Amintiri cu Augustin Zegrean

Prin anii 90 am lucrat ca redactor la revista „Zig-zag”, care, alături de săptămânalul „Expres”, condus de Cornel Nistorescu, era una dintre cele mai influente publicaţii ale vremii. Scriam anchete speciale.
În acea perioadă l-am cunoscut pe Augustin Zegrean, acum preşedinte la Curtea Constituţională. Era avocat la Bistriţa. Apăra un tip care m-a dat în judecată pentru calomnie, fiindcă am afirmat într-un articol că a fost ofiţer de securitate acoperit. La un moment dat, Zegrean a spus instanţei că o sa ceară o adeverinţă de la SRI că n-a fost ofiţer de securitate acoperit clientul său. La întrebarea judecătoarei dacă sunt de acord cu intenţia lui Zegrean, am replicat că da, în măsura în care SRI este policlinică să dea asemenea adeverinţe, dar că, în conformitate cu legislaţia, n-are cum sa elibereze actul, să deconspire un agent acoperit. Toţi cei din sala de judecată din Bistriţa au râs. Am mai amintit, cu sadism- recunosc, că avocatul părţii adverse ar fi trebuit să ştie că Legea Siguranţei Naţionale din timpul respectiv, pe care a votat-o şi Zegrean când a fost parlamentar, nu permite deconspirările. Răutăcios, nu m-am putut abţine să nu întreb în faţa judecătoarei dacă Zegrean n-a fost cumva la bufetul Parlamentului când s-a votat legea. Au urmat alte râsete.
Procesul s-a întins pe durata a doi ani. Înaintea unei şedinţe de judecată, se ţineau dimineaţa, începând de la 8.30, pe hol, Zegrean s-a răstit la mine că vrea să mă bage în puşcărie, ca să fiu un exemplu pentru colegii din presă, că prea scriem ce ne trece prin cap, că „destabilizăm” ţara . La ora aia matinală n-am rămas fără replică la călcătura pe bombeu şi i-am răspuns cu un scurt „Bagi pe mă-ta în puşcărie!”. A întins-o cu coada între picioare, tremurând de furie.
Convins că o să vină cu argumente zdrobitoare, odată, Zegrean a propus instanţei să fie audiaţi fostul şef al Securităţii din Bistriţa şi adjunctul său, aflaţi într-un anumit an la o instrurire la Grădiştea, unde Securitatea avea două unităţi. Numai că clientul lui Zegrean a fost în una ca militar, iar cei doi în cealaltă unitate. Ceea ce am subliniat şi eu, când am putut să interoghez martorii. La întrebarea simplă adresată foştilor securişti, bazată pe certitudinea compartimentării muncii de informaţii, dacă au avut acces la documentele secrete ale celeilalte unităţi, unde se afla cel care m-a dat în judecată, ambii au răspuns că nu. Într-un moment de sinceritate, fostul şef al Securităţii Bistriţa a afirmat în faţa judecătoarei că nu ştie chiar de ce a fost chemat, că nu înţelege logica. Vă daţi seama ce atmosferă a fost în sala de judecată… Ca la The Benny Hill Show. După acest episod, cel care m-a dat în judecată a renunţat la serviciile avocatului Zegrean.
Cam asta a fost pe scurt „întâlnirea” mea cu celebrul Zegrean. Merită să mai spun că am câştigat procesul. Şi că n-am avut avocat. M-am apărat singur.
Alexandru Petria

Remember 11 septembrie. Cu „Cântarea Americii”, de Cornel Nistorescu

Cu 10 ani în urmă, Cornel Nistorescu a publicat un articol extraordinar în „Evenimentul zilei”, care a fost reluat de întreaga presă americană:

„Cântarea Americii

De ce sunt americanii atat de solidari intre ei? Nu seamana unul cu celalalt nici daca ii vopsesti! Vorbesc toate limbile pamantului si alcatuiesc un amalgam ametitor de civilizatii. Unele sunt aproape disparute, altele incompatibile intre ele, iar in materie de credinte religioase nici Dumnezeu nu le mai tine socoteala. Si, totusi, tragedia americana a facut din trei sute de milioane de oameni o mana stransa pe inima. N-a sarit nimeni sa acuze Casa Alba, armata si serviciile secrete ca reprezinta o adunatura de neispraviti. N-a fugit nimeni sa-si scoata banii din banci. Nu s-a inghesuit nimeni pe strazile vecine sa caste gura. Americanii au dat fuga sa doneze sange si s-au oferit ca voluntari. Dupa primele momente de panica, au ridicat steagul pe ruinele fumegande, punandu-si tricouri, sepci si cravate in culorile drapelului national. Au fixat steaguri pe cladiri si pe autoturisme de ziceai ca in fiecare loc si in fiecare automobil trece un ministru sau presedintele. Si cu orice prilej au izbucnit in cantecul lor traditional: God Bless America! Mut ca bolovanul, am urmarit concertul de binefacere, difuzat sambata. O data, de doua ori, de trei ori, pe tot felul de canale de televiziune. Cu Clint Eastwood, Willy Nelson, Robert de Niro, Julia Roberts, Cassius Clay, Jack Nicholson, Bruce Springsteen, Silvester Stallone, James Wood si cati au mai fost si pe care nici un film si nici o casa de productie nu i-a putut aduna vreodata la un loc. Spiritul americanilor, de solidaritate, i-a transformat intr-un cor. Cor e putin spus. Se auzea artileria grea a sufletului american. Ceea ce nu putea spune nici George W. Bush, nici Bill Clinton, nici Colin Powell fara riscul de a se impiedica in cuvinte si sunete, se auzea maret si inconfundabil in acest spectacol de binefacere. Nu stiu cum Dumnezeu toata aceasta cantare obsedanta a Americii nu suna nici dogit, nici nationalist, nici ostentativ! Te facea sa mori de ciuda ca nu esti in stare sa-ti canti si tu tara, fara a risca sa fii socotit sovin, ridicol sau suspect de cine stie ce interese meschine. Ore intregi am urmarit transmisia in direct si reluarea reluarii, ascultand povestea celui care a coborat o suta de etaje cu o femeie intr-un scaun cu rotile, fara sa stie cine este, sau a hocheistului californian, cel care s-a batut cu teroristii si a impiedicat avionul cazut in Pennsylvania sa se pulverizeze intr-o tinta, omorand alte sute sau mii de oameni. Cum Dumnezeu reuseau ei sa se incline in fata unui semen? Pe nesimtite, cu fiecare cuvant si nota muzicala, amintirea unora se coagula intr-un mit modern al eroilor tragici. Si cu fiecare apel telefonic se adunau milioane si milioane de dolari intr-o colecta menita a recompensa nu un om sau o familie, ci un spirit ce nu poate fi cumparat cu nimic.Ce Dumnezeu poate sa-i uneasca pe americani intr-un asemenea hal? Pamantul acela? Istoria lor galopanta? Puterea economica? Banul? Ore intregi am incercat sa gasesc un raspuns, fredonand melodii si inganand propozitii ce risca sa sune a locuri comune. Le-am intors pe toate fetele, dar n-am putut trece de o idee: numai libertatea poate face asemenea minuni!

Cornel Nistorescu”

Fotografie de Richard Drew