Posts tagged ‘critica literara’

Mai 26, 2013

Gheorghe Grigurcu: “Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii“

– discuție cu Gheorghe Grigurcu

Alexandru Petria: Cînd mă gîndesc la dumneavoastră, stimate domnule Gheorghe Grigurcu, mintea îmi fuge la Clint Eastwood. Nici vorbă de asemănarea fizică, desigur. Ci îmi păreţi, ca şi multe din personajele celebrului actor american, un “lup singuratic”…

Gheorghe Grigurcu: Iată o comparaţie la care nu mă aşteptam în ruptul capului. Eu şi… Clint Eastwood! Acesta joacă într-adevăr de multe ori rolul unui “lup singuratic”, dar într-un stil… american. Solitudinea are şi o amprentă naţională, nu găsiţi? Cea pe care o ilustrează Clint Eastwood nu e una introvertită, autoscopică, ci legată de condiţia unui “om între oameni”, care se simte stînjenit din pricina semenilor. Un cunoscut romancier american, Henry Miller, scria: “Dintre toate fiinţele terestre, omul e cel mai singur. Cu atît mai solitar cu cît e mai înconjurat de cei din rasa lui”. În condiţiile imanente ale spaţiului său, cucerit treptat, anevoios, singuraticul american e un explorator, un aventurier. Dîrz, fire de luptător, s-a deprins cu pistolul (o seamă de pistolari au căpătat o aură legendară) şi nu cu introspecţia. În schimb francezii reprezintă o solitudine, ca să zic aşa, mondenă. De regăsiri doar intermitente ale intimităţii eului relaţionat social, pretinzînd o comunicare convenabilă, singurătatea prelungită, dramatică nefiind de bonton. Vauvenargues o caracteriza drept “o dietă a spiritului mortală cînd e prea îndelungată”, după cum Valéry pune punctul pe i afirmînd că “un om singur e totdeauna în proastă companie”. Să ne gîndim la Proust care a fost eminamente un “om de lume”, frisonat de constatarea ierarhiilor sociale, a snobismelor pe care le-a analizat, punîndu-se el însuşi în cauză, cu o perspicacitate tangentă la genialitate. Atunci, unde am putea vorbi de o singurătate care angajează “în forţă” fiinţa interioară, care devine un resort al creaţiei? Mai curînd la germani, la ruşi. Muzica, filosofia, lirica în care au excelat germanii găsesc acoperire într-un aforism al lui Schopenhauer, care desemnează singurătatea ca fiind “soarta spiritelor superioare”. După cum marii scriitori ruşi au oferit cele mai profunde sondaje ale fiinţei, graţie solitudinii religioase a lui Tolstoi şi a celei religios-demonice a lui Dostoievski. Dar la români? Aici lucrurile sînt amestecate. Dacă la un Eminescu, la un Blaga, la un Bacovia (“nordicii” noştri) triumfă solitudinea dureroasă, la un Arghezi, la un Ion Barbu avem a face cu o ambiguitate, cu o apropiere de lume datorită pitorescului inclusiv de expresie. Practica unui limbaj colorat, sarcastic nu e oare o mişcare a deschiderii spre exterior, id est o nervozitate a solitudinii ce ar vrea să-şi înceteze “dieta”? Dar dvs. voiaţi probabil să vă vorbesc şi despre modesta mea persoană. M-am aflat, mai toată viaţa, între două tipuri de singurătate care s-au potenţat reciproc. Una nativă, alta impusă de împrejurări. Singurătatea dată cutez a presupune că ţine de o fibră “nordică” ce m-a îndrumat către o evadare în mine însumi, în acea perspectivă a trăirilor care pune în paranteză prezentul, bizuindu-se pe trecut şi pe viitor. Pe un viitor nutrit de energia neconsumată a trecutului, o formă de trecut ideal în care m-aş putea recunoaşte. Trecutul şi viitorul: timpuri trase în ficţiune, reprezentînd o similiestetizare existenţială. Să fie astfel vorba de singurătate ca de-o ipostază strict egotică, închisă? De o noncomunicare? Nu cred, întrucît solitudinea proprie poetului configurează limbajul liric, factor ce caută a se sustrage prezentului, dar, oricum, un limbaj. Dacă autorii de tip “sudic” aţîţă, provoacă timpul prezent printr-o manieră spectaculară, nu o dată extravagantă, (suprarealiştii aparţin acestei categorii), “nordicii” îl prefac în tensiuni ale aşteptării. Emoţia lor specifică: nostalgia. În primul caz e o singurătate libertină, în al doilea una fidelă sieşi. Evident, contează şi circumstanţele vieţii unui scriitor. În situaţia mea, dovedindu-se de atîtea ori neprielnice, acestea au avut totuşi generozitatea de a-mi favoriza ceea ce am numit singurătatea nativă.

– Să ne întoarcem în timp. Aţi fost refugiat de două ori, în două cotituri ale istoriei. Ce au lăsat în urmă aceste ruperi de locurile unde aţi trăit? În viaţă, în scris.

Da, am cunoscut în copilărie două refugii. Unul din Ardealul de Nord, în 1940, altul din Basarabia, meleagul meu de baştină, în 1944. A fost o invazie timpurie a prezentului în viaţa mea, zdruncinată la un mod care m-a făcut pesemne şi mai rezervat faţă de acest timp “regal”, aşa cum îl socoteşte un poet spaniol, însă pentru umila mea persoană, opresiv. Amintirile din Basarabia pe care am părăsit-o definitiv la 8 ani au dulceaţa paradiziacă a începutului de viaţă, cînd temporalitatea nu e încă divizată, formînd un conglomerat feeric. Nimic de atunci n-am impresia că ar constitui un rest inutil, un rebut, totul se încarcă într-o memorie afectivă cu caracter vital, precum un organ al corpului nostru. La fel s-a întîmplat cu zilele petrecute în Ardeal, la Gheorgheni, unde, în pragul unor evenimente triste ale istoriei, am locuit un an. Necazurile s-au înmulţit în 1944, cînd am ajuns la Târgu-Jiu (Amarul Tîrg de mai tîrziu!) şi, ulterior, într-o comună gorjeană, Peşteana-Jiu. Au continuat la Oradea, unde am urmat liceul, între 1950-1954. Goma vorbeşte despre un fapt cunoscut şi de mine şi anume atitudinea neprietenoasă a unor “regăţeni”, oameni ai locului, cu casa, masa şi rosturile lor îndeobşte încă neatinse, faţă de noi, refugiaţii, victime ale acelor vremuri de restrişte. Îmi sună încă în auz acest cuvînt peiorativ, aplicat nu o dată cu ciudă unor nefericiţi. Desigur, îndată după război exista o criză economică, nivelul de trai al majorităţii locuitorilor ţării a coborît, însă refugiaţii se vedeau loviţi de soartă într-un chip aparte. Plecaţi de acasă în grabă, cu doar cîteva geamantane, am fost nevoiţi a ne vinde puţinele lucruri pe care le mai aveam, tacîmuri, feţe de pernă, rochii ale mamei, pentru a ne procura mîncare. Bunica spăla rufele unor militari sovietici… De la Târgu-Jiu ne-am mutat, cum spuneam, la Peşteana-Jiu, unde tatăl meu, inginer agronom, primise serviciu. Cultivînd legume pe o mică suprafaţă de teren din preajma casei (oficiale) în care ne-am stabilit, crescînd cîteva păsări, situaţia ni s-a mai ameliorat întrucîtva. Însă mă umilea starea de inferioritate în care mă aflam chiar faţă de colegii mei de şcoală. Toţi (marea majoritate era alcătuită din copii de ţărani săraci) aveau o casă proprie. O curte, o gospodărie. Adesea şi o mică livadă şi un petec de pămînt. Erau proprietari. Noi eram nişte venetici. În acel moment simţămîntul de proprietate era încă foarte dezvoltat, precum un element determinant pentru calitatea unei persoane. Nici la Oradea, destulă vreme, lucrurile n-au mers bine. Ca licean, locuiam împreună cu părinţii şi cu bunica, toţi patru într-o singură odaie igrasioasă. Bunica şi tata dormeau pe jos. Niciunul, din cîte ştiu, dintre colegii mei de clasă nu păţise aşa ceva. Într-o bună zi, unul din ei a vrut să-mi facă o vizită. L-am zărit pe fereastră şi nu i-am deschis uşa. M-a văzut şi el şi a rămas supărat pe mine, nedîndu-şi probabil seama că mi-a fost ruşine să-l primesc în mizeria noastră. Abia cînd devenisem student la Cluj, ne-am mutat într-o locuinţă mai “onorabilă”, cu două camere, dar fără baie şi fără toaletă în interior, în care am rămas pînă la reîntoarcerea, lipsită de glorie, în Amarul Tîrg, în 1978. Să mai continui? Ca student al Şcolii de literatură din Bucureşti, m-am pomenit exmatriculat după numai un trimestru, ca “duşman al poporului”, pentru că-i vizitasem pe Tudor Arghezi şi pe fosta soţie a lui E. Lovinescu. Ca student la Universitatea din Cluj, neîndoios rău văzut şi acolo pentru relaţiile cu Blaga, am fost aşijderea exmatriculat pentru cîteva absenţe la plicticoasele ore de marxism-leninism şi reprimit numai după ce autorul Spaţiului mioritic a făcut un drum pînă la decan. Deşi am luat, în ultimul an de studenţie, premiul întîi pe ţară, n-am obţinut, la terminarea facultăţii şi nici mai tîrziu, nici măcar un post de portar la vreo instituţie culturală a oraşului de pe Someş (poetul, mult preţuit de mine, Aurel Rău ştie cum stau lucrurile)… Bucuros, la un moment dat, că am ajuns redactor al revistei Familia, la reînfiinţarea ei, în 1965, m-am trezit scos din funcţie, proiectat în şomaj pe o perioadă de nu mai puţin de 16 ani. Pe deasupra silit să părăsesc Oradea, întrucît am indispus “organele” prin cîteva scrisori de protest înaintate lor. Motivul, unicul motiv invocat? N-am scris nimic despre partid şi despre “tovarăşul” Ceauşescu… Ce-au însemnat aceste “ruperi” de locurile unde am stat de-a lungul vieţii, v-am povestit pe scurt. Ce-au însemnat în scris, vă poate spune scrisul meu însuşi.

Dacă excelezi în mai multe specii literare, dintr-o lene sau comoditate a evaluării probabil, lumea literară românească ţine să încline balanţa spre una, neglijînd-o pe cealaltă. E o prostie şi o nedreptate. Sînteţi un poet extraordinar, însă în percepţia publică are întîietate criticul literar Grigurcu. Vă mărturisesc că am citit prima dată poeme de-ale dumneavoastră cînd eram în liceu, din paginile revistei “Convorbiri literare”.

Cum v-aş putea contrazice în privinţa “balanţei” arbitrar înclinate? Cum aş putea să nu admit că, în principiu, se comite astfel o “nedreptate”? În cazul meu, poate că a constituit o eroare scrisul critic, cultivat insistent, care mi-a împins mai la margine poezia, chemarea, mărturisesc, precum şi silinţa mea literară dintîi, obiectul debutului editorial. Un confrate mai tînăr, Nicolae Coande, nota în acest sens: “nu se ştie pe cine iei la drum”! Şi n-avea dreptate? Nu era mai bine să am o singură “direcţie de înaintare”? Aşa cum am mai explicat, mi s-a părut că a fi critic poate fi o eventuală profesie, pe cînd a fi (doar) poet… nu prea. O dorinţă de “corectitudine” socială m-a împins către o activitate critică ce, din aproape în aproape, a căpătat proporţii pe care nu le prevăzusem. De unde o anume lipsă de atenţie faţă de poezia pe care am publicat-o mereu (cu toate că aprecierile favorabile asupra ei, sub semnătura unor prestigioase condeie, s-ar fi cuvenit să mă bucure). Fenomenul nu e nou. Iată observaţiile amare ale lui E. Lovinescu, romancier suficient de neglijat în epoca sa, care abia în ultimii ani începe a fi preţuit după cum se cuvine şi pe această latură: “Criticul care se încearcă în literatura de imaginaţie, este privit cu aceeaşi neîncredere instinctivă cu care e privit romancierul făcînd poezii. Din comoditatea clasificării, publicul nu poate admite polivalenţa talentului; scriitorul este legat în cămaşa de forţă a unităţii şi toate încercările lui de a evada sînt considerate ca abateri sau ca simplă neseriozitate”. Curios e faptul că o atare “comoditate” nu cedează uşor nici în atmosfera aşa-zisului postmodernism, însuşit în alte privinţe precum o deschidere largă, precum o convieţuire exemplară a modalităţilor. Mă gîndesc însă şi la altceva. Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii. Iată şi o vorbă în această privinţă a lui Novalis: “Criticul autentic trebuie să posede capacitatea de a crea el însuşi creaţia supusă criticii”. Or, ce se întîmplă? Criticii care nu sînt poeţi (nu e o incriminare, vocaţia lor critică poate fi înaltă şi în felul acesta), aplicîndu-se asupra textelor poetice, se întîmplă să nu posede acei senzori aparte ai recepţiei celor mai fine calităţi, a reliefurilor ca şi impalpabile, a particulelor ca şi imponderabile ale acestora. Istoria criticii noastre e în măsură a confirma un asemenea punct de vedere. Titu Maiorescu, e adevărat, l-a descoperit pe Eminescu (ceea ce nu era prea greu), dar mai departe a promovat numele unor minori, fiind total neinteresat de valorile lirice reprezentative cu care s-a întîmplat a fi contemporan, de la Macedonski şi Coşbuc la Dimitrie Anghel, St. O. Iosif, Ştefan Petică, Ion Minulescu, Ion Pillat, Bacovia. Cu E. Lovinescu s-a petrecut altceva. N-a fost poet, însă a fost, cum arătam, un romancier de înaltă ţinută, un prozator excepţional în Memorii. Meritul său de-a fi susţinut şi introdus în tabloul literaturii române pe modernişti e legat şi de prezenţa în cenaclul Sburătorul a unor poeţi ale căror opinii şi preferinţe le-a înregistrat cu folos: Felix Aderca, Ion Barbu, B. Fundoianu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu ş.a. În continuare, cei mai de seamă critici ai poeziei au fost şi poeţi: G. Călinescu, Vladimir Streinu, I. Negoiţescu (să nu-l uităm nici pe Ion Pillat, foarte comprehensiv faţă de numele noi pe atunci ale poeziei occidentale).

Care personalităţi v-au marcat anii de formare?

Spre deosebire de mulţi literaţi tineri de azi, eu unul am avut o mare preţuire pentru trecut, mai mult, o evlavie a trecutului. Să fi fost în cauză aceeaşi neîncredere în prezent cu care intram în viaţă? Copil şi adolescent, am crezut o vreme că mă voi consacra istoriei. Citeam pe nerăsuflate tot ce-mi cădea în mînă din domeniul său. Mirajul literaturii s-a ivit ceva mai tîrziu. Să precizez că liceul şi facultatea le-am urmat în perioada cea mai întunecată a ideologizării comuniste, pe care au reprezentat-o anii ’50. Căutam cu înfrigurare cărţile interzise de cenzură, încredinţat fiind că ele întrupează universul firesc al scrisului, că adevăratele valori se află acolo. Trecutul pe care oficialitatea abuzivă se străduia să-l suprime devenea pentru mine un reazem major, dătător de speranţe. Aveam nevoie de textele sale precum de aer. Astfel i-am citit cu nesaţ pe marii poeţi interbelici, pe criticii aceleiaşi perioade fundamentale, resimţindu-i drept mentori. E. Lovinescu, pe care-l cunoşteam suficient de bine încă din clasele liceale, se constituia pentru mine într-un autor de căpătîi, apropiat sufleteşte şi din pricina vicisitudinilor biografiei sale, oferind o lecţie de consecvenţă şi demnitate. Dar n-aş putea omite fascinaţia resimţită în faţa Istoriei lui G. Călinescu, procurată de la un anticar particular din Capitală, Radu A. Sterescu, personaj curajos care îndrăznea să vîndă cărţi puse la index (a şi intrat în curînd în temniţă), la care am ajuns prin recomandarea lui Labiş. Desigur, Divinul critic urma să mă dezamăgească atunci cînd mi-am dat seama de compromisurile pe care le făcea cu regimul comunist, prefigurate într-un fel în paginile lovinesciene care-l comentau, neomiţînd a-i semnala slăbiciunile. Cu toată antipatia pe care patronul Sburătorului i-o purta lui G. Ibrăileanu (i-a lăudat, totuşi, Adela), mi-a devenit drag acest moralist “provincial”, de-o acuitate pe care o resimt neştirbită pînă în prezent, cînd îl recitesc. Dintre poeţi, preferaţii mei erau Adrian Maniu, Fundoianu, Vinea, Voronca, dar mai presus de toţi Blaga. Am avut marele noroc de a-l cunoaşte îndeaproape în anii petrecuţi la Cluj, de-a fi încurajat de marele om cu o înţelegere şi magnanimitate uluitoare. Blaga a rămas o stea polară a existenţei mele intelectuale, cu toate că în poezia pe care o scriu, ale cărei începuturi le-a apreciat aşa cum n-aş fi nădăjduit nici în visele cele mai frumoase, s-a întîmplat să nu-l urmez. Ce să vă mai spun? Am citit şi destui autori străini, pe cei francezi şi ruşi adesea în original (Baudelaire, Rimbaud, Apollinaire, Thibaudet, Bachelard, ca şi Esenin, Blok, Maiakovski, Bagriţki, etc.). Limba rusă o cunoşteam din familie, iar pentru a mă deprinde mai bine cu limba franceză am citit, cu creionul în mînă, vreo 7-8 volume de Anatole France… Cum rămîne aşadar cu personalităţile care mi-ar fi “marcat” formarea? Toţi la un loc, mai curînd decît unul sau doi sau trei, într-o devălmăşie a cărţilor care, în acea epocă de cumplită secetă culturală, alcătuiau, pentru copilandrul visător ce eram, o boltă nu mai puţin copleşitoare decît bolta celestă. Jules Renard afirma că a înţelege cum se cuvine un autor înseamnă a-i deveni egal. Poate că aşa este: o egalitate respectuoasă, rezultat al empatiei pe care o presupune admiraţia, dar care nu se cuvine a-şi prelungi prea mult farmecul prezumţios, lăsîndu-ne disponibili pentru alte experienţe de acelaşi norocos tip.

Vă rog să încercaţi un Top 10 al celor mai importanţi poeţi români.

Am mai făcut cîndva un asemenea exerciţiu, ajungînd la un rezultat care nu m-a mulţumit. Îmi aduc aminte de o comparaţie a lui Tolstoi, din Moartea lui Ivan Ilici, aceea după care a muri ar fi ca şi cum omul ar încerca să intre într-un sac mai mic decît el. Ce se petrece în cazul poeţilor români “de top” (acum încerc a mă pronunţa asupra celor ce, cu o unică excepţie, nu se mai află în viaţă)? Asupra primilor şase n-aş avea niciun dubiu: Eminescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu. De-aici încolo însă apar dificultăţi. Din rîndul interbelicilor renunţ cu greu la Fundoianu şi la Al. Philippide. Dar ce nume să aleg mai departe? Cum să nu am impresia stînjenitoare că nedreptăţesc pe cineva, oprindu-mă doar la patru dintre următorii: Gellu Naum, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Nicolae Labiş, Cezar Ivănescu? Aşa încît, cu voia dvs., renunţ.

Viaţa dumneavoastră n-a fost deloc roză. Dacă era altfel, era mai bine pentru literatul Grigurcu? Fără securişti, fără comunişti, cu bani îndestulători?

Vedeţi dvs. domnule Alexandru Petria, mi-ar fi greu să mă gîndesc în această clipă la o viaţă contrafactuală. Aşa cum s-a desfăşurat, integrată în cea mai mare parte în cei 45 de ani de comunism, îmi resimt viaţa, desfigurată de perioada cu pricina, ca pe un prezent care n-a încetat. Un prezent extins aidoma unei uriaşe pete de ulei pe suprafaţa mării, care stăruie încă mult timp după accidentul de navigaţie care l-a produs. Am fost dat afară din oraşe, din universităţi, din slujbe, marginalizat cu îndărătnicie pînă am ajuns la seninătatea unei constatări. Acesta e un Destin. Cum să te împotriveşti Destinului, teribilului Destin pe care grecii antici îl venerau cu resignare, dîndu-ne o pildă, poate cea mai teribilă pe care ne-o oferă mitologia lor? Trăsătura de “lup singuratic” pe care mi-aţi atribuit-o e oare premisa sau consecinţa acestui Destin? Îndrăznesc a socoti că e o premisă, un dat al unei fiinţe care trebuia să fie inadaptabilă, în răspăr cu habitudinile lumii, cu destui semeni, mîhnită de dizarmoniile sale lăuntrice, dar şi de cele ale întîlnirilor cu realul, aşteptînd. Aşteptînd ce? Poate reînvierea unui trecut real cîndva, îndepărtat în zona unei vîrste aurorale, care în mod fabulos s-ar cuveni să curme odată blestemul prezentului perpetuu, stigmatizat de comunism şi de urmările sale. Blaga are un aforism enigmatic: “Cele mai multe aspecte ale prezentului sînt accesibile numai profeţiei”. Ce s-ar putea înţelege de aici? Că prezentul e fie proiecţia unor vaticinări confirmate, fie conţine vaticinările pentru vremea ce va să vie. Sau ambele. Aşadar o perspectivă care, fără a izbăvi prezentul de scăderile sale, îi recunoaşte funcţia de receptacol al unor misterioase forţe care-l transcend, mistuindu-i condiţia inferioară. Am aşteptat decenii în şir o schimbare istorică ce a venit fără a aduce totuşi decît o jumătate a eliberării, încărcîndu-ne cu un nou set de dezamăgiri care nu o dată pornesc din cele ale totalitarismului, insuficient eradicate, precum o operaţie nereuşită, care lasă neatins un rest de ţesut bolnav.

O să abat dialogul în altă direcţie. Vă consideraţi încheiate socotelile cu trecutul? Îi ştiţi pe informatorii Securităţii din preajma dumneavoastră?

– “Lup singuratic” fiind, n-aveam cum să nu atrag “ochii albaştri”, nespus de vigilenţi, ai instituţiei pe care Luca Piţu o alintă cu numele de Securiţica. Mai ales după ce, luînd legătura cu Arghezi şi cu Blaga, ajungînd mai tîrziu a fi comentat la Europa liberă, am dovedit prin acestea că pun în teribilă primejdie statul, întreaga societate angajată pe drumul construcţiei socialismului. Lucrurile au culminat, după cum am mai relatat în cîteva rînduri, cu anchete, percheziţii şi cu confiscarea manuscriselor. Silit a-i privi pe bravii “lucrători” cum scotocesc minuţios prin rafturi şi sertare, în căutarea, se vede, a unor explozivi măcar ideologici, tatăl meu, grav bolnav, a avut o criză în urma căreia, la puţine zile, a încetat din viaţă. Astfel Securiţica mi-a lăsat o amintire de neşters… Asta se petrecea în Amarul Tîrg. Dar în scurta perioadă petrecută la Şcoala de literatură devenisem “interesant” pentru doi colegi care mi-au pregătit cu sîrg un dosar solid în vederea exmatriculării (unul s-a afirmat ulterior ca traducător, altul, vag istoric literar, a avut o prestaţie pitorească, după 1989, apărînd chiar în postura de… candidat la preşedinţia ţării). Îl dibuisem cel puţin pe unul dintre astfel de “observatori” şi în rîndul studenţilor filologiei clujene, care a ajuns – nu se putea altminteri! – universitar în speţa lingvisticii (în facultate, colegul cu pricina era secretar UTC şi un soi de responsabil “cultural” de la Căminul studenţesc de pe strada Racoviţă). La Oradea, importanta “sarcină” a fost preluată de un ofiţer Secu care frecventa Cenaclul literar orăşenesc, în calitate de… poet. Cînd am fost angajat la revista Familia, supravegherea necurmată al cărei obiectiv eram a căpătat un supliment preţios, cel al intoxicării. Mi-am dat seama curînd că doi redactori (cum era de aşteptat, cei mai slabi sub raportul condeiului, care petreceau mai mult timp în anticamera activiştilor de partid decît la masa de lucru) răspîndeau felurite năzbîtii calomnioase pe seama mea. Aşa, ca să fiu înlăturat mai repede din calea lor, ceea ce s-a şi întîmplat.

Scriitorii români nu prea excelează în hărnicie. Sunteţi o excepţie.

– Nu ştiu dacă e chiar aşa, Am avut/avem destui autori “harnici”, de la Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu la (era să zic Nichita Stănescu, dar mă abţin!) Nicolae Breban, şi neîndoios, Paul Goma. Şi ne fuge gîndul şi către “hărnicia” celebră, impusă de condiţionări financiare, a unui Balzac (deşi poate că n-a fost numai acest pinten care l-a îndemnat la galopul scrisului) sau către cea, nu mai puţin celebră, a unui Fernando Pessoa, atît de debordantă, încît a simţit nevoia de a-şi multiplica braţele auctoriale, aidoma unei zeităţi asiate. E bine sau ba să fii “harnic” în breasla literaţilor? La umila mea persoană ar putea fi vorba iniţial de un reflex dobîndit încă din copilărie, de la bunica şi mama, atunci cînd am fost îndrumat să-mi fac lecţiile cu conştiinciozitate şi să ajung astfel ditamai premiantul întîi. Aveam o mentalitate, să zicem, “pozitivă” pe-o parte, păguboasă pe alta, presupunînd că învăţînd “bine”, porţile în viaţă îţi vor fi deschise în consecinţă. Chiar ajuns student, habar nu aveam de formidabila forţă a “relaţiilor”, de magia “pilelor”, dumirindu-mă abia după o vreme că există colegi “purtători de serviete” profesorale ori avînd conexiuni oculte cu anume autorităţi, colegi care, bineînţeles, au făcut cariere universitare. Ce s-a ales însă de “hărnicia” mea? Scriu pentru a-mi ocupa timpul (variantă golănească: “a-ţi omorî timpul”), pentru a umple ecranul alb al acestuia cu rîndurile pe care le aştern din simţămîntul că n-aş avea ceva mai potrivit de făcut. Ceea ce s-ar numi vocaţie a devenit o îndeletnicire cotidiană, străduindu-se a nu sfida dictonul strămoşesc: non multa sed multum, prin numeroase corecturi, completări, printr-un şir de reveniri asupra paginilor scrise fără uşurinţa care, la unii confraţi, se pare că se instalează după un anume stagiu de practică. Asta e. Pe cît de “harnic” s-ar putea să apar în exterior, pe atît de critic sînt faţă de mine însumi, un biet laborios care nu rareori sfîrşeşte în nemulţumire şi o ia de la capăt, pe altă canava. Inclusiv pentru a se degreva de monotonia care pîndeşte în penumbre, de senzaţia de saturaţie. Aşa cum s-a statornicit, scrisul meu implică o alternanţă, întrucîtva consolatoare, între specii: critica, poezia, însemnările de jurnal, gazetăria se succed în funcţie de o dispoziţie pe care n-aş putea-o controla, căreia mă subordonez (excepţie fac “materialele” care musai să fie înfăţişate la termen fix). Şi de ce să nu recunosc că scriind “mult” îmi protejez singurătatea? Necesitatea ei irepresibilă îşi găseşte în ocupaţia scrisului – nu-i aşa? – un mediu prielnic.

– Cu mulţi ani în urmă, l-aţi “ras” pe Nichita Stănescu. Poezia lui are o posteritate ciudată, după voga enormă de care s-a bucurat…

– Da, cu Nichita Stănescu e o poveste. Am fost cel dintîi critic care, într-un articol apărut în Luceafărul, la finele anilor ‘60, am spus ceea ce am crezut că se cădea spus despre acest poet adorat al momentului: “Împăratul e gol”. Autorul Necuvintelor a beneficiat, ca niciun altul pe atunci, de un îndoit sprijin: din partea criticilor “liberali” (a se citi oponenţi ai “realismului-socialist”, care a decimat pînă către mijlocul deceniului şapte literele româneşti), ca şi, de la o vreme, din partea oficialităţii care găsise nimerit a agăţa un nume pe panoul “măreţelor realizări” ale regimului. Foarte promiţător la început (îi citeam poeziile apărute prin reviste, destul de rar, de altminteri, cu încîntare), Nichita s-a lăsat pradă, din păcate, unei inflaţii care l-a dezavantajat drastic. A acoperit innumerabile pagini cu stihuri torturate, cu puerilităţi ce frizau revelaţia sau cu incoerenţe vădind o suspendare a minimului autocontrol. Aidoma unui Rasputin, care, după chefuri straşnice, emitea în mijlocul cercului său de admiratori şi mai ales de admiratoare propoziţii mistice, bardul în chestiune îşi dicta textele într-o incontinenţă de rău augur. În acelaşi timp n-a şovăit a se ploconi, prin poeme şi declaraţii cîtuşi de puţin onorabile, în faţa cerinţelor partidului care l-a răsplătit copios. I-au trecut prin mînă sume imense: s-a spus că numai datoriile către Fondul literar pe care le făcuse echivalau cu preţul a cincizeci de automobile Dacia! O degringoladă paralelă a scrisului şi a vieţii l-a marcat fără şansa unui reviriment. Gloria sa a rămas însă, bizar intangibilă, într-o zonă, majoritară la ora actuală, a consideraţiei critice. Explicaţia? În primul rînd o inerţie, o subordonare a comentatorilor faţă de primele evaluări exaltate, care sugerau în subsidiar, repet, o anume opoziţie faţă de producţiile aservite regimului (Nichita n-a făcut din capul locului figura unui poet de curte). De aici pornind, o modă cu servituţile ei, ale cărei efecte nu s-au sleit. Îmi spunea I. Negoiţescu, îndată ce publicase o analiză favorabilă lui Nichita, Descrierea unui poet: “M-am gîndit, scriind-o, la părerile tale. Aveam tot atîtea argumente pentru a-l aproba ca şi pentru a-l nega pe poet. Am ales ultima soluţie, ca să nu distonez, eu, un întîrziat, cu generaţia tînără”. Mai recent, referindu-se la Nichita, Cristian Tudor Popescu pomeneşte de un soi de obligaţie pe care o au unele condeie de a-l lăuda excesiv, în continuare, pe acesta, pentru a-şi asigura “o pîine”… universitară ori publicistică. Iată un fragment din textul în cauză, pe care-l socotesc a fi cel mai judicios din ultimii ani asupra subiectului: “Răsfoiesc voluminoasele volume de lux Humanitas, Nichita Stănescu, Opera poetică, şi găsesc hectare de cuvinte fără noimă, şiruri căznite, versificaţii mecanice, de dragul rimei, gen Păunescu în degringoladă, o obscuritate cîtuşi de puţin fertilă, menită să înfăşoare nimicul, un vid de simţire poetică”. Vreţi să ştiţi şi opinia finală a Monicăi Lovinescu, care l-a cuprins destui ani pe Nichita în acolada elogiilor sale la Europa liberă? Iat-o: “Nichita a fost probabil cea mai neaşteptată şi mare degradare din literatura ivită prin 1960”. Cauzele? “Alcoolul şi turcirea”. Mi-aţi putea replica: acestea sînt cazuri izolate! Nu chiar. Aruncînd o privire în urmă, ne putem da seama că un şir de personalităţi ale literelor noastre au manifestat, unele cu o anume zăbavă, rezerve categorice faţă de supralicitatul bard: Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş, A. E. Baconsky, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Matei Călinescu etc. Am simţămîntul că Nichita Stănescu nu constituie încă un caz clasat, aşa cum s-ar părea, într-un duh al beatificării, că, în consecinţă, peste capul unei generaţii sau a două, va fi rediscutat într-un climat cu mai puţine preconcepţii. Eu unul nu-l “neg”, nu-i contest personalitatea lirică reală, înăbuşită însă sub maldăre de incontestabile rebuturi. Opera sa e aidoma unui butoi uriaş umplut cu un lichid impur, din care ar fi avantajos să se tragă, prin distilare, conţinutul unei singure sticle. Încerc doar a-i pune în discuţie reputaţia, încă atît de străină, în supradimensionarea sa, de o apreciere critică neconstrînsă, care-l urcă pe un soclu inadecvat.

Cum scrieţi? Ambianţă, tabieturi, treburile astea.

Să ştiţi că nu sînt pretenţios. Scriu în orele matinale, punînd lumii o singură condiţie, aceea de-a fi singur (în schimb sînt bucuros să am în preajmă un cîine sau o pisică). Ceea ce presupune şi suspendarea strictă în acel răstimp a convorbirilor telefonice. Accept – n-am încotro – ca acestea să mă terorizeze către seară. Dar vreţi să ştiţi probabil mai mult. Vă destăinui că nici eu nu ştiu prea bine ce se întîmplă la masa de lucru. Uneori vorbele mi se ordonează mai lesne, cu o senzaţie de armonie (care poate fi şi înşelătoare), alteori dificultatea se instalează din capul locului, sub chipul unui text împiedicat, care nu se mai urneşte asemenea unui vehicul pe un drum desfundat. Noroc că nu scot la iveală aproape nimic “din prima”, revenind, îndeobşte în mai multe reprize, asupra variantei iniţiale, pe care în unele cazuri o modific pînă la nerecunoaştere. Rezumativ, scriu greu. Am băgat de seamă că în această ocupaţie urmez două tactici pe care le-aş numi a scrisului liniar şi a celui în zig-zag. Cel dintîi se impune atunci cînd trebuie să mă ocup de un anume subiect pe care-l “dezvolt”, cel de-al doilea trece de la una la alta, într-o lejeritate a momentelor în care m-aş putea regăsi cu o spontaneitate aidoma senzaţiei pe care o încerci cînd te afli instalat confortabil într-un automobil ce străbate un peisaj parcă neatins de om. “Inspiraţie”? Ceva venit dintr-o extraneitate, un dar ce te face să te întrebi cît de vrednic eşti a-l primi, sau doar o eliberare ca atunci cînd laşi jos o povară pe care ai purtat-o de-a lungul unui drum greu? Nu-mi dau seama. Dintr-odată ordinea ţi se pare superfluă, îndemnîndu-te a o înlocui nu cu dezordinea, ci cu o libertate care conţine o secretă disciplină. O ordine specială pe care n-ai putea şi nici nu vei simţi vreodată nevoia a o desluşi, deşi o simţi. Precum o adiere de vînt împrospătînd obrazul, care e, după cum nota Soljeniţîn, cel mai tulburător semn al vieţii.

– O întrebare probabil încuietoare – pentru ce scrieţi?

– Într-adevăr, o întrebare “încuietoare”. E ca şi cum m-aţi întreba de ce mă mişc, de ce privesc, de ce respir. Într-o carte pedantă din secolul XIX, operă, desigur, a unui Marius Chicoş Rostogan, se găseşte o definiţie a… mersului. Există în viaţa fiecărui om lucruri care cad sub incidenţa unei explicaţii ce ar suna cam aşa: pentru a fi el însuşi. Fără a-mi fi impus/ recomandat de cineva, scrisul cred că face parte din gena mea psihică. E o înzestrare sau o damnare? O altă chestiune “încuietoare” pe care mi-o pot pune. Deoarece, alegînd unul din termenii acestei dileme, mi s-ar părea nu doar că simplific nepermis problema, ci şi că încerc să-mi pun laurii unui cîştigător, cu semnul “binelui” sau al “răului”, nu importă, în realitate cu neputinţă de admis în mediul unor nesfîrşite incertitudini, frămîntări. În acel dans epuizant de lumină şi umbră, în care n-aş putea ţine partea niciuneia.

La ce lucraţi acum?

– La ce bun să-mi anunţ proiectele, cîte or fi, aidoma unei reclame la un produs ce “urmează să apară în curînd pe piaţă”? Mă aflu angajat cu colaborări permanente la o seamă de reviste (vai, vreo zece), cîteva din ele găzduindu-mi “cronica literară”. E, după cum ştiţi, o rubrică băgată-n corzi, reabilitată, iarăşi obiect al dispreţului, dar care supravieţuieşte vicisitudinilor, se vede ca o necesitate a contactului prim cu creaţiile literare. După ce am slujit-o aproape cinci decenii, mă învrednicesc a supune în continuare comentariului meu între 40 şi 50 de cărţi pe an, dar… am obosit. Ce să fac mai întîi? La ce să renunţ, cum să-mi reechilibrez munca? Mă simt atras progresiv, pe lîngă poezia ce rămîne noua-vechea mea practică de căpetenie, de o formulă, să zic, a jurnalului, confesivă, de rememorări dar şi de meditaţie asupra unor teme ce mi-au fost/îmi rămîn aproape. Voi avea suficient răgaz pentru ele? Îmi măsor în oglinda critică nu numai chipul, aşa cum a răzbătut prin vremi, dar şi trecutul care te-ndeamnă la speculaţii, judecăţi, concluzii, precum într-o etapă ultimă, penultimă – cine ştie? – a ceea ce sîntem.

Am constatat cu mîhnire, sînt excepţii, desigur, că la scriitorii contemporani lipsa de caracter este proporţională cu valoarea. Onoare, demnitate, vorbe cam în vînt… Pentru o subvenţie sau o sinecură, stau în preajma unor personaje politice infecte, fie ei şi preşedinţi ai republicii, legitimîndu-i. Mă contraziceţi?

Cum v-aş putea contrazice? Năravul nu e nou, sistemul comunist l-a confirmat cu asupra de măsură, noi sînt doar oamenii care-l perpetuează în zilele noastre. Înţeleg subtextul decepţiei dvs. Mă văd nevoit aşadar a mă referi la aşa numiţii “boieri ai minţii”, care treceau drept discipolii lui Noica, însă care în loc de a se conforma tablei de legi a acestuia, stipulînd un mandarinat al ideii pure, s-au urcat într-o ambarcaţiune plutitoare pe valurile tulburi ale politicului. Nu mă contrazic. Sînt departe de-a contesta dreptul, ba chiar, în anume conjuncturi, obligaţia morală a intelighenţilor de-a se rosti în treburile cetăţii, care le poate favoriza ori perturba grav misiunea. La “boierii minţii”, numiţi şi “elitişti”, s-a manifestat însă, pe lîngă “despărţirea” de legatul mentorului (las’ că, în plan biografic, şi acesta s-a apropiat de două extreme politiceşti), o nu tocmai măgulitoare orientare spre, vorba lui Caragiale, “un ce profit”. Spre năzuinţe de carieră, iar nu de ordin ideal. Unul din ei a sărit, aidoma unei figurine dintr-o cutie cu resort, îndată după prăbuşirea dictatorului, în chip de “ales” al lui Iliescu, în primul guvern al acestuia (cineva îngîna cu acel prilej nişte versuri argheziene: “Tînărul cu-adevărat/ Pare un om învăţat,/ Zise preşedintele / Potrivindu-şi dintele”). A avut grijă de-a ocupa înalte demnităţi şi în imediata apropiere a următorilor doi preşedinţi ai ţării. Cu aceeaşi mixtură de sumisiune într-o direcţie şi prezumţie în alta, şi-a dovedit rafinamentul inclusiv în spaţiul gingaş al oportunismului. Altul, companion indisociabil al celui dintîi, înzestrat cu un dar magnific din partea acestuia, o importantă editură şi un corespunzător salariu directorial, s-a lansat în cîteva diatribe de-o remarcabilă ferocitate justiţiară împotriva “lichelelor” erei precedente, dar ce să vezi? Cerbicia i-a cedat brusc în faţa actualului nostru prezident. Ce mai contează criteriile (civice, culturale, etice), utile doar spre a strivi o… muscă, atunci cînd te confrunţi cu un atare importantisim personaj? Nu e cazul să foloseşti două măsuri şi atunci cînd ai de a face cu un amic generos? N-ar fi de bonton, odată ce ţi-a pus în braţe o editură ce înfloreşte pînă la ceasul prezent, să mai faci vreo aluzie la o bagatelă precum inconsecvenţa! Să te mai iei de patima şarmantului ins pentru măririle lumeşti! N-ar fi mai conzult (vorba ardeleanului) să te asociezi plecăciunilor aceluia adresate puternicilor zilei? Şi să mai încasezi şi o pensie de merit din partea Uniunii Scriitorilor, cînd cîştigul tău e de cîteva zeci de ori mai mare decît al unora dintre sărăntocii tăi colegi de breaslă? Un alt “boier”, mai june, n-a întîrziat a se deprinde şi d-sa cu elogiile dirijate către patronul ignar, cu un trecut de tot jenant, dar… patron. Ajuns în jilţul de conducere al unui Institut cu un bogat buget, ce l-a costat să-l accepte ca prezident al acestuia, după pilda, se vede că imortală, a Ceauşescului? Dar patronii trec ca apa, pietrele (biografice) rămîn.

Vă încearcă păreri de rău că n-aţi făcut ceva ce aţi visat?

Există o diferenţă între visuri şi vise. Visurile, figuri de stil ale somnului, acordîndu-i o identitate poetică, sînt coincidente cu materia lor, împlinindu-se în contururile acesteia, consumîndu-şi tensiunea în hazardul care o caracterizează. Nutrit, pînă la un punct, de experienţele stării de veghe, oniricul nu e îndreptat spre afară. Îşi mistuie “hrana” astfel dobîndită, o transformă în imagistică proprie. Visele au însă un cu totul alt statut. Ele tind spre un ţel, aidoma săgeţii înscrise într-un arc încordat. În sine poartă doar virtualitatea mişcării. Promisiunea ce şi-o fac în clipa în care iau naştere. Depind de real în aşa grad încît se poate întîmpla (şi se întîmplă deseori) ceva paradoxal. Îşi anulează ţinta spre a se bucura, într-un univers imperfect, de beţia increatului. Nu e oare sortit celor mai frumoase vise să rămînă neîmplinite?

Ce e poezia?

– Vai, chiar credeţi că v-aş putea da un răspuns mulţumitor? Poezia: unul din acele concepte precum viaţa, iubirea, fericirea etc., ale căror explicaţii sînt inepuizabile ori, ca să mă rostesc abrupt, nici nu există. S-ar părea că ele conţin un germene de obscuritate care se nutreşte din sine, îngăduindu-ne exclusiv aproximaţii ce lunecă aidoma apei pe o suprafaţă dură fără a o pătrunde, fără a o clinti. Creaţia poetică intrigă prin emoţia ce pare a nu avea obiect, fiind, aşa cum observa Baudelaire, “un entuziasm cu totul independent de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care e hrana raţiunii”. Atunci la ce bun? La ce bun echivocul acestui fenomen care pare lipsit de sens în economia existenţială, “gratuit”, însă totodată fascinant precum o chemare spre altceva? Scandalos lipsită de sistem, de reguli, poezia are natura unor frînturi fugitive, a unor fulguraţii dintr-o viziune a întregului, care doar în felul acesta binevoieşte a ne contacta. Sau cum spune Sandburg: “Poezia este deschiderea şi închiderea unei uşi, lăsîndu-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în crîmpeiul acela de clipă”. Operînd astfel, ea se opune temporalităţii, făgăduieşte ceva cu totul în afara unei succesiuni, a unei discipline, a unei durate. Ne oferă sugestia unei existenţe ce s-ar putea regăsi la rădăcinile sale divine, a unei existenţe absolute.

În încheiere, vă provoc să scrieţi un scurt text pentru un ipotetic dicţionar al literaturii române despre Gheorghe Grigurcu.

Nu mă simt în stare să scriu un asemenea text. Las altcuiva eventuala satisfacţie de-a mă executa încă o dată în felul acesta, aşa cum a procedat un purtător de servietă al d-lui E. Simion, într-un tom al impozantului Dicţionar academic consacrat scriitorilor români…

Vă mulţumesc.

– Şi eu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 257, 15- 30 mai 2013

Gheorghe-Grigurcu1

Aprilie 30, 2012

Cronica de Dan Stoica la Deania neagra in Vatra veche

O cronica literara de Dan Stoica la Deania neagra in Vatra veche, nr. 5. Va invit s-o cititi la pag. 42, ca si intreaga revista aici in pdf Vatra veche 5, 2012

Noiembrie 24, 2011

”Cinematograful gol” de la Gaudeamus. O carte de Daniel Cristea-Enache

Criticul literar Daniel Cristea-Enache isi lanseaza la Targul de Carte Gaudeamus ultima carte, ”Cinematograful gol”. Evenimentul va avea loc duminică la 14.00, la la standul Polirom/ Cartea Românească. Prezintă:  Cristian Tudor Popescu şi Dan C. Mihăilescu.

 

Despre volum:

„Nu stiu cit de simpatic ii voi fi autorului daca voi scrie: nici critic, nici ziarist, el face reportaj. Pe multi literati inca ii jeneaza cuvintul, genul. Pe mine – nu.

Autorul face reportaj intr-un jurnal mai mult sau mai putin intim. El este reporterul convingerilor sale politice si apolitice, cu copilaria lui, cu tot…

El face reportaj intim.

Poate ca e un gen nou, poate ca nu – oricum, pentru ca nici eu nu tin mortis sa iradiez simpatie, nu voi da pe fata momentele in care, la lectura, puteam sa fiu prins in flagrant delict de entuziasm…” (Radu Cosasu)

 

„Cind criticii literari se izbesc de viata reala sint doua posibilitati: sa se scirbeasca sau sa le placa. Daniel Cristea-Enache face parte din a doua categorie.

Multa vreme l-am crezut crescut intr-un «incubator». Mi-am inchipuit ca toata ziua (si noaptea, pina-n zori) citeste si conspecteaza, iar dimineata expune doct observatiile sale – la gazeta sau intr-un amfiteatru de la Litere. M-am inselat! «Premiantul clasei» infuleca viata reala, stoarce povesti din fascinanta banalitate si are o placere nedisimulata de a se bucura.” (Ovidiu Simonca)

 

De pe Agenția de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2011/11/%E2%80%9Ecinematograful-gol%E2%80%9D-o-altfel-de-carte-a-criticului-literar-daniel-cristea-enache/ : „Cinematograful gol” conţine 84 de tablete, tablouri de zi cu zi, frânturi şi introduceri în viaţa omului Daniel Cristea-Enache. „Această carte începe cu un text intitulat „Bagaje pentru paradis” dedicat memoriei lui Valeriu Cristea şi se încheie cu un alt text intitulat „O frizerie de cartier”. Cartea „Bagaje pentru paradis” a lui Valeriu Cristea a fost ultima carte apărută antum, o carte care, câţiva ani mai târziu, a arătat că titlul era premonitoriu. Valeriu Cristea era un critic şi un om de o sensibilitate îngrozitoare, o sensibilitate insuportabilă, ceea ce a făcut din el un prozator adevărat. Eu am încercat, prin această carte, să dau o replică acelei cărţi extraordinare şi să vin exact cu acea perspectivă luminoasă. Pe parcursul acestei cărţi, care s-a scris în patru ani şi mai bine, am încercat să văd lumina, bucuria şi frumuseţea din momentele chiar cele mai neplăcute prin care treceam.”, a declarat autorul.”

Octombrie 14, 2011

Ruxandra Anton şi « Cartea lumilor dispărute »

Ruxandra Anton este o poetă care ştie ce vrea. Cu un ton constant, semn că şi-a găsit calea, că nu mai ezită. Tăcerea criticii în ce priveşte ultima sa apariţie editorială, « Cartea lumilor dispărute », editura « Tracus Arte », 2011, mărturiseşte doar despre lipsa criticilor care urmăresc la modul profesionist şi nepartizan actualitatea literară, nu despre valoarea poeziei.

« Lana sunt eu », ar putea să spună Ruxandra Anton, după modelul lui Flaubert, Lana fiind un fel de alter-ego al scriitoarei, neasumat, personaj în jurul căruia se coagulează a doua parte a cărţii, « visele mele povestite de lana », cea mai valoroasă, după părerea mea. Aici textele se « umanizează », au încărcătura faptului trăit sau cunoscut în amănunt, au o mică poveste memorabilă, spre deosebire de prima parte, « poezie strânsă cu uşa »,  unde cuvintele se lovesc uneori în gol, pândite de artificiozitate.

Pe pagina a IV a volumului, Horia Gârbea afirmă că Ruxandra Anton « scrie rar şi bine, bucurându-ne cu adevărul şi firescul poeziei sale ». Într-un text pus la începutul cărţii, transcrierea unui mail, de fapt, Liviu Antonesei zice : « Am citit, mai întîi, cursiv, de la un capăt la altul, apoi şi cîte una, cu pauze. Părerea mea e că sunt foarte bune şi fac un întreg. », iar Liviu Ioan Stoiciu, tot într-un mesaj electronic citat constată : « M-am uitat pe ea, merită să o publici. Vrei vorbe mari? Nu mai ezita. ».

No, vorba ardeleanului ce sunt, ce-aş mai avea de comentat după aceşti « naşi »? Eventual, poeta să fie sănătoasă şi să scrie când simte că are ceva de spus sub imperiul urgenţei!

Alexandru Petria

Câteva poeme de Ruxandra Anton

O VREME NU VOI MAI SCRIE

o vreme nu voi mai scrie
decît dacă-mi vor sîngera mîinile
voi sta pe malul celălalt
unde oamenii se îneacă în frunzele toamnei
voi călca peste hîrtiile îngălbenite

care nu vor să mărturisească nimic
voi fi un om cenuşiu

ca un copac plin de cuiburi părăsite
cînd voi obosi de atîtea singurătăţi
voi merge în căsuţa de la malul mării
unde lana visează tot ce voi scrie.

LA FOTOGRAF

Lana stă în rama fotografiei

mama i-a pus părul pe moaţe peste noapte

cu oţet de mere

şi în cîrlionţii blonzi i-a prins funde mari albe de mătase

e îmbrăcată într-o fustă neagră plisată şi bluză albă

poartă pantofi negri de lac şi şosete albe

şi-a scos cravata de pionier şi a aruncat-o în şifonier

cînd să iasă pe uşă

mama nu a observat

în dimineaţa aceea teribilă

cînd avea să meargă în tîrg la fotograf

pentru prima dată

lana o ţine pe ruxandra de mîini cu braţele încrucişate

de parcă ar urma să pornească un dans

zîmbetul ei a pălit puţin de la şocul bliţului

însă chiar şi aşa este irezistibil

ea a mers pe jos pînă în tîrg

drumul e lung şi plin de praf iar soarele îţi sleieşte puterile

ea simte că are două trupuri

unul care merge şi altul care stă

abia în marginea pădurii se odihnesc amîndouă

în pădure sînt multe umbre care se mişcă printre copaci

umbrele au ochi şi o limbă roşie lungă care-i intră sub piele

ea stă cuminte lîngă coşul de răchită al mamei

acolo îşi schimbă şi încălţările

fotograful se uită printr-o cutie

şi îşi acoperă capul cu o pînză neagră ca un bau-bau

lana simte că aerul o strînge

mama oftează şi o sărută pe ruxandra

fotografia va fi gata peste şapte zile

nimeni n-o vede pe lana în fotografie.

POVESTEA FILMULUI

sîmbăta seara mă rugam de tata să mă lase la film

cel mai uşor îl convingeam cînd îl găseam la cîrciumă

lanei îi plăcea să înfrunte privirile bărbaţilor beţi

tata duhnea a rachiu

dar încă nu-i crescuse perechea aceea de picioare

cu care oamenii beţi pot să meargă pe trei cărări

tata nu mă mîngîia niciodată

de asta mă temeam de el

însă zumzetul acela care-i intra în glas

de la sfîrîitul băuturii pe gît

mă liniştea

după ce tata mă întreba ce film

cu cine merg şi la ce oră mă întorc

se căuta prin buzunare de mărunţiş

filmul costa un leu şi cincizeci de bani şi exact atît îmi dădea

filmul rula la căminul cultural

pe un pătrat alb agăţat de cortină

în sală erau bănci lungi din lemn fără spătar pe care nu încăpeam toţi

cei care stăteau pe jos ne răsturnau banca şi se aşezau ei

ţipetele se amestecau cu rîsetele şi cu pumnii

cînd filmul se rupea

pînă se aprindea lumina

începeau fluierăturile

de la început pînă la sfîrşit

filmul era un dute-vino

între cei de pe ecran şi cei din sală

care strigau la ei cum să continue acţiunea

lana lipea bucăţile de film cu vata pe care şi-o punea în urechi

îi acoperea pe toţi cu vată şi le întorcea spatele

cînd ieşea din sală lăsa impresia că merge pe un cal alb

nimeni nu îndrăznea s-o trateze pe lana ca pe un film prost.

POEZIA FLORII-SOARELUI

Lanei nu-i plăcea limba rusă

profesoara ştia asta şi la ora ei

lana trebuia să-i scrie o poezie

poezia cerută era ca o floarea-soarelui fără corolă

însă doamna profesoară cădea în extaz

şi îi dădea nota de trecere

limba rusă era un pumn în gură

de la lenin şi stalin

şi nici măcar Dostoievski nu putea să mă ducă în spate

cînd îmi stătea greutatea asta pe limbă

tot ce venea din rusia

cădea istovit în visele mele

norii cei negri ai alfabetului rus

îmi dădeau frisoane

cu toate că mai tîrziu

călăuza lui Tarkovski

mi-a arătat cum străzile mergeau încet prin oraş

dincolo de voinţa noastră.

ŞCOALA DIN ŞOTRON

şcoala mirosea a petrol de la duşumele

vîntul se oprea în mirosul acela greu

cărţile miroseau a patriotism

patriotismul flutura la gîtul nostru

în cravata roşie de pionier

noi cîntam trei culori în fiecare dimineaţă

încolonaţi în careul din curtea şcolii

să ne intre cîntecul în adîncul plămînilor

nu ne opream pînă cînd nu auzeam

cum în piept ne creşteau păpădii

şi un nor de puf alb se ridica în sus

pe tablă scriam cuvinte de lemn şi cifre de metal

şi o portocală uriaşă din care muşcam miezul negru

iar cojile ei se prefăceau într-o minciună

lana nu putea să scrie toate propoziţiile

dacă nu-i veneau din cap

şi în capul ei nu creşteau portocale

numai mere verzi acre

lana nu-şi punea uniforma

nici numărul matricol şi panglica albă

lana îşi lega şireturile de nori

lana submina partidul

pe pămîntul tare desenam şotronul

în fiecare pătrat era un ochi deschis

care se uita la picioarele noastre

cum săreau şi mutau ciobul dintr-un pătrat în altul

cercul avea o gură care striga la noi

cînd călcam linia

eu desenam şotronul pe holul şcolii

gura şotronului înghiţea şcoala

tata era chemat la cancelarie

să scoată şcoala din şotron

numai frica lanei mirosea a patriotism.

Material apărut pe Agenţia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2011/10/ruxandra-andon-si-%c2%ab-cartea-lumilor-disparute-%c2%bb/

Septembrie 12, 2011

Un barzoi, doi barzoi. O discuţie fară ocolişuri cu Daniel Cristea-Enache

Aseară am purtat, pe Facebook, un dialog interesant cu criticul Daniel Cristea-Enache. Despre literatură. Relaxat. Totul a pornit de la fotografia unor caini simpatici (initial am crezut ca sunt ai lui DCE). Păcat că nu au intrat în vorbă şi alţi scriitori.

Alexandru Petria Ce rasa sunt?

acum 11 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Barzoi.

acum 10 ore · Îmi place

Alexandru Petria Nu stiam rasa. Am Snauter urias.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Barzoi e o rasa de mare distinctie…

acum 10 ore · Îmi place

Alexandru Petria Arata super.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Da, domnu’ Petria, ieri mi-am facut cont pe Facebook si acum fac reclama la pui de Barzoi. Asta-i viata unui critic literar!

acum 10 ore · Nu-mi mai place · 3 persoane

Alexandru Petria A unuia care se poarta omeneste, neconstipat ca alţii.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Nu stiu la cine va ginditi 🙂

acum 10 ore · Nu-mi mai place · 2 persoane

Alexandru Petria E numai unul? Sunt destui.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Sa fie o mare constipatie?

acum 10 ore · Îmi place

Alexandru Petria Cam mare, la cata critica literara reala avem.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Ia sa vedem, pe care critici mizati dvs.? Sunt curios. Dati-mi cinci nume.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache E greu, domnu’ Petria?

acum 10 ore · Îmi place

Alexandru Petria Aici e problema- n-am cinci nume pe care sa mizez. Critici care au ramas activi sau care nu fac jocul unor edituri. S-a cam ajuns ca poetii si prozatorii sa scrie despre cartile confratilor.

acum 10 ore · Îmi place

Alexandru Petria Nu e greu.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Va dau eu cinci nume, atunci: Alex. Stefanescu, Paul Cernat, Dan C. Mihailescu. Alex. Goldis, Simona Sora.

acum 10 ore · Îmi place

Alexandru Petria Alex Stefanescu s-a cam retras, din pacate. Dan C. Mihailescu are felia lui- in rest e opac. Restul, e de discutat. Nu am 5 nume.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Alex. Stefanescu s-a „retras” in Istoria literaturii contemporane, iar Dan C. scaneaza tot.

acum 10 ore · Nu-mi mai place · 2 persoane

Alexandru Petria Poate sa scaneze, trebuie sa si priceapa.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Oricine are opacitatile lui, important e sa aiba buna credinta si profesionalism. Dan C. le are pe amindoua.

acum 10 ore · Îmi place · 2 persoane

Daniel Cristea-Enache Astea-s ironii gratuite, zau.

acum 10 ore · Îmi place

Alexandru Petria Nu. Nu-l cunosc personal, n-am avut nimic.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Ma irita cind vad atacuri pe net la critici de (foarte) bun nivel. De obicei, atacuri sub diferite nick-name-uri.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Stiti prea bine ca fara un filtru al criticilor seriosi, ne maninca pe toti veleitarismul si grafomania. Deci criticii astia trebuie ocrotiti, ca niste flori rare 🙂

acum 10 ore · Nu-mi mai place · 3 persoane

Daniel Cristea-Enache Chiar daca, uneori, o mai dau si ei in bara. Cum am facut eu cind v-am laudat cartea 🙂

acum 10 ore · Îmi place

Alexandru Petria Sigur, sa nu-i atinga nici zefirul. Sunt sensibiluti.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Pai, daca-s asa putini cum ziceti dvs., atunci sa-i protejati, nu?

acum 10 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Alexandru Petria Ma irita cand carti bune risca sa treaca neobservate. Cazul Radu Mares este graitor.

acum 10 ore · Îmi place · o persoană

Daniel Cristea-Enache Cite mizerii anonime am citit pe net despre critici (me included)… Orice ati zice, criticii, oricit de opaci s-ar dovedi uneori, au un anumit staif.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Cartea lui Mares n-a trecut neobservata. Desi a aparut la o editura, practic, fara difuzare.

acum 10 ore · Îmi place

Alexandru Petria Cati critici au scris despre carte inainte de-a lua premiul. Critici, nu sciitori.

acum 10 ore · Îmi place · o persoană

Daniel Cristea-Enache Eu am scris in „Observator cultural”, in 2 parti. Alex. Goldis a scris in „Cultura”.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Ca sa fiu corect pina la capat, in cazul meu, hotaritoare a fost recomandarea entuziasta a lui Bedros Horasangian.

acum 10 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Alexandru Petria Da. Liviu Antonesei are un text despre caz http://www.observatorcultural.ro/DIN-FOI%C4%B9%C5%BEOR.-Despre-o-anume-Bucovina*articleID_25505-articles_details.html

Observatorcultural.ro

http://www.observatorcultural.ro

Saptamanal de informatie si analiza culturala

acum 10 ore · Îmi place ·

Daniel Cristea-Enache Da, si Antonesei.

acum 10 ore · Îmi place

Alexandru Petria Si eu. Care n-am pretentia ca scriu critica. Dar am fost revoltat.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Domnu’ Petria, nici un critic nu poate citi tot ce apare intr-un an. Apar mii de carti, d’accord?

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Dar un critic e vinovat in momentul in care ajunge la carte, o deschide, o citeste si nu intelege daca e buna sau proasta, o facatura sau un eveniment literar. D’accord?

acum 10 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Alexandru Petria Absolut. Daca ne referim la poezie. Dar nu avem multe romane publicate pe an.

acum 10 ore · Îmi place · o persoană

Daniel Cristea-Enache In cazul in care un critic nu intelege ce citeste si n-are habar de (non)calitatea cartii, e incompetent.

acum 10 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Daniel Cristea-Enache Deci trebuie sanctionata incompetenta unor critici, atunci cind este observata. In mod „punctual”, fara generalizari.

acum 10 ore · Îmi place · o persoană

Alexandru Petria Absolut.

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Vedeti ca ne-ntelegem?

acum 10 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Intr-un an editorial apar o gramada de carti de poezie si o alta gramada de carti de proza. Trebuie sa ai, pina la urma, si flerul de a le descoperi.

acum 9 ore · Îmi place · o persoană

Alexandru Petria Da. In fond, ma refer ca n-avem si critici ca si Laurentiu Ulici, care sa scrie despre cam tot ce apare semnificativ.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Domnu’ Petria, un an are 52 de saptamini.

acum 9 ore · Nu-mi mai place · 2 persoane

Alexandru Petria La un monent dat, si Alex Stefanescu avea un top saptamanal in care prezenta in cateva fraze cartile.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Sa zicem ca scrii 2 cronici pe saptamina, ceea ce e infernal. Eu am reusit numai din cind in cind chestia asta.

acum 9 ore · Nu-mi mai place · 2 persoane

Daniel Cristea-Enache Asta inseamna ca 1 critic poate sa scrie in 1 an despre maximum 100 carti. Corect?

acum 9 ore · Îmi place · o persoană

Alexandru Petria Da, este.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Dar in 1 an apar 1000 carti pe putin.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache In care criticul trebuie sa bage nasul cumva, sa vada cum sunt.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Vorbim acum de criticii activi, de cronicarii literari.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Deci 1 cronicar trebuie sa vada 1000 de carti, sa aleaga si sa scrie despre 100 cele mai relevante carti, si dup-aia sa fie injurat sub pseudonim pe net. Da, e foarte corect.

acum 9 ore · Îmi place · 3 persoane

Daniel Cristea-Enache Si acum domnu’ Petria tace.

acum 9 ore · Îmi place

Alexandru Petria Nu tace. Am iesit la o tigara si am vorbit cu fiica. A plecat la Bistrita, la liceu.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Si tace, si tace, cu o tacere asurzitoare, cum spunea Octavian Paler.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Fie-mea incepe miine clasa I 🙂

acum 9 ore · Nu-mi mai place · 2 persoane

Alexandru Petria Chestia asta cu pseudonimele este josnica.

acum 9 ore · Îmi place · o persoană

Alexandru Petria Pacat ca nu intra si alti scriitor in discutie, desi sunt sigur ca citest destui ce povestim noi.

acum 9 ore · Îmi place · o persoană

Daniel Cristea-Enache Mie-mi spuneti 🙂

acum 9 ore · Nu-mi mai place · 2 persoane

Alexandru Petria A mea este in a XI-a, la pictura.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Ati fost vrednic, domnu’ Petria.

acum 9 ore · Nu-mi mai place · 2 persoane

Alexandru Petria Pacat ca am sporovait doar in doi. Era interesant daca apareau si altii cu argumente si contraargumente. Pe fata, nu sub pseudonime.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Deci – ca sa concluzionez -, initiati (voi, scriitorii) o delimitare de jegosii anonimi de pe net. Fiindca fara cronicari activi, literatura de azi nu are nici o sansa (cum bine spuneati la inceput).

acum 9 ore · Îmi place · 2 persoane

Daniel Cristea-Enache Lasati, ca am sporovait noi in doi, dar s-au uitat multi pe sporovaiala noastra.

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Alexandru Petria Sunt sigur ca s-au uitat. Dar e trist ca au avut doar sange in vene sa se uite.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Facebook-ul asta bate departe 🙂

acum 9 ore · Nu-mi mai place · 2 persoane

Daniel Cristea-Enache Domnu’ Petria, nu toti sunt si oameni cu nerv jurnalistic, ca dvs.

acum 9 ore · Îmi place

Alexandru Petria Bate. Inca nu realizati probabil ce impact are.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Important e sa se stie cum stam. Care e situatia – si care sunt criteriile.

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Daniel Cristea-Enache Asadar, de fiecae data cind prindeti un critic in ofsaid (ca n-a citit cartea despre care scrie, ca a scris tendentios, ca a scris la modul incompetent), penalizati-l.

acum 9 ore · Îmi place · 2 persoane

Alexandru Petria Zic ca nu stam rau, cu maini si picioare. Cu capete. Si cu coloana vertebrala, mai ales.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Dar cind X sau Y se arunca in afirmatii de genul „Asa sunt criticii nostri, incompetenti, vinduti etc.”, deci in afirmatii din acestea generalizatoare, penalizati-i si pe X si Y.

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Daniel Cristea-Enache Ca nici eu nu zic: „scriitorii nostri sunt nu-stiu-cum”. Zic, dupa ce am citit niste carti: X e bun, Y e slab, W e exceptional, Z e in afara literaturii.

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Alexandru Petria Mda. Dar, ca sa numesti direct, trebuie ceva ce nu e pe toate gardurile.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Mai precis?

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Sa nu-mi spuneti: nas (de barzoi)

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Alexandru Petria Caracter.

acum 9 ore · Îmi place

Alexandru Petria cojones.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Si una, si alta. Sa cadem de acord.

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Daniel Cristea-Enache Curajul intra la capitolul „Caracter”.

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Alexandru Petria Noi cadem, dar, ca sa fie ok globa,l ne-ar trebui si alta tara.

acum 9 ore · Îmi place

Alexandru Petria Il includem.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Domnu’ Petria, aveam senzatia ca ne-am inteles 🙂 Romania e absolut OK, fiindca in cultura romana sunt atitea de facut…

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Daniel Cristea-Enache Dar asta e tema altei discutii, o lasam pe alta ocazie.

acum 9 ore · Îmi place

Alexandru Petria O lasam. A fost faina discutia.

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Pai, cum altfel?

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Alexandru Petria Spiritele deosebite se inteleg………………………

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Salut cu respect pe un tata de fata. Noapte buna!

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Alexandru Petria Asta asa, cu modestie exagerata.

acum 9 ore · Îmi place

Alexandru Petria Noapte buna!

acum 9 ore · Îmi place

Daniel Cristea-Enache Dar numai dupa o lunga sporovaiala…

acum 9 ore · Nu-mi mai place · o persoană

Daniel Cristea-Enache Tschuss!

Sursa https://www.facebook.com/photo.php?fbid=104440116330225&set=a.104440042996899.6755.100002927111430&type=1&theater

Septembrie 10, 2011

Nu-l scăpaţi din ochi pe Asztalos!

Iniţial, pe poetul George Asztaloş l-am confundat cu George Astaloş, scriitorul care stă la Paris. Şi n-am căzut doar eu în capcană. Când, pe Facebook, am atras atenţia asupra versurilor tipului din Târgu Mureş, într-un comentariu, actorul Mihai Bisericanu s-a pornit să spună ce om extraordinar este. Se referea la Astaloş. E interesant că şi Asztaloş şi Astaloş au comun simţul umorului, ca şi coniacul la ardelean, ca şi şampania la trăitorul în Franţa. Şi că sunt nedreptăţiţi de critica literară.

Asztaloş, născut în 1963, la el vreau să mă refer, Gyuri pentru prieteni, e printre poeţi precum un trombon într-o orchestră. Hai că m-am luat cu comparaţiile! După ce-i descoperi sunetul n-ai cum să-l ignori. Iese în evidenţă prin exotism, umor, ironie, autoironie şi oleacă de cinism, prin folosirea memorabilă a oximoronului.. A debutat târziu, în 2009, cu volumul de poeme  „Zoon poetikon” la editura „Grinta” din Cluj. Fiindcă nu-l cunosc personal, deduc că şi-a dus viaţa sau a încercat să şi-o trăiască omeneşte acaparat de activităţi colaterale, care nu i-au dat răgazul şi starea să scrie poezie. Nu este exclus ca nici să nu fi avut încredere în versurile sale.

Căutând pe Google articole despre carte, am primit încă o dovadă că România e o ţară tuieşă. Am găsit trei texte, fapt revoltător, deoarece George Asztaloş dă pe dinafară de talent. Să nu te întrebi atunci dacă avem global critici literari sau nişte pulalăi cu nasul pe sus, simbriaşi la editurile importante? Nu este rolul lor principal să susţină afirmarea unor scriitori valoroşi?

Tânărul scriitor Marius-Ştefan Aldea a postat pe blogul lui despre „Zoon poetikon”. A evidenţiat asemănările cu Gellu Naum în primul ciclu din volumul lui Asztaloş, , „Poeme cu animale mici” şi că  „Viaţa(la Asztaloş-n.m-A.P.) este un banc sec. Femeia este un banc sec. Familia este un banc sec. Dragostea este un banc sec. Tu însuţi eşti un banc sec. Rămâne pofta de a râde de necaz. În mare parte, întregul ciclu pendulează între toate astea. Mi-au atras atenţia câteva poeme în care este prezentată relaţia tată-copil. La începutul cărţii vedem că volumul îi este dedicat Iuliei, fiica poetului. Aşadar, ne izbeşte o tradiţie de familie ca tatăl şi copilul să fie despărţiţi: “iulia e o fiinţă firavă şi zbenguioasă/ cu tătic mai mult virtual/ sunt tată de duminică o simplă îmbrăţişare/ îi bucură ochii până la lacrimi/ şi/ mă doboară cu dragă inimă (…) când era chiar mică-mică/ treceam împreună pe lângă Combinatul Chimic/ (o scumpă de ruină ca şi acum)/ şi ea/ minuneao/ şi dezastro/ m-a întrebat despre tine/ şi m-a întrebat despre noi:/ tati pe-aici a fost război?”. Un poem la fel de tulburător, tratând aceeaşi temă este şi Tată îmi spuneam poveşti dar de data asta eul este el un copil părăsit de tată, împărţit între părinţi ca o pâine care nu le ajunge. “singura oară când ai venit erai un nene străin/ voiai să fim prieteni/ să fie secret să nu ştie nimeni/ să mai povestim/ la coadă la alimentară/ la suc şi la cârnaţi (…) eram năuc şi ţi-am zis/ iartă-mă tată/cred/ că m-am îmbătat/ cu suc”(http://mariusaldea.wordpress.com/tag/george-asztalos/).

Ciclul al doilea, „Drăcii angelice. De zdrangoste” este net superior valoric, notele sunt mai grave- „nu ştiu cum ar trebui să fie dar cred/că va trebui să fim împreună/într-un fel de minune/şi nu prea e timp de minuni/anul fuge la revelionul sinucigaşilor/vad că oamenii se adună uite/se ţin de mîini sunt mai atenţi/sunt cu mult mai vii/tu unde te mai umanizezi?/fiara din mine o duce de minune/chefuieste păcatele lumii/sau plînge naşterea neprihănitului/totul e fericit de rece îmi tremură/şi creierii din cap/nu atît de frig cît pentru tine/tu unde te mai fericeşti?/îmi lipseşti ca mîna ciungului/te simt întreagă dar/în loc să îmbraţişez eu răstorn/sunt o pacoste o stîngacie de-a dreptul/blestemată la împrăştiere/şi fericiţii se adună sunt mai atenţi/chiar mai vii/se ţin unii pe alţii de mînă/eu mă ţin de cap vreau sa mor/şi mi-e o sete nebună/ca o găleată spartă/uscată la fîntînă( veseli-m-aş şi n-am cui)”, „nu a mai fost demult o conflagraţie mondială suntem fe be mersi/lumea e tot mai pleiboi şi mai diznilend/vremea mai mămoasă/iernile tot mai topite şi pe cale de dispariţie/nu e sigur că pleacă frigul/da parcă vine altceva/parcă vine Dezmorţirea de Apoi ne parchează mitraliera mîntuirii/direct între ochi şi ne cere imperativ/florile sau viaţa/noi ne predăm bărbăteşte ne vindem scumpi/ne expunem la soare iernile ierbivore/şi ce am mai pătimit peste glaciaţiuni/ne dăm încălzibili/şi ele se topesc să ne ierte ca nişte amazoane/furate de peisaj/frumuseţea e lucrul pe lîngă care treci/tocmai ca să te miri/cît poţi să fi de trecător/pe planeta Martie toată tierra e efeminată/vin dimineţi inspirante am expirat aburi destui/e sinucidere curată să nu respiri/adînc/pînă în mugurii de şanel ai plămînilor/pe planeta Martie ne îmbrăţişăm amazoanele/tornadele noastre pacifice/în cea mai înfiorantă bucurie posibilă iată-ne/nişte superbi prăpădiţi/iată-ne/nişte victime de minune(„Tierra efeminada”).

George Asztaloş are damblaua lui poetică. Câştigătoare. Numai să se ţină de ea.

Alexandru Petria

Aici puteţi să citiţi „Zoon poetikon” în format electronic http://en.calameo.com/read/0001915592867d4a34840