. Mă simţeam ca nimeni altul, nu ca George sau Dănuţ, care n-o să mă creadă deseară, la fotbal, când o să le povestesc cum am pornit eu trenul. Simţeam că-l iubesc pe domnul Popescu, îmbufnarea a pierit. Sigur, domnul Popescu avea încredere în mine, n-am stat împreună în aburii locomotivei?
Ciorile şi-au luat zborul din copaci ca la un semnal. Aveam palmele pe un tampon şi împingeam. Eram ridicat pe vârfuri, cu pietricele care-mi alunecau pe sub ele. Am început să transpir. Mă uitam înainte. Dar din locomotivă nu ieşea abur. Îmi era ruşine că nu ieşea abur. Domnul Popescu râdea, bunicul se lovea cu palmele peste genunchi. Vroiam să intru în pământ că nu reuşeam să pornesc trenul.
Am trecut liniile, până la cea cu pachetul de ţigări. Locomotiva nu scotea aburi şi albina era moartă. M-a cuprins ciuda. Am început să urlu: “Criminalilor, criminalilor, mi-aţi omorât albina”. Bunicul şi ceilalţi şi-au reumplut paharele.
Alexandru Petria


Reclame
octombrie 11, 2008

Îngerii mănâncă plăcinte

Ileana a fost blândeţe şi trebăluială în bucătărie. Puşculiţă pentru excursii, furnizoarea de jucării- cu marele urs de pluş galben Miki s-a jucat şi fetiţa mea; i-a rupt urechea rămasă după două decenii-, cea care-mi dădea cârnaţi, plăcinte memorabile şi bomboane cu ciocolată când părinţii m-au pus la regim în clasa I-a. Eram cam rotofei.
Nu obosea să tricoteze şi să croşeteze şi citea Biblia cu ochelarii pe nas după-amiaza, ca în vechile povestiri. Aşa o ţin minte.
Avea abonament la cinematografe, la “Arta” şi “Bobâlna”. Cu ea am văzut “Veronica” de două ori, în proiecţii succesive. Sunt de-o vârstă cu Veronica.
Chiar înainte de Revoluţie, Ileana nu se reîntorcea zilnic mai repede de ora 19 de la slujba bisericii reformate. Atunci mă întâlneam acasă cu primele femei din viaţă.
Ileana m-a vrut violonist, cântăreţ de operă sau dirijor. Nu i-a ieşit.
Ileana m-a şters la fund şi se înnegrea când trupu-mi de băieţel era încercat de febră.
În 23 decembrie 1989 s-a răspândit zvonul că apa este otrăvită. Am alergat la ea s-o anunţ, nu la mama.
Ileana azi poate face plăcinte îngerilor.
Bunica.

octombrie 8, 2008

Un alt timp

Piky lătră îndelung, iar înserarea clipoceşte odată cu Someşul. Verdele arţarilor din parcul de alături tresaltă la fiecare maşină sau tanc pornit spre Deania.
Ştefan îşi scutură pantalonii trei sferturi, scuipă în palmă şi-şi trece mâna prin părul negru. Piky mai are apă în blană, Ştefan calcă pe-o parte. S-a tăiat puţin într-o scoică.
Îi e lene să-i pună apă, dar îi aruncă resturi de mâncare în cratiţa veche. Piky mănâncă, dă din coadă. Are fire albe în blană. Mama păşeşte dintr-o cameră în alta cu un cuţit. Dreapta o are murdărită de la cartofii curăţaţi. Are încă trei-patru cartofi întregi pe masă şi se poate apuca de preparat cina la sobă. Ştefan o urmăreşte de sub vişin, lipit de câinele lup de cinci ani. Are cu şase peste Piky.
Soldaţii nemţi trec pe stradă. Imenşi, năduşiţi, serioşi. Se întreabă când o să fie asemeni lor. Ca tata.
Ştefan s-a spălat deja pe mîini. Pe faţă, desigur că nu. Ce-o să-i placă gulaşul. Cu o roşie, un ardei, ceapă şi castraveţi răciţi la pompa de apă.
O formă sângerie se întăreşte între picioarele din spate ale lui Piky. Hipnotizat, o forţă ce-l copleşeşte îi poartă degetul arătător spre ea. Pe ea. Dar şi inelarul. Ea creşte. Percepe o piele moale pe care-o împinge şi-o trage. Iar şi iar. Ea zvâcneşte şi-o pată alb-gălbuie apare pe tăietorul de lemne.
Ştefan fuge în cameră uimit. Inima îi bate ca toba lui Mori când dă veştile de la primărie. Se gândeşte la injecţii, pilule, săpat în grădină, la gheaţă pe burtă. În zadar. Ea îi înalţă şi lui pantalonii. Duce degetele înainte şi înapoi. Mama îl cheamă la cină. Ultimii militari s-au pierdut după colţul drumului, trăgând în urma lor, spre alt oraş, războiul. Ea arde. Ştefan arde.