Posts tagged ‘cultura’

Aprilie 3, 2015

Sunt invitatul revistei Actualitatea literara

Sunt invitatul numarului pe luna martie al revistei Actualitatea literară. Pdf-ul revistei aici actualitatea literara martie 2015

actualitatea literara

Anunțuri
Ianuarie 13, 2014

Antologiile Adenium – cele mai frumoase poezii, cele mai frumoase proze

Editura Adenium intenționează să publice anual câte o antologie a celor mai frumoase poezii și proze scurte care au apărut în revistele literare românești, pe hârtie sau în format electronic. Antologiile pe 2014 vor include ceea ce s-a publicat mai valoros în anul 2013.
Rugăm colegii scriitori să ne trimită creațiile lor, pe care le consideră cele mai semnificative, în format electronic, până la data de 30 martie 2014, trei poezii sau o proză.
Vor fi menționate neapărat data și locul apariției textului sau textelor. Pentru certificare, așteptăm link-uri, PDF-uri sau fotografii ale paginilor unde au fost publicate creațiile.
Nu contează apartenența sau neapartenența la uniunile de creație, singurul criteriu de selecție fiind valoarea textelor.
Toate cheltuielile publicării vor fi suportate de Editura Adenium.
Alexandru Petria
apetria@gmail.com

Octombrie 1, 2013

in curand

in curand

Septembrie 9, 2013

Cu poezii în Acolada și Literatorul

O pagină de poezie de-a mea puteți să citiți în Acolada Acolada 7-8, alt grupaj consistent în Literatorul, numărul pe septembrie- LITERATORUL_FINAL

Iunie 22, 2013

Lucian Dan Teodorovici: „Scriu de dragul poveştii şi al temei importante din punct de vedere personal pe care o poartă„

 

De vorbă cu scriitorul Lucian Dan Teodorovici

 

 

Alexandru Petria: -Lucian, cum l-ai descrie pe prozatorul Lucian Dan Teodorovici?

 

 

Lucian Dan Teodorovici: -Te rog să-mi permiţi să încep cu o poveste, bazată pe experienţa personală, că să înţelegi ce impas îmi provoacă prima ta întrebare. În general, la tîrgurile de carte din străinătate, unde mă duc deseori în calitate de editor, vin diverse întrebări despre diverşi scriitori publicaţi de Polirom. Sună ca întrebarea ta: ce ai putea să-mi spui despre prozatoarea/ prozatorul X? Şi am multe de spus, de obicei. Îi descriu literatura cu cît mai multe argumente, sînt expansiv, uneori entuziast. Pe de altă parte, cînd sînt invitat la festivaluri literare, de astă dată în calitate de scriitor, mi se întîmplă să fiu întrebat acelaşi lucru, însă despre propriile cărţi. Şi-ţi mărturisesc ceva: în majoritatea cazurilor, sînt foarte aproape de a da din umeri. Abia dacă spun cîteva vorbe. Îmi tot propun, cînd mi se întîmplă asta, să-mi pregătesc de-acasă un discurs, unul din care să nu lipsească o doză firească de modestie, dar în care să existe şi suficiente argumente pentru a-l face pe editorul respectiv să devină interesat de ce am scris eu. N-am reuşit pînă acum. Şi iată că m-ai prins şi tu nepregătit, cu exact aceeaşi întrebare.

 

Mi-e incomod să vorbesc despre mine. Mi se pare că nu-i rolul meu ăsta. Şi probabil chiar nu-i stă bine unui scriitor să vorbească despre sine. Mi se întîmplă să o fac însă, cu toate reţinerile, pentru că altfel se creează şi uneori se generalizează opinii greşite. Imagini false. Despre care auzi, te înfurii, uneori te cruceşti pentru că se poate spune aşa ceva, prin urmare, simţi nevoia să contrabalansezi. Simţi nevoia să te prezinţi aşa cum ştii tu că eşti în realitate sau măcar cum ţi se pare că eşti. În realitatea mea, sînt un scriitor care nu se vede concurînd cu alţii, deci nici luptînd pentru a ocupa locul altora în literatură. În realitatea asta a mea, pe care n-am cum să nu recunosc că doresc s-o vadă şi alţii aşa, iubesc enorm literatura. E cam tot ce pot spune, cu riscul bombasticului inclus, despre raportul dintre mine şi ceea ce scriu sau citesc. A, da, şi că am încredere în felul în care ştiu să-mi asum propriile nereuşite. Mă crezi au ba, pe mine m-a ajutat fiecare reacţie critică la ceea ce am scris, scriu. M-au şi enervat unele, dar chiar şi-acelea, poate mai ales acelea, m-au ajutat ulterior. Am deci încredere că pot evolua ca scriitor tocmai pentru că mă pricep să-mi gestionez vanitatea. Cam aşa m-aş descrie deci.

 

 

– Absolut, fiecare are culoarul său, nu ia nimeni valoric locul altcuiva. Tot o întrebare de soiul celei din debut: de ce să citească omul romanele şi prozele scurte scrise de tine?

 

 

– Pentru că mă străduiesc să scriu şi cu gîndul la cititor. I se tot reproşează literaturii române că e scrisă cumva pentru sine, pentru un cerc restrîns de cititori, eventual la rîndu-le scriitori sau critici literari. Şi sînt scriitori care cumva chiar încurajează ideea asta, susţinînd sus şi tare că ei scriu pentru ei înşişi, fără să explice mai clar ce înseamnă asta. Eu scriu pentru mine, bineînţeles, scriu pentru că trebuie să spun ce am de spus. Însă care-i folosul în a spune fără a fi auzit? Prin urmare, scriu pentru mine, dar ca să fiu citit. Mă interesează cititorii, mă gîndesc la ei, n-am de gînd să folosesc nici un tertip pentru a ascunde asta din teama de a nu fi catalogat drept comercial. Scriu de dragul poveştii şi al temei importante din punct de vedere personal pe care o poartă ea, aşa încît mă aştept ca şi cititorii să observe asta. Spuneam într-un alt interviu că singurul lucru pe care mi-l doresc de la cititori e să dea o şansă cărţilor mele. Pentru că funcţionează, din păcate, prejudecăţile (nu numai la noi, e în natura umană să îţi creezi şi să perpetuezi prejudecăţi). Spre exemplu, la Matei Brunul, am simţit deseori, direct, o prejudecată de tipul: e o carte despre comunism, am citit/ auzit/ văzut atîtea despre comunism, sînt obosit, nu mai am chef. Iar eu nu voiam decît să i se dea o şansă. Pentru că nu cred că despre comunism e vorba în cartea mea. Ci despre poveste, despre imaginaţie, despre cedare, despre comunicare, despre memorie. Şi despre multe altele. Aşa încît vreau o şansă. Am primit nenumărate reacţii de la cititori care mi-au dat şansa asta. Şi multe dintre mailurile, mesajele de pe FB sau chiar telefoanele primite au început cam aşa: nu prea aveam chef, mi se părea că s-a spus totul despre comunism, am început să citesc într-o doară, apoi… Iar după acest „apoi” sau după vreun „dar” cu aceeaşi funcţie, de fiecare dată cînd citeam mi se întindea cîte un zîmbet larg pe faţă. Pentru că şansa acordată cărţii s-a transformat, scuze că sună un pic cam lipsit de modestie, într-un cîştig pentru ambele părţi: cititor şi scriitor.

 

Cam la fel s-a întîmplat şi cu alte cărţi proprii, fie ele roman sau proză scurtă. Mie mi-e drag cititorul şi scriu cu gîndul ăsta – crede-mă, nu-i o afirmaţie de complezenţă, e exact ceea ce simt. S-ar spune că, astfel, faci concesii, te „comercializezi”. Nu. E caraghios. Depinde ce înţelegi prin a scrie pentru cititor. Cum îl vezi adică? Ţi-l închipui un diletant, un superficial? Altfel spus, te crezi mult mai profund şi mai inteligent decît cititorul tău? Atunci, da, scriind pentru el trebuie să-i faci concesii. Dar, în cazul ăsta, de ce naiba mai scrii? Dacă tu te simţi superior celor pentru care scrii, nu cumva „arunci mărgăritare”? Şi-atunci, care îţi e satisfacţia? Ce motivaţie ai? Eu perspectiva asta n-o pot înţelege. Îţi ziceam că mie mi-e drag cititorul, ăla ideal, pe care-l văd în mintea mea şi care, am experienţa asta, se transformă deseori, îmbucurător de des, în cititor real mai apoi. Şi-l văd într-un soi de parteneriat, să zicem. Cum să-l privesc de sus, în cazul ăsta? Şi de ce i-aş face concesii?

 

Ăsta ar fi deci, rezumînd, răspunsul la întrebarea ta: i-aş invita pe oameni să-mi citească prozele scurte, romanele, cu gîndul că ar putea simţi ceea ce numeam (cam tehnic şi preţios, accept) un „parteneriat” între mine şi ei. Şi, pentru că trăim într-o libertate de comunicare extraordinară, dacă nu simt asta, pot s-o spună, pot să mi-o spună. Sigur că nu mă deranjează dacă spun sau dacă-mi spun şi atunci cînd le place ce au citit…

 

 

– Îmi cade bine firescul din vorbele tale. Chiar şi cel care spune că scrie pentru el scrie, de fapt, pentru cititori, altfel n-ar publica. E o formă de-a încerca să pară interesant, poză caraghioasă după mine. Lucian, eşti un prozator de top. Cu premii peste premii. Te poţi lăuda cu cât ai câştigat din scris?

 

 

– Să ştii că nu mă feresc să vorbesc despre asta, dar e dificil de dat o sumă. De exemplu, o vreme am cîştigat pe realizarea de scenarii. S-ar numi că tot din scris am obţinut banii respectivi, nu? Numai că mi-ar fi greu să aproximez, pentru că cel mai bine am cîştigat scriind pentru un sitcom, Animat Planet Show, timp de şapte sezoane, făcînd parte dintr-o echipă de scenarişti. Şi eram plătit pe minut de material difuzat, aşa încît mi-e imposibil să ştiu cîte minute au fost „ale mele” (vorba vine, căci şi acelea erau împărţite: scriam împreună cu Florin Lăzărescu) în cei trei ani şi jumătate. Apoi, am cîştigat şi din publicistică. Tot din scris, nu?

 

Dar bănuiesc că te referi la literatură. Literatura nu se cuantifică în felul ăsta, ceea ce ştii şi tu foarte bine. Înţeleg însă întrebarea, ea vine în urma recentului Premiu „Augustin Frăţilă”, în valoare de 10.000 de euro. Premiu care, hai să-ţi fac o mărturisire, s-a dus în bună măsură pe o parte dintr-o datorie la bancă. Nu l-am simţit deci cine ştie ce din punct de vedere financiar. E cumva mai mult un suport teoretic: ştiu că banii respectivi mă ajută să plătesc banca mai puţini ani, dar nu simt deloc asta acum. La fel şi alţi bani cîştigaţi din literatură: dacă mă întrebi ce am făcut cu ei, dau din umeri. Nimic concret. Sigur, restul sumelor au fost mult mai mici şi risipite în timp. Spre exemplu, pe o traducere iei, drept avans, între 500 şi 1500 de euro, cel puţin în cazul meu. Să nu faci media la 1000, pentru că ar fi greşit. Mai degrabă ar fi undeva pe la 700 de euro. Eu am, cred, 12 contracte de traducere. Dar venite în timp, în ultimii cinci-şase ani. Practic, nu aduni banii ăia. Iar vînzările propriu-zise, în România, nu sînt spectaculoase, în nici un caz. În fine, la asta mai poţi adăuga lecturile în străinătate. În cazul meu, tot subliniez asta, au fost plătite între 200 şi 400 de euro. De obicei, cheltuiţi în mare parte cu prilejul respectivei lecturi. Vezi deci că aritmetica nu ajută prea mult literatura. De asta nici n-am stat vreodată să calculez, e complet inutil.

 

Aşa că, pentru a pune punct, zic: nu, nu mă pot lăuda. Din scris am cîştigat enorm, dar nu din punct de vedere financiar. N-are rost să-ţi mai spun că n-aş fi avut cum să trăiesc/ să supravieţuiesc din banii cîştigaţi de pe urma literaturii, nu?

 

 

– Cum ar putea câştiga scriitorii mai mult în România de pe urma muncii lor? Ce s-ar putea face? Ai vreo idee legislativă, ceva de natura asta?

 

 

– Pe de o parte, avînd viziuni liberale în general, aş fi tentat să spun că nu e necesar ca scriitorii să beneficieze de un suport direct al statului, gînd spre care m-ar trimite cumva partea a treia a întrebării tale. Mă oripilează însă modul în care, mai ales în urma scandalurilor recente, tot felul de comentatori pe tot felul de forumuri vituperează împotriva scriitorilor, trimiţîndu-i la „muncă adevărată”. A fost apoi, nu cu mulţi ani în urmă, acea discuţie publică privind drepturile de autor. Şi alţi comentatori, puhoaie, se iritau la culme că scriitorii sau, în general, creatorii îndrăznesc să considere că merită să fie impozitaţi diferit. E o problemă la noi cu statutul scriitorului, s-a deteriorat rău de tot. În fine, am făcut introducerea asta ca să pot ajunge unde vreau să ajung. La „pe de altă parte”, adică.

 

Pe de altă parte deci, literatura nu e pur şi simplu un produs pe care să-l arunci pe piaţa liberă şi apoi să te descurci cu ce obţii din comercializarea respectivului produs. Literatura nu-i chiar acelaşi lucru cu castraveţii şi vinetele pe care le vinzi la tarabă, ca statul să te impoziteze pur şi simplu pentru ea şi să te lase să-ţi faci cum te taie capul „actul comercial”, fără să-l mai intereseze. Iar asta pentru că literatura creează, mai întîi, o cultură, un spaţiu spiritual care, în timp, se alătură tradiţiei unei ţări. Literatura, mai apoi, n-are un termen de expirare previzibil, aşa că, la nivel teoretic cel puţin, statul poate beneficia de impozit pe acel produs pe timp îndelungat. Literatura, prin traducere şi răspîndire în diverse spaţii, poate contribui la imaginea unei ţări în lume, poate atrage turişti sau chiar poate crea fenomene. Ştiu că pare exagerat, dar să ne gîndim la ce înseamnă turismul şi o să ne dăm seama că, în bună parte, el e unul cultural. Şi, nu de puţine ori, chiar literar. În Paris, spre exemplu, am căutat diverse „obiective” arhicunoscute, dar am bătut totodată multe străzi în căutarea casei în care a locuit Hemingway. În Tours, spre alt exemplu, m-am oprit o zi şi o noapte şi am făcut chiar un ocol pentru asta numai pentru că era oraşul lui Balzac. În Verona, m-am oprit, vrînd-nevrînd, la balconul pe care tradiţia turistică l-a dedicat Julietei. În New Orleans, „m-am dat” cu vaporul cu aburi, pe Mississippi, numai pentru că mă trimitea spre visele copilăriei provocate de Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Şi aşa mai departe, bineînţeles. Sigur că aici ar găsi mulţi contraargumente, unul dintre ele fiind acela că vorbesc despre scriitori mari. Şi mi s-ar cere un exemplu din România. Eu nu vorbeam însă despre România, ci era o pledoarie pentru ceea ce poate însemna literatura dincolo de acea piaţă imediată spre care ne trimit mulţi.

 

Despre România aş spune doar că mi s-ar părea o minune ca dinspre zonele de decizie să se gîndească în felul ăsta, măcar parţial. Ştiu, e dificil să le ceri politicienilor gîndire pe termen lung, de vreme ce trăiesc permanent într-o stare electorală, tocmai de asta am folosit cuvîntul „minune”. Mă întrebi de iniţiativă legislativă. Eu îţi spun că, după mine, e nevoie de un sistem. Am punctat, în timp, cîteva iniţiative necesare în opinia mea, în texte pe care le-am scris, dar spaţiul unui interviu, oricum ai lua-o, e limitat. Aşa încît sînt nevoit să mă opresc la generalităţi. E nevoie de un sistem, spuneam, care să stopeze deteriorarea imaginii scriitorului (accelerată incredibil în ultimii ani), care să-i acorde respectul de a nu i se arunca eventuale rămăşiţe printre degete, cu gîndul că astfel „va scrie de bine la ziar”, care să încurajeze valoarea, nu veleitarismul bombastic local, care să acorde o altă atenţie şi pieţei de carte, şi distribuirii resurselor către cultură… Dar eşti conştient că, de fapt, vorbim ca să vorbim, nu? Pentru că un asemenea sistem e imposibil. Şi-atunci, de vreme ce eu asta cred, n-aş putea să răspund întrebării tale altfel decît spunînd: scriitorului îi rămîne să scrie şi să aştepte. Să aştepte nu să primească ceva, ci să aştepte (dar, evident, nu cu braţele încrucişate) o oportunitate pentru cărţile sale. Un noroc, aş spune, trivializînd un pic. Norocul de a te remarca publicul de aici sau norocul de a fi tradus şi de a avea un oarecare succes în alte ţări, ceea ce ar atrage după sine şi o anume recunoaştere în România. Pînă la urmă, cam asta e condiţia scriitorului român.

 

 

– Privitor la deteriorarea imaginii scriitorului. Consider că şi destui scriitori sunt vinovaţi. Cititorii simt lichelele, pe cei care susţin din interes sau prostie politicieni demenţi, într-o perioadă în care te miri că mai există România.

 

 

– Tu te gîndeşti la asocierile unor scriitori cu politica, eu aş zice însă că nu de-acolo sau poate nu numai de-acolo ni se trage. Pînă la urmă, la noi şi oriunde, scriitorii s-au apropiat de politică, s-au folosit ori s-au lăsat folosiţi de ea. În perioada interbelică, apoi în perioada comunistă unii s-au pus în slujba regimurilor, iar acele regimuri erau, dă-mi voie să nu ezit în părerea asta, mult mai puţin onorabile decît oricare guvernare postdecembristă. Şi totuşi, a fi scriitor însemna mai mult decît acum.

 

Eu aş vedea o vină, dacă tot e să ne gîndim la asta, în „patalamaua” de scriitor pe care azi o poate primi oricine. Şi ajungem astfel la USR. Mi-am spus în timp cîteva opinii despre această instituţie şi au fost primite, să zic aşa, foarte inamical. Mi s-a reproşat că „mă iau” în felul ăsta de marii scriitori care sînt membri. Mi s-a reproşat că nu văd lucrurile bune care se fac acolo. Mi s-a spus că, în definitiv, nefiind înscris, ce drept am eu să vorbesc despre USR? Nu aşa stau lucrurile. Pe marii scriitori îi admir, îi respect, le respect inclusiv acest statut de membru al Uniunii. Apoi, văd şi lucrurile bune care se fac. Mai mult: aş lua chiar în calcul posibilitatea de a mă înscrie cîndva în USR. Numai că mă opreşte tocmai ceea ce spuneam la început: faptul că intră practic cine vrea. S-ar spune că asta nu e problema mea, nu? Este. Dacă le ceri unor oameni din afara lumii literare părerea lor despre scriitori, de cele mai multe ori primeşti drept răspuns nişte prejudecăţi. Formate, în multe cazuri, la sindrofii locale, tot felul de „gale” şi „premieri” organizate de filiale ale USR. M-am nimerit şi eu la vreo trei-patru de-a lungul vremii. Şi am plecat de-acolo de fiecare dată într-o stare de şoc, să zicem, deşi e doar un eufemism. Spectacole groteşti, cu oameni care se fac mici în faţa celor care lor le par mari şi cresc brusc spre infinit în faţa unora care le admiră, în necunoştinţă de cauză fiind, condiţia de scriitor. Penegirice, grandomanie, lipsă de bună-cuviinţă, băutură şi mîncare. Evit, de ani buni, să mai particip la aşa ceva. Dar, revenind, de-aici pleacă deseori imaginea scriitorului. Am auzit personal poveşti de la asemenea „întîmplări”, uneori relatate cu suficient dispreţ de oameni din afara lumii literare, cum spuneam. Iar vorbele circulă. De ce Uniunea s-a „deschis” deci spre oricine publică la cîte-o editură cu copiator vreo două cărticele de versuri inepte? De aia. Şi-n acelaşi timp, membri de vază ai ei le reproşează multor autori importanţi din prezent că nu vor să se înscrie, să „reformeze” instituţia din interior dacă au ceva de reformat. Nu, asta e o iluzie: cînd ai o asemenea masă de votanţi, nu poţi reforma nimic. Şi-apare un cerc vicios, vezi? România e o hartă a cercurilor vicioase, de fapt. Fenomenul nu putea să-i ocolească pe scriitori. Cum n-ar fi deci treaba mea să vorbesc despre asta? Mă străduiesc şi eu, prin ceea ce scriu, să merit statutul de scriitor. Iar unii îl primesc odată cu o carnetul de membru USR şi îl compromit fără nici o ezitare.

 

Acum: afirmînd toate astea, devin oare un duşman al USR-ului? Nu cumva, de fapt, îmi pasă de această instituţie, îi respect pe mulţi dintre membrii ei merituoşi, îmi doresc binele ei? Mie aşa mi se pare. Îmi doresc, pe de altă parte, să nu fiu privit cu condescendenţă sau mai rău de-atît de unii sau de alţii cînd le spun că sînt scriitor. Mai e puţin, asta e senzaţia mea, şi ţi se va rîde-n faţă cînd te vei prezenta în felul ăsta. Şi-atunci, repet, e o problemă care mă priveşte şi pe mine.

 

 

– Chiar. Inşii numiţi la plesneală scriitori de U.S., beţivănelile pretins literare subminează prestigiul tagmei scriitoriceşti, ca şi ploconirile după sponsorizări locale şi trasurile de brăcinar aferente. Dar hai să vorbim de altele. La urma urmei, de ce scrii? Ai tabieturi?

 

 

– După începutul dialogului nostru, am participat la un eveniment al Colegiului Naţional din Iaşi. În cadrul festivităţilor legate de împlinirea a 185 de ani de existenţă a acestei instituţii, a fost un moment dedicat revistei Alecart, realizată de cîţiva profesori excepţionali şi scrisă în primul rînd de elevi. Spun asta pentru că merită spus: e o revistă foarte bună, vie, sinceră – care spulberă prin ea însăşi şi prin oamenii din jurul ei multe prejudecăţi privitoare la „tineretul de azi”. În fine, n-o pot lungi, deşi mi-ar plăcea. Mi s-a pus la un moment dat, din sală, o întrebare asemănătoare. De obicei sînt stingher, nu prea ştiu să răspund la întrebarea asta. De ce scriu? Habar n-am, aş fi tentat să zic. Din prea multe motive, nu pot să aleg unul. La evenimentul de care-ţi pomeneam însă, fiind sala plină de liceeni, m-a lovit brusc o imagine din copilărie: bunicul meu stînd pe un scaun şi povestind, cu gesturi largi, diverse întîmplări din viaţa lui. Şi o mulţime de copii în jur, ascultîndu-l. Eu, lîngă el, mîndru nevoie-mare. Şi am răspuns aşa: scriu în primul rînd datorită bunicului meu. Era un povestitor uluitor, crede-mă. Veneau copiii şi-l rugau să le spună o poveste. Scriu pentru că am visat, copil fiind, să devin asemenea bunicului meu, să vrea lumea să-mi asculte poveştile. Am mai pomenit şi-n alte rînduri despre el, dar abia în timpul manifestării cu pricina mi-am dat seama cît de mult m-a motivat de fapt lucrul ăsta. Cum însă nu sînt un orator priceput, asemenea lui, am găsit că poveştile pot fi „expuse” şi altfel. Ăsta-i motivul pentru care scriu. Nu unicul, evident. Dar cred că e motivul iniţial.

 

În ceea ce priveşte tabieturile, sînt dezamăgitor de anost. Nu le am, nu mi le-am creat. Oricît m-aş gîndi, nu-mi vine unul în minte. Oricine, cred, îşi bea cafeaua la computer, în nici un caz nu poate fi numit tabiet sau, măcar, nu unul care să conteze. Cred că o să intru în ficţiune şi o să inventez cîteva, doar de dragul de a avea ce să răspund la întrebarea asta…

 

 

– Intrând în universul unui roman în lucru, reuşeşti să fii conectat satisfăcător cu realitatea, cu diversele obligaţii cotidiene? N-ai tabieturi, ai spus. Însă ce faci dacă te acaparează ficţiunea? Nu te acaparează? Ea nu prea ştie de jumătăţi de măsură, vorbesc din experienţa personală.

 

 

– Îţi spun ceva care nu „dă bine” cînd e vorba despre un scriitor, care-i privit îndeobşte, romantic şi cam caraghios, mi se pare mie, ca un tip cu capul în nori, prins în lumea lui, vîrîndu-şi poate furculiţa în obraz la masă ori purtînd şosete de culori diferite. Eu sînt, aici e mărturisirea, un om comun, prin nimic spectaculos, totodată plictisitor de ordonat. Cel puţin în privinţa activităţilor mele. Îmi fixez un program de lucru şi îl respect. Am mai spus-o, de aceea mi-e dificil să tot repet, căci pare că aş vrea să atrag atenţia asupra acestui fapt, dar întrebarea ta merge şi într-acolo: am scris Matei Brunul fixîndu-mi pentru asta un interval de timp fix, cîteva ore, dimineaţa, înainte de a se lumina. Timp de un an, l-am respectat. Sigur că nu am fost în fiecare dimineaţă inspirat, m-am jucat pe computer cînd nu mergea scrisul, dar programul a rămas acelaşi. Evident, nu-mi înghesuiam personajele şi întîmplările doar în acel interval. Mi-era gîndul la ele şi ziua, şi noaptea. Dar, în afara perioadei de lucru, au stat undeva în al doilea rînd al preocupărilor, trecînd în prim-plan numai în momentele în care-mi permiteam să mă gîndesc la ele. Şi mai cu seamă seara, înainte de culcare. Nici aici nu e nimic spectaculos, ba chiar mi-e teamă că-i un loc comun.

 

E adevărat, pe de altă parte, că în acele ore pe care le dedicam scrierii cărţii eram complet inabordabil. Iar în restul timpului, starea mi-era totuşi ghidată de ceea ce se întîmpla cu cartea, de cum mergeau lucrurile. Crezi c-am scris degeaba, în mica şi necesara notă introductivă la roman, că îi mulţumesc soţiei mele, Adela, pentru că mi-a suportat „deloc simpaticele schimbări de dispoziţie, în funcţie de evoluţia personajelor mele”? Simt nevoia s-o fac şi-aici, pentru că n-o fi prea plăcut, mă gîndesc, să-ţi petreci weekend-ul, pe care l-ai vrea liniştit, odihnitor, ascultîndu-ţi soţul cum perorează, ore întregi, despre cartea pe care o scrie, suportîndu-l cum se plînge că i-au luat-o pe arături personajele sau înţelegîndu-i nervozitatea cauzată de nişte legături care nu s-au creat cum se cuvine în, totuşi, ficţiunea lui. Se întîmplă şi dintr-astea. Iar eu am o soţie care ştie să le accepte.

 

 

– Merită să le elogiem pe femeile din preajma noastră. Într-un fel, sunt sacrificate. Dar hai înapoi la „obiectul muncii”… Care carte de-a ta o simţi mai apropiată? Sper să nu-mi răspunzi diplomatic că toate, bla-bla-bla, gargara uzuală.

 

 

– Şi-acum, ce mă fac? Aş fi vrut să-ţi răspund diplomatic, dar mi-ai anulat intenţia. Gargara uzuală şi bla-bla-bla-urile sînt totuşi elemente de marketing. Mi-ar fi prins bine un pic de marketing aici.

 

Glumesc. Am mai spus în cîteva rînduri, chiar fără să fiu întrebat, care-mi sînt cărţile proprii cele mai apropiate. Cărţile, nu cartea. Iartă-mă, evident că prin pluralul ăsta mă apropii de bla-bla, dar nu prea tare, pentru că e generat de cifra doi. Două sînt deci cărţile cu pricina: Celelalte poveşti de dragoste şi, cum altfel?, Matei Brunul. Şi asta chiar dacă romanul Circul nostru vă prezintă: e cea mai tradusă carte a mea. Să-ţi explic, foarte pe scurt, de ce: Celelalte…, pentru că e o carte foarte personală, una care mi-a ieşit, în mare, aşa cum am vrut. Atenţie, am spus personală, nu autobiografică. E o eternă confuzie între cele două cuvinte. În 2009, un ziar ieşean titra: „Iubirile secrete ale scriitorului Lucian Dan Teodorovici”. M-am speriat, am mers repede către articolul respectiv. Din fericire, m-am liniştit imediat: era vorba despre cartea mea, care tocmai apăruse… Matei Brunul, apoi, pentru că e un roman la care mă gîndesc de aproape cincisprezece ani. Şi pe care, într-un fel, îl pregătesc de-atunci. Sînt două cărţi foarte diferite între ele, dar ambele (încă) apropiate mie. Şi poate că mai e un motiv: sînt cele mai recente două cărţi pe care le-am scris.

 

 

– Te-ai gândit vreodată serios să te laşi de scris?

 

 

– Nu. Sigur, mi s-a năzărit să mă întreb uneori, în vreun moment de frustrare, care-i rostul. Apoi, eu fiind şi editor, m-au afectat de-a lungul vremii suspiciunile, uneori exprimate direct, alteori subtil, că public uşor, pentru că o fac la editura „mea”. M-au afectat, am început să mă întreb eu însumi dacă nu există măcar o fărîmă de adevăr în asta. Astfel încît am profitat de poziţia la editură ca să-mi rezolv întrebările. Mi-am trimis un manuscris propriu la referenţi, aşa cum fac cu altele: fără numele autorului, fără vreun element de identificare. Am primit recomandare clară de publicare. A fost o bucurie, evident, m-am mai liniştit. Dar au fost momente în care mi-am pus întrebări… Nu ştiu dacă alte răspunsuri m-ar fi dus către renunţarea la scris. Nu ştiu. Cred, mai degrabă, că nu. M-aş fi încăpăţînat să arăt că am motive să scriu. Aş fi renunţat, probabil, la altele, nu la scris.

 

 

– De final, îmi spui ce ai în lucru?

 

 

– În general, eu consider că am în lucru următoarea carte chiar dacă n-am scris încă la ea, ci doar mă gîndesc, culeg idei, adun personaje, îmi fac documentarea. Se întîmplă şi acum asta, pentru un roman care va apărea cel mai devreme în 2014, dar mult mai probabil în 2015.

 

 

– Mulțumesc.

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Apărut în Literatorul, nr 167- 168, mai- iunie 2013. Aveți aici pdf-ul numărului LITERATORUL_167-168_FINAL_mic

lucian-dan-teodorovici-fotografie-de-florin-lazarescu

 

Iunie 3, 2013

Antonevrozele firescului

Să vorbești despre Liviu Antonesei e ca și cum ai vrea să treci un tsunami printr-un ciur. Că scrie poezie, ok. Eseistică și critică literară, ok. Proză, iar ok. Că e profesor universitar și fost politician- dar câți nu sunt? Că este un intelectual căruia îi pasă de țara asta amărâtă, ok. Că a a avut curaj ca fost dizident, când alții se scăpau în pantaloni, tot ok. De unde să-l iei ca să respecți adevărul faptic, păstrând dreapta măsură? E ca mercurul, cu traiectorie imprevizibilă, alunecos, dar totdeauna la nivelul excelenței. Antologia de poezii „Un taur în vitrina de piatră”, publicată recent, la împlinirea a 60 de ani, este un punct valid de plecare.

Omul Antonesei dă peste cap literatul cu același nume, care are alură de dur. Sau, poate, restabilește echilibrul exact, cine știe?! Dacă mă așteptam, înainte de a-l cunoaște, ca Antonesei să fie un ciufut cu nasul la 10 metri, și așa mă așteptam după experiențele nu puține cu alți literați români valoroși, rotund de sine precum aerul într-o minge, realitatea a sărit de pe fix orizontul de așteptare, autorul ieșean fiind un tip absolut natural, fără fasoane, relativ simplu de decopertat în canonul prieteniei cu care m-a gratulat, firesc. Nu ține să pozeze, nu vrea să dea neapărat favorabil în fața interlocutorului, se rezumă să fie cum e, în urcușurile și coborâșurile firescului, conștientizându-le prin prisma unei inteligențe permanent în alertă și scăpărătoare. Vârsta biologică nu-i corespunde cu nonconformismul structural, de unde n-ar fi nepotrivit să ia lecții tinerii, ciopor conformiști, bătrâni înainte de vreme.

Egal cu sine, poetul este unul al firescului: „În patria mea în care unii au pâinea/ și alții cuțitul și un inoxidabil/ lanț de interese îi leagă pe unii de/ ceilalți,/ în patria mea strălucitoare și tristă,/ eu sunt un corb bătrân, fără aripi,/ un paria însemnat cu stea albă în frunte,/ un recipient fără fund în care-și vomită –/ cu toții – fierea și neputința și ura./ Și pentru că în patria mea de nimic/ nu-mi e teamă/ și pentru că în patria mea nimic nu mi/ se poate întâmpla în afara iubirii/ mele disperate pentru Maria,/ sunt cuprins subit de o stranie bucurie,/ de o fericire fără margini a gândului inimii mele, de un extaz infinit/ ca o moarte de aur și sânge. Ca o lumină/ a cărnii./Drept care, în patria mea de gânduri ucise,/de vinovate tăceri, de umile elanuri interioare,/ eu răspund și semnez propriu:/ Liviu Antonesei”.(„Antonevroze sau Păcatele capitale”). Dimensiunea socială- protestul, dragostea, moartea, problemele filozofice- marile teme ale literaturii se contopesc fără hurducături în poemele lui Antonesei, în tonuri grave, deși au texturi diferite, mai ample, scurte, cu tăietură brutală ori molcomă, chiar și cu rimă. Câteva poezii deocheate, care amintesc de ce scrie în prezent Emil Brumaru, dezinvolt, amplifică prin contrast sobrietatea celorlalte. Eșantion: „Pasul tău pe străzi înguste/ Face flamure din fuste/ Curul tău, puțin mai sus,/ Mă lasă pe gânduri dus./ Curul tău și grota ta/ De mine-s alăturea!” („Cântecel de plimbare”).

Încadrabil biografic în generația 80, Antonesei nu se înghesuie în canonul literaturii congenerilor. Structural romantic, filtrat prin avatarurile modernismului, își cenzurează în mică măsură patetismul prin ironie, dar nu se rușinează cu el, ca alți scriitori, de crezi că-i o boală venerică. Nu face un fetiș din actul scrisului. Așa e, așa-i de luat, nu se schimbă de dragul modelor. „Dumnezeule, frumos poate fi câteodată ecoul!”, afirmă și este credibil. Are așii în mânecă pe teritoriul poeziei de dragoste, după părerea mea.

Antologia „Un taur în vitrina de piatră”, scoasă la editura „Adenium”, cuprinde toate poeziile scrise în 35 de ani de Antonesei, din 1977 până în 2012- volumele Căutarea căutării” (1990), „Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste” (1999), Psaumes” (2004), „Dispariţia şi eternitatea Eonei” (2006) şi „Poveşti filosofice cretane şi alte poezii” (2012). Nu e de așezat în bibliotecă unde nu ajungi să ștergi praful.

Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 258, 1- 15 iunie 2013

Mai 26, 2013

Gheorghe Grigurcu: “Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii“

– discuție cu Gheorghe Grigurcu

Alexandru Petria: Cînd mă gîndesc la dumneavoastră, stimate domnule Gheorghe Grigurcu, mintea îmi fuge la Clint Eastwood. Nici vorbă de asemănarea fizică, desigur. Ci îmi păreţi, ca şi multe din personajele celebrului actor american, un “lup singuratic”…

Gheorghe Grigurcu: Iată o comparaţie la care nu mă aşteptam în ruptul capului. Eu şi… Clint Eastwood! Acesta joacă într-adevăr de multe ori rolul unui “lup singuratic”, dar într-un stil… american. Solitudinea are şi o amprentă naţională, nu găsiţi? Cea pe care o ilustrează Clint Eastwood nu e una introvertită, autoscopică, ci legată de condiţia unui “om între oameni”, care se simte stînjenit din pricina semenilor. Un cunoscut romancier american, Henry Miller, scria: “Dintre toate fiinţele terestre, omul e cel mai singur. Cu atît mai solitar cu cît e mai înconjurat de cei din rasa lui”. În condiţiile imanente ale spaţiului său, cucerit treptat, anevoios, singuraticul american e un explorator, un aventurier. Dîrz, fire de luptător, s-a deprins cu pistolul (o seamă de pistolari au căpătat o aură legendară) şi nu cu introspecţia. În schimb francezii reprezintă o solitudine, ca să zic aşa, mondenă. De regăsiri doar intermitente ale intimităţii eului relaţionat social, pretinzînd o comunicare convenabilă, singurătatea prelungită, dramatică nefiind de bonton. Vauvenargues o caracteriza drept “o dietă a spiritului mortală cînd e prea îndelungată”, după cum Valéry pune punctul pe i afirmînd că “un om singur e totdeauna în proastă companie”. Să ne gîndim la Proust care a fost eminamente un “om de lume”, frisonat de constatarea ierarhiilor sociale, a snobismelor pe care le-a analizat, punîndu-se el însuşi în cauză, cu o perspicacitate tangentă la genialitate. Atunci, unde am putea vorbi de o singurătate care angajează “în forţă” fiinţa interioară, care devine un resort al creaţiei? Mai curînd la germani, la ruşi. Muzica, filosofia, lirica în care au excelat germanii găsesc acoperire într-un aforism al lui Schopenhauer, care desemnează singurătatea ca fiind “soarta spiritelor superioare”. După cum marii scriitori ruşi au oferit cele mai profunde sondaje ale fiinţei, graţie solitudinii religioase a lui Tolstoi şi a celei religios-demonice a lui Dostoievski. Dar la români? Aici lucrurile sînt amestecate. Dacă la un Eminescu, la un Blaga, la un Bacovia (“nordicii” noştri) triumfă solitudinea dureroasă, la un Arghezi, la un Ion Barbu avem a face cu o ambiguitate, cu o apropiere de lume datorită pitorescului inclusiv de expresie. Practica unui limbaj colorat, sarcastic nu e oare o mişcare a deschiderii spre exterior, id est o nervozitate a solitudinii ce ar vrea să-şi înceteze “dieta”? Dar dvs. voiaţi probabil să vă vorbesc şi despre modesta mea persoană. M-am aflat, mai toată viaţa, între două tipuri de singurătate care s-au potenţat reciproc. Una nativă, alta impusă de împrejurări. Singurătatea dată cutez a presupune că ţine de o fibră “nordică” ce m-a îndrumat către o evadare în mine însumi, în acea perspectivă a trăirilor care pune în paranteză prezentul, bizuindu-se pe trecut şi pe viitor. Pe un viitor nutrit de energia neconsumată a trecutului, o formă de trecut ideal în care m-aş putea recunoaşte. Trecutul şi viitorul: timpuri trase în ficţiune, reprezentînd o similiestetizare existenţială. Să fie astfel vorba de singurătate ca de-o ipostază strict egotică, închisă? De o noncomunicare? Nu cred, întrucît solitudinea proprie poetului configurează limbajul liric, factor ce caută a se sustrage prezentului, dar, oricum, un limbaj. Dacă autorii de tip “sudic” aţîţă, provoacă timpul prezent printr-o manieră spectaculară, nu o dată extravagantă, (suprarealiştii aparţin acestei categorii), “nordicii” îl prefac în tensiuni ale aşteptării. Emoţia lor specifică: nostalgia. În primul caz e o singurătate libertină, în al doilea una fidelă sieşi. Evident, contează şi circumstanţele vieţii unui scriitor. În situaţia mea, dovedindu-se de atîtea ori neprielnice, acestea au avut totuşi generozitatea de a-mi favoriza ceea ce am numit singurătatea nativă.

– Să ne întoarcem în timp. Aţi fost refugiat de două ori, în două cotituri ale istoriei. Ce au lăsat în urmă aceste ruperi de locurile unde aţi trăit? În viaţă, în scris.

Da, am cunoscut în copilărie două refugii. Unul din Ardealul de Nord, în 1940, altul din Basarabia, meleagul meu de baştină, în 1944. A fost o invazie timpurie a prezentului în viaţa mea, zdruncinată la un mod care m-a făcut pesemne şi mai rezervat faţă de acest timp “regal”, aşa cum îl socoteşte un poet spaniol, însă pentru umila mea persoană, opresiv. Amintirile din Basarabia pe care am părăsit-o definitiv la 8 ani au dulceaţa paradiziacă a începutului de viaţă, cînd temporalitatea nu e încă divizată, formînd un conglomerat feeric. Nimic de atunci n-am impresia că ar constitui un rest inutil, un rebut, totul se încarcă într-o memorie afectivă cu caracter vital, precum un organ al corpului nostru. La fel s-a întîmplat cu zilele petrecute în Ardeal, la Gheorgheni, unde, în pragul unor evenimente triste ale istoriei, am locuit un an. Necazurile s-au înmulţit în 1944, cînd am ajuns la Târgu-Jiu (Amarul Tîrg de mai tîrziu!) şi, ulterior, într-o comună gorjeană, Peşteana-Jiu. Au continuat la Oradea, unde am urmat liceul, între 1950-1954. Goma vorbeşte despre un fapt cunoscut şi de mine şi anume atitudinea neprietenoasă a unor “regăţeni”, oameni ai locului, cu casa, masa şi rosturile lor îndeobşte încă neatinse, faţă de noi, refugiaţii, victime ale acelor vremuri de restrişte. Îmi sună încă în auz acest cuvînt peiorativ, aplicat nu o dată cu ciudă unor nefericiţi. Desigur, îndată după război exista o criză economică, nivelul de trai al majorităţii locuitorilor ţării a coborît, însă refugiaţii se vedeau loviţi de soartă într-un chip aparte. Plecaţi de acasă în grabă, cu doar cîteva geamantane, am fost nevoiţi a ne vinde puţinele lucruri pe care le mai aveam, tacîmuri, feţe de pernă, rochii ale mamei, pentru a ne procura mîncare. Bunica spăla rufele unor militari sovietici… De la Târgu-Jiu ne-am mutat, cum spuneam, la Peşteana-Jiu, unde tatăl meu, inginer agronom, primise serviciu. Cultivînd legume pe o mică suprafaţă de teren din preajma casei (oficiale) în care ne-am stabilit, crescînd cîteva păsări, situaţia ni s-a mai ameliorat întrucîtva. Însă mă umilea starea de inferioritate în care mă aflam chiar faţă de colegii mei de şcoală. Toţi (marea majoritate era alcătuită din copii de ţărani săraci) aveau o casă proprie. O curte, o gospodărie. Adesea şi o mică livadă şi un petec de pămînt. Erau proprietari. Noi eram nişte venetici. În acel moment simţămîntul de proprietate era încă foarte dezvoltat, precum un element determinant pentru calitatea unei persoane. Nici la Oradea, destulă vreme, lucrurile n-au mers bine. Ca licean, locuiam împreună cu părinţii şi cu bunica, toţi patru într-o singură odaie igrasioasă. Bunica şi tata dormeau pe jos. Niciunul, din cîte ştiu, dintre colegii mei de clasă nu păţise aşa ceva. Într-o bună zi, unul din ei a vrut să-mi facă o vizită. L-am zărit pe fereastră şi nu i-am deschis uşa. M-a văzut şi el şi a rămas supărat pe mine, nedîndu-şi probabil seama că mi-a fost ruşine să-l primesc în mizeria noastră. Abia cînd devenisem student la Cluj, ne-am mutat într-o locuinţă mai “onorabilă”, cu două camere, dar fără baie şi fără toaletă în interior, în care am rămas pînă la reîntoarcerea, lipsită de glorie, în Amarul Tîrg, în 1978. Să mai continui? Ca student al Şcolii de literatură din Bucureşti, m-am pomenit exmatriculat după numai un trimestru, ca “duşman al poporului”, pentru că-i vizitasem pe Tudor Arghezi şi pe fosta soţie a lui E. Lovinescu. Ca student la Universitatea din Cluj, neîndoios rău văzut şi acolo pentru relaţiile cu Blaga, am fost aşijderea exmatriculat pentru cîteva absenţe la plicticoasele ore de marxism-leninism şi reprimit numai după ce autorul Spaţiului mioritic a făcut un drum pînă la decan. Deşi am luat, în ultimul an de studenţie, premiul întîi pe ţară, n-am obţinut, la terminarea facultăţii şi nici mai tîrziu, nici măcar un post de portar la vreo instituţie culturală a oraşului de pe Someş (poetul, mult preţuit de mine, Aurel Rău ştie cum stau lucrurile)… Bucuros, la un moment dat, că am ajuns redactor al revistei Familia, la reînfiinţarea ei, în 1965, m-am trezit scos din funcţie, proiectat în şomaj pe o perioadă de nu mai puţin de 16 ani. Pe deasupra silit să părăsesc Oradea, întrucît am indispus “organele” prin cîteva scrisori de protest înaintate lor. Motivul, unicul motiv invocat? N-am scris nimic despre partid şi despre “tovarăşul” Ceauşescu… Ce-au însemnat aceste “ruperi” de locurile unde am stat de-a lungul vieţii, v-am povestit pe scurt. Ce-au însemnat în scris, vă poate spune scrisul meu însuşi.

Dacă excelezi în mai multe specii literare, dintr-o lene sau comoditate a evaluării probabil, lumea literară românească ţine să încline balanţa spre una, neglijînd-o pe cealaltă. E o prostie şi o nedreptate. Sînteţi un poet extraordinar, însă în percepţia publică are întîietate criticul literar Grigurcu. Vă mărturisesc că am citit prima dată poeme de-ale dumneavoastră cînd eram în liceu, din paginile revistei “Convorbiri literare”.

Cum v-aş putea contrazice în privinţa “balanţei” arbitrar înclinate? Cum aş putea să nu admit că, în principiu, se comite astfel o “nedreptate”? În cazul meu, poate că a constituit o eroare scrisul critic, cultivat insistent, care mi-a împins mai la margine poezia, chemarea, mărturisesc, precum şi silinţa mea literară dintîi, obiectul debutului editorial. Un confrate mai tînăr, Nicolae Coande, nota în acest sens: “nu se ştie pe cine iei la drum”! Şi n-avea dreptate? Nu era mai bine să am o singură “direcţie de înaintare”? Aşa cum am mai explicat, mi s-a părut că a fi critic poate fi o eventuală profesie, pe cînd a fi (doar) poet… nu prea. O dorinţă de “corectitudine” socială m-a împins către o activitate critică ce, din aproape în aproape, a căpătat proporţii pe care nu le prevăzusem. De unde o anume lipsă de atenţie faţă de poezia pe care am publicat-o mereu (cu toate că aprecierile favorabile asupra ei, sub semnătura unor prestigioase condeie, s-ar fi cuvenit să mă bucure). Fenomenul nu e nou. Iată observaţiile amare ale lui E. Lovinescu, romancier suficient de neglijat în epoca sa, care abia în ultimii ani începe a fi preţuit după cum se cuvine şi pe această latură: “Criticul care se încearcă în literatura de imaginaţie, este privit cu aceeaşi neîncredere instinctivă cu care e privit romancierul făcînd poezii. Din comoditatea clasificării, publicul nu poate admite polivalenţa talentului; scriitorul este legat în cămaşa de forţă a unităţii şi toate încercările lui de a evada sînt considerate ca abateri sau ca simplă neseriozitate”. Curios e faptul că o atare “comoditate” nu cedează uşor nici în atmosfera aşa-zisului postmodernism, însuşit în alte privinţe precum o deschidere largă, precum o convieţuire exemplară a modalităţilor. Mă gîndesc însă şi la altceva. Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii. Iată şi o vorbă în această privinţă a lui Novalis: “Criticul autentic trebuie să posede capacitatea de a crea el însuşi creaţia supusă criticii”. Or, ce se întîmplă? Criticii care nu sînt poeţi (nu e o incriminare, vocaţia lor critică poate fi înaltă şi în felul acesta), aplicîndu-se asupra textelor poetice, se întîmplă să nu posede acei senzori aparte ai recepţiei celor mai fine calităţi, a reliefurilor ca şi impalpabile, a particulelor ca şi imponderabile ale acestora. Istoria criticii noastre e în măsură a confirma un asemenea punct de vedere. Titu Maiorescu, e adevărat, l-a descoperit pe Eminescu (ceea ce nu era prea greu), dar mai departe a promovat numele unor minori, fiind total neinteresat de valorile lirice reprezentative cu care s-a întîmplat a fi contemporan, de la Macedonski şi Coşbuc la Dimitrie Anghel, St. O. Iosif, Ştefan Petică, Ion Minulescu, Ion Pillat, Bacovia. Cu E. Lovinescu s-a petrecut altceva. N-a fost poet, însă a fost, cum arătam, un romancier de înaltă ţinută, un prozator excepţional în Memorii. Meritul său de-a fi susţinut şi introdus în tabloul literaturii române pe modernişti e legat şi de prezenţa în cenaclul Sburătorul a unor poeţi ale căror opinii şi preferinţe le-a înregistrat cu folos: Felix Aderca, Ion Barbu, B. Fundoianu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu ş.a. În continuare, cei mai de seamă critici ai poeziei au fost şi poeţi: G. Călinescu, Vladimir Streinu, I. Negoiţescu (să nu-l uităm nici pe Ion Pillat, foarte comprehensiv faţă de numele noi pe atunci ale poeziei occidentale).

Care personalităţi v-au marcat anii de formare?

Spre deosebire de mulţi literaţi tineri de azi, eu unul am avut o mare preţuire pentru trecut, mai mult, o evlavie a trecutului. Să fi fost în cauză aceeaşi neîncredere în prezent cu care intram în viaţă? Copil şi adolescent, am crezut o vreme că mă voi consacra istoriei. Citeam pe nerăsuflate tot ce-mi cădea în mînă din domeniul său. Mirajul literaturii s-a ivit ceva mai tîrziu. Să precizez că liceul şi facultatea le-am urmat în perioada cea mai întunecată a ideologizării comuniste, pe care au reprezentat-o anii ’50. Căutam cu înfrigurare cărţile interzise de cenzură, încredinţat fiind că ele întrupează universul firesc al scrisului, că adevăratele valori se află acolo. Trecutul pe care oficialitatea abuzivă se străduia să-l suprime devenea pentru mine un reazem major, dătător de speranţe. Aveam nevoie de textele sale precum de aer. Astfel i-am citit cu nesaţ pe marii poeţi interbelici, pe criticii aceleiaşi perioade fundamentale, resimţindu-i drept mentori. E. Lovinescu, pe care-l cunoşteam suficient de bine încă din clasele liceale, se constituia pentru mine într-un autor de căpătîi, apropiat sufleteşte şi din pricina vicisitudinilor biografiei sale, oferind o lecţie de consecvenţă şi demnitate. Dar n-aş putea omite fascinaţia resimţită în faţa Istoriei lui G. Călinescu, procurată de la un anticar particular din Capitală, Radu A. Sterescu, personaj curajos care îndrăznea să vîndă cărţi puse la index (a şi intrat în curînd în temniţă), la care am ajuns prin recomandarea lui Labiş. Desigur, Divinul critic urma să mă dezamăgească atunci cînd mi-am dat seama de compromisurile pe care le făcea cu regimul comunist, prefigurate într-un fel în paginile lovinesciene care-l comentau, neomiţînd a-i semnala slăbiciunile. Cu toată antipatia pe care patronul Sburătorului i-o purta lui G. Ibrăileanu (i-a lăudat, totuşi, Adela), mi-a devenit drag acest moralist “provincial”, de-o acuitate pe care o resimt neştirbită pînă în prezent, cînd îl recitesc. Dintre poeţi, preferaţii mei erau Adrian Maniu, Fundoianu, Vinea, Voronca, dar mai presus de toţi Blaga. Am avut marele noroc de a-l cunoaşte îndeaproape în anii petrecuţi la Cluj, de-a fi încurajat de marele om cu o înţelegere şi magnanimitate uluitoare. Blaga a rămas o stea polară a existenţei mele intelectuale, cu toate că în poezia pe care o scriu, ale cărei începuturi le-a apreciat aşa cum n-aş fi nădăjduit nici în visele cele mai frumoase, s-a întîmplat să nu-l urmez. Ce să vă mai spun? Am citit şi destui autori străini, pe cei francezi şi ruşi adesea în original (Baudelaire, Rimbaud, Apollinaire, Thibaudet, Bachelard, ca şi Esenin, Blok, Maiakovski, Bagriţki, etc.). Limba rusă o cunoşteam din familie, iar pentru a mă deprinde mai bine cu limba franceză am citit, cu creionul în mînă, vreo 7-8 volume de Anatole France… Cum rămîne aşadar cu personalităţile care mi-ar fi “marcat” formarea? Toţi la un loc, mai curînd decît unul sau doi sau trei, într-o devălmăşie a cărţilor care, în acea epocă de cumplită secetă culturală, alcătuiau, pentru copilandrul visător ce eram, o boltă nu mai puţin copleşitoare decît bolta celestă. Jules Renard afirma că a înţelege cum se cuvine un autor înseamnă a-i deveni egal. Poate că aşa este: o egalitate respectuoasă, rezultat al empatiei pe care o presupune admiraţia, dar care nu se cuvine a-şi prelungi prea mult farmecul prezumţios, lăsîndu-ne disponibili pentru alte experienţe de acelaşi norocos tip.

Vă rog să încercaţi un Top 10 al celor mai importanţi poeţi români.

Am mai făcut cîndva un asemenea exerciţiu, ajungînd la un rezultat care nu m-a mulţumit. Îmi aduc aminte de o comparaţie a lui Tolstoi, din Moartea lui Ivan Ilici, aceea după care a muri ar fi ca şi cum omul ar încerca să intre într-un sac mai mic decît el. Ce se petrece în cazul poeţilor români “de top” (acum încerc a mă pronunţa asupra celor ce, cu o unică excepţie, nu se mai află în viaţă)? Asupra primilor şase n-aş avea niciun dubiu: Eminescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu. De-aici încolo însă apar dificultăţi. Din rîndul interbelicilor renunţ cu greu la Fundoianu şi la Al. Philippide. Dar ce nume să aleg mai departe? Cum să nu am impresia stînjenitoare că nedreptăţesc pe cineva, oprindu-mă doar la patru dintre următorii: Gellu Naum, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Nicolae Labiş, Cezar Ivănescu? Aşa încît, cu voia dvs., renunţ.

Viaţa dumneavoastră n-a fost deloc roză. Dacă era altfel, era mai bine pentru literatul Grigurcu? Fără securişti, fără comunişti, cu bani îndestulători?

Vedeţi dvs. domnule Alexandru Petria, mi-ar fi greu să mă gîndesc în această clipă la o viaţă contrafactuală. Aşa cum s-a desfăşurat, integrată în cea mai mare parte în cei 45 de ani de comunism, îmi resimt viaţa, desfigurată de perioada cu pricina, ca pe un prezent care n-a încetat. Un prezent extins aidoma unei uriaşe pete de ulei pe suprafaţa mării, care stăruie încă mult timp după accidentul de navigaţie care l-a produs. Am fost dat afară din oraşe, din universităţi, din slujbe, marginalizat cu îndărătnicie pînă am ajuns la seninătatea unei constatări. Acesta e un Destin. Cum să te împotriveşti Destinului, teribilului Destin pe care grecii antici îl venerau cu resignare, dîndu-ne o pildă, poate cea mai teribilă pe care ne-o oferă mitologia lor? Trăsătura de “lup singuratic” pe care mi-aţi atribuit-o e oare premisa sau consecinţa acestui Destin? Îndrăznesc a socoti că e o premisă, un dat al unei fiinţe care trebuia să fie inadaptabilă, în răspăr cu habitudinile lumii, cu destui semeni, mîhnită de dizarmoniile sale lăuntrice, dar şi de cele ale întîlnirilor cu realul, aşteptînd. Aşteptînd ce? Poate reînvierea unui trecut real cîndva, îndepărtat în zona unei vîrste aurorale, care în mod fabulos s-ar cuveni să curme odată blestemul prezentului perpetuu, stigmatizat de comunism şi de urmările sale. Blaga are un aforism enigmatic: “Cele mai multe aspecte ale prezentului sînt accesibile numai profeţiei”. Ce s-ar putea înţelege de aici? Că prezentul e fie proiecţia unor vaticinări confirmate, fie conţine vaticinările pentru vremea ce va să vie. Sau ambele. Aşadar o perspectivă care, fără a izbăvi prezentul de scăderile sale, îi recunoaşte funcţia de receptacol al unor misterioase forţe care-l transcend, mistuindu-i condiţia inferioară. Am aşteptat decenii în şir o schimbare istorică ce a venit fără a aduce totuşi decît o jumătate a eliberării, încărcîndu-ne cu un nou set de dezamăgiri care nu o dată pornesc din cele ale totalitarismului, insuficient eradicate, precum o operaţie nereuşită, care lasă neatins un rest de ţesut bolnav.

O să abat dialogul în altă direcţie. Vă consideraţi încheiate socotelile cu trecutul? Îi ştiţi pe informatorii Securităţii din preajma dumneavoastră?

– “Lup singuratic” fiind, n-aveam cum să nu atrag “ochii albaştri”, nespus de vigilenţi, ai instituţiei pe care Luca Piţu o alintă cu numele de Securiţica. Mai ales după ce, luînd legătura cu Arghezi şi cu Blaga, ajungînd mai tîrziu a fi comentat la Europa liberă, am dovedit prin acestea că pun în teribilă primejdie statul, întreaga societate angajată pe drumul construcţiei socialismului. Lucrurile au culminat, după cum am mai relatat în cîteva rînduri, cu anchete, percheziţii şi cu confiscarea manuscriselor. Silit a-i privi pe bravii “lucrători” cum scotocesc minuţios prin rafturi şi sertare, în căutarea, se vede, a unor explozivi măcar ideologici, tatăl meu, grav bolnav, a avut o criză în urma căreia, la puţine zile, a încetat din viaţă. Astfel Securiţica mi-a lăsat o amintire de neşters… Asta se petrecea în Amarul Tîrg. Dar în scurta perioadă petrecută la Şcoala de literatură devenisem “interesant” pentru doi colegi care mi-au pregătit cu sîrg un dosar solid în vederea exmatriculării (unul s-a afirmat ulterior ca traducător, altul, vag istoric literar, a avut o prestaţie pitorească, după 1989, apărînd chiar în postura de… candidat la preşedinţia ţării). Îl dibuisem cel puţin pe unul dintre astfel de “observatori” şi în rîndul studenţilor filologiei clujene, care a ajuns – nu se putea altminteri! – universitar în speţa lingvisticii (în facultate, colegul cu pricina era secretar UTC şi un soi de responsabil “cultural” de la Căminul studenţesc de pe strada Racoviţă). La Oradea, importanta “sarcină” a fost preluată de un ofiţer Secu care frecventa Cenaclul literar orăşenesc, în calitate de… poet. Cînd am fost angajat la revista Familia, supravegherea necurmată al cărei obiectiv eram a căpătat un supliment preţios, cel al intoxicării. Mi-am dat seama curînd că doi redactori (cum era de aşteptat, cei mai slabi sub raportul condeiului, care petreceau mai mult timp în anticamera activiştilor de partid decît la masa de lucru) răspîndeau felurite năzbîtii calomnioase pe seama mea. Aşa, ca să fiu înlăturat mai repede din calea lor, ceea ce s-a şi întîmplat.

Scriitorii români nu prea excelează în hărnicie. Sunteţi o excepţie.

– Nu ştiu dacă e chiar aşa, Am avut/avem destui autori “harnici”, de la Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu la (era să zic Nichita Stănescu, dar mă abţin!) Nicolae Breban, şi neîndoios, Paul Goma. Şi ne fuge gîndul şi către “hărnicia” celebră, impusă de condiţionări financiare, a unui Balzac (deşi poate că n-a fost numai acest pinten care l-a îndemnat la galopul scrisului) sau către cea, nu mai puţin celebră, a unui Fernando Pessoa, atît de debordantă, încît a simţit nevoia de a-şi multiplica braţele auctoriale, aidoma unei zeităţi asiate. E bine sau ba să fii “harnic” în breasla literaţilor? La umila mea persoană ar putea fi vorba iniţial de un reflex dobîndit încă din copilărie, de la bunica şi mama, atunci cînd am fost îndrumat să-mi fac lecţiile cu conştiinciozitate şi să ajung astfel ditamai premiantul întîi. Aveam o mentalitate, să zicem, “pozitivă” pe-o parte, păguboasă pe alta, presupunînd că învăţînd “bine”, porţile în viaţă îţi vor fi deschise în consecinţă. Chiar ajuns student, habar nu aveam de formidabila forţă a “relaţiilor”, de magia “pilelor”, dumirindu-mă abia după o vreme că există colegi “purtători de serviete” profesorale ori avînd conexiuni oculte cu anume autorităţi, colegi care, bineînţeles, au făcut cariere universitare. Ce s-a ales însă de “hărnicia” mea? Scriu pentru a-mi ocupa timpul (variantă golănească: “a-ţi omorî timpul”), pentru a umple ecranul alb al acestuia cu rîndurile pe care le aştern din simţămîntul că n-aş avea ceva mai potrivit de făcut. Ceea ce s-ar numi vocaţie a devenit o îndeletnicire cotidiană, străduindu-se a nu sfida dictonul strămoşesc: non multa sed multum, prin numeroase corecturi, completări, printr-un şir de reveniri asupra paginilor scrise fără uşurinţa care, la unii confraţi, se pare că se instalează după un anume stagiu de practică. Asta e. Pe cît de “harnic” s-ar putea să apar în exterior, pe atît de critic sînt faţă de mine însumi, un biet laborios care nu rareori sfîrşeşte în nemulţumire şi o ia de la capăt, pe altă canava. Inclusiv pentru a se degreva de monotonia care pîndeşte în penumbre, de senzaţia de saturaţie. Aşa cum s-a statornicit, scrisul meu implică o alternanţă, întrucîtva consolatoare, între specii: critica, poezia, însemnările de jurnal, gazetăria se succed în funcţie de o dispoziţie pe care n-aş putea-o controla, căreia mă subordonez (excepţie fac “materialele” care musai să fie înfăţişate la termen fix). Şi de ce să nu recunosc că scriind “mult” îmi protejez singurătatea? Necesitatea ei irepresibilă îşi găseşte în ocupaţia scrisului – nu-i aşa? – un mediu prielnic.

– Cu mulţi ani în urmă, l-aţi “ras” pe Nichita Stănescu. Poezia lui are o posteritate ciudată, după voga enormă de care s-a bucurat…

– Da, cu Nichita Stănescu e o poveste. Am fost cel dintîi critic care, într-un articol apărut în Luceafărul, la finele anilor ‘60, am spus ceea ce am crezut că se cădea spus despre acest poet adorat al momentului: “Împăratul e gol”. Autorul Necuvintelor a beneficiat, ca niciun altul pe atunci, de un îndoit sprijin: din partea criticilor “liberali” (a se citi oponenţi ai “realismului-socialist”, care a decimat pînă către mijlocul deceniului şapte literele româneşti), ca şi, de la o vreme, din partea oficialităţii care găsise nimerit a agăţa un nume pe panoul “măreţelor realizări” ale regimului. Foarte promiţător la început (îi citeam poeziile apărute prin reviste, destul de rar, de altminteri, cu încîntare), Nichita s-a lăsat pradă, din păcate, unei inflaţii care l-a dezavantajat drastic. A acoperit innumerabile pagini cu stihuri torturate, cu puerilităţi ce frizau revelaţia sau cu incoerenţe vădind o suspendare a minimului autocontrol. Aidoma unui Rasputin, care, după chefuri straşnice, emitea în mijlocul cercului său de admiratori şi mai ales de admiratoare propoziţii mistice, bardul în chestiune îşi dicta textele într-o incontinenţă de rău augur. În acelaşi timp n-a şovăit a se ploconi, prin poeme şi declaraţii cîtuşi de puţin onorabile, în faţa cerinţelor partidului care l-a răsplătit copios. I-au trecut prin mînă sume imense: s-a spus că numai datoriile către Fondul literar pe care le făcuse echivalau cu preţul a cincizeci de automobile Dacia! O degringoladă paralelă a scrisului şi a vieţii l-a marcat fără şansa unui reviriment. Gloria sa a rămas însă, bizar intangibilă, într-o zonă, majoritară la ora actuală, a consideraţiei critice. Explicaţia? În primul rînd o inerţie, o subordonare a comentatorilor faţă de primele evaluări exaltate, care sugerau în subsidiar, repet, o anume opoziţie faţă de producţiile aservite regimului (Nichita n-a făcut din capul locului figura unui poet de curte). De aici pornind, o modă cu servituţile ei, ale cărei efecte nu s-au sleit. Îmi spunea I. Negoiţescu, îndată ce publicase o analiză favorabilă lui Nichita, Descrierea unui poet: “M-am gîndit, scriind-o, la părerile tale. Aveam tot atîtea argumente pentru a-l aproba ca şi pentru a-l nega pe poet. Am ales ultima soluţie, ca să nu distonez, eu, un întîrziat, cu generaţia tînără”. Mai recent, referindu-se la Nichita, Cristian Tudor Popescu pomeneşte de un soi de obligaţie pe care o au unele condeie de a-l lăuda excesiv, în continuare, pe acesta, pentru a-şi asigura “o pîine”… universitară ori publicistică. Iată un fragment din textul în cauză, pe care-l socotesc a fi cel mai judicios din ultimii ani asupra subiectului: “Răsfoiesc voluminoasele volume de lux Humanitas, Nichita Stănescu, Opera poetică, şi găsesc hectare de cuvinte fără noimă, şiruri căznite, versificaţii mecanice, de dragul rimei, gen Păunescu în degringoladă, o obscuritate cîtuşi de puţin fertilă, menită să înfăşoare nimicul, un vid de simţire poetică”. Vreţi să ştiţi şi opinia finală a Monicăi Lovinescu, care l-a cuprins destui ani pe Nichita în acolada elogiilor sale la Europa liberă? Iat-o: “Nichita a fost probabil cea mai neaşteptată şi mare degradare din literatura ivită prin 1960”. Cauzele? “Alcoolul şi turcirea”. Mi-aţi putea replica: acestea sînt cazuri izolate! Nu chiar. Aruncînd o privire în urmă, ne putem da seama că un şir de personalităţi ale literelor noastre au manifestat, unele cu o anume zăbavă, rezerve categorice faţă de supralicitatul bard: Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş, A. E. Baconsky, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Matei Călinescu etc. Am simţămîntul că Nichita Stănescu nu constituie încă un caz clasat, aşa cum s-ar părea, într-un duh al beatificării, că, în consecinţă, peste capul unei generaţii sau a două, va fi rediscutat într-un climat cu mai puţine preconcepţii. Eu unul nu-l “neg”, nu-i contest personalitatea lirică reală, înăbuşită însă sub maldăre de incontestabile rebuturi. Opera sa e aidoma unui butoi uriaş umplut cu un lichid impur, din care ar fi avantajos să se tragă, prin distilare, conţinutul unei singure sticle. Încerc doar a-i pune în discuţie reputaţia, încă atît de străină, în supradimensionarea sa, de o apreciere critică neconstrînsă, care-l urcă pe un soclu inadecvat.

Cum scrieţi? Ambianţă, tabieturi, treburile astea.

Să ştiţi că nu sînt pretenţios. Scriu în orele matinale, punînd lumii o singură condiţie, aceea de-a fi singur (în schimb sînt bucuros să am în preajmă un cîine sau o pisică). Ceea ce presupune şi suspendarea strictă în acel răstimp a convorbirilor telefonice. Accept – n-am încotro – ca acestea să mă terorizeze către seară. Dar vreţi să ştiţi probabil mai mult. Vă destăinui că nici eu nu ştiu prea bine ce se întîmplă la masa de lucru. Uneori vorbele mi se ordonează mai lesne, cu o senzaţie de armonie (care poate fi şi înşelătoare), alteori dificultatea se instalează din capul locului, sub chipul unui text împiedicat, care nu se mai urneşte asemenea unui vehicul pe un drum desfundat. Noroc că nu scot la iveală aproape nimic “din prima”, revenind, îndeobşte în mai multe reprize, asupra variantei iniţiale, pe care în unele cazuri o modific pînă la nerecunoaştere. Rezumativ, scriu greu. Am băgat de seamă că în această ocupaţie urmez două tactici pe care le-aş numi a scrisului liniar şi a celui în zig-zag. Cel dintîi se impune atunci cînd trebuie să mă ocup de un anume subiect pe care-l “dezvolt”, cel de-al doilea trece de la una la alta, într-o lejeritate a momentelor în care m-aş putea regăsi cu o spontaneitate aidoma senzaţiei pe care o încerci cînd te afli instalat confortabil într-un automobil ce străbate un peisaj parcă neatins de om. “Inspiraţie”? Ceva venit dintr-o extraneitate, un dar ce te face să te întrebi cît de vrednic eşti a-l primi, sau doar o eliberare ca atunci cînd laşi jos o povară pe care ai purtat-o de-a lungul unui drum greu? Nu-mi dau seama. Dintr-odată ordinea ţi se pare superfluă, îndemnîndu-te a o înlocui nu cu dezordinea, ci cu o libertate care conţine o secretă disciplină. O ordine specială pe care n-ai putea şi nici nu vei simţi vreodată nevoia a o desluşi, deşi o simţi. Precum o adiere de vînt împrospătînd obrazul, care e, după cum nota Soljeniţîn, cel mai tulburător semn al vieţii.

– O întrebare probabil încuietoare – pentru ce scrieţi?

– Într-adevăr, o întrebare “încuietoare”. E ca şi cum m-aţi întreba de ce mă mişc, de ce privesc, de ce respir. Într-o carte pedantă din secolul XIX, operă, desigur, a unui Marius Chicoş Rostogan, se găseşte o definiţie a… mersului. Există în viaţa fiecărui om lucruri care cad sub incidenţa unei explicaţii ce ar suna cam aşa: pentru a fi el însuşi. Fără a-mi fi impus/ recomandat de cineva, scrisul cred că face parte din gena mea psihică. E o înzestrare sau o damnare? O altă chestiune “încuietoare” pe care mi-o pot pune. Deoarece, alegînd unul din termenii acestei dileme, mi s-ar părea nu doar că simplific nepermis problema, ci şi că încerc să-mi pun laurii unui cîştigător, cu semnul “binelui” sau al “răului”, nu importă, în realitate cu neputinţă de admis în mediul unor nesfîrşite incertitudini, frămîntări. În acel dans epuizant de lumină şi umbră, în care n-aş putea ţine partea niciuneia.

La ce lucraţi acum?

– La ce bun să-mi anunţ proiectele, cîte or fi, aidoma unei reclame la un produs ce “urmează să apară în curînd pe piaţă”? Mă aflu angajat cu colaborări permanente la o seamă de reviste (vai, vreo zece), cîteva din ele găzduindu-mi “cronica literară”. E, după cum ştiţi, o rubrică băgată-n corzi, reabilitată, iarăşi obiect al dispreţului, dar care supravieţuieşte vicisitudinilor, se vede ca o necesitate a contactului prim cu creaţiile literare. După ce am slujit-o aproape cinci decenii, mă învrednicesc a supune în continuare comentariului meu între 40 şi 50 de cărţi pe an, dar… am obosit. Ce să fac mai întîi? La ce să renunţ, cum să-mi reechilibrez munca? Mă simt atras progresiv, pe lîngă poezia ce rămîne noua-vechea mea practică de căpetenie, de o formulă, să zic, a jurnalului, confesivă, de rememorări dar şi de meditaţie asupra unor teme ce mi-au fost/îmi rămîn aproape. Voi avea suficient răgaz pentru ele? Îmi măsor în oglinda critică nu numai chipul, aşa cum a răzbătut prin vremi, dar şi trecutul care te-ndeamnă la speculaţii, judecăţi, concluzii, precum într-o etapă ultimă, penultimă – cine ştie? – a ceea ce sîntem.

Am constatat cu mîhnire, sînt excepţii, desigur, că la scriitorii contemporani lipsa de caracter este proporţională cu valoarea. Onoare, demnitate, vorbe cam în vînt… Pentru o subvenţie sau o sinecură, stau în preajma unor personaje politice infecte, fie ei şi preşedinţi ai republicii, legitimîndu-i. Mă contraziceţi?

Cum v-aş putea contrazice? Năravul nu e nou, sistemul comunist l-a confirmat cu asupra de măsură, noi sînt doar oamenii care-l perpetuează în zilele noastre. Înţeleg subtextul decepţiei dvs. Mă văd nevoit aşadar a mă referi la aşa numiţii “boieri ai minţii”, care treceau drept discipolii lui Noica, însă care în loc de a se conforma tablei de legi a acestuia, stipulînd un mandarinat al ideii pure, s-au urcat într-o ambarcaţiune plutitoare pe valurile tulburi ale politicului. Nu mă contrazic. Sînt departe de-a contesta dreptul, ba chiar, în anume conjuncturi, obligaţia morală a intelighenţilor de-a se rosti în treburile cetăţii, care le poate favoriza ori perturba grav misiunea. La “boierii minţii”, numiţi şi “elitişti”, s-a manifestat însă, pe lîngă “despărţirea” de legatul mentorului (las’ că, în plan biografic, şi acesta s-a apropiat de două extreme politiceşti), o nu tocmai măgulitoare orientare spre, vorba lui Caragiale, “un ce profit”. Spre năzuinţe de carieră, iar nu de ordin ideal. Unul din ei a sărit, aidoma unei figurine dintr-o cutie cu resort, îndată după prăbuşirea dictatorului, în chip de “ales” al lui Iliescu, în primul guvern al acestuia (cineva îngîna cu acel prilej nişte versuri argheziene: “Tînărul cu-adevărat/ Pare un om învăţat,/ Zise preşedintele / Potrivindu-şi dintele”). A avut grijă de-a ocupa înalte demnităţi şi în imediata apropiere a următorilor doi preşedinţi ai ţării. Cu aceeaşi mixtură de sumisiune într-o direcţie şi prezumţie în alta, şi-a dovedit rafinamentul inclusiv în spaţiul gingaş al oportunismului. Altul, companion indisociabil al celui dintîi, înzestrat cu un dar magnific din partea acestuia, o importantă editură şi un corespunzător salariu directorial, s-a lansat în cîteva diatribe de-o remarcabilă ferocitate justiţiară împotriva “lichelelor” erei precedente, dar ce să vezi? Cerbicia i-a cedat brusc în faţa actualului nostru prezident. Ce mai contează criteriile (civice, culturale, etice), utile doar spre a strivi o… muscă, atunci cînd te confrunţi cu un atare importantisim personaj? Nu e cazul să foloseşti două măsuri şi atunci cînd ai de a face cu un amic generos? N-ar fi de bonton, odată ce ţi-a pus în braţe o editură ce înfloreşte pînă la ceasul prezent, să mai faci vreo aluzie la o bagatelă precum inconsecvenţa! Să te mai iei de patima şarmantului ins pentru măririle lumeşti! N-ar fi mai conzult (vorba ardeleanului) să te asociezi plecăciunilor aceluia adresate puternicilor zilei? Şi să mai încasezi şi o pensie de merit din partea Uniunii Scriitorilor, cînd cîştigul tău e de cîteva zeci de ori mai mare decît al unora dintre sărăntocii tăi colegi de breaslă? Un alt “boier”, mai june, n-a întîrziat a se deprinde şi d-sa cu elogiile dirijate către patronul ignar, cu un trecut de tot jenant, dar… patron. Ajuns în jilţul de conducere al unui Institut cu un bogat buget, ce l-a costat să-l accepte ca prezident al acestuia, după pilda, se vede că imortală, a Ceauşescului? Dar patronii trec ca apa, pietrele (biografice) rămîn.

Vă încearcă păreri de rău că n-aţi făcut ceva ce aţi visat?

Există o diferenţă între visuri şi vise. Visurile, figuri de stil ale somnului, acordîndu-i o identitate poetică, sînt coincidente cu materia lor, împlinindu-se în contururile acesteia, consumîndu-şi tensiunea în hazardul care o caracterizează. Nutrit, pînă la un punct, de experienţele stării de veghe, oniricul nu e îndreptat spre afară. Îşi mistuie “hrana” astfel dobîndită, o transformă în imagistică proprie. Visele au însă un cu totul alt statut. Ele tind spre un ţel, aidoma săgeţii înscrise într-un arc încordat. În sine poartă doar virtualitatea mişcării. Promisiunea ce şi-o fac în clipa în care iau naştere. Depind de real în aşa grad încît se poate întîmpla (şi se întîmplă deseori) ceva paradoxal. Îşi anulează ţinta spre a se bucura, într-un univers imperfect, de beţia increatului. Nu e oare sortit celor mai frumoase vise să rămînă neîmplinite?

Ce e poezia?

– Vai, chiar credeţi că v-aş putea da un răspuns mulţumitor? Poezia: unul din acele concepte precum viaţa, iubirea, fericirea etc., ale căror explicaţii sînt inepuizabile ori, ca să mă rostesc abrupt, nici nu există. S-ar părea că ele conţin un germene de obscuritate care se nutreşte din sine, îngăduindu-ne exclusiv aproximaţii ce lunecă aidoma apei pe o suprafaţă dură fără a o pătrunde, fără a o clinti. Creaţia poetică intrigă prin emoţia ce pare a nu avea obiect, fiind, aşa cum observa Baudelaire, “un entuziasm cu totul independent de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care e hrana raţiunii”. Atunci la ce bun? La ce bun echivocul acestui fenomen care pare lipsit de sens în economia existenţială, “gratuit”, însă totodată fascinant precum o chemare spre altceva? Scandalos lipsită de sistem, de reguli, poezia are natura unor frînturi fugitive, a unor fulguraţii dintr-o viziune a întregului, care doar în felul acesta binevoieşte a ne contacta. Sau cum spune Sandburg: “Poezia este deschiderea şi închiderea unei uşi, lăsîndu-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în crîmpeiul acela de clipă”. Operînd astfel, ea se opune temporalităţii, făgăduieşte ceva cu totul în afara unei succesiuni, a unei discipline, a unei durate. Ne oferă sugestia unei existenţe ce s-ar putea regăsi la rădăcinile sale divine, a unei existenţe absolute.

În încheiere, vă provoc să scrieţi un scurt text pentru un ipotetic dicţionar al literaturii române despre Gheorghe Grigurcu.

Nu mă simt în stare să scriu un asemenea text. Las altcuiva eventuala satisfacţie de-a mă executa încă o dată în felul acesta, aşa cum a procedat un purtător de servietă al d-lui E. Simion, într-un tom al impozantului Dicţionar academic consacrat scriitorilor români…

Vă mulţumesc.

– Şi eu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 257, 15- 30 mai 2013

Gheorghe-Grigurcu1

Aprilie 15, 2013

Cum m-a vazut Lucian Dobarta

timpul lui Petriacarnea viselor lui Petria2 corifei la Bistrita

Cu Liviu Antonesei

Aprilie 12, 2013

Zoe Petre: „Republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă”

Alexandru Petria: – Stimată doamnă Zoe Petre, aveţi o mare expunere publică. Cum aţi vrea să vă perceapă lumea, ca om şi intelectual? Sunteţi văzută corect?

Zoe Petre: – În genere, nu am a mă plânge. Pe vremea când eram consilier al Președintelui României eram mult mai frecvent agresată verbal – de exemplu în publicațiile “României Mari”. De fapt, această dezagreabilă publicație avea un dublu disidiu cu persoana mea, ca istoric multă vreme, la care s-a adăugat apoi și calitatea de consilier. Cea mai blândă invectivă mă califica de nepoată a Anei Pauker, îmi amintesc chiar că m-am întâlnit odată cu Dr. Brătescu, ginerele Anei Pauker, pe care îl cunoșteam de la Societatea de Studii Clasice, și mi-a spus în glumă ca-i pare foarte rău că nu suntem rude cu adevărat.

Acum, dacă nu ar fi din când în când comentarii dezagreabile la blogul meu sau pe FB, aș putea trăi cu iluzia că toată lumea mă îndrăgește, ba chiar mă admiră. Noroc cu internetul, altfel mi s-ar urca la cap.

Dar știți cum spunea Frederic cel Mare, cine vrea să fie îndrăgit de toată lumea ajunge să fie detestat de toți. Când a împlinit 60 de ani, Grigore Moisil – unchiul meu – a declarat că și-a făcut mulți prieteni până la acea vârstă, ar fi cazul să-și mai agonisească și niște dușmani. Cinci ani mai târziu, la următorul jubileu, fostul său prieten Nic. Teodorescu, cu care se certase cumplit între timp, a amintit de angajamentul anterior și a apreciat că Moisil nu doar îndeplinise cincinalul, ci îl și depășise cu succes.

– Aţi minţit vreodată pe traiectoria dumneavoastră de intelectual public?

– Nu, nu am mințit decât din politețe – minciuni de genul „mă bucur să vă revăd” adresate unui pisălog notoriu. Asta nu înseamnă că, mai ales în calitate de consilier al președintelui, nu aș fi omis să vorbesc despre o mulțime de chestiuni a căror expunere publică nu era permisă sau recomandabilă. Informarea cetățenilor este imperativă, dar cei pe care acești cetățeni i-au creditat cu funcții de demnitate publică au datoria de a cerne informațiile spre binele comun. Calitatea de consilier presupune un angajament de confidențialitate pe care nici atunci, nici acum nu aș vrea să-l încalc deliberat.

Am mai povestit odată că m-a distrat la culme, în decembrie 1996, o felicitare de sărbători trimisă de MApN cu ștampila NESECRET, dar de fapt asta reflectă și o realitate, există funcții publice în care excepția este ceea ce NU e secret.

Pe de altă parte, am constatat repede că orice opinie aș fi emis, ea era instantaneu atribuită președintelui Constantinescu, drept care am fost silită să fiu de zece ori mai circumspectă în declarații. Acum am mult mai multă autonomie, drept care mă și exprim mult mai liber, căci opiniile mele nu mă mai angajează decât pe mine însămi.

– Bine, dar e discutabilă hotărârea despre livrarea informaţiilor către oameni. E loc să se insinueze arbitrariul, interesele subterane.

– Aveți perfectă dreptate, de altfel putem constata că aceste temeri sunt manifeste și în cele mai democratice state – sau, poate, mai ales acolo: am citit zeci de romane, am văzut cel puțin tot atâtea filme de ficțiune politică în care intriga era dominată de conflicte de acest tip. În echipa noastră existau două principii: 1. decizii cu privire la amânarea unui anunț public de interes comun nu pot fi luate decât de către Președinte, fiindcă el e singurul legitimat de un vot popular de peste 7 milioane; și 2. oricum totul se află până la urmă, deci nu facem nimic din ce nu am putea asuma public.

Vă rog să credeți că nu era ușor deloc nici pentru noi, care nu eram politicieni de profesie, veneam din societatea civilă, să acceptăm că nu putem spune totdeauna tot ce avem pe suflet sau în minte, că o anume informație nu trebuie să fie imediat accesibilă opiniei publice. Dar sunt multe elemente care trebuie să rămână o vreme secrete ca să nu pericliteze situația și chiar viața celor care aduc informația. Vă imaginați că, în timpul conflictului din Iugoslavia, puteam face public tot ce aflam?

– Nu-s naiv.

– Ca să fie cât mai clar care era tipul de informații pe care președintele decidea să nu le facem publice, iată un exemplu: în plină mineriadă din 1999, imediat ce armata a primit ordin să împiedice marșul spre București, s-au trimis cercetași militari în teren; aceștia s-au întâlnit cu cercetași ai minerilor, care au aflat astfel că nu mai au de-a face cu polițiști de la Evidența Populației, ca până atunci, ci cu trupe cel puțin la fel de bine antrenate ca și avangarda lor. În aceste condiții, Miron Cozma avea nevoie de o cale de ieșire din situație, și a anunțat că acceptă medierea de la Cozia. Oricât ar fi fost de tentant, decizia președintelui a fost să nu facă publice informațiile cu privire la cauza reală a disponibilității subite către dialog a liderilor minerilor, deoarece prioritar era nu să atentăm la prestigiul lui Cozma, ci să se întoarcă minerii în liniște în Valea Jiului.

Tot atunci, am avut informații verificate în legătură cu planul de pătrundere a minerilor în București prin Cotroceni, inclusiv cu postarea unor lunetiști care să-l lichideze pe președinte pentru a înlesni instaurarea unui guvern provizoriu. La conferința de presă, apoi și în Parlament, senatorul Vadim Tudor cerea public instituirea unui Consiliu – parcă consultativ – în locul guvernului legitim. Președintele ne-a interzis să suflăm o vorbă despre lunetiști, considerând că s-ar crea panică și haos, și că o atare informație ar compromite grav România în plan internațional, creând dubii în legătură cu stabilitatea statului de drept – care, în fond, s-a dovedit atunci mult mai solid decât se crezuse înainte de mineriadă.

Voi fi explicită în cele ce urmează, fiindcă nu mai am nicio poziție oficială care să mă oblige la omisiuni: cu atât mai mult am fost siderată în vara anului trecut constatând că însuși președintele României a denunțat public pseudo-lovituri de stat imaginare, trădând astfel interesele majore ale României în favoarea propriilor sale interese personale. Eu am lucrat în echipa unui președinte care a refuzat să declare public lucruri adevărate care i-ar fi adus poate simpatia opiniei publice, numai ca să nu aducă atingere statutului internațional al României; acum, avem parte de un președinte care, doar ca să-și mai păstreze ceva din popularitatea pierdută, declară public neadevăruri fără să-i pese că astfel face mari deservicii țării.

– Ce înseamnă, pentru un om care gândeşte, să ai puterea şi apoi s-o pierzi?

– Să vă spun sincer, nu am avut nicio clipă senzația că aș avea puterea: eu eram acolo ca să susțin exercitarea mandatului de președinte al României de către primul președinte democrat și pro-occidental de după revoluție, or, asta nu schimba radical situația față de anii în care susțineam eforturile candidatului CDR. Nici măcar la titularul mandatului de președinte nu am observat vreodată acea amețeală a puterii pe care o presupune întrebarea dvs. Sigur, i se mai întâmpla să se înfurie – de pildă atunci când un aghiotant i-a uitat pantofii negri în aeroport, la plecare de pe Otopeni, și să spună „vă rog să nu vă bateți joc de mine, sunt totuși președintele României!”, dar fondul constant și inevitabil al celor patru ani a fost acela al răspunderii, nu al puterii ca atare, și pentru președintele Constantinescu, și pentru noi, cei din echipa sa. Poate că mai aproape de sentimentul de putere am fost în iulie 1997, când s-a încheiat cu bine vizita președintelui Clinton la București, sau în 1999, când am aflat că ziua României la Muzeul Smithsonian de la Washington, pentru care ne agitasem, împreună cu Dl. Buzura și cu Fundația Culturală Română, niște ani buni, a fost o reușită deplină. Când România a intrat în NATO nu mai eram „la putere”, dar m-am simțit puternică.

– Dar ce e puterea, în accepţiunea dumneavoastră?

– În concepția prietenilor mei din vechea Eladă, puterea, kratos, se deosebește fundamental de bia – forța brută, care este adesea abuzivă. Kratos este puterea în sensul cel mai larg al cuvântului, asemănătoare puterii zeilor, care doar ce gândesc ceva și fapta se și împlinește de la sine. Puterea, în acest sens, nu e nici bună, nici rea, este o unealtă ambivalentă: Heracles a curățit nu doar grajdurile regelui Augias, ci și întreaga Grecie de monștri, dar Hera l-a făcut să-și piardă mințile și, luându-și nevasta și copiii drept fiare, i-a măcelărit fără milă.

Odată ce înțelegem asta, e mai ușor să controlăm utilizarea “de bine” a acestui formidabil instrument, spre a construi, nu spre a distruge. Dar depinde și de firea omului, și de împrejurări. Aveam un profesor – intelectual de înaltă clasă, dar care spunea că o zi de examen în care nu tremură banca cu studentul examinat e o zi pierdută. Asta era natura lui, și se mândrea cu ea. În timpul războiului din fosta Iugoslavie, a fost mai evident decât oricând că președintele României are puterea de a lua decizii majore, și le-a și luat, în interesul României; dar s-ar fi putut întâmpla – din fericire nu s-a întâmplat – ca aceste decizii să aibă și efecte distructive. Puterea comportă riscuri, și este responsabilitatea cui o exercită să le minimizeze – și să dea și un acatist, nu poți controla chiar tot.

– Grosso modo, cum aţi caracteriza intelectualii români cu ieşire amplă în media? Personal, sunt deziluzionat, dacă nu chiar scârbit de laşitatea unora, de admiratul papucilor cu căciula în mână, pe lângă diverşi politruci, la alţii.

– Nu vreau să fiu excesiv de pedantă – o oarece pedanterie e inevitabilă între intelectuali, dar ce-i prea mult strică – așa că nu voi spune din nou că grecii au inventat o mulțime de povești care să dea seamă de relația complicată a intelectualului cu puterea, începând cu istoria lui Zeus care își înghite nevasta divină, Metis – Iscusința – cu tot cu pruncul lor nenăscut, divina Athena. Aceasta va țâșni la soroc, cu întreaga-i panoplie, din țeasta lui Zeus. Vedeți că încă de atunci se știa că intelectualii dau dureri de cap strașnice puterii.

Întrebarea dvs. este însă, ca să traduc, despre durerile de cap pe care puterea li le dă intelectualilor.

– Cam aşa.

– Personal sunt și eu adesea întristată de faptul că intelectuali – uneori chiar de mare notorietate – abdică de la funcția lor critică și asumă teme de propagandă joasă enunțate de puternicii zilei. Asta e de fapt o formulare mult prea elegantă a faptului că oameni inteligenți și cultivați emit în public falsuri, la îndemnul sau în beneficiul puterii președintelui Băsescu. Fostul meu student și colaborator Cristian Preda, profesor de științe politice, mi-a spus verde în față că am devenit anti-occidentală. Cum stăruiam în a-i cere un minim argument în favoarea acestei măgării, a bâiguit ceva în legătură cu faptul că am inițiat o scrisoare în care solicitam președintelui Comisiei Europene să ia cunoștință și de puncte de vedere diferite de cele ale dlui Băsescu atunci când evaluează situația din România. E regretabil că un europarlamentar nu are – sau nu exprimă public – nicio umbră de înțelegere a faptului că Uniunea Europeană este o construcție democratică, nu o teocrație laicizată. Doar Ceaușescu credea că oricine îi scrie merită pușcăria.

Mă grăbesc să adaug un gând care mă bântuie intermitent de mai mulți ani: cum se face că, printre „intelectualii lui Băsescu”, se numără mulți care se întreceau în a-l consua pe Emil Constantinescu în ultimul an de mandat și mai abitir după încheierea acestuia? Să fi fost ei iritați de faptul că acesta a respectat cu strictețe spiritul și litera legii, fiind cuceriți tocmai de tentația autocratică a președintelui jucător? Sau Constantinescu a greșit fiindcă i-a tratat ca pe egali, când ei de fapt așteptau privilegii și prebende? Sau cei înregimentați sunt de fapt cu mult mai mulți decât credem noi? Aceste ipoteze nu se exclud, dimpotrivă. Oricum mă gândesc adesea cum oare ar fi reacționat intelectualii pro-Băsescu dacă președintele Constantinescu ar fi comis a suta parte din transgresiunile preferatului lor.

A doua categorie pe care o evocați este cea a intelectualilor care tac. Trebuie să recunoaștem că unii tac pro-Băsescu, ca să zic așa, și alții dimpotrivă. Ca să nu tacă, ei trebuie să fie stârniți de cineva: colegi, ziariști, prieteni. Am văzut mulți tăcuți devenind o clipă locvaci, de exemplu fiindcă li s-a părut că înlocuirea dlui Patapievici de la conducerea ICR e o catastrofă. Unii știau bine de ce protestează – s-a dovedit că datorită ICR avuseseră un număr de oportunități, ca să nu spun privilegii; când, de exemplu, ești remunerat cu mii de dolari ca să-ți prezinți propria carte în străinătate, ai toate motivele să te superi când se schimbă calimera. Alții însă protestează dintr-o presupusă solidaritate intelectuală, la limită – din snobism, fără să încerce să afle exact ce anume apără de fapt.

Dintre cei care tac critic la adresa puterii, fie ei intelectuali sau mai puțin, se recrutează masiv cei ce votează contra puterii instalate și în favoarea unei schimbări de guvern sau de regim politic. Este cel mai important exercițiu al puterii într-o democrație, și am văzut în întregul an care abia ce-a trecut cum „marea mută” a devenit foarte elocventă. Am colecționat lozinci și fotografii de la manifestațiile din iarna trecută, sper să scriu ceva despre asta. Multe sunt pline de umor – „Eba, tatăl tău nu vrea să vorbește cu noi!”; „Roberta, numără-ne!”; „Securistule, ne-ai ciuruit!” – și foarte multe vădesc o judecată politică matură – „Ce vrem noi? Demnitate și respect.”; „Politicienii au compromis politica; trebuie, totuși, reinventată.”; „Contractul social a fost denunțat unilateral; ce nu înțelegeți?”. Dacă nici aici nu regăsim vocea intelectualului critic, nu știm unde să o căutăm.

– Aţi amintit de ICR. Sunteţi în noua echipă de acolo… Ce aţi găsit?

– Întâi să vă spun ce am căutat: în subordinea ICR sunt în momentul de față și trei centre de formare doctorală – Accademia di Romania de la Roma, Centrul de studii de la Veneția și Centrul cultural „Dimitrie Cantemir” de la Istanbul. În anii ’90, comunitatea academică din România a purtat un lung război cu Ministerul de Externe pentru a reda centrelor de studii din Italia – singurele care existau atunci – statutul lor originar, de școli doctorale. Am izbutit într-un târziu, după 1996, datorită ministeriatului lui Andrei Pleșu și direcției – mult prea scurte, din păcate, a Școlii de la Roma – exercitate cu deosebit ingeniu de către regretatul italienist clujean Marian Papahagi. Or, care ne-a fost surpriza aflând că dl. Patapievici și colegii săi vor să uniformizeze toate centrele culturale, inclusiv cele trei de care am vorbit, și evaluează exclusiv acțiunile culturale, mai ales cele adresate românilor din Italia sau Turcia, interzicând de fapt orice cercetare științifică, de arhive, a directorilor celor trei centre în cauză, neglijând problematica bursierilor și teoretizând chiar „inutilitatea” elaborării unor teze de doctorat.

La Roma există de mult un director și un adjunct. În ultimii ani, adjunct a fost un domn calificat ca dansator într-un ansamblu de călușari. În 2012, pentru primul semestru, directorul „plin” al Accademiei de la Roma, colegul nostru, distins profesor de istorie și civilizație antică, Mihai Bărbulescu, de la Universitatea din Cluj, a fost drastic depunctat de conducerea ICR fiindcă nu a organizat un concert de jazz. N-am înțeles de ce trebuia el să organizeze concerte, când avea alături un călușar emerit. Să fim bine înțeleși, unora ne place jazzul. Dar, așa cum Pârvan sau Iorga nu aveau a fi notați pentru concerte, nici succesorii lor nu-și dovedesc excelența pe asemenea temeiuri.

Pe de altă parte, trebuie să spun că eu sunt doar una din zecile de voci ale Consiliului ICR, organism colectiv care se întrunește, conform legii, semestrial, așa că nu pot spune că aș fi găsit eu însămi ceva, fie bun sau mai puțin. Am fost informați de conducerea executivă actuală, în frunte cu prof. Marga, de unele excese ale fostei echipe, mergând de la conferințe cu public remunerat pentru prezență – aș vrea totuși să cred că e vorba de o confuzie pornită de la cheltuieli de protocol pentru recepții, altfel nu am pomenit vreodată să fie plătit publicul ca să asculte o conferință – până la Festivalul Piftiei dintr-o capitală vecină; festivalul a constat, firește, în consumul colectiv de piftie pentru producerea căreia s-au cheltuit nu puține mii de euro.

Cum totuși e vorba de ce am auzit, nu de ce am constatat eu însămi, prefer să mă opresc aici.

– În vara lui 2012, aţi iniţiat Apelul intelectualilor din România, adresat Consiliului Superior al Magistraturii, împotriva procurorilor care anchetau ţăranii, la suspendarea lui Traian Băsescu, pe drumurile satelor, în curţi, cu biblia pe caroseria maşinii. Mi-am dat adresa, chiar şi CNP-ul, dacă nu mă înşel, când am semnat. Însă n-am primit nici un răspuns, deşi termenul legal a trecut, cum a trecut…

– In vara trecută, am inițiat o scrisoare către liderii Comisiei Europene și o sezisare adresată CSM în legătură cu acțiunea incalificabilă a DNA și Parchetului, menită să înspăimânte electoratul rural. Nici una, nici cealaltă, nu au produs vreun răspuns – dovadă că suntem mai europeni decât credem. DNA și Parchetul au răspuns indirect, acuzându-l pe dl. Dragnea de „solicitare de foloase necuvenite sub formă de voturi”. Această enormitate singură și descalifică o instituție populată, teoretic, de juriști, și s-ar cuveni să facă părul măciucă dnei Reding și altor comisari europeni, specializați și ei în solicitarea „necuvenită” de voturi. Eu nu sunt jurist, dar știu din propria mea profesie că meseria politicianului este să solicite voturi, așa că mă întreb în aceste condiții ce poate să răspundă CSM unei sezisări civice solid argumentate, cum a fost a noastră.

Problema non-răspunsului Comisiei Europene e încă și mai complicată. Lăsând la o parte orice inflamare, e clar că partizanatul politic a invadat un spațiu conceput de fondatorii UE ca fiind prin definiție tehnic. Dar e clar și că, în pofida impresiei generale din România, în cei opt ani ai mandatului lui Traian Băsescu, susținătorii lui, oricare vor fi fost ei, și-au făcut cu asupra de măsură treaba – adică s-au calificat drept interlocutori de încredere – în cele mai importante centre de decizie din Europa și SUA. Cum e la fel de clar că, la vârful USL, dimensiunea internațională a politicii din România nu e luată în calcul mai deloc. De aici și impresia păgubitoare că, după un moment de excelente tactici, USL a suferit o înfrângere strategică la Bruxelles și Washington.

Nu vreau să ajung ca aceia care una-două își amintesc tinerețile pierdute, dar nu mă pot abține: în 1992, la sfârșitul lui iunie, Emil Constantinescu era desemnat candidat unic al CDR; în primele zile ale lui iulie, deja, regretatul Corneliu Coposu îl conducea în marile capitale ale Europei, pentru a întâlni acolo pe principalii lideri ai Internaționalei Creștin Democrate, iar în august, dl. Constantinescu participa la Convenția republicană din SUA și se întâlnea cu senatori, congresmeni și personalități de vârf ale administrației americane. Începând din acest moment, am organizat un mic nucleu de corespondență și relații internaționale, iar președintele CDR a călătorit frecvent în străinătate și a avut permanent contacte în principalele capitale ale lumii libere, astfel încât, în 1996, rezultatul alegerilor prezidențiale a fost salutat unanim. Cu atât mai mult este necesar în actualul context, în care România este parte integrantă a UE și NATO, ca partenerii noștri să fie familiarizați cu punctele de vedere alternative din țară. Asta nu se întâmplă repede, e nevoie de perseverență și chiar de ingeniozitate, fiindcă imaginea favorabilă lui Traian Băsescu s-a construit cu mijloace importante, unele vizibile, altele mai puțin, în decursul a aproape un deceniu de abilă dezinformare.

Problema de fond este însă alta: în ultimă instanță, aceleași importante mijloace, materiale și nu numai, pe care statul român le-a investit în construirea imaginii externe a României, au fost exploatate fără nici o reținere pentru a distruge această imagine în momentul în care interesul unei singure persoane o cerea. Sigur, rezultatele celor trei episoade electorale din anul trecut au șubrezit poziția pro-prezidențială, dar e foarte greu, de pildă, să o convingi pe dna Merkel că nu o persoană privată, ci însuși președintele României, a mințit-o fără să clipească. Am văzut în ochii multor interlocutori dinafara României o undă subită de neîncredere când le evocam enormitatea unor declarații sau acte ale adversarilor USL: nu se poate, îmi transmiteau ei tacit, vorbești de persoane oficiale, nu pot număra aiurea voturile parlamentului, nu pot fi mincinoși pe față… Ba pot, le spuneam eu, dar tot sceptic mă priveau.

În fond, așa-zisa coabitare are măcar un singur avantaj: oferă liderilor USL, în frunte cu candidatul acestei formațiuni la președinția României, Crin Antonescu, și guvernului USL, răgazul de a-i convinge pe deplin pe marii parteneri ai României în plan internațional, că USL are deplina legitimitate de a dezvolta politicile pro-occidentale și valorile democratice în numele cărora au fost votați în 2012 de o majoritate covârșitoare a cetățenilor României. Nu pot decât să sper că vor folosi acest răgaz din plin. E adevărat că alegerile se câștigă în România, dar, cum am văzut, ele se pot pierde în fapt la Bruxelles. Ăsta e prețul integrării, care ne aduce multe avantaje de care nu trebuie să uităm, și e, pe de-asupra, un preț pe care nu avem de ce să-l plătim. Trebuie doar să facem un efort de proiecție externă a propriilor noastre convingeri și proiecte.

E foarte clar și că nu vom putea convinge pe toată lumea: în condițiile crizei globale, se confruntă – și în Europa, și în SUA – opțiunea pentru politici restrictive, cu unele nuanțe extreme, și opțiunea favorabilă unor politici dominate de valori democratice și de o viziune mai generoasă decât cea hiper-austeră – o austeritate care ia de la cetățeni pentru a prezerva, în fond, marea finanță globală. Suntem confruntați în România cu una din fețele cele mai dezagreabile ale acestui darwinism social, mergând de la încercarea de „reformă a sistemului de sănătate” care să ia de la pacienți pentru a îmbogăți marile corporații, până la acumularea de colonie franțuzească sau de onorarii nemăsurate din bani publici, în beneficiul câtorva favoriți ai regimului. Am militat mai bine de douăzeci de ani pentru o dreaptă liberală, cumpătată și generoasă, nu pentru ca o falangă minusculă de privilegiați fără obraz să monopolizeze resurse și prestigiu ca să ne facă pe toți de golani și de borfași, și, încă și mai grav, să ne acuze cu totul aiurea de anti-occidentalism.

Dacă e să distingem corect, ei sunt cei care, în NATO fiind, visează la un regim à la Putin, cu o oligarhie bine protejată contra indiscrețiilor presei, cu un țar votat mai mult sau mai puțin liber din patru în patru ani, cu o opoziție politică și civică strivită – când nu e de-a dreptul asasinată. Nu știu dacă ați remarcat, dar, cel puțin în primele mandate ale lui Putin, principalii lui ideologi și susținători din zona intelectualilor publici erau, aproape toți, aceiași care, la începutul anilor ’90, conduceau ONG-urile cele mai pro-occidentale din Rusia, cele care aveau susținerea cea mai importantă din partea fundațiilor americane și militau cel mai vizibil pentru democratizare. Să nu te-apuce complotita? Să nu te întrebi, de fapt, nu cine vrea să ne scoată din NATO, ci oare cui îi e de folos să evoluăm ca Rusia, nu ca Polonia?

– Nu vă pare rău că v-aţi amestecat în viaţa publică, mai ales că s-au vărsat pe seama dumneavoastră nu o dată înjurături birjăreşti?

– Am fost grav afectată în primăvara lui 1990, când nu orice ziar, ci România Liberă, m-a făcut albie de porci pentru eforturile de reformă din Facultatea de istorie, al cărei decan proaspăt eram. Am fost uluită, apoi însă am dezlegat misterul: ziaristul care venise, pasă-mi-te, să ne intervieveze – pe mine, pe studenți, pe câțiva colegi – era prieten cu unul dintre profesorii cei mai contestați de studenți. Ambii au ajuns de altfel apoi la „România Mare”. Dar, după șocul de-atunci, m-am cvasi-imunizat, necăjindu-mă doar atunci când, pentru a-mi face mie rău, erau atacați alții – părinții mei defuncți de exemplu. Am ajuns astfel destul de repede pe lista neagră a lui Vadim, unul dintre cei 172, parcă, „de împușcat”. Când am ajuns la președinție și dl. senator a început să-mi trimeată tandre salutări prin intermediul Mitzurei Arghezi – Doamne, cât îmi fermecase copilăria Cartea de adormit Mitzura, și acum adormea în Parlament sau la conferințe de presă, nefericita – m-am și amuzat, m-am și scârbit. După asta, doamna în cauză a fost și martor în procesul de calomnie pe care i l-am intentat șefului ei – evident, martor în favoarea acestuia – și a declarat că precis am luat mită, auzise ea personal pe culoarele parlamentului de la cineva, nu mai știa bine de la cine..

Nu e deloc plăcut. Dar este un război just, care trebuie să fie purtat. Am înțeles asta cu adevărat pe 14 iunie 1990: republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. În ultimă instanță, avem de ales între a fi înjurați pe degeaba și a fi înjurați fiindcă am făcut câte ceva. Eu știu că am izbutit să contribui la instalarea libertății academice în facultate, în parte chiar în universitate, că apoi am contribuit la prima alternanță democratică la putere, și că, așa cum am mai spus nu odată, am participat la acţiunea politică a unei echipe care a mutat granița NATO și UE de pe Tisa pe Prut. Mă mândresc și pentru faptul că am contribuit, în ultimii ani, la limitare rinocerizării României. Pentru asta, pot să suport injuriile conjugate ale vadimiștilor, băsiștilor și altor distinși birjari de serviciu.

– Fără intrarea în NATO, nu cred că eram acum în UE. E un merit imens al echipei din care aţi făcut parte. Mi-am amintit de un episod comic din aceea perioadă. Îl menţionez ca să descreţim frunţile cititorilor. E vorba de un tren al armatei americane oprit de un şef de gară din Oltenia, după ce a traversat trei sferturi din ţară, fiindcă nu avea actele în regulă. S-a turnat şi un film după el. Cum a fost atmosfera la Palatul Cotroceni? Ce reacţii a stârnit?

– A propos de incidente hazlii, eu eram la Washington când cu trenul, la întoarcere mi s-a povestit, dar, spre regretul meu, episodul își epuizase deja potențialul comic. Serios vorbind, aveți perfectă dreptate, nu aveam nicio șansă cu Uniunea Europeană dacă nu am fi deschis ușa NATO. Temerea noastră, înainte de summit-ul de la Washington din aprilie 1999, era că se va lua decizia inversă – nu intră în NATO decât un stat membru UE, ceea ce pentru noi ar fi fost foarte dificil, câtă vreme procesul de integrare în UE e cu mult mai complex și are în vedere un întreg ansamblu societal, în vreme ce NATO are, desigur, condiționalități militare și politice, dar nu examinează și educația, și justiția, și emisiile de carbon, și… Din fericire, liderii NATO de atunci – președinții SUA și Franței, primul ministru britanic – deveniseră brusc perfect conștienți de importanța strategică a României din cauza conflictului iugoslav. Atunci s-a văzut că o Românie activ aliată NATO poate deschide spațiul balcanic cu un minimum de efort militar, în vreme ce o Românie angajată doar formal în relația cu Alianța ar fi putut bloca, întârzia, sabota… Or, după eșecul mineriadei, nu mai existau pârghii care să blocheze o decizie a României în favoarea NATO și UE. La începutul lui mai s-au succedat, fără pauză aproape, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București, cu o valoare simbolică excepțională, și vizita lui Tony Blair, care se pusese de acord cu Clinton și anunța acum sprijinul ferm al guvernului Maiestății Sale Britanice nu doar pentru primirea în NATO, ci și pentru începerea negocierilor de aderare la UE. Începând din acest moment, doar o răsturnare integrală de situație ar mai fi putut schimba cursul evenimentelor. Din fericire, PSD a înțeles atunci lecția ultimilor ani și a continuat ferm politicile de integrare europeană și euro-atlantică, precum și colaborarea cu UDMR, care aducea o contribuție decisivă la crearea unui mediu cordial în vecinătatea României. În 2000, am ajuns la Washington la câteva zile după vizita oficială în SUA a președintelui Ungariei Goncz Arpad, și toți colegii de la Departamentul de Stat și de la National Security Council cu care mă vedeam îmi spuneau „a pledat Goncz pentru integrarea României de credeam că e președintele vostru, nu al Ungariei”. Regret că această atmosferă s-a deteriorat atât de grav de când guvernul maghiar a adoptat deschis poziții extremiste și un discurs iredentist pe care îl speram depășit. Dar nu poți să te asociezi cu reprezentanții Jobbik și să prezervi în același timp valorile democratice ale Uniunii Europene. Păcat.

– Mai are România şansa normalizării? Ce le-aţi spune tinerilor valoroşi ca să nu se demobilizeze?

Când eram decan, la începutul anilor 90, nu le spuneam mai nimic, mă zbăteam să le fac rost de burse; am condus câțiva ani buni Școala Doctorală Francofonă în științe sociale de la București, datorită căreia, vreme de 10 ani, mulți tineri istorici și-au putut urma studiile de nivel doctoral în mari universități de expresie franceză. Doar că nu-i lăsam să plece înainte de a da un concurs în țară, măcar pentru un post de preparator. Din seriile acelea nu au rămas aproape nici unul/una în străinătate.

La cererea Președintelui Constantinescu, am prezentat în 1997 un proiect de Școală Normală Superioară – cu internat – unde cei mai buni elevi ai claselor terminale de liceu din toată țara puteau învăța și concura pentru burse in marile universități din Occident, de unde reveneau ca profesori ai aceleiași școli după încheierea studiilor, urmând ca, în 3 ani, să dea concursuri în universitățile din România sau la institute de cercetare. Nu erau atunci bani, și poate nici nu era cea mai bună idee, dar era o modalitate de a deschide măcar discuția.

Multă vreme le-am spus tinerilor mei colegi că, mai ales pentru umaniști, e mai interesant sa lucreze într-o universitate mare din România decât într-una anonimă din Occident, dar programul de guvernare „Funeriu” + criza mi-a cam tăiat glasul fiindcă a blocat complet concursurile și ascensiunea tinerilor universitari. Nu prea mai am ce să spun când nu găsesc pentru tinerii mei doctori posturi in Romania, și după asta unii dintre ei își găsesc posturi de vârf in Occident: vă dau un exemplu concret, soții Mădălina și Dan Dana, ea epigrafistă, cu o remarcabilă teză despre cultură în cetățile pontice, el – autor al unei excelente teze de istoriografie despre Zalmoxis (o variantă mai scurtă a acesteia, în limba română, s-a publicat și la Polirom). Speram să le găsesc plasament într-o universitate din România, nu s-a putut, spre paguba noastră și norocul lor: el este acum cercetător la CNRS/Paris, iar ea – conferențiar la Universitatea Paris I – Sorbona.

Marele avantaj al universităților românești este totuși faptul că, atunci când apare un post, tinerii nu întâmpină o concurență prea acerbă; rareori se înscriu mai mult de doi-trei pe un loc. În Occident, sunt peste o sută de candidați pentru orice post. Față de experiența noastră în vas închis, tinerii savanți români au avantaje enorme: pot călători, pot concura pentru burse în întreaga lume, pot citi aproape orice revistă on-line. Salariul însă – să nu mai vorbim, sunt oameni tineri, au nevoie de casă, vor să se căsătorească, să aibă și copii: ar trebui să urmeze o carieră universitară ca pe un hobby, și să câștige bani adevărați într-o corporație. Nu așa se face știință.

Și mai e și lamentația perpetuă din jur. Am spus de multe ori, de vreme ce nu pot să afirme că sunt cei dintâi, românii aleg să se considere cei din urmă. Rezultatul poate fi uneori comic: doctoranzi de-ai mei – serioși, vrednici, meticuloși – ajung să nu citească studiile savanților români nici măcar atunci când sunt direct pertinente pentru tema lor (sau când sunt scrise de conducătorul lor științific, ceea ce e cam imp(r)udent). Dar despre statutul limbii române ca limbă a publicațiilor științifice am prea multe de spus ca să încapă aici.

– Europa de acum este cea din visurile şi speranţele din anii 90?

– Nu e o problemă care să țină de modificări ale Europei, sau ale Occidentului îndeobște. Există, desigur, momente mai faste și altele mai puțin în evoluție oricăror organizații, și nu pot spune că suntem într-un moment prea prielnic: criza globală se complică cu un deficit de leadership la nivel european, cu o problematică destul de complicată la nivel transatlantic, ș.a.m.d. În esență însă, e vorba de veșnicul contrast între iluzii și realitate.

Am citit de mult, înainte de 1989, un remarcabil eseu al lui Ion Vianu despre Occidentul văzut din Est ca Țara făgăduinței. Asta nu m-a împiedicat să am o mulțime de iluzii eu însămi la începutul anilor ’90, în pofida faptului că avusesem șansa de a face câteva călătorii de studii chiar în vremurile de restriște. Cu toate astea, în euforia primelor luni de după revoluție m-am lăsat și eu dusă de valul idealizării Occidentului democratic.

Am înțeles totuși, poate mai repede decât alții că, tocmai fiindcă era democratic, Occidentul răspundea înainte de toate imperativelor pe care propriii cetățeni le formulau. Eram în 1992 la Luxemburg, la o reuniune referitoare la lărgirea UE, când am aflat două – ba nu, trei lucruri importante. Un participant italian foarte simpatic, primar al unui mic oraș, mi-a spus aproape cu tandrețe „De ce ar trebui să împărțim noi banii noștri munciți de 50 de ani cu voi, cei din Est? Munciți și voi 50 de ani.” Un rus absolut remarcabil, nepotul faimoasei Alexandra Kollontai, le-a spus organizatorilor: „Fiți mai atenți, noi discutăm despre integrare, dar mafiile noastre sunt aproape complet integrate!’ Iar un oficial important al UE, sicilian, a afirmat, zâmbind discret, că, în opinia lui, marea eroare a sicilienilor a fost să accepte unirea cu Italia, adică să fie coada Italiei lui Cavour când puteau deveni liderul necontestat al Africii.

Așa am început să interiorizez ideea proverbială după care în politica internațională nu există sentimente, ci doar interese. Asta m-a ajutat mult în anii Administrației Constantinescu, în care nu am proiectat și acționat în planul politicii externe cu naivitatea euforică din 1990. Așa că acum pot spune cu destulă convingere că nu Europa, ci perspectiva noastră asupra Europei s-a schimbat: acum o vedem de-aproape. Din această perspectivă, înțelegem mult mai bine de ce există în toate statele membre sentimentul unui deficit de democrație la nivelul Comisiei Europene. La origine, această comisie avea rolul tehnic de a regla piețele cărbunelui și oțelului, drept care putea foarte bine să lucreze fără a fi supusă vreunui scrutin popular. Acum însă, Comisia încearcă să fie chiar mai mult decât „gardianul tratatelor”, fără a răspunde în fața cetățenilor Europei.

Experiența noastră din vara trecută ar trebui să dea de gândit inclusiv susținătorilor guvernului de tehnicieni: dna Reding e expresia perfectă a unui atare guvern fără răspundere politică.

Și încă o vorbă: diverși interlocutori interni de la PDL et Co. încearcă să convingă opinia publică de faptul că asemenea reflecții pe marginea normelor de organizare a UE ar fi „anti-occidentale”, ca și când exigența unui plus de democrație ar fi străină spiritului Europei. Am convingerea că, dimpotrivă, lupta cu derivele nedemocratice, fie în România, fie în UE, reprezintă singura poziție pro-europeană autentică.

– Peste 100 de ani, să spunem, ce aţi dori să se ştie despre doamna Zoe Petre?

– Chiar că nu m-am gândit vreodată în acești termeni! Lăsând la o parte secolele, există o dublă tradiție în familia mea, și din partea tatălui meu, Emil Condurachi, și din partea mamei, Florica Moisil, și a tatălui ei, Constantin Moisil. Moisileştii au fost constructori de instituții, multă vreme la Năsăud – oraș grăniceresc, deci unde românii aveau un alt statut decât în restul Imperiului – și apoi, datorită bunicului, în România unificată: profesor de istorie toată viața, mai întâi la Tulcea, apoi în București, la liceele „Matei Basarab” și după asta „Spiru Haret”, el a organizat și apoi a condus, din anii premergători primului război mondial și până la sfârșitul vieții, în 1958, Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române. În 1923 devine și Director General al Arhivelor Statului, până în 1938. În acei ani, reușește să facă să fie adoptată o nouă lege a arhivelor, să înființeze și să organizeze patru mari filiale regionale și numeroase arhive județene, să publice „Revista Arhivelor” și să stimuleze apariția de reviste locale consacrate publicării de documente și fonduri arhivistice, să înființeze Școala Națională de Arhivistică – una din cele mai bune din Europa acelei vremi – și un Muzeu al Arhivelor; în fine, dar nu în ultimul rând, să transforme instituția arhivelor dintr-un depozit de documente într-o instituție de cercetare istorică și diplomatică. Încă înainte de 1900, Constantin Moisil înființa la Tulcea primul cinematograf școlar, unde se proiectau filme didactice și documentare; tata îmi povestea că, în ultimul an înainte de pensionare, bunicul îl rugase să-i cumpere de la marele fotograf de la Roma, Alinari, diapozitive pentru lecțiile de istorie antică de la liceul „Spiru Haret”.

Despre rolul tatălui meu, Emil Condurachi, în organizarea Institutului de Arheologie al Academiei, de la expoziție la șantiere și de la publicații la apariția de monografii, precum și în activitatea de 25 de ani a Asociației Internaționale de Studii Sud- Est Europene, s-a vorbit de curând, la începutul anului trecut, când se împlineau 100 de ani de la naștere și 25 de la dispariția lui.

Am să fac o mărturisire: în ziua de 29 noiembrie 1996, când, în Parlamentul României, Emil Constantinescu depunea jurământul în calitate de președinte al țării, și când s-a intonat imnul național, n-am putut să nu mă gândesc că, fie și mai de departe, că Andrei Mureșanu se numără printre strămoșii mei. Asta impune mari răspunderi și o datorie de onoare imposibil de ocolit.

– Vă mulţumesc pentru interviu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Publicat în Tribuna, nr. 254, 1- 15 aprilie

zoe-petre

Februarie 26, 2013

Alex Ştefănescu: „Pentru mulți am devenit inamicul public nr. 1”

Interviul a apărut în revista Tribuna, nr.251, 16-28 februarie

Alexandru Petria: – Dragă Alex Ştefănescu, un copil visează să ajungă scriitor, cosmonaut, explorator, cel puţin aşa ne treceau prin cap celor din generaţia mea proiecţiile despre viitor. Nu critic literar. Cum ai ajuns aici?

Alex Ştefănescu: – N-am intenţionat niciodată să mă fac critic literar. Ideea i-a aparţinut lui Nicolae Manolescu, în anii studenţiei mele (1965–1970), când el era asistentul lui Dumitru Micu la catedra de literatură română contemporană a Universităţii din Bucureşti. I-am dus pentru evaluare şaptezeci de poeme dintr-un proiectat volum, Ospitalitate regală, el le-a citit şi a insistat să scriu… critică literară. Mai mult decât atât, m-a prevenit că mă va ajuta să-mi public textele numai dacă acele texte vor fi articole de critică literară şi nu poeme. Poate că mă remarcase la seminarii şi văzuse în mine un posibil comentator de literatură…

Propunerea de a scrie critică literară nu m-a atras deloc, dar perspectiva publicării a ceva scris de mine m-a încântat. Am închis ochii şi am intrat în apa rece a criticii literare. La recomandarea lui Nicolae Manolescu, redactorul-şef al revistei Luceafărul, Ştefan Bănulescu, mi-a încredinţat (în 1970, când încă nu împlinisem 23 de ani), o rubrică săptămânală, Comentarii critice. Printre primele cărţi prezentate de mine în Luceafărul s-a numărat una cu un titlu anodin,  Versuri, semnată de un autor de care nu mai auzisem, Emil Brumaru.

– Trebuie să-ţi fac o mărturisire, altfel simt că nu e ok, că-s fals. Am o stinghereală în relaţia cu tine, eşti unul dintre „naşii” mei literari, ai scris extrem de laudativ despre cele două volumaşe de versuri pe care le-am publicat în anii 90. Şi după ele n-am mai scris literatură aproape două decenii, doar texte gazetăreşti. Poate te-am dezamăgit, poate spre sigur, hai să n-o dau cotită… Unul dintre motivele tăcerii a fost că m-am speriat, laudele parcă m-au castrat. Îmi ziceam- tipule, ai fost lăudat la cărţuliile astea, iei nişte picioare în dos la următoarea, dacă nu e de calitate, de nu te vezi. N-am ştiut să-mi administrez traiectoria literară, eram mucos, cu puţin peste 20 de ani, ca speriat de bombe. Pe Petria de atunci îl percep ca pe un străin.

 

– Talentul tău literar poate fi sesizat chiar în această confesiune. Descrii într-un mod pitoresc şi expresiv starea ta sufletească de atunci. De talent depinde totul. Dacă talent nu e, nimic nu e.

Fiecare e liber să facă ce vrea cu talentul lui. Este adevărat, mă simt dezamăgit când constat că un tânăr talentat se lansează în afaceri şi uită de literatură sau că o tânără talentată se mărită, face copii şi devine o gospodină prozaică. Memoria mea e un cimitir plin de talente. În unele cazuri, am intervenit energic pentru a-i face  pe oamenii cu vocaţie de scriitori să lupte cu amnezia şi să-şi aducă aminte cu ce scop au venit pe lume. Procedez aşa cum procedează uneori medicii, resuscitându-l pe câte un pacient cu şocuri electrice. Experienţa mi-a reuşit cu Anca Mizumschi, care s-a relansat în ultimii ani ca scriitoare într-un mod admirabil.

Tu ţi-ai revenit singur. Dacă mai întârziai mult, treceam la represalii. De exemplu, sesizam Poliţia că eşti posesorul unui talent remarcabil, care face parte din patrimoniul cultural al ţării, şi că îl distrugi prin nefolosire.

 – Da, acum mi-am luat o piatră de pe inimă în relaţia noastră. Dar m-aş întoarce la primul răspuns. Ai spus că nu te atrăgea scrisul de texte critice. Cum ai reuşit să faci la superlativ ceva ce nu-ţi plăcea? Nu e ca şi cum ai zice unei femei că o iubeşti doar ca să ajungi în patul ei? Sau mă înşel?

– N-am iubit critica literară, recunosc. A fost o căsătorie din… interes. Ani de zile am profesat-o cu sentimentul provizoratului. O perioadă am scris în continuare versuri, pe ascuns. Mă exaspera faptul că de multe ori trebuia să citesc atent şi să comentez pe larg cărţile unor autori mai puţin talentaţi decât mine.

Eram şi dezamăgit de trecerea de la literatura universală (Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Thomas Mann), studiată în facultate, la literatura română contemporană, care mi se părea, prin comparaţie, puerilă, narcisistă, lipsită de miză. Semănam cu doamna Bovary, visând sălile de bal, cu ferestre înalte şi candelabre, ale marii literaturi. Marea literatură era undeva, departe de mine, iar eu trebuia să-mi petrec viaţa cu Charles Bovary, ceea ce înseamnă cu Virgil Teodorescu, Alexandru Ivasiuc, Paul Everac şi C. Stănescu.

Treptat, însă, având simţul datoriei şi îndeplinindu-mi obligaţiile conştiincios, am descoperit frumuseţi discrete în literatura noastră şi am început să mă ataşez de ea. Unii bărbaţi care se căsătoresc din interes ajung, cu timpul, să-şi iubească soţia. Asta mi s-a întâmplat şi mie.

Am înţeles că literatura ţării mele trece printr-un moment cu totul nefavorabil literaturii (comunismul) şi că totuși supravieţuieşte, fie şi cu mari pierderi. M-am gândit că va trebui să povestesc cândva ce s-a întâmplat cu literatura română în această perioadă nefastă. Am început să mă bucur când descopeream un autor talentat şi m-am angajat într-o activitate sistematică de susţinere a celor descoperiţi de mine (sau de alţii). Mi-am dat seama că, scriind despre alţii, mă exprim şi pe mine.

Până la urmă am devenit un pasionat al criticii şi istoriei literare, iar astăzi nici nu-mi imaginez cum ar fi să mă ocup de altceva.

– Oho, lista cu autorii sprijiniţi e până în China, cred. Nu ştiu câţi critici au făcut ce ai făcut tu, ajung degetele de la o mână la numărat. Scrisul criticii nu ascunde în intimitate, până la urmă, totuşi, pe cinstite, dorinţa de putere, cu corolarele ei? Nu mă refer la partea materială.

– Ştiu că te referi la China în glumă, pentru a sugera că lista este lungă, dar culmea este că până şi pe un tânăr din China, Gao Xing, l-am ajutat să publice în România şi am scris despre el. În treacăt fie spus, acest tânăr (care acum nu mai e tânăr) s-a hotărât să înveţe limba română învârtind la întâmplare butonul aparatului de radio şi remarcând la un moment dat o misterioasă limbă melodioasă, pentru care a făcut un coup de foudre.

Cât priveşte dorinţa de putere… Puterea pe care mi-o doresc eu este aceea a scriitorului care îl poate face pe cititor să râdă sau să plângă, să viseze sau să se revolte. Încă din copilărie am descoperit, cu încântare, că banalele  cuvinte, care stau, gratuit, la dispoziţia tuturor, ca aerul sau apa, pot fi folosite pentru a determina starea sufletească a celor din jur. Pentru a-i îngrozi sau pentru a-i seduce. Pentru a le transmite emoţii şi convingeri. Este un adevărat act de magie, constând în arta (ocultă) de a combina cuvintele altfel decât le combină oamenii în viaţa de fiecare zi.

Nu mi-am dorit niciodată să am puterea vulgară a unui om influent, de care depinde poziţia altora în societate.  Nu mi-am dorit să inspir teamă – aş fi vrut să fiu iubit. Mă cuprinde o neagră melancolie când văd autori care simulează prietenia sau autoare care simulează dragostea numai pentru a obţine de la mine un verdict critic favorabil. În schimb sunt fericit când văd în metrou câte un necunoscut (care nu ştie că sunt prin preajmă) absorbit de lectura unei cărţi scrise de mine.

– Referirea la China, în intenţia mea, a avut umorul pe palierul doi. Era constatarea aproximativă a unei realităţi. Câţi dintre debutanţii pe care ai pariat au confirmat? Îţi sunt recunoscători? N-ar strica şi nişte nume.

– Pe faţada Hotelului „Intercontinental” din Bucureşti un banner uriaş aduce în atenţia trecătorilor coperţile a două romane recente de mare succes: Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici şi Emoţia de Mirela Stănciulescu. Cel dintâi a fost răsplătit cu Premiul „Augustin Frăţilă” (10.000 de euro) oferit de Asociaţia „Casa de Cultură” pentru cel mai bun roman apărut în 2011, iar cel de-al doilea, înscris la acelaşi concurs, cu Premiul de Popularitate (2.000 de euro), oferit de postul de radio Europa FM. Am făcut parte din juriul concursului (şi voi face parte încă patru ani) alături de Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache.

Îmi creşte inima să văd, când trec pe lângă Hotelul Intercontinental, că nu numai detergenţii şi tigăile, ci şi cărţile au parte, iată, de vizibilitate în România. Ei bine, amândoi aceşti autori de succes m-au consultat cândva, la începutul afirmării lor, în legătură cu ceea ce scriau. Lucian Dan Teodorovici mi-a trimis primele lui texte la „poşta redacţiei” şi sunt, probabil, cel dintâi critic care s-a pronunţat (favorabil) asupra lor, iar Mirela Stănciulescu, cunoscută ca traducătoare, a devenit şi prozatoare (o foarte bună prozatoare) încurajată de mine.

Am oroare de fanfaronadă, ştiu bine că niciun scriitor nu poate fi inventat de un critic literar. Cu mine sau fără mine şi Lucian Dan Teodorovici şi Mirela Stănciulescu ar fi ajuns ceea ce sunt. Dar e important pentru un autor neexperimentat să afle mai devreme cum se reflectă în conştiinţa unui critic, în ce direcţie ar avea cele mai multe şanse să se manifeste, dacă progresează sau nu odată cu trecerea timpului, cum se situează în literatura română actuală etc.

Ca să nu mai vorbesc de faptul că, în multe cazuri, am devenit un avocat al cauzei tinerilor scriitori remarcaţi de mine, recomandându-i la edituri, scriindu-le prefeţe, participând la lansările cărţilor lor, prezentându-i în presa literară sau, în unele cazuri, dedicându-le capitole în lucrarea mea, Istoria literaturii române contemporane. Activitatea mea de critic literar a interferat cu începuturile unor autori astăzi foarte cunoscuţi. Ştiai, de exemplu, că Varujan Vosganian şi Cristian Tudor Popescu au frecventat în anii ’80 cenaclul „Nichita Stănescu” condus de mine? Că Ovidiu Hurduzeu, pe atunci profesor la ţară, mi-a trimis primele lui încercări literare? Că Mihail Gălăţanu, încă elev la Galaţi, m-a entuziasmat cu versurile lui, pe care i le-am publicat în SLAST? Că Adrian Cioroianu, pe vremea când urma liceul la Craiova, mi-a trimis eseuri la „poşta redacţiei”, iar eu am văzut încă de pe atunci în el un om de valoare? Că lui Eugen Şerbănescu i-am citit cu devotament primele texte (într-o perioadă în care el se ocupa cu proiectarea de avioane)? Că mă număr printre cei dintâi care au remarcat farmecul scrisului lui Tudor Călin Zarojanu? Că Anca Mizumschi mi-a atras atenţia (ca prozatoare!) încă de pe vremea când era elevă la Constanţa? Că Adrian Oţoiu (originalul prozator din Baia Mare) se numără şi el printre cei pe care i-am susţinut pe vremea când abia încerca să publice? Că Mircea Bârsilă, extraordinarul poet din Piteşti, mi-a trimis cu ani în urmă la „poşta redacţiei” versuri semnate „Mircea Silă”? Că lui Radu Aldulescu, încă un necunoscut  acum treizeci de ani, i-am prezentat un fragment de roman în SLAST? Și că în aceeași publicație i-am făcut loc unui text semnat de Stelian Tănase, care era pe lista neagră a Securității?

– De Cristian Tudor Popescu nu ştiam.

– Toţi cei pe care i-am menţionat (şi probabil şi alţii, care nu-mi vin acum în minte) au dovedit în timp că nu m-am înşelat atunci când am văzut în ei viitori scriitori. Sunt bineînţeles şi mulţi autori care s-au pierdut în neantul uitării (sunt, poate, singurul care îi mai ţine minte), dar nu din cauză că n-ar fi fost talentaţi, ci pentru că au uitat de ce au venit ei pe lume şi s-au lăsat absorbiţi de alte preocupări.

Cât priveşte recunoştinţa… Cei mai mulţi îmi sunt prea recunoscători, în sensul că îmi exagerează meritele, făcându-mă să roşesc. Există şi unii care… mă urăsc pentru că s-au săturat să-mi fie recunoscători (deşi nimeni nu le-o cere). Dar aceştia sunt puţini…

– Te numeri printre puţinii critici literari din textele cărora reuşeşti să-ţi dai seama dacă o carte merită citită ori e gunoi. Şi o faci cu stil, într-un limbaj de om normal, nu de papagal uitat încuiat într-o bibliotecă. Nu te temi să emiţi verdicte.

– Să contest această apreciere – aş fi ipocrit. Să o aprob entuziast – aş apărea în faţa cititorilor ca un megaloman. Drept urmare mă mulţumesc să nu te contrazic!

În schimb, mă simt dator să-ţi spun câte ceva despre ce aştept eu de la mine, când scriu. Încă de la începutul-începutului mi-am jurat (nu în barbă, pentru că n-am purtat niciodată) să nu-l plictisesc pe cititor. Din punctul meu de vedere, un text care plictiseşte nu există.

Totodată, mi-am propus ca prin scrisul meu să fiu folositor celor din jur. Constructorul face case, medicul vindecă oameni, grănicerul păzeşte graniţa, pompierul stinge incendii etc. Vreau să am şi eu un rost în lume. Sunt cititor profesionist şi citesc aproape tot ce apare pentru că alţii, absorbiţi de îndeletnicirile lor, nu au timp să o facă. Identific cărţile care merită citite şi de alţii, le recomand, explic în ce anume constă valoarea lor.

Îmi folosesc experienţa, cultura, sensibilitatea, talentul literar – în măsura în care le am – pentru a evalua corect cărţile şi pentru a mă face înţeles de către cei cărora mă adresez. Eu nu scriu pentru scriitori, ci pentru cititori. Mai exact scriu DESPRE scriitori adresându-mă cititorilor (care pot fi şi scriitori în ipostaza de cititori).

M-a întrebat un autor, nemulţumit de cronica mea la o carte a sa, la ce îi ajută comentariul meu ironic. Mi-a venit să râd: acest om crede că scopul vieţii mele este să-l ajut! Las la o parte faptul că o observaţie critică poate să-i fie mai utilă unui scriitor decât un elogiu convenţional. Dar de ce să-l ajut? El când descrie un peisaj vrea să-l… ajute?

Dacă mi-aş propune să dau sfaturi unui scriitor, i-aş trimite o scrisoare sau un e-mail lui şi numai lui.

Să ştii, însă, dragul meu prieten Alexandru Petria că am fost pedepsit nemilos, de-a lungul vieţii, pentru acest mod al meu de a înţelege critica literară. Faptul că nu vreau să-l intimidez pe cititor, făcând paradă de erudiţie sau de terminologie savantă, mi-a adus calificări dispreţuitoare: că scriu o critică populară, că Istoria… mea este o carte pentru coafeze etc. (Ce bine ar fi ca bietele coafeze să citească istorii ale literaturii!)

Iar obiceiul de a mă pronunţa explicit asupra valorii cărţilor m-a transformat, pentru mulţi, în inamicul public numărul 1.

– Eşti iubit şi urât, totodată. Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) scrisă de tine a provocat valuri. Înţeleg că pregăteşti o nouă ediţie. O să înceapă iar scandalul, anticipez.

– Pe mine mă urăsc (şi mă denigrează) două categorii de autori: cei pe care nu i-am inclus în Istorie… şi cei pe care i-am inclus în Cum te poţi rata ca scriitor. Cei care nu se află în niciuna din aceste două situaţii mă iubesc. Despre Istorie… s-au scris aproximativ 270 de articole, dintre care, tot cu aproximaţie, 170 nefavorabile şi 100 favorabile. Dintre cei nemulţumiţi de modul în care i-am tratat în această lucrare de sinteză, unii parcă şi-au pierdut minţile, declarând la scenă deschisă că-mi doresc moartea („păstrăm mereu în casă o sticlă de şampanie pentru momentul fericit în care vom afla că pe Alex. Ştefănescu l-a călcat un tramvai”).

În mod paradoxal, după ce denunţă faptul că i-am omis din Istorie…, adversarii mei califică această carte drept un eşec. Întrebarea este: dacă Istoria… mea nu are nicio valoare, de ce suferă atât de mult că n-au fost menţionaţi în ea? Este ca şi cum ai deplânge faptul că n-ai fost invitat la un bal despre care tot tu spui că a fost sub orice critică.

La o întâlnire a mea cu publicul au participat, întâmplător, şi mulţi scriitori care îmi sunt ostili şi eu am folosit prilejul pentru a le atrage atenţia asupra unei contradicţii: „Dacă această carte este un eşec, de ce nu mă compătimiţi în loc să mă priviţi cu ură? Aţi putea spune aşa: «Bietul Alex Ştefănescu! A muncit zece ani la Istoria lui…, dar nefiind inteligent şi nici talentat a muncit în zadar. Ce păcat!» Faptul că îl priviţi cu ură – nu cu milă – pe cineva care a eşuat dovedeşte că el, de fapt, nu a eşuat.”

Aş vrea să mai adaug că mă urăsc cu şi mai multă vehemenţă unii critici şi istorici literari care ar fi vrut să scrie ei cartea. Sau care au scris una asemănătoare, dar lipsită de farmec.

Da, pregătesc o nouă ediţie a Istoriei…, revăzută, completată şi actualizată. Perioada luată în considerare va fi 1941–2010 (în loc de 1941– 2000).

– În anii 90, la şedinţele de redacţie ale săptămânalului Zig-zag, unde erai director, ne spuneai să scriem despre subiecte cu miză, nu colaterale. Faza mi-a rămas în cap şi nu doar pentru că insistai pe ea asemenea unei soacre cicălitoare. Extrapolând în domeniul literaturii, la proză, cred că lipsa mizelor mari face rău literaturii române şi este unul dintre motivele pentru care nu prea e cunoscută în lume, stare care tinde să se schimbe pe ici şi colo doar în ultimii ani. Încearcă şi o sumară panoramare a literaturii române contemporane, te rog.

– Literatura română actuală suferă de narcisism, de imaturitate şi de o stranie predilecţie pentru exhibarea promiscuităţii. Dintr-un incendiu care ar cuprinde depozitele de cărţi, aş salva doar câteva zeci de volume (deşi după 1989 au apărut câteva mii). M-ar preocupa, întâi, soarta unor volume de memorii (semnate de Ion Ioanid,  Annie Bentoiu, Nicolae Balotă, Florin Constantin Pavlovici, Gh. Jurgea–Negrileşti, Monica Lovinescu). Aş recupera şi câteva cărţi de idei (de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Sorin Lavric, Dan C. Mihăilescu). Aş mai smulge din flăcări unele cărţi de poezie (datorate lui Emil Brumaru şi Anei Blandiana). În ceea ce priveşte critica literară, m-aş strădui să salvez puţinele volume neplictisitoare (şi anume cele scrise de Eugen Negrici, Daniel Cristea-Enache, Tudor Cristea). Nici pentru romane n-aş intra în foc, excepţie făcând unele care se citesc cu interes, şi nu din obligaţie profesională (cum sunt cele publicate de Mircea Cărtărescu, Petru Popescu, Doina Ruşti, Mirela Stănciulescu şi Claudia Golea).

– Am înţeles că eviţi programatic plicticoşenia în scris, dar ce este scrisul pentru Alex Ştefănescu?

– Nimeni nu răspunde sincer la întrebarea asta. Poţi să faci o experienţă şi o să constaţi că primeşti răspunsuri de genul: „Scrisul este sensul vieţii mele. Prin scris vreau să aduc mai multă lumină în lume.”; „Scriu pentru că n-aş putea să nu scriu. Prin mine se exprimă o conştiinţă supraindividuală. Eu sunt doar un intermediar.”; „Scriu din dorinţa de comunicare cu semenii mei. Pentru mine scrisul este o formă de dragoste faţă de oameni.” etc.

În ceea ce mă priveşte, încă din copilărie am descoperit că, folosind într-un anumit fel cuvintele, poţi să-i faci pe oameni să râdă sau să plângă, să viseze sau să fie lucizi, să se entuziasmeze sau să li se pară totul pierdut. Religiile acţionează asupra oamenilor prin intermediul cuvintelor, regimurile politice – la fel. Scriitorul este şi el unul dintre utilizatori, cel mai capabil şi experimentat. Nu întâmplător intră de multe ori într-un raport de rivalitate cu preoţii şi cu oamenii politici.

Pentru un scriitor, viaţa sufletească a oamenilor este un mecanism acţionat prin intermediul unor butoane, iar el ştie pe ce butoane să apese. Combinând câteva cuvinte inofensive, care se află la îndemâna oricui, îi poţi seduce (şi manevra) pe cei din jur. Este un act de magie care m-a atras încă dinainte de-a învăţa să scriu şi să citesc.

Scriu critică literară pentru că aşa a vrut viaţa, dar la originea scrisului meu se află dorinţa obscură de a-i manipula afectiv pe cei din jur, de a-i face să mă… iubească. Scriu critică literară relativ bine, nu fiindcă ar fi genul meu preferat, ci pentru că aşa sunt educat, să fac orice – de la îngrijirea unei grădini şi până la mângâierea unei femei –  bine.

– Deconcertant răspunsul. Dar dorinţa de a plăcea nu e o cenzură, un compromis?

– În primul rând, toţi cei care scriu scriu ca să placă (deşi nu vor s-o recunoască). Şi Dante voia să placă, şi Shakespeare voia să placă, şi Eminescu voia să placă – n-am nici-o îndoială. Numai că fiecare a găsit alt mijloc de seducţie. Unii – Céline, de exemplu – au mers până într-acolo cu ingeniozitatea, încât au cucerit publicul fiind cu ostentaţie antipatici.

Dorinţa de a plăcea face ca un scriitor să valorifice la maximum toate posibilităţile sale de exprimare. Cei care declară că nu vor să placă publicului sunt de obicei cei care au ratat tentativa de a-i cuceri pe cititori. Ei seamănă cu acele fete bătrâne care tună şi fulgeră împotriva fetelor cu succes la bărbaţi, considerându-le frivole. Dar visul lor secret era acelaşi: să placă.

Dorinţa de a plăcea (în sensul larg al cuvântului: de a atrage atenţia, de a provoca, de a convinge, de a stârni admiraţie, de a obţine respect, de a dobândi afecţiune, de a inspira – eventual – teamă) nu are nimic neconvenabil sau reprobabil, ci reprezintă, dimpotrivă, energia morală care îl mobilizează pe un scriitor şi îl face capabil de performanţă.

– Alex, ai scris un raft de cărţi. Dacă-ţi cad pe picior, sigur te alegi cu o fractură. Câţi bani ai câştigat cu ele? Întrebarea vreau s-o completez cu alta − un autor valoros poate să trăiască strict din munca sa în mândrul spaţiu mioritic?

– Aşa e (chestia cu fractura). Despre Istoria… mea am şi spus la o întâlnire cu publicul că pot s-o folosesc ca să le sparg capul adversarilor (are 2.950 de grame). Am să-ţi spun cât am câştigat, cu aproximaţie. Cu banii pe cărţile publicate înainte de 1989 mi-am cumpărat o maşină (Lada 1200 break). Cu cei pe care mi-au adus cărţile apărute după 1989, mi-am făcut o casă la ţară (cu numai patru camere, dar, oricum, cu etaj). Cel mai mare succes de librărie au avut, înainte de 1989, Introducere în opera lui Nichita Stănescu şi Prim-plan (35 de profiluri de scriitori), iar după 1989 – Gheaţa din calorifere şi gheaţa din whisky (jurnal politic), Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Cum te poţi rata ca scriitor (250 de cărţi proaste), Jurnal secret şi Bărbat adormit în fotoliu (întâmplări).

Nu e suficient să fii un autor valoros ca să trăieşti din scris, trebuie să fii şi foarte activ. Ceea ce înseamnă să munceşti de dimineaţa până seara (eu lucrez şi o parte din noapte). Acum, de când am plecat de la România literară şi nu mai am niciun salariu, mai e şi gândul că, dacă mă îmbolnăvesc şi nu mai pot să scriu, rămân în aer. Dar, la urma urmelor, şi în aer e plăcut, e o situaţie care seamănă cu zborul.

– Cum ai caracteriza viaţa noastră literară? Eu încerc să evit programatic interacţiunile directe cu semenii scriitori. Prefer să-i citesc şi să discut cu ei pe net, când e cazul.

– Scriitorii mari sunt dificili, dar merită să faci orice sacrificiu ca să-i vezi de aproape. Sunt un spectacol de inteligenţă şi farmec. Scriitorii care n-au talent şi suferă de o lipsă cronică de succes sunt nu numai dificili, ci şi exasperaţi într-un mod dezagreabil. Ei dau vina pentru insuccesul lor pe criticii care vor să-i distrugă, pe opacitatea cititorilor, pe instituţiile care nu-şi fac datoria de a susţine literatura română, pe existenţa unui complot internaţional îndreptat împotriva României.

În grădina mea de la ţară cu peste 100 de pomi îi am oaspeţi adesea pe unii dintre cei mai valoroşi scriitori. M-au vizitat, primăvara, când aproape toţi pomii sunt înfloriţi paradisiac, vara, când se coc cireşele cu o carnaţie inocent-senzuală, toamna, când viţa de vie e plină de struguri ruginii şi chiar iarna, când devin proprietar de zăpezi imaculate, scriitori pe care îi admir ca Nicolae Balotă, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Adrian Păunescu, George Pruteanu, Nicolae Breban, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Petru Popescu, Bujor Nedelcovici, Gabriel Dimisianu, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu, Stelian Ţurlea, Dan. C. Mihăilescu, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Adrian Cioroianu, Tudor Călin Zarojanu, Pavel Şuşară, Mihail Gălăţanu, Eugen Şerbănescu, Micaela Ghiţescu, Mirela Stănciulescu, Anamaria Beligan, Ioana Revnic, Anca Mizumschi. Au fost aici şi mari actori (Radu Beligan, de exemplu), mari muzicieni (printre ei, Johnny Răducanu), mari ziarişti (Robert Turcescu, Grigore Cartianu, Gabriel Basarabescu, Teodora Stanciu). Îl ţin minte şi pe un scriitor care este şi un publicist cu nerv (îmi ia chiar acum un interviu!), Alexandru Petria, de care sper că ai auzit. A venit la mine în vizită, cu mulţi ani în urmă, cu soţia lui şi cu un tort (deci numai cu dulciuri). De multe ori trece pe la poarta mea (spre un loc bun de vânat din apropiere) şi Eugen Negrici, cu puşca în mână.

Ca şi tine, nu frecventez restaurantele preferate ale scriitorilor, pentru că acolo se croiesc ierarhii „din cuţite şi pahară”, se bea mult şi se încing spiritele. În puţinele cazuri când am intrat în asemenea restaurante, unii dintre cei de la mese m-au asaltat – într-un mod nepoliticos – insistând să beau cu ei şi reproşându-mi că nu le-am comentat cărţile sau că nu le-am comentat destul de elogios.

Nu-mi place viaţa literară în ansamblul ei. Dar momentele de viaţă literară de la mine acasă mă încântă. De altfel, chiar şi când rămân singur cu Domniţa (care, cum ştii, este un editor de elită şi autoarea unor cărţi de non-fiction apreciate), viaţa literară nu încetează. Viaţa mea conjugală este tot viaţă literară.

– Parafrazând titlul unui film cunoscut, eşti şi în pat cu literatura. Ce ai vrea să spui în finalul convorbirii?

– Mai bine, decât „In bed with Madonna”. Spre deosebire de Madonna, literatura nu îmbătrâneşte niciodată.

Interviu realizat de Alexandru Petria

alex stefanescu

Ianuarie 18, 2013

Literatorul, numarul pe decembrie 2012

A apărut ultimul număr pe anul trecut al revistei Literatorul. Am în el un interviu cu prozatorul Ioan Mihai Cochinescu. Revista se poate citi in pdf aici  LITERATORUL_160-161

Decembrie 19, 2012

Daniel Cristea-Enache: „Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Domnule Daniel Cristea-Enache, nu ştiu de ce, îmi vine să vă compar cu o maşină care merge cu schimbătorul de viteze pus incorect. Aveţi umor, dar, totodată, vă cenzuraţi, parcă. Vreţi să păreţi sobru, profesoral, când, cred, vă abţineţi cu greu să nu vă pufnească râsul, uneori… Bat câmpii?
– Nu mă pricep foarte bine la maşini, stimate domnule Alexandru Petria. O maşină cu schimbătorul de viteze pus incorect merge? Şi dacă da, în ce fel?
– Merge, eu am reuşit, fiind un ageamiu în şofat. Că s-a turat motorul, e altă poveste…
– Bun, atunci o să mă străduiesc ca umorul să nu tureze motorul profesoral… Da, domnule Petria, aveţi dreptate. Oamenii care ştiu să rîdă îmi plac mult. Iar cei care ştiu să rîdă inclusiv de ei înşişi îmi plac cel mai mult. Mi se pare că ţine nu numai de o inteligenţă peste medie, dar şi de ceea ce numim bun simţ.
Sunteţi unul dintre criticii literari la care ţin. Na, că o să zică unii că vă periez. Ştiu că iubiţi tenisul de masă. Să vă las să câştigaţi, considerând interviul un meci?
– Dialogul e un meci, dar unul de echipă. Intervievatorul şi cel intervievat sînt în aceeaşi echipă. Chiar şi atunci cînd asumă roluri extrem de diferite. Chiar şi atunci cînd par din alte „filme” (cartea lui Gabriel Liiceanu cu M. Ivănescu.) Putem pierde sau putem cîştiga împreună. Fiţi liniştit: o să câştigăm.


– Sunt convins, numai că intenţionam să vă irit puţintel, ştiind că sunteţi un jucător redutabili de tenis de masă. Dar aţi dat dovadă de diplomaţie.

– Nu sunt nici genul iritabil, nici „diplomat”. Vă mai dau un exemplu extrem: interviurile lui Eugen Istodor cu tot felul de figuri politice rudimentare. Da, chiar şi acolo, în contextul unor înjurături groaznice adresate intervievatorului de un calm enervant, e vorba tot de un joc de echipă. Ca să faci un interviu e nevoie de Celălalt.
Da, aveţi dreptate. Ce este literatura pentru dumneavoastră, domnule Daniel Cristea-Enache?
– Grea întrebare. Este o artă care mă însoţeşte de vreo 35 de ani; şi care mă va însoţi cît voi trăi. Cum zice preotul: la bine şi la rău…
De la trei ani? Aveţi 38.
– Da, întîi au fost pagini de literatură care mi s-au citit; cînd încă nu ştiam să citesc. Amintiri mai „jos” de 3 ani nu am. De la 3 ani încolo, da. 38 – 3 = 35.
Cred că extraordinarul om şi critic literar Valeriu Cristea a avut un rol capital.
– Bineînţeles. De la 13 ani, când, murind tatăl meu, am fost înfiat de Doina şi Valeriu Cristea. Dar şi tatăl meu bun, Titu-Marius Enache, care era economist, era îndrăgostit de cărţi: citea foarte mult. El a cumpărat, de pildă, Istoria… lui Călinescu reeditată în 1986 şi mi-a pus-o în braţe.
Aţi fost norocos, într-un fel, dincolo de drama umană, că vi s-au pus în mână cărţi capitale la o vârstă în care individul absoarbe totul cu aviditate.
– Da. Şi mama, care a murit când eram în clasa I, era o mare cititoare. Fusese şefă de promoţie; şi când mai luam cîte un 10 minus (în clasa I!), se mâhnea. Ambiţia de la ea îmi vine; eu n-am nici o vină…


– Premiantul clasei?

– Premiantul clasei, şef de promoţie şi tot aşa. Totdeauna mă luptam cu o fată la fel de ambiţioasă. În clasa I, norocul meu a fost că am luat premiul I vreo zece „şoimi ai patriei”. Era un fel de promoţie… Cea mai bună era o fetiţă de o inteligenţă formidabilă. Nu mai ştiu numele ei, dar noroc că s-a transferat, în clasa a II-a, astfel că m-am luptat cu faimoasa Puşi. Când lua Puşi premiul I, când îl luam eu. Lupte grele, domnule.
Orgoliu, conştiinţa valorii?
– Mulţi au conştiinţa valorii proprii, dar asta nu înseamnă că au şi valoare. Orgoliu pe (mai) nimic. Valeriu Cristea a scris despre „modestie şi orgoliu” şi a făcut nişte diferenţe între orgoliu şi vanitate. Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată; dar vanitatea goală e amuzantă. Faimoasa Puşi învăţa bine. Eu învăţam bine. Unul dintre noi lua premiul I. Era, ca să zic aşa, „pe bune” şi n-avea nici o legătură cu comunismul. Dacă ar fi învăţat alţi colegi mai bine, ar fi luat ei premiu şi coroniţă. N-a fost cazul.
Recunosc că sunt orgolios, ca la Alcoolicii Anonimi. Şi despre dumneavoastră se zice că sunteţi. Nu cred deloc că un scriitor ar trebui să fie modest.
– Cred că e nevoie şi de modestie. E interesant să vezi comportamentul unei „vedete”. Fiţe, ifose, întârzieri, aerul că totul i se cuvine; că toţi cei din jur trebuie să se uite când bate „vedeta” din picior… Îmi plac oamenii care se comportă natural şi care, în acelaşi timp, nu împing naturaleţea în direcţia bădărăniei agresive. Trebuie să fii şi modest: să accepţi, în primul rând, că mai ai multe de învăţat. Eu învăţ în fiecare zi câte ceva.
Ok, însă nu mă refeream la orgoliul prostului, nici la orgoliul împins spre patologic al unor oameni de valoare. Ci la o doză decentă, care are în spate o autoevaluare lucidă.
– Da; şi în această autoevaluare lucidă, dacă e lucidă, intră şi conştientizarea faptului că poţi mai mult. Întotdeauna poţi mai mult. Nu doar un altul poate mai mult decît tine. Şi tu poţi mai mult decît tine. E drept că poţi mai mult decît alţii. Dar asta, de la un punct încolo, nu te mai încălzeşte.
Exact. Şi iscă o permanentă nemulţumire interioară, chiar dacă alţii te laudă pentru ce faci. Altceva – la 13 ani, vârsta la care aţi fost înfiat, un puşti are feluriţi gărgăuni în cap. Cum aţi reuşit să vă acomodaţi în familia Cristea? Nu vă timora Valeriu Cristea cu personalitatea sa?
– Dimpotrivă. Valeriu a fost pentru cei doi orfani ca un frate mai mare. Erau cei mai oribili ani ai ceauşismului: 1987, 1988, 1989. Pentru noi au fost nişte ani minunaţi, datorită lui Valeriu Cristea. Problema mea a fost că, mutîndu-mă din Militari în Balta Albă, la celălalt capăt al oraşului, mi-am pierdut gaşca de prieteni. Dar m-am adaptat. Şi atunci mi-am dat seama pentru prima oară că „valoarea” mea de şcolar era relativă. Am intrat într-o clasă foarte puternică şi am muncit pe brînci. Se apropia treapta I, era un examen foarte greu pe atunci.

 

Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură.

 

Ce aţi dori să reţină istoria literară despre Valeriu Cristea?
– Nu vreau s-o influenţez, n-ar fi corect. Am oroare de moştenitorii şi gestionarii de prestigii: fii, fiice, nepoţi, nepoate ale unor personalităţi ce vorbesc în numele scriitorului care nu mai este.

 

Oho, e un subiect sensibil cu moştenitorii scriitorilor. Dar aici e altceva, sunteţi critic literar, nu ageamiu… Dragostea vă umbreşte judecata?
– Nu mi-o umbreşte, de vreme ce mă pot obiectiva şi când e vorba despre mine. Dar n-ar fi corect să influenţez cumva istoria literară în acest punct, pentru că astfel l-aş favoriza pe Valeriu Cristea în raport cu alţi critici. N-am scris niciodată despre o carte a lui şi nici nu voi scrie. Aşa cum Lucian Raicu n-a scris niciodată despre fratele lui, remarcabilul prozator Virgil Duda.
La început v-am întrebat ce e literatura. Dar ce e un critic literar? Un poet sau un prozator ratat, cum afirmă unii?
– Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură. Literatura nu poate exista fără ca un critic, mai mulţi, s-o delimiteze de non-literatură şi de literatura mediocră, să o structureze şi s-o introducă într-un canon estetic. De aceea îl citim pe Călinescu, nu pentru că ar fi fost un prozator ratat. E un romancier foarte bun Călinescu; măcar de-ar „rata” mai mulţi ca el…
Spuneaţi recent în „Catavencii”: “Recunosc (…) o carte proastă atunci cînd citesc o carte proastă; după cum recunosc o carte bună atunci cînd citesc o carte bună.” Cum se desfăşoară „procesul tehnologic”?
– Multe lecturi, în timp, deci acumulare de experienţă; şi gust, educat şi rafinat şi el.
Aveţi regrete, în sensul că n-aţi scris despre cărţi care meritau ori că verdictul critic a fost incorect?
– Un cronicar nu poate scrie despre absolut toate cărţile „care meritau” – decît într-o durată mai lungă. Sunt limite obiective. X nu poate citi într-un an tot, şi deci X nu are de unde să ştie ce anume din acest „tot” este important şi ce nu. E nevoie de mai mult timp; şi atunci, nu am motive speciale pentru regrete. Dacă verdictele mele critice au fost corecte sau incorecte, asta trebuie s-o spună alţii.
Nu vă pare rău că nu v-aţi ales o „meserie cinstită”, afirmaţia e din acelaşi text al dumneavoastră din cunoscutul săptămânal umoristic, şi aţi ajuns critic literar?
– Sunt sigur că aţi văzut (auto)ironia din secvenţa respectivă. E acest clişeu cu o formidabilă putere de circulaţie: criticii, scriitorii, artiştii în general nu muncesc. Se fac că muncesc, spre deosebire de muncitori şi ţărani, care pun osul. Dacă ar avea timp cutare om al muncii, ehei!, cîte romane ar scrie el, cum face un scîrţa-scîrţa pe hîrtie…


– Desigur că e autoironie. Însă sunt meserii care aduc satisfacţii mai palpabile, imediate. Bancher, afacerist…

– Îţi trebuie o vocaţie şi pentru a fi bancher, aşa cum îţi trebuie una şi pentru a fi scriitor. Vorbiţi însă despre satisfacţiile materiale din cele două cîmpuri profesionale. Dar nu tocmai latura materială arată vocaţia scriitorului autentic, care îşi scrie cărţile ştiind că ele, la noi, nu-i vor aduce nici un profit?
Puteam să mai adaug explorator, medic, aviator şi altele, meserii cu adrenalină. Nu mă gândeam neapărat la partea materială. Ci dacă nu trece viaţa adevărată pe lângă noi, cei care scriem.
– Şi acesta e un clişeu cultural: scriitorul este atît de concentrat la munca lui, încît viaţa e „în altă parte”. Eu cred că e invers: viaţa adevărată trece prin scriitori, prin munca lor, prin marile cărţi pe care le citim. Şi nu vorbesc numaidecît de roman, de romanul realist… Viaţa adevărată e în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu, nu în ceea ce vedem în fiecare seară, la televizor, ca fiind realitate românească.
Dar viaţa adevărată e şi în vânătoare, şi în călătorii pe te miri unde. Şi, neavând bani, scriitorul nu pierde?
– Ar însemna că vînătorul şi călătorul sunt mai cîştigaţi decât scriitorul. Lăsând gluma deoparte, scriitorul adevărat vânează şi călătoreşte în scrisul lui: şi asta este o aventură mai intensă şi mai riscantă decît orice vânătoare şi orice călătorie. De vnat n-am vânat şi nici n-o să vânez vreodată; dar de călătorit am călătorit destul de mult. Intensitatea călătoriei este sub intensitatea scrisului.
Condiţia scriitorului e o batjocură la noi.
– De acord. Tocmai de aceea spuneam că un scriitor care scrie în aceste condiţii o face din pură vocaţie (sau, mă rog, aspiraţie), fără nici un beneficiu material.
Cine e de vină, ce-i de făcut concret?
– Cred că există un element obiectiv, dincolo de amatorismul şi dezinteresul unora. Piaţa noastră culturală este încă redusă, e extrem de mică. Sunt foarte puţini cititori, raportaţi la cifra populaţiei. În Ungaria, la o populaţie mult mai mică, sunt de două ori mai mulţi cititori. Or, fără cititori, fără cumpărători de carte, nu poate exista nici profit pentru scriitorul care a scris-o.

 

Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”.
Un element obiectiv e şi că scriitorii nu mai sunt respectaţi ca mai demult.
– Prefer „lipsa de respect” din libertate (şi în condiţii de piaţă liberă) „respectului” faţă de scriitori din regimul trecut. Mulţi n-am înţeles că totul s-a schimbat. Că de la un sistem etatist, centralist, sută la sută gestionat de Stat, s-a trecut la unul cu o altă logică de funcţionare, a Pieţei. O problemă e că, trecând dintr-o extremă în alta, Statul a cam fost alungat cu pietre din sfera culturii. Sper că nu şi din cea a educaţiei…
Da. Numai că nu mă gândeam numai la respectul autoritaţilor, la formele instituţionalizate. Nici cititorii parcă nu mai respectă aşa scriitorii. Poate e şi aici o explicaţie a faptului că se citeşte cât se citeşte.
– Cine îşi respectă cititorii este şi respectat de ei. Înainte de 1990, Scriitorul (cu majusculă) era un dublu beneficiar indirect al sistemului. Se citea literatură română contemporană fiindcă nu prea era alternativă la asta. Se făceau cozi uriaşe la cărţi, pentru că era cenzură şi orice subiect tabuizat şi indexat, abordat fie şi timid într-o carte, îţi „vindea” cartea respectivă. E Delirul lui Preda un roman comparabil cu Moromeţii? Nu. Dar Preda era Preda, „Delirul” avea un subiect incendiar, pentru acei ani, şi atunci este explicabil interesul uriaş suscitat de această carte. Dar acum, la o reeditare, mai stârneşte Delirul acelaşi interes public? Nici vorbă; pentru că totul s-a schimbat, în jur, şi subiectul din Delirul a fost bătut şi aproape bătătorit în douăzeci de ani de libertate.

 

În economie e un principiu – banii răi alungă banii buni. Nu merge explicaţia şi în literatură?
– Nu ştiu care ar fi, aici, „banii buni” şi „banii răi”. Dacă vorbim aşa de scriitori, atunci tot la rolul criticului literar ne întoarcem: el îţi arată care e valuta forte şi care e moneda emisă fără acoperire. Dar, domnule Petria, lumea socio-culturală s-a schimbat profund. Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”. Trebuie „prins” şi „fixat”. Trebuie să-i oferiţi ceva, prin fantasmele scriitoriceşti. E o concurenţă dură: televiziuni, internet, călătorii, entertainment. Dar nu asta am vrut? Nu pentru asta aţi ieşit la Revoluţie?
Mi-am riscat pielea pentru multe la Revoluţie. Şi nu ştiu dacă a doua oară aş face-o. Aveam în minte, când v-am pus întrebarea, şi următorul aspect – compromisurile scriitorilor au continuat şi după 1989. Iar cititorii observă. Şi nimic nu-i împiedică să spună – de ce să-l citesc pe lingăul ăsta, dă-l în mă-sa?! Şi sunt destui oportunişti în viaţa literară. – Da, iar compromisurile din libertate n-au nici o scuză. Într-un regim totalitar, puteai fi şantajat, arestat, închis, torturat. Puteai fi exmatriculat din facultate, aruncat pe drumuri. Dar acum, când oricine poate spune orice doreşte, compromisului nu-i mai putem găsi acel element de constrângere care ni-l făcea de înţeles, în anii socialismului real. Oportunismul post-‘90 este, pentru mine, dezgustător.

 

– Şi o adăugire firească – are dreptul un scriitor să ignore nedreptăţile din ţara sa?
– Dacă s-a manifestat ca un intelectual public, nu. Dacă însă e tipul de scriitor „evazionist”, care stă în cochilia lui şi întoarce voit spatele realităţii înconjurătoare, da.
Nici critica literară nu mai are credibilitatea pe care-o avea, ca în anii 90 măcar, să nu mergem prea în urmă. Sunt de vină şi criticii?
– Nu mai e acea aură a Criticului, cum nu e mai e acea aură a Scriitorului Român, în Republica Socialistă România. Dar credibilitatea unui critic n-are legătură cu impactul public al textelor sale. Poţi să fii credibil, dar să n-ai autoritate: lumea să nu te prea citească, să nu prea dea credit verdictelor tale. Poţi să fii un critic credibil, dar să nu interesezi pe nimeni, la nivel macro.
Trebuia să zic mai exact audienţă, nu credibilitate.
– Da. Dar e bine şi-aşa cum aţi zis, fiindcă discuţia între aceşti doi termeni se circumscrie. Poţi să fii un critic credibil, dar să n-ai audienţă. Poţi să fii un critic cu audienţă, dar să nu mai fii credibil, fiindcă ai făcut compromisuri profesionale de dragul audienţei. Din punctul meu de vedere, esenţial este să scrii exact ceea ce crezi despre o carte. Indiferent cine a scris-o, indiferent de raportul în care eşti cu autorul ei. Şi atunci, vei avea şi credibilitate, şi audienţă, întrucât cititorii nu pot fi minţiţi.
– Cine a urmărit traiectoria lui Daniel Cristea-Enache, chiar şi mai puţin atent, un lucru l-a observat cu certitudine – pariaţi doar pe valoarea estetică. Aici ne despărţim- nu reuşesc să-i citesc pe scriitorii ticăloşi de azi, numai pe cei din vechime, eventual. Am nevoie de-o distanţare temporală, fiindcă urmăresc plăcerea lecturii citind. Nu reuşesc să trec decât cu eforturi susţinute peste greaţă. Pe această temă am avut o interesantă polemică pe Facebook, pornind de la cazul lui Ioan Es. Pop, fost informator al Securităţii, pe care l-aţi premiat pentru poezie tocmai în anul când s-a aflat despre turnătoriile sale. A fost o polemică dură, dar principială şi bărbătească, consider.
– Da, şi dumneavoastră aţi avut onestitatea să reveniţi şi să titraţi: Ioan Es. Pop, un mare poet. Totdeauna voi apăra un scriitor foarte bun, dragă domnule Petria. Pentru că fără scriitorii foarte buni nu există palierul de sus al culturii şi nici acea funcţie totală a literaturii despre care vorbeam. Acum se trage în Mircea Cărtărescu din toate poziţiile… Sorry, sunt de partea lui Cărtărescu, aşa cum am fost de partea lui Pop, aşa cum am fost de partea lui Breban. Nu, nu sunt nişte oameni perfecţi marii noştri scriitori. Dar sînt marii noştri scriitori. Nu pot să arunc cu pietre într-un om care a scris Nostalgia şi Levantul. Pot să-l critic, în schimb, şi să spun când o carte a lui (Orbitor, volumele 2 şi 3) mi se pare slabă.
Personal, cred că Mircea Cărtărescu îi orchestrează deserviciile lui Mircea Cărtărescu şi că nu are nevoie de apărare.
– Să facem diferenţa (dacă nu disocierea) între cel ce scrie Levantul ori Ieudul fără ieşire ori Bunavestire şi cel ce te poate dezamăgi uman, într-un moment sau altul. Un critic literar cu ce trebuie să se ocupe? Dar un scriitor care e şi publicist? După cum vedeţi, în polemica pe subiectul Ioan Es. Pop, fiecare ne-am făcut treaba.
– Ok. Şi în acest caz. Dar Ioan Es. Pop măcar avea justificarea presiunilor dictaturii, pe când pe Cărtărescu nu are nici circumstanţa atenuantă a prostiei.
– Da, vedeţi?, teoria mea că e mai greu cu justificarea compromisurilor după 1990 se susţine. Pentru ceea ce facem în libertate numai noi sîntem responsabili. Nu mai putem da vina pe nimeni: nici pe X, nici pe Y, nici pe Ceauşescu, nici pe Stalin. Cine e matur, vaccinat şi se manifestă în spaţiul public este responsabil pentru manifestările lui din această sferă. Or, va trebui să admiteţi că Es. Pop nu a fost un intelectual public şi nu s-a manifestat niciodată pe această linie.
Admit. Însă nu înţeleg solidarizarea cu Mircea Cărtărescu, dacă compromisurile în libertate sunt dezgustătoare, după cum aţi afirmat. Şi solidar, şi dezgustat?
– Haideţi să definim compromisul, ca să ştim exact la ce ne referim. „Înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie”: asta ar fi partea frumoasă. Iar ca adjectiv, „cu reputaţia pătată, discreditat”: asta ar fi partea tristă.
Când iei bani, şi nu eşti muritor de foame, de la un regim dement, pe care-l lauzi deşănţat, la asta mă refer. Realitatea nu e de ascuns în spatele cuvintelor.
– Dacă lăsăm cuvintele tari la o parte, vom vedea că iar nu aveţi dreptate. Pentru articolele din „Evenimentul zilei”, indiferent de subiectul lor, autorul despre care vorbim primeşte o colaborare negociată cu ziarul respectiv. E interesul ziarului să aibă un nume de greutatea lui Cărtărescu. Prin urmare, orice laude sau critici ar face Cărtărescu în ele, nu „regimul” îl plăteşte, ci ziarul. Şi e normal să fie aşa. Amintiţi-vă: ne doream ca munca scriitorului, a publicistului să aibă şi un minim beneficiu material.
Nu ne aflăm pe aceeaşi lungime de undă, adevărul e că nu e nevoie – nu suntem soţ- soţie, ca să fie armonie în familie. Să trecem… Mario Vargas Llosa, unul dintre scriitorii mei preferaţi, afirma în Adevărul minciunilor că este „convins (dintr-o perspectivă hedonistă) că o societate fără literatură sau în care literatura a ajuns la marginea vieţii sociale – ca un viciu ascuns, devenind un cult sectar – e condamnată să sărăcească din punct de vedere spiritual şi să-şi piardă libertatea”. Cred că ne găsim într-un astfel de timp.
– Apropo de armonia conjugală, dragă domnule Petria, din cauza dialogului cu dvs. nici n-am apucat să mănânc dimineaţa în weekend. M-aţi luat de la 8.00 şi m-aţi stors pînă la 12.00… Sper că nu vreţi să depăşim recordul polemicii mele pe Facebook cu dl Laszlo Alexandru. Llosa are, evident, dreptate. Da, literatura nu trebuie să fie marginală, pentru că atunci ea nu va mai avea forţa de a impune în conştiinţa colectivă adevărurile tuturor, poveştile tuturor, inclusiv ale marginalilor. Dacă nu era Dickens omologat ca Dickens într-o literatură precum cea engleză sau dacă nu era Cehov înţeles deja ca Cehov într-o literatură precum cea rusă – cum am mai fi ajuns la reprezentarea oamenilor săraci, umiliţi, fără şanse şi a micilor funcţionari cu perspectiva concedierii? Pentru ca literatura să ne forjeze aceste reprezentări, să le îmbogăţească, să le impună, e nevoie ca ea să-şi păstreze condiţia de centralitate. De oriunde am porni, tot la centralitatea necesară a literaturii ajungem – ceea ce îmi place…

 

– Şi mie. Apoi, în ciuda precarităţii materiale şi a altor piedici ocultatoare, suntem într-un moment exploziv al literaturii române, ca florile de cactus în deşert. Sunt fericit că-s contemporan cu un şir foarte lung de scriitori deosebiţi. Pe cine pariaţi, în poezie şi proză?
– Pariurile mele „nominale” sînt la vedere, în ceea ce am scris. Înţeleg că doriţi o listă? Din ce generaţie? Vreţi vîrfurile fiecărui gen? Ce vreţi de la un biet critic, domnule Petria?
Bietul care nu e biet… La vârfuri mă refer. La contemporani.
– Un vîrf al poeziei contemporane este Mircea Cărtărescu. Altul, Ion Mureşan. Încă unul, Ioan Es. Pop. Un al patrulea vîrf, Constantin Acosmei. Un al cincilea, Marius Ianuş. Un poet extraordinar rămîne regretatul Cristian Popescu. După cum observaţi, am luat-o de la generaţia ‘80 încoace.
Şi la proză?
– Dacă urmăm acelaşi interval, cu trei segmente generaţioniste (generaţia ‘80, generaţia ‘90, generaţia 2000; vedeţi? iarăşi generaţiile „decenale”…), ar fi Petru Cimpoeşu, regretatul Ioan Lăcustă, Radu Aldulescu, Răzvan Rădulescu, regretatul Sorin Stoica, Bogdan Popescu, Filip Florian… Aici sînt mai mulţi. Prozatorii afirmaţi în anii 2000 sînt foarte buni.
Dar la critici şi eseişti? Aici e cazul să vă puneţi pe listă.
– Aici sînt orgoliile cele mai mari: fiindcă mai sunt critici care se consideră mai importanţi decît scriitorii. O luăm tot aşa, de la „optzecism” încoace. La eseu, Ion Vartic şi Horia-Roman Patapievici. La critică, regretatul Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Al. Cistelecan, Sanda Cordoş, Paul Cernat…
Da. Şi Daniel Cristea-Enache. Vă iubiţi cărţile scrise? Care consideraţi că vă reprezintă plenar?
– E interesant de văzut cine va fi criticul, cine vor fi criticii unei epoci literare: epoca post-1989. Îmi iubesc cărţile; pe prima doar mi-o simpatizez…
Ce aveţi în lucru? Parcă o carte cu câte o sută de pagini pentru câte un poet; 10 poeţi- 1000 de pagini…
– Să mă şi explic. Pe cea dintîi o simpatizez, doar, fiindcă o consider cea mai slabă. Or, fiind critic, aspectul trebuie luat în considerare. Am mai multe proiecte în derulare. O carte, o carte bună se rotunjeşte şi se încheie când vrea ea, nu cînd vrei tu. Eu pot doar să-mi dau cu părerea asupra momentului cînd va fi gata prima dintre ele.
– Nu vă place să vorbiţi despre proiecte? Superstiţie?
– Ba da, îmi place. Doar că nu ştiu cînd va fi gata cartea 1, cînd va fi gata cartea 2 ş.a.m.d. Probabil, cartea 1 va fi volumul de dialoguri cu scriitori de pe LiterNet. Cartea 2 e o enigmă deocamdată: va fi ori volumul de convorbiri cu Paul Cornea, ori cel cu Dan C. Mihăilescu. Asta înseamnă că 2 poate deveni 3 şi 3 poate deveni 2. În fine, cartea 4 va fi un nou volum de cronici, care e musai să apară spre finele lui 2013, ca să menţin ritmul: un volum de cronici o dată la patru ani. (Concert de deschidere, 2001, Bucureşti Far West, 2005, Timpuri noi, 2009.) Eu aşa gîndesc: macro şi în perspectivă.
Aveţi prieteni adevăraţi printre scriitori sau doar cunoştinţe? Funcţionează cât de cât recunoştinţa între scriitor şi critic?
– Da, am prieteni adevăraţi printre scriitori şi critici. Un prieten adevărat este C. Stănescu, omul care m-a făcut cronicar la „Adevărul literar şi artistic”, pe cînd aveam 23 de ani. Un alt prieten adevărat este Ileana Mălăncioiu, o mare poetă care nu a ezitat nici o secundă atunci cînd, tînăr fiind, i-am propus să facem un volum de convorbiri.
N-aţi răspuns la treaba cu recunoştinţa…

–         Am repulsie faţă de oamenii nerecunoscători. La ce anume vă referiţi?
Se mai întâmplă ca oameni pe care i-ai sprijinit să te înjure… Viaţa literară nu-i mănăstire.

– Se mai întîmplă, dar nu în cazul meu. Totdeauna voi fi recunoscător faţă de oamenii care m-au sprijinit atunci cînd eram un no name. De pildă, îmi place mult recunoştinţa lui Nicolae Manolescu faţă de George Ivaşcu. Din cîte ştiu, nu l-a „înjurat” niciodată pe fostul său binefăcător. Asta e ceva foarte frumos.
M-am gândit la unii sprijiniţi de dumneavoastră.
– E normal ca, aşa cum eu am fost sprijinit la început, să sprijin la rîndul meu pe alţii. Primeşti ceva. Trebuie să şi dai ceva. Dacă doar primeşti, primeşti, primeşti, şi niciodată nu dai, în „lanţul” ăsta uman, eşti un ins de nimic. Deci n-am nici un merit în chestia asta: că i-am sprijinit pe alţii. Din punctul meu de vedere, e ceva absolut firesc.
– O ultimă întrebare – e în faţa dumneavoastră un tânăr talentat, care vrea să se apuce de literatură. Ce sfaturi îi daţi?
– Dacă vrea să se „apuce” de literatură, n-avem de unde şti în ce constă „talentul” lui. Îi voi spune atît: hai să te vedem!
Ok, n-am fost prea exact. Are talent, a scris câte ceva şi vine la dumneavoastră…
– N-am de unde să ştiu dacă are talent sau nu. Decît după ce-l citesc. Dacă e foarte bun, pun mîna pe telefon şi fac ce e normal să fac: să sprijin un tînăr promiţător. Cui dau telefon? Celor care îmi răspund. Dacă e „doar” bun, îi spun ce are de făcut, în opinia mea. În fine, dacă e slab, îi spun că nu m-a convins. Sau devin evaziv, ca să nu-l rănesc. Dacă e inteligent, îşi va da seama singur seama. Dacă nu e inteligent, mă va agasa cu telefoane, cu mail-uri, cu sms-uri. Degeaba. Dar, la un moment dat, se va potoli. Şi atunci va veni alt aspirant, tînăr sau nu. Şi tot aşa: povestea asta nu se termină niciodată. Şi e foarte bine. Cît va ţine povestea asta, criticul va fi şi el viu; iar critica literară va avea sens.


– Vă mulţumesc.

– Şi eu vă mulţumesc.

Text apărut în revista Arges, nr 12/2012

 

 

Decembrie 17, 2012

conturbă zăpada, tradus in catalana si franceza

conturbă zăpada

 

ţevile hornului de la sobă

desfăcute pe rând,

lemnele-s cam jilave,

cam ca viaţa ta

nestivuită la adăpost,

cum fumezi, cum bei din crăciun în vară

şi-ţi exorcizezi gărgăunii scriind, cum

fuţi şi din obligaţie cu adâncă- na, rimă!- abnegaţie,

să te cureţe vrea, parcă,

să tragă naibii focul,

hai, start!,

cu o cârpă pe un băţ

prin largile ţevi de fier

funinginea cât petria conturbă zăpada

Alexandru Petria

 

empastifa la neu

 

els canons de la xemeneia de l’estufa

desmuntats l’un darrere de l’altre,

els troncs són una mica humits,

un poc com la teua vida

amuntegada al refugi,

com fumes, com beus de Nadal a l’estiu

i exorcitzes les enrònies escrivint, com

fots d’obligació profundament- nyas, rima!- abnegació,

que anares a netejar-te, sembla,

per a traure’t el foc maleït,

vinga, start!,

amb un drap en un pal

pels llargs canons de ferro

el sutze com pedra empastifa la neu

Traducere de Pere Bessó

 

barbouille la neige

 

les tuyaux de la cheminée du poêle

démontés les uns après les autres,

les buches sont un peu moites,

un peu comme ta vie

mal empilée et sans abri,

vu comme tu fumes, comme tu bois de Noël à l’été

comme t’exorcises tes chimères en écrivant et comme

tu baises même par obligation, avec une profonde – et tiens, ça rime ! – abnégation,

comme pour te nettoyer,

pour ce putain de tirage,

allez, hop !,

un chiffon au bout d’un bâton

par toute la largeur des tuyaux de fer

la suie barbouille la neige : une pétriée de suie

Traducere de Raoul Weiss

Octombrie 27, 2012

Alexandru Petria: „Intelectualii să fie oameni întregi, nu proiecţii de liste de preţuri”

Transcriu un interviu dat cu ceva vreme in urma pentru Spune si tu!-

Alexandru Petria este un om neobişnuit. Este un intelectual, dar nu din grupul intelectualilor lui Băsescu. Dimpotrivă. Scrie poezie (foarte buna) si o publica pe blog si pe facebook. Are opinii politice ferme, pe care nu se fereste sa si le spună. Tot pe blog si pe facebook. Locuieste intr-un oras de provincie, dar se comportă ca un cetăţean al lumii globalizate. In curând îi va apărea o carte de poezie, „Călăul harnic”. Între timp. poeziile sale sunt traduse deja in  diferite colţuri ale lumii-fără sprijin de la ICR. Citindu-l in fiecare zi, am inceput sa văd mai bine legatura dintre politică şi poezie. Este sincer in tot ceea ce face, pentru că sinceritatea il ajută sa se suporte. Într-adevăr neobişnuit, pentru că mulţi dintre noi trebuie să ne minţim ca să ne putem suporta.
  Ne-am întâlnit pe Facebook, unde îţi citesc în fiecare zi poeziile şi părerile despre situţia politica din România. Îmi plac foarte mult poeziile tale şi avem de multe ori aceeaşi parere în ce priveşte politica. Spui undeva ca îţi place viata nu ca soarece de biblioteca, ci viata tumultoasă, cu adrenalina ei. Felul in care ai ales să comunici face parte din aceasta atitudine a ta faţă de viaţă?

 

Mă bucur şi sunt onorat că mă citeşti. Sigur, internetul mă ajută să fiu cu promptitudine în mijlocul evenimentelor, pe care încerc să le influenţez după felul cum gândesc, cu puterile pe care le am. Este destulă adrenalină în comunicarea de acest tip, uneori prea multă. Însă nu pot fără ea. N-am cum să nu spun ce gândesc, când simt că trebuie şi merită s-o spun. Dar mă mai apucă şi greaţa, acum tocmai trec printr-o asemenea pasă din cauza revenirii lui Băsescu la Cotroceni.

 

         “Poezia e ceva ce te poartă nu ştii nici tu exact unde, capricioasă, şi de multe ori te caută când nu eşti acasă sau când nu vrei să fii deranjat”

 

  Ai debutat in literatura ca poet, dar In ultimii ani ai fost jurnalist si ai scris proza. De curand ai reinceput sa scrii poeziii. Are asta legatura cu vremurile in care traim sau numai cu timpul tau interior ?

 

Da, de anul acesta, după 20 de ani de tăcere poetică, am inceput sa scriu din nou poezii. Poezia aş lega-o de ce am mai intim, nu de conjunctura exterioară. Dar nici ea nu-i de neglijat. Poezia e ceva ce te poartă nu ştii nici tu exact unde, capricioasă, şi de multe ori te caută când nu eşti acasă sau când nu vrei să fii deranjat.

 

  Unii ti-au spus ca este o frivolitate sa publici poezii in acest spatiu, dar tu ai continuat si cred ca ai avut dreptate. Poeziile tale sunt citite in ziua in care le scrii, de prieteni si de necunoscuti. E o modalitate inedită de comunicare cu cititorii si mi se pare ca are un anumit farmec.

 

Cred că am fost primul scriitor, dintre cei care contează, care am publicat literatură pe Facebook. E doar o constatare. Pe atunci se postau îndeosebi poze de mâţe şi de copilaşi. Cei care vorbesc de frivolitate se înşeală. Timpul a demonstrat-o. Fără Facebook nu ştiu dacă m-ar fi citit oamenii care mă traduc acum, oameni pe care nu i-am văzut altminteri în viaţa mea şi cărora le sunt recunoscător.

 

 Poeziile tale au fost traduse deja in mai multe limbi. Cartea ta „Călăul harnic”, care urmeaza sa apara in curand Romania, s-ar putea să apară la anul in mai multe limbi. Ai vrut sa demonstrezi ca se poate sa devii cunoscut si apreciat in strainatate si fără sa fii sprijinit de ICR sau de alte instituţii ale statului?

 

Nu am vrut să demonstrez nimic, aşa a ieşit. Recunosc, prefer drumul de unul singur, dar nici ajutoarele nu sunt de lepădat. Dacă tipii noi de la ICR o să se g‚ndească şi la mine, OK, dacă nu- asta e, merg mai departe, am treabă de făcut, n-o să ling pe nimeni pentru o traducere sau un drum în străinătate.

 

        “Sinceritatea mă ajută să mă pot respecta, asta contează. Inclusiv în cele politiceşti”

 

 Esti o prezentă inedită pe facebook. Scrii o poezie, o postezi, apoi iti exprimi parerea despre situatia politica.( o poezie, politica asta). Strategia ta este sa fii sincer  in tot ceea ce faci, pentru că astfel castigi pe termen lung, chiar daca in prima instanta poti pierde.Cum te ajuta faptul ca iti spui mereu transant parerile despre politica? 

 

Altfel nu pot, nu e o strategie. Fiindcă strategia ar presupune un plan, iar firescul nu se ghidează după planuri. E modul meu de viaţă. Când citesc o carte bună, n-am cum să nu mă bucur şi să nu-mi exteriorizez bucuria. Când cineva realizează o invenţie sau nevasta îi naşte un copil frumos, la fel. Când îl prind pe unul că mă minte în faţă, pe o altă scală, n-am cum să nu-l trimit în originile lui ginecologice. Aşa sunt şi n-am cum să mă schimb. Ipocrizia o las altora. Nu neg, am o anumită doză de egoism, eh, nu cred că e chiar egoism, nu ştiu cum să-i zic exact, în fine, mi se fâlfâie că se găsesc nemulţumiţi de ceea ce spun, că isc confruntări din cauza sincerităţii. Sinceritatea mă ajută să mă pot respecta, asta contează. Inclusiv în cele politiceşti.

 

Faptul ca iti expui parerile politice public (pe blog, Facebook) ti-a adus prieteni, ti-a adus dusmani, te-a adus in situatia de a te certa cu prieteni care au alte pareri?

 

Toate situaţiile. Ca în viaţa de pe stradă. Te cerţi, te săruţi…

 

      „Intelectualii trebuie sa spuna ce cred, nu sa sustina lucruri convenabile unui anumit grup, contrar evidenţelor”

 

Sustii ca n-ai cum sa separi omul de scriitor, ca un scriitor ”trebuie sa scrie ce crede, sa nu manance cacat”. Te intristeaza lichelismul unor intelectuali numiti generic intelectualii lui Băsescu, despre care crezi care au facut rau tarii sustinand un regim dement. Ce crezi ca ar trebui sa facă intelectualii in aceste vremuri?

 

Să nu mănânce căcat. Risc să mă repet, dar şi păpatul ticăloşilor de rahat este încă în desfăşurare, într-o multilaterală şi grandioasă desfăşurare. Să spună doar ceea ce cred, nu să accepte să fie plătiţi ca să susţină lucruri convenabile unui anumit grup, contrar evidenţelor. Intelectualii să fie oameni întregi, nu proiecţii de liste de preţuri.

 

  In concluzia cartii “Capcanele istoriei-Elita intelectuală romaneasca intre 1930 si 1950”, Lucian Boia spune: “Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Śntr-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere … Am intalnit si intelectuali consecventi in apararea unor valori si idealuri. Adaptabili sunt insa o specie mai numeroasa.” .Daca intelectualii din secolul XX au avut scuza si justificarea unei istorii zbuciumate si neiertatoare, care sunt astazi scuzele intelectualilor care legitimeaza regimul Băsescu?

 

N-au nici o scuză. Ar fi o scuză prostia, singura, dar nu-i suspectez de ea.

 

     ” Intelectualii care l-au sustinut pe Băsescu au facut-o de teama pierderii accesului la bani, la vizibilitatea publică, la privilegii”

 

   De ce au tăcut cand derapajele lui au fost evidente şi contraziceau vădit ce susţinuseră public ei pina atunci ? De ce nu reactionat niciunul la rusinoasele afirmatii ale lui Băsescu la adresa Regelui Mihai, in schimb au reactionat vehement cand ICR a fost scos de sub tutela Presedintiei ?

 

Din cauza banilor. Apoi, printre ei sunt cohorte care au valoarea gonflată mediatic, iar aceştia n-au cum să piardă şi să li se maculeze ce n-au avut. La valoare mă refer.

 

   De ce l-au sutinut atatia intelectuali pe Traian Băsescu in campania pentru referendum, in ciuda faptului ca a facut praf institutiile statului de drept, in ciuda grobianismului sau, in ciuda faptului ca singurele sale lecturi constante sunt Levantul si stenogramele convorbirilor telefonice ale adversarilor politici?

 

De teama pierderii accesului la bani, la vizibilitatea publică, la privilegii. A fost o reacţie aproape viscerală. Parcă mi-e ruşine de lipsa lor de ruşine.

 

   “Privesc cu uimire intelectualii fascinaţi de Băsescu. Cum se poartă ca nişte slugi umile în faţa stăpânului. Parcă-s setaţi pe creiere. Şi nu mă refer la profitorii ticăloşi.”,  spui intr-o postare pe blog. Asadar,  cei care nu profitori, sunt fascinati. De ce ? Ce explicatie crezi ca există pentru aceasta fascinatie ?

 

Sunt precum şoriceii fascinaţi de şarpe. Naiba ştie.

 

   „Sunt curios ce ar răspunde Liiceanu sau Pleşu dacă un ţăran i-ar întreba de de ce au tăcut atunci când procurorii i-au speriat şi găinile din bătătură.”

 

    Ai semnat, împreună cu alţi intelectuali neînregimentaţi, o scrisoare de protest adresată CSM, împotriva procurorilor care au terorizat satele dupa referendum.

 

Da. Acţiunea procurorilor a fost o imensă porcărie. O paradă de servilism, nesimţire şi destulă fărădelege. Am fost onorat să mă regăsesc alături de Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Mihai Dinu Gheorghiu, Sorin Mărculescu, Carmen Muşat, Şerban Foarţă, Vasile Gogea, Mircea Daneliuc, Zoe Petre, Doina Uricariu, Ioana Geacăr, Gheorghe Geacăr, Octavian Hoandră, Alexandru Dobrescu, Michael Shafir şi încă destui alţii.. Sunt curios ce ar răspunde Liiceanu sau Pleşu dacă un ţăran i-ar întreba de de ce au tăcut atunci când procurorii i-au speriat şi găinile din bătătură.

 

   Din ce traieste un scriitor care nu face parte din grupul intelectualilor lui Băsescu? Se poate trai din scris in Romania? 

 

Fac gazetărie şi alte chestii care n-au nimic comun cu scrisul. Nu ştiu alţii, suntem pe cont propriu. Dacă nu eşti cu limbă lipicioasă, acum nu se poate trăi din scrisul literaturii. Dar sper să pot în câţiva ani, după ce o să fiu tradus şi cu proza mea.

 

   Pe blogul tau, politica si poezia tin mereu aproape una de alta. Vezi o legatura intre poezie si politică? Ai scris chiar si o poezie despre Taian Băsescu. Are si politica poezia ei? 

 

Sigur că are, dintotdeauna. Ei, nu chiar numai despre Băsescu, ci despre un preşedinte ca el, cu aceleaşi caracteristici. Dar fiecare are libertatea să citească în cheia dorită poemul:

 

milă pentru preşedinte

a ajuns să joace table singur, să bea cu faţa la oglindă,

amanta îi spune la telefon că o doare capul şi

că nu iese din casă,

se gândeşte ce a făcut iliescu când a fost să fie, constantinescu,

îl sufocă ceea ce credea că n-o să-l sufoce,

tăcerea creşte ca alte covoare în cabinet, pe scări, chiar pe aleile grădinii cotroceniului,

bea,

câteodată aude maşina hingherilor cum strânge câinii de pe străzi,

deschide mai tare fereastra ca să audă,

da, s-a ocupat şi el de ei cândva,

da, eutanasia e o formă a iubirii

-îî plăcea să-şi spună-

sau a milei,

nu reuşea să-şi dea seama exact,

în vis se transformă în câine,

negricios şi vioi,

e urmărit de hingheri,

şi fuge,

şi găseşte iar mâncare şi căţele,

oamenii nu-i zic că-l iubesc,

e negricios, câine,

şi oamenilor nu le e milă

 

  Povesteste mai mult despre cartea care iti apare la sfarsitul acestei luni.

 

Volumul de poeme „Călăul harnic” trebuie să apară la editura „Herg Benet” la sfârşitul acestei luni sau la începutul celei viitoare. N-aş vrea să vorbesc despre poezia mea, nu sunt un teoretician al literaturii, doar scriu. Că să mă scot cumva în faţa dumneavoastră, o să redau ce au scris doi scriitori de prima mână pentru coperta a IV a cărţii- Liviu Antonesei: „Alexandru Petria este autorul excelentului volum de povestiri Denia Neagră, apăru de curînd la această editură, şi al minunatelor „nopţi cu Renata”, o mică bijuterie de literatură erotică. Poeziile pe care a început să le posteze pe blogul său în această primăvară au fost pentru mine o surpriză. Una foarte plăcută, de altfel, şi iată-le acum făcînd laolaltă un volum. Ceea ce mă tulbură în primul rînd în această poezie, în mod esenţial de dragoste, este forţa imaginilor şi modul surprinzător în care acestea se asociază. Nu, nu la întîmplare, pentru că nu despre suprarealism este vorba în poezia lui Alexandru Petria, ci după nişte criterii misterioase şi una dintre cele mai palpitante dimensiuni ale lecturii este să încerci să găseşti raţiunea – sau, poate, i-raţiunea! – care stă în spatele acestor asocieri. Bun venit în poezie Alexandru Petria. De fapt, bine ai revenit. Nu cunosc cele două volume de acum douăzeci de ani, dar cum cel de faţă e straşnic, va trebui să le caut şi pe acelea, ca să înţeleg cum stau istoriceşte lucrurile, pe ce se bazează excelenţa acestui volum…” şi Liviu Ioan Stoiciu: „Pe Alexandru Petria îl ştiam ca pe un bun prozator şi ca pe un publicist vertical. Cu acest volum îmi dau seama că este şi un poet extraordinar.”

 

  Intr-adevar,  frumoase cuvinte. Faptul ca multi cititori au luat contact cu poeziile tale inainte ca ele sa apara in carte te-a ajutat intr-un fel?

 

Enorm. Mi-au dat sentimentul că nu scriu degeaba şi că munca mea este chiar apreciată.

 

   O poeta japoneza a descifrat semnificatia numelui tau: “Dupa cum ti-a fost vrerea”. Care ti-e vrerea, Alexandru Petria, in literatura si in politica?

 

Literatura mea să fie citită de cât mai multă lume. Iar în politică să scăpăm de gunoaie. Începând cu Băsescu.

Dorina Rusu

Sursa http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Interviuri/Alexandru-Petria-Intelectualii-sa-fie-oameni-intregi-nu-proiectii-de-liste-de-preturi-9963

 

Octombrie 26, 2012

Literatorul, numarul pe octombrie

Aveti aici pdf-ul numarului de pe octombrie al Literatorului LITERATORUL octombrie

Ultima mea carte este comentata pe doua pagini…

Publicatia are si un supliment special de opt pagini, care contine textul integral al piesei de teatru Hoţul sau trei în dormitor, de Radu Ţuculescu LITERATORUL_160_SUPLIMENT-1 radu tuculescu

 

Octombrie 20, 2012

Scrisoare deschisă. La Milano voi fi singur

Câteva zile mai sunt până când se va deschide prima ediţie a Târgului Internaţional de Carte de la Milano. De mult se ştie, aproape de la începutul anului, că printre cei trei scriitori din Europa, invitaţi de onoare ai manifestării aflată sub patronajul Consiliului Europei,
alături de un nord irlandez şi un francez, se numără şi un român, subsemnatul Adrian Munteanu, autorul a şapte volume de sonete, membru al Uniunii Scriitorilor din România. De aproximativ o lună, organizatorii Târgului milanez m-au anunţat că am fost ales să mi se decerneze, într-o conferinţă de presă care va avea loc în 28 octombrie, ora 10, marele premiul al acestei ediţii inaugurale a Târgului Internaţional de Carte, premiul european NUX. Un sonetist român premiat chiar în patria lui Petrarca!

Pe parcursul lunilor din urmă, organizatorii au trimis adrese tuturor instituţiilor româneşti care îşi asumă sarcini culturale, adrese prin care anunţau că un scriitor român urmează să deschidă seria premiilor acestui eveniment, îşi exprimau „onoarea de a celebra cultura română în Europa”, şi îi invitau să devină, în mod gratuit, parteneri ai manifestării. Singura lor obligaţie, mai mult morală, era aceea de a populariza evenimentul, de a se lăuda cu truda şi izbânda scriitorului care îi reprezintă. Pentru aceasta, sigla instituţiei respective ar fi tronat pe site-ul Târgului milanez de carte. Singura instituţie care a răspuns acestei invitaţii a fost Primăria Braşov, oraşul meu natal, a cărei siglă se poate vedea pe site-ul http://www.saloneinternazionaledellibro.it.

În privinţa instituţiilor centrale din România, de la Ministerul Culturii până la I.C.R., televiziuni şi radiouri, TĂCERE!!! În prelungirea aceleiaşi inexplicabile atitudini venite de sus, nici o editură din România nu va fi prezentă la Milano. Totuşi, cu o bunăvoinţă remarcabilă, organizatorii au vrut să dea consistenţă prezenţei româneşti la prima ediţie a evenimentului din nodul Italiei şi au invitat, suplimentar, o excelentă interpretă din ţara noastră, pe Maria Răducanu, care va susţine un recital. În plus, pe cheltuiala organizatorilor, s-a editat un pliant de prezentare a scriitorului premiat, pliant intitulat „Şoaptele clipei – Parole sussurrate dall’istante”, care conţine un CV în ambele limbi si un grupaj de sonete traduse în italiană excelent, cu mare probitate profesională, dăruire şi sensibilitate de poetul Eugen D. Popin. Pliantul va fi distribuit în câteva sute de exemplare în perioada manifestării de la Milano. După cum putem trage concluzia, străinii şi-au făcut datoria cu prisosinţă, o colaborare pe care o apreciez ca deosebită, pilduitoare, şi pe care mi-aş dori să o văd şi în Romania.

Din afara ţării şi-a exprimat dorinţa de a fi partener al Târgului Ambasada României la Roma. Numai că totul urma să rămână la nivelul unei declaraţii. O persoană din cadrul ambasadei, răspunzătoare de legăturile cu comunităţile româneşti din peninsulă, doamna Ramona Raus, a schimbat, o vreme, amabile mesaje cu organizatorii, promiţând că, neîntârziat, va fi la Milano, la ceremonie. Apoi schimbul de mesaje a încetat brusc. Aflu abia acum că, între timp, persoana respectivă a fost mutată, are alte însărcinări la Bucureşti, pe principiul că diplomaţii, ca mai toate persoanele din administraţie, inclusiv specialiştii de toate categoriile, trebuie musai schimbaţi – ca să preiau o sintagmă folosită într-un clip publicitar – ca izmenele, după cum bate vântul politichiei.

Organizatorii de la Milano au invitat-o pe doamna Raus să participe la eveniment, pe cheltuiala lor, fără să ştie că, între timp, nu mai era în Italia.

În aceste condiţii, înţelegând că trebuie să fac tot ce pot de unul singur, simţind o greutate pe umerii mei, o responsabilitate care nu era legată numai de persoana mea, am început să-mi ocup timpul cu contactele, împărtăşind bucuria premiului ce urmează să-l obţin. Nu am cerut nimic nimănui. Doar să se ştie, să ne bucurăm împreună. Am schimbat mesaje inclusiv cu doamna Ramona Raus care, amabilă, a sugerat, la un moment dat, o acţiune de prezentare în capitala Italiei, sub egida Academiei di Romania. Mi s-a indicat că trebuie să mă adresez directorului acestei instituţii, domnul Mihai Bărbulescu. I-am scris, spunându-i de premiul ce urma să-l obţin şi oferindu-mă să susţin un recital de poezie, eu fiind, în egală măsură, un actor care mă produc deseori cu ocazia diferitelor manifestări pe care le organizez, cu instrumentişti sau de unul singur. Cei ce m-au văzut într-o manifestare de acest gen ştiu că nu mă fac niciodată de râs. Nu aveam pentru aceasta nici o pretenţie financiară. Doar avansam rugămintea de a fi cazat pentru o noapte, până voi lua avionul de întoarcere. Răspunsul Academiei a fost cel mai concis : Tăcere. Am repetat mesajul după o lună, cu acelaşi rezultat. Dacă în cazul relaţiei cu un român o asemenea atitudine e aproape firească, pentru că noi suntem învăţaţi cu impoliteţea autorităţilor, m-am întrebat care este imaginea pe care şi-o fac străinii despre instituţiile româneşti dacă acest procedeu al întârzierilor în răspuns sau chiar al ignorării mesajelor primite s-ar continua şi în alte situaţii? Şi m-am întrebat, în prelungirea dialogului cu mine însumi: în cazul instituţiilor culturale nu funcţionează obligativitatea de a răspunde, cel mult în 30 de zile, la adresele pe care le primesc? Adică personalul din cultură nu are nici o obligaţie legală, trăieşte în dispreţul legilor, nu trebuie să-şi justifice în niciun fel activitatea sau inactivitatea, nu trebuie să arate în vreun fel dacă îşi merită salariul, deloc de neglijat, desemnarea pe tărâmuri mult mai tihnite?

M-am adresat ICR-ului de la Bucureşti, oferindu-mi, în acelaşi context, serviciile. Nimic, nici măcar un cuvânt de felicitare sau unul de refuz. Am scris celei mai apropiate filiale faţă de Milano a ICR-ului, filiala de la Veneţia. Le-am spus că mă voi afla la Milano în perioada 26-29 octombrie si îmi ofeream sprijinul pentru realizarea unei acţiuni. Nu ar fi implicat decât costurile de transport pentru o aruncătură de băţ. Mi s-a răspuns că programarea unor eventuale manifestări nu se poate face, din raţiuni financiare, decât de pe un an pe altul şi numai dacă aprobă Bucureştiul. Care raţiuni financiare, m-am întrebat, dacă eu eram acolo, lângă ei, ajuns pe banii organizatorilor de la Milano, nu pe banii statului român? Ar fi trebuit doar un pic de iniţiativă, de bun-simţ şi de dorinţă de a face ceva. Anul următor, şi în ideea în care propunerea ar fi fost acceptată de Bucureşti, deşi cred că a fost doar o pasare de responsabilitate, ar fi însemnat costuri de transport din România în Italia. Dar cine să gândească la aceste aspecte economice mărunte – continuam eu să mă întreb de unul singur – când în Romania se cheltuiesc, cu generozitate, sute de mii de euro pentru promovarea unor autori şi a unor opere traduse în zeci de limbi pe bani publici, numai cu vaga speranţă că se va ajunge la un mare premiu internaţional, se dau burse pe criterii doar de unii ştiute, se fac deplasări costisitoare, se organizează în lume evenimente de multe ori cel puţin dubioase, oricum nereprezentative, în urma unor desemnări netransparente de persoane indicate de mai marii vremelnici ai instituţiilor culturale, cei care stabilesc ierarhii pe un colţ de birou, în dispreţul absolut al publicului, singurul care va decide, în final, ce îi place şi ce nu, ce va rezista după trecerea timpului?

Revistele literare mari nu au catadicsit nici ele să anunţe evenimentul, măcar în două rânduri. Cum să mişte vreun deget, din moment ce nu fac parte din grupul „consacrat” al truditorilor condeiului, îmi plătesc singur sau cu banii unor sponsori privaţi cărţile pe care le scot, nu sunt prieten de bodegă cu nimeni, nu sărut mâna şefilor, nu le fac urări la ziua aniversară, nu sunt înregimentat politic, deci nu sunt? Cum să reacţioneze altfel publicaţiile când propria Uniune a Scriitorilor, printr-un reprezentant al ei, a dat telefon la Braşov, preşedintelui de filială, ca să-l întrebe cine sunt şi de unde am răsărit? Ca dovadă a faptului că, probabil, este o degringoladă totală în evidenţele instituţiei, nu se cunoaşte cine sunt membrii, ce fac ei, ce realizări, neîmpliniri sau doleanţe au, temporarii ocupanţi ai funcţiilor de conducere comportându-se aidoma sediului de pe Calea Victoriei, care este gata să se prăbuşească. Ar fi fost mai cinstit să-mi dea chiar mie telefon, să ne auzim în direct. I-aş fi spus că sunt membru al Uniunii de câţiva ani, e adevărat, târziu, pentru că târziu am început să scriu, că îmi plătesc conştiincios cotizaţia anuală, că nu am cerut burse, bani pentru publicarea cărţilor mele, nu am primit bani pentru participare la lecturi publice, nu am fost delegat în comitete şi comiţii şi nu am cerut zile de odihnă în staţiunile unde o mai fi având edificii Uniunea. Singurii care au răspuns, felicitându-mă, urându-mi succes, au fost unii „colegi de suferinţă literară” şi cititorii. Cei peste 10.000 de prieteni de pe facebook, de pe site-uri literare, cei ce mi-au citit cărţile, cu care m-am întâlnit accidental la manifestări, adică cei cărora le sunt destinate sonetele mele. Mie îmi este de ajuns, pentru mine aceasta este proba recunoaşterii. Se adaugă gestul organizatorilor de la Milano, indiferenţi la ierarhiile şi sugestiile din ţară. Au decis aşa cum le-a dictat conştiinţa, au ales pe cine au considerat ei, nu ce li s-a sugerat de către alţii. Să fie clar, nu îi cunosc, nu ne-am întâlnit încă faţă în faţă, nu am fost niciodată la Milano, dar am o mare preţuire pentru atitudinea lor, pentru demnitatea şi independenţa lor.

Aşa se face că la Milano, în 28 octombrie, ora 10, voi fi singur la conferinţa de presă şi în momentul în care mi se va decerna premiul. Poate vor mai apare câţiva români, care au aflat de eveniment de la mine, de pe site-uri şi de pe facebook, pentru că ambasada noastră nu a transmis nimic comunităţilor româneşti cu care ar trebui să fie în contact, nu a suflat o vorbă. În timp ce pe site-ul amabasadei există o pagină numită „prezenţe culturale româneşti”. Ştiţi ce conţine acea pagină ? ESTE GOALĂ!!! Aflu în ultima clipă că schimbările la ambasadă au fost masive, inclusiv amabasadorul, nu există încă un înlocuitor, iar un binevoitor secretar II pe probleme politice, Laviniu Enii, m-a sunat cerându-şi scuze pentru neînţegerile de care nu el este răspunzător, venit de numai o lună la Roma, şi anunţându-mă că, probabil, va fi prezent la premiere consulul nostru la Milano. Probabil.

Aşa se face că la Milano nu voi reprezenta nici o instituţie din România. Mă voi reprezenta pe mine însumi şi pe toţi truditorii din ţară ignoraţi ca şi mine. Extrem de trist mi se pare ca lipsa de reacţie a oficialităţilor să se facă cu atât de mare evidenţă, cu stridenţă şi impoliteţe. Aproape dureros, dar specific nouă.

La întoarcere le spun tuturor că nu mă interesează felicitările nici unei instituţii, nu voi răspunde la invitaţiile nimănui, nu voi fi monedă de schimb în campania electorală. Înainte de toate, ca să se întâmple ceva bun în ţara asta, trebuie să se treacă la o reconstrucţie morală.

Până atunci, mărturisesc sincer că tot mai mult în ultima vreme regret că nu m-am născut pe alte meleaguri, undeva unde omul să aibă un preţ real şi unde înţelesul cuvântului demnitate să mai fie încă apreciat şi cultivat.

Adrian Munteanu

Octombrie 20, 2012

Nu se solidarizează nimeni cu Vladimir Tismăneanu?

Vladimir Tismăneanu parcă şi-a ieşit din minti. Amănunte aici http://www.contributors.ro/cultura/filosoful-chisinevschi-de-la-icr/. Omul e supărat nevoie mare că Stelian Tănase a publicat pe blogul său despre o parte din banii pe care i-a primit de la ICR. Sume consistente, un fel de plată pe uşa din dos pentru serviciile aduse regimului Băsescu, în nici un caz meritate, mascate sub tot felul de artificii culturalo-contabiliceşti. Este revoltător că scriitorimea română, vocală în urmă cu câteva zile, n-a luat încă nici o poziţie. Dar nu mă miră, desigur. Linsul şi duplicitatea sunt infinit mai rentabile.

Alexandru Petria

 

Octombrie 18, 2012

Un interviu pe BookMag

Alexandru Petria: „Scriitorul este un fel de hoţ egoist, fără scrupule“

de Virginia Costeschi

Mi-au plăcut poeziile din proaspătul volum Călăul harnic, prozele din Deania neagră și îmi plac mesajele sale care arată implicare și interes în chestiuni lumești, cotidiene, pe care mulți confrați ai săi le privesc cu superioară infatuare. Vorbesc despre Alexandru Petria, prozator, poet, jurnalist și nu cred că greșesc dacă îl numesc și lider de opinie. E autorul direct, frust și adevărat a cărui proză te trezește și ale cărei poezii îți aduc nostalgii ale pasiunilor demult apuse.

Iată un interviu în exclusivitate despre operele sale, jurnalism, viață:

 

De ce scrieți poezie? De ce scrieți proză?

Scriu după ce am de spus. Unele lucruri merg în poezie, acolo prind forma lor firească, altele în proză. Ţin să nu le amestec. În ambele sunt totuşi şi obsesiile şi defectele mele, dincolo de volutele subiectului. Ca să fiu cinstit, simt că e un „ce“ care mă poartă capricios. Când spre poezie, când spre proză.

 

Poeziile vă apar, în această perioadă, în diverse antologii internaționale. Cum au fost selectate?

M-am reîntors anul acesta la poezie după 20 de ani în care n-am scris nici un vers, am făcut doar gazetărie. S-a întâmplat ceva extraordinar. Am început să postez poemele chiar după ce le scriam, din primăvară, pe Facebook şi aşa au ajuns să fie citite de scriitori străini care le-au tradus. Uneori chiar în ziua postării lor pe Facebook. Le-au transpus în limbile lor pur şi simplu fiindcă le-au plăcut, că alt motiv rezonabil nu e la îndemână, n-au fost plătiţi pentru muncă. Aşa au început să mă traducă Pere Bessó în catalană şi spaniolă, Raoul Weiss în franceză şi maghiară, Balázs F. Attila în maghiară, Kovács Jolánka în sârbă şi Jeanette Carp împreună cu Ronald van Linde în neerlandeză.

 

Cum scrieți? Vă concentrați pe roman o perioadă, apoi treceți la poezie, alternați…?

Prozele trebuie să se „coacă“ prima dată în mine, apoi abia pot să le scriu. Tocmai când voiam să reiau lucrul la romanul Prima faptă bună a dat poezia peste mine, ca să mă exprim mai relaxat. Şi, până la această oră, din primăvară, am scris doar poezie. Într-un ritm care m-a speriat, fără nici o forţare. Nu pot să le alternez. Ori, ori. Ca în dragoste. Până la ultimele consecinţe, fără calcule şi compromisuri.

 

Jurnalismul este cariera dumneavoastră alternativă. Ce a însemnat jurnalismul, din punct de vedere creativ, pentru proza și poezia pe care le-ați scris de-a lungul anilor?

Acumulare de experienţă de viaţă. Învăţarea rigorii de-a comprima pe un spaţiu tipografic restrâns o întâmplare, de-a nu complica inutil, de-a nu fi plictisitor şi să nu spun într-un limbaj alambicat, hiperintelectual, ceva ce se poate nara simplu, firesc.

 

Zilele mele cu Renata este un roman erotic foarte bine primit de critică și public. Care e povestea lui?

Erotic la un prim nivel, doar. Este despre un tânăr care scrie proză şi femeile din viaţa lui. Multe, de toate felurile. N-aş vrea să-l povestesc, mai bine să-l descopere cititorii. E un text pe care l-am scris cu plăcere.

 

Și volumul de povestiri Deania neagră s-a bucurat de succes, dar am citit cronici în care vi se cere mai mult, sunteți considerat un scriitor care încă nu și-a arătat tot talentul. Cum comentați?

Sigur că n-am arătat tot ce pot, am de recuperat cei 20 de ani în care nu m-am ocupat de literatură. Dar care scriitor dă întreaga măsură până nu dă colţul? Şi dacă e lăudat, în sinea lui nu e mulţumit niciodată de opera sa. Da, unii comentatori ar fi dorit ca Deania neagră să fi fost mai voluminoasă, cu mai multe proze, în acest sens au fost observaţiile, care, de fapt, au fost nemulţumiri generate de sfârşitul prea rapid al textului avut în faţă. Ca în orice lucru deosebit, eşti nemulţumit când se termină, că a durat prea puţin. Hai că mă răsfăţ…

 

Ambele sunt cărți fruste, directe, cu scene care pot fi reale oricând. Pentru a le scrie v-ați inspirat (și) din experiențe personale sau ați fost un observator al mediului?

Sunt ca viaţa, care depăşeşte adesea ficţiunile cele mai curajoase sau halucinante. Am luat de peste tot. Scriitorul este un fel de hoţ egoist, fără scrupule.

 

Volumul de poezii Călăul harnic stă să apară. Ce urmează după el? Tot poezie sau un roman?

Un alt volum de poeme, Rugăciunea Cadillac şi alte chestii,care e aproape gata. Şi romanul Prima faptă bună, despre copii informatori ai Securităţii. Mizez enorm pe acest roman, care o să fie de primul raft, dacă reuşesc să-l termin.

 

Am citit Călăul harnic și îl văd ca o sumă de poezii de dragoste. E corect? Știu că nu se limitează doar la această temă, însă parcă poeziile de dragoste sunt cele mai puternice.

Da, este preponderent cu poeme de dragoste. Călăul din titlu e dragostea.

 

Eu v-am „cunoscut“ mai mult din postările pe blog și Facebook, iar de aici am trecut la operele dumneavoastră. Sunteți o voce de neignorat și v-ați exprimat părerea în multe situații delicate, când cei mai mulți oameni de cultură au întors capul în altă parte. Să fie cariera în jurnalism un avantaj al exprimării publice pentru un scriitor? Sau e vorba de altceva?

N-am nici un dram de simpatie pentru scriitorii care tac atunci când semenii lor suferă. Omeneşte, sunt blamabili. Şi dacă şi profită de pe seama unui regim dement, dezavuat de populaţie, n-am pentru ei decât dispreţ fiindcă sunt ticăloşi.

Ca jurnalist, îţi intră în sânge o viteză sporită de reacţie la nedreptăţi, sigur. Nu reuşesc să citesc ticăloşii, fie şi dacă sunt autori foarte buni. De pe acest palier, de aceea, dacă e să fie, cred că o să primească Nobelul Norman Manea, nu Mircea Cărtărescu.

 

Prezența dumneavoastră constantă pe canalele social media arată că le considerați potrivite nu doar pentru exprimarea opiniilor, ci și pentru promovarea operelor dumneavoastră. Ce fel de reacții ați primit la poeziile postate recent pe Google + și Facebook?

Că au fost traduse unele, înainte să apară volumul Călăul harnic, fără saci de bani de la ICR, ca la alţii, nu denotă totul? Reacţiile au fost deosebite, ceea ce mă bucură.

 

Cum vedeți literatura română de astăzi?

Trăim o perioadă fastă, efervescentă. Destui scriitorii activi de la noi pot să stea fără complexe lângă numele mari ale literaturii universale. Numai că e trist că nu sunt încurajaţi îndeajuns. Sau sunt încurajate inflaţionist doar anumite nume…

 

Care sunt influențele literare pe care vi le asumați?

Asta e treaba criticilor. Să umble ei la ADN-ul textelor…

 

Sunteți un scriitor cu opinie politică și socială. Ați fost implicat și în politică. Spuneți-mi cum se împacă aceste lumi: proza, poezia, politica, socialul?

Vrem, nu vrem, interferează. Totdeauna am făcut ce am gândit ori m-am străduit măcar. Iar când am greşit, nu m-am codit să recunosc. Sigur, aş prefera să trăiesc într-o ţară în care scriitorii să fie respectaţi, să ai şansa să trăieşti din scris, să nu te intereseze politicienii deoarece treburile merg normal. Însă, cum normalitatea nu caracterizează şi n-o să caracterizeze prea curând România, până n-o să avem o obişnuinţă temeinică a protestului, a luptei pentru drepturile fundamentale, caut o soluţie de împăcare. Nu-s sigur că am dat de cea optimă. Adevărata literatură n-are cum să facă abstracţie de social şi politic, filtrate, desigur.

 

Vă propun un exercițiu de imaginație: ați putea invita la cină un mare scriitor. Cine ar fi și despre ce ați discuta?

Nu stau pe gânduri. Mario Vargas Llosa. Aş vrea să discutăm despre mătuşa Julia. Mătuşa Julia şi condeierul a fost unul dintre romanele care mi-a încântat perioada de formare şi m-am bucurat din toată inima când scriitorul a primit premiul Nobel.

 

„Moartea e o obligație“, spuneți în Călăul harnic. E singura?

Nu. Şi să nu fii căcăcios e o obligaţie. În accepţiunea din Jurnalul fericirii, admirabila carte a lui N. Steinhardt.

Sursa http://www.elefant.ro/bookmag/alexandru-petria-scriitorul-este-un-fel-de-hot-egoist-fara-scrupule/

Octombrie 12, 2012

Solidarizarea cu mâna pe portofel a scriitorilor

Mulţi scriitori români sunt specialişti în solidarizare cu unul pe care s-au tocat la greu bani publici într-o perioadă de sărăcie, mă refer la Cărtărescu- să nu fie dubii. Ştiu să reacţioneze când le sunt puse în discuţie privilegiile acordate preponderent pe simpatii politice. Nu neapărat beneficiile personale, ci a unuia din gaşcă. Şi apoi se miră de cât de scăzut e prestigiul scriitorului în România, doar oamenii judecă, nu-s atât de proşti pe cât îi consideră aceştia. Iar cei care se solidarizează acum nu s-au solidarizat desigur cu oamenii care au îngheţat în iarnă protestând împotriva lui Băsescu şi a marionetelor sale, nici cu ţăranii anchetaţi de procurori, după referendum, cu Biblia pe capota maşinii. Au talentul să se solidarizeze doar cu mâna pe portofel.

Septembrie 27, 2012

Am două pagini de poezie in revista târgovişteană de cultură LITERE

Aici aveti pdf-ul revistei Litere numarul pe iulie-august litere iulie-august

Septembrie 16, 2012

„Vatra veche” nr 10 2012

A ieşit pe piaţă numărul 10 al revistei „Vatra veche”. Mă găsiţi cu un text. Pdf-ul revistei Vatra veche 10, 2012

Sumar:

Antologia Vatra veche: Constanţa Buzea, Păcatul trufiei/1

Vatra veche dialog cu Elena Graure Manta, de Luminiţa Cornea/3

Poeme de Raluca Pavel/5

Eseu. Destinul valorilor în lumea contemporană, de George Popa/6

Refugii (Cesar Pavese), de Geo Constantinescu/8

Poeme de Liviu Pendefunda/9

Paul Valery si „gândirea sălbatică”, de Vasile Răscanu/10

Poeme de Mariana Cristescu/11

George Uscătescu – Procese la recurs, de Dumitru Velea/12

Sunt, poem de Răzvan Ducan/13

Petru Dumitriu, Rugăciuni/14

Poeme de Anisoara Vleju/16

Cronica ideilor. Crestinismul de-nceput…, de George Petrovai/17

Pentru onor, prezentaţi arm!, de Mircea Dinutz/19

Scandal literar pe Facebook, de Alexandru Petria/20

Poeme de Bianca Marcovici/22

Scriitori invizibili, de Isabela Vasiliu-Scraba/23

Arta înghiţitului în sec în faţa unei pagini de carte, de Rodica Lăzărescu/24

Elide, poeme de Ion Rosioru/25

La aniversară. Scrisoare deschisă către Mihail Diaconescu, de Stelian

Gombos/26

Poeme de Petru Popa/26

Cronica literară. Un baladist rebel si incendiar (George Dan), de A.I.

Brumaru/27

Mostenirea vie a Teiusului (Cristian Florin Bota), de Ioan Aurel Pop/28

Cumpăna (Cassian Maria Spiridon), de Lucian Gruia/29

Ibănesti, file de istorie, de Nicolae Edroiu/30

Judecata apei (Dorina Brândusa Landen), de Dumitru Velea/31

Mariana Pândaru – patru decenii în slujba poeziei, de Ladislau Daradici/34

Altfel de cronică (Codrina Bran), de Ionel Popa/35

Între document si ficţiune (Marius Mălai), de Ion Cristofor/36

Calea spre sine (Ilie Bucur Sărmăsanul), de Nicolae Băciuţ/37

Lecturi de vară. Să lăsăm să cadă cuvintele (Ana Blandiana), de Mihaela

Carp/38

Excelsior. Prezentare de Angela Olaru. Taxa pe poeme (Nicolae Băciuţ), de

Alrawi Rabiaa/39

Magia cărţii sub Steaua Câinelui (Victoria Milescu), de Ioana Stuparu/41

Ochean întors. Pasiunea pentru banalităţi a domnului Gabriel Liiceanu, de

Isabela Vasiliu-Scraba/42

Poeme de Mircea M. Pop/45

Starea prozei. Fiica partidelor, de Mircea Moţ/46

Fata si violoncelul, de Anamaria Ionescu/47

Poeme de Sorin Basangeac/48

Documentele continuităţii. Metamorfoze arhetipale în imaginarul tradiţional, de

Luminiţa Ţăran/49

Centenar. N. Steinhardt. Convertirea lui N. Steinhardt la ortodoxie, de Claudia

Vasloban/51

Poeme de Adrian Botez/53

Convorbiri duhovnicesti. Î.P.S. Ioan Selejan, de Luminiţa Cornea/54

Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (Dumitru Ichim) de Constantin Teodorescu/56

Stefan Goanţă, o viaţă închinată culturii, de Ileana Petrean/58

Romulus Cioflec, un dascăl ardelean…, de Ligia Dalila Ghinea/61

Poeme de Luca Cipolla/62

Ancheta Vatra veche. Case memoriale. Liviu Rebreanu – vila albă de la Valea

Mare, de Luminiţa Cornea/63

Poeme de Menuţ Maximinian/64

Poeme de George L. Nimigeanu /65

Excelsior. 3,30, de Miruna Miron/66

Casa de acasă, poem de Nicolae Nicoară/66

Lacul frumoasei Raghd, de Geta Younes/67

Jurnal elveţian, de Daniela Gifu/68

Biblioteca Babel. Germain Droogenbroodt, de George Anca/70

Carlos A. Pasqualini, de Flavia Cosma/71

Edith Södergan, de Dorina Brândusa Landen/71

Pere Bessó, de Andrei Langa/72

Cu Zeppelinul în America, de Elena Bran/73

Poeme de dimineaţă, de Dumitru Băluţă/74

Carnet. Monologul bunelor atenţii sau un altfel de Jurnal al vremurilor abrupte,

de Stefan Mihai Martinescu/75

Oameni pe care i-am cunoscut. Cum am întâlnit-o pe Ana Blandiana, de

Veronica Pavel Lerner/76

Câteva baliverne metafizice, de Tudor Petcu/76

Debut. Poeme de Eemilia Popescu Rusu/77

Post restant (Constanţa Buzea), de Darie Ducan/78

La Galeria KronArt, fără viţă sălbatică, de Carmen Adriana Gheorghe/79

La colţ. Epigrame de Mugurel Sasu si Vasile Larco/80

Literatură si film. Rinocerii orbi, de Alexandru Jurcan/80

Festival-Concurs Naţional de Literatură „Mostenirea Văcărestilor”/80

Pamflet. A douăzeci si una scrisoare franco-afonă, de Hydra N.T./81

Curier/83

Bilanţul unui vis: Lucia Zâna Suciu, de Nicolae Băciuţ/86

Sighisoara – Anotimpuri plastice (Voichiţa Cecălăcean), de Nicolae Băciuţ/87

Starea prozei. Rugaţi-vă să nu existe Dumnezeu, de Ion Nete/88

Septembrie 15, 2012

Apar cu poeme într-o antologie Hungarian PEN Club

Sub egida Hungarian PEN Club, în aceste zile trebuie să iasă de sub tipar în Ungaria, la AB- ART Publishing House, volumul „Pécs Writers Camp 2012”, o antologie literară cu autori din Europa, textele fiind traduse în mai multe limbi. Coordonatorul volumului este scriitorul Balázs F. Attila. Din România au fost antologaţi Ion Cristofor, Ioan Es Pop, Alexandru Petria, Géza Szőcs, Grete Tartler şi Igor Ursenco. Poemele mele au fost traduse în maghiară şi sârbă.

Septembrie 14, 2012

Şase poeme de-ale mele traduse în catalană

provoc, exist

mă provoc şi provoc,
aerul e cât provocarea,
n-are cum să ningă pe lângă mine,
să număr doar de-a prostul bobocii de raţă şi gâturile de coniac,
să crească spaima
şi să mă scarpin în cot,
impasibil în forfotă- un marţian la cina reginei angliei;
aerul e cât provocarea,
reţineţi dacă vă interesează,
scriitorul care nu provoacă
e ca un testicol în absenţa menirii,
ca un piţigoi cu veleităţi de vultur

provoque, existesc

em provoque i provoque,
l’aire és com la provocació,
no té com nevar al meu costat,
comptar només la ximplesa dels pollets d’ànec i les glopades de conyac,
créixer la por
i gratar-me en el colze,
impassible en el renou -un marcià al sopar de la reina anglesa;
l’aire és com la provocació,
aneu en compte si vos interessa,
l’escriptor que no provoca
és com un testicle en absència de misió,
com un ocell carboner amb veleitats d’àguila

înăuntru

dar sunt înăuntru
cu orgoliul şi vorbele grele
şi-n oglindă mă
urmăresc ochii tăi când mă privesc

(lucidă oglindă, dimineaţă de oglindă),
nu mai bea ceai,
îl vrei prea fierbinte,
mă arzi când înghiţi, un pliculeţul de mentă, negru,
două linguri de zahăr, nu trei,
mă dor şi plămânii,
te rog, aruncă ţigara,
am început să fiu interesat
de rujuri

adins

però sóc adins
amb l’orgull i paraules greus
i en el meu espill
contemple els teus ulls quan em mire

(lúcid espill, matí d’espill),
no beure ja te,
el vols massa calent,
em cremes quan engoleixes, una bosseta de menta, negra,
dues cullerades de sucre, no tres,
m’enyore dels pulmons,
si et plau, tira el cigarret,
he començat a interessar-me
pels roigs de llavis

spălă-mă cu tine

„te simt pe valul meu”, ai răspuns nu demult. acum- „sunt
ca un brotac! am păpat pepene verde până…
stai să mă întind”, cu familiaritate.

ţi-am cedat întâietatea fiindcă aşa te deschizi,
precum un soldat care evită să tragă într-un puşti cu kalaşnikov ce-l ia în cătare,
dar ţigara de după o împărţim la milimetru,
„să nu te scapi în pat”, zic râzând,
pleosc şăgalnic peste fese,
„e ceva între noi care nu poate fi rupt ….la naiba”, schimbi registrul.

urmărim o gală de box la tv, parcă bonyasky,
„ahhhh ce orgasm… pffff,
extraordinar!” – apoi,
cauţi la calculator grease- „you’re the one that i want”.
am boxat în adolescenţă, ştii parcă,
până un ţigănuş mi-a spart arcada stângă şi nasul,
ţi-am spus?,
„you’re the one that i want”

„eşti valul meu”- o ştii,
spălă-mă cu tine de noapte,
spală-mă ca să-ţi reflect chipul,
decisă

llava’m amb tu

„et sent en la meua ona”, he respost no fa molt. ara- „sóc
com una granota! he papat meló d’Alger fins que…
espera que m’estire”, amb familiaritat.

t’he cedit el torn perquè així t’obres,
com un soldat que evita descarregar el kalasnikov en un xiquet que té en la mira,
però el cigarret de després el compartim al milímetre,
„que no t’escapes pel llit”, dic rient,
plaf enjogassat en les natges,
„hi ha alguna cosa entre nosaltres que no es pot trencar… dimonis!”, canvies de tema.

Seguim una gala de boxa a la tv, sembla que bonyasky,
„ahhhh quin orgasme… pffff,
extraordinari!” -després,
busques a la calculadora lubricador – „you’re the one that i want”.
he boxat en l’adolescència, trobe que ja ho saps,
fins que un quinqui em partí la cella esquerra i el nas,
t’ho havia dit?,
„you’re the one that i want”

„ets la meua ona”- ho saps,
llava’m amb tu de nit,
llava’m com per a reflectir la cara,
sense tallar-te

nu ştii

rămâne cum a fost,
nu-ţi disimulezi emoţiile,
bumbacul hainelor e neschimbat,

cafeaua nu uită să iasă pe foc
dis-de-dimineaţă imediat după prima erecţie,
şeful e acelaşi scârţar bodogănitor,
nu ţi-ai schimbat prietenii, numerele de telefon.
conturile de mail,
eşti previzibil,
de vrei nu ştii dacă te iubeşte,
stai şi nu ştii

no sàpies

roman com fou,
no dissimules les emocions,
el cotó dels vestits és el de sempre,

no t’oblides de posar el café al foc
de bon matí justament després de la primera erecció,
el col•legueta és el mateix ronyós rondinador,
no t’has canviat d’amics, el número de telèfon.
els comptes de correu
ets previsible,
que no vols saber si t’estima,
queda’t i no sàpies

joint

poezia e ca banda de prins muşte
la femeile de treabă-
lăsaţi-le
să vină la mine,
sunt un bun creştin

joint

la poesia és com una banda de mosques
enganxada a dones de legal-
deixeu-les
que vinguen a mi,
sóc un bon cristià

joint

dacă fericirea are cheie de contact,
oare unde
mi-am uitat
maşina?

joint

si la felicitat té clau de contacte,
on, collons,
m’he deixat
el carro?
Alexandru Petria
Traducere în catalană de Pere Bessó

Septembrie 10, 2012

despre văicărelile scriitorilor şi alte cele. pe f scurt

majoritatea văicărelile scriitorilor seamănă cu ale femeilor neregulate. sau nesatisfăcute cum au fost regulate. e în ele o aşteptare pasivă care mă seacă, o eclipsă de bărbăţie cât everestul. ia, nu aştepta să ţi se dea!

da, menirea unui scriitor e şi să se pronunţe despre chestiunile zilei, despre politică. pe faţă. m-am săturat de aşa-zişii apolitici, de fapt inşi care vor mulgă prin toate părţile, dar vacile să nu ştie una de alta.

reluând spusa cuiva, când mi-or face unii statuie, prefer în pielea goală, să pot fi pupat mai uşor în fund

Septembrie 7, 2012

trei poeme de-ale mele traduse în catalană

Traducere în catalană de Pere Bessó

llet

enamorada de la intimitat del somni sembla que
marxes amb els ulls tancats
com jo els he tancats quan
he begut la llet que he munyit de la cabra fins i tot en
la seua campana,
jo tenia una fam terrible llavors en la plana desplomada de calor,
ets tan bonica com jo ho era, de fadrí astut,
i fa el mateix calor,
i sospite que tens fam,
i crec
que tractes de deixar-me,
només que
mai no sentí
que un somni donara llet

lapte

îndrăgostită de intimitatea visului parcă
mergi cu ochii închişi
cum am închis ochii când
am băut laptele pe care i l-am muls caprei chiar în
clopotul ei,
mi-era teribil de foame atunci pe câmpia rostogolită de căldură,
eşti frumoasă cât eram atunci de puştan penibil,
şi e la fel de cald,
şi bănuiesc că ţi-e foame,
şi cred
că încerci să mă părăseşti,
numai că
n-am auzit
vis să dea lapte

ombra redona

ets l’aire de la bomba,
l’oli viscós dels engalzaments,
m’embrutes les mans,
amor,
l’ànima,
els hams de pesca i àncora barca pneumàtica trau
el meu riu de dona sincerament,
et visc amb una ombra
més redona

umbră rotundă

eşti aerul din pompă,
uleiul vâscos al îmbinărilor,
mă mânjeşti pe mâini
iubito,
pe suflet,
cârligele de pescuit şi ancora

barca pneumatică trage
râul meu de femeie

sincer, te trăiesc cu o umbră
mai rotundă

el que ha quedat

dóna’m el teu embenat,
pren el meu embenat,
fins i tot les tires de pell, el cel esquerdat, l’estómac i el cor,
t’estime fins a les dues cares de la fulla del bisturí,
me’l tornes fins a la fulla, molt més profund,
caminem en els pensaments amb peus i braços
de goma,
no hem cremat la roba vella,
ni la cremarem,
ens banyem en la nit,
pregona,
amb venciments vitaminitats.

ce a rămas

dă-mi pansamentul tău,
ia pansamentul meu,
petice chiar şi pe cerul crăpat, pe stomac şi inimă,
te iubesc până la prăselele bisturiului,
mi-o întorci până la prasele, cât mai adânc,
umblăm în gânduri cu picioarele şi braţele de gumă,
nu ne-am ars hainele vechi,
n-o să le ardem,
ne îmbăiem în noapte,
adânc,
cu scadenţe vitaminizate
Alexandru Petria

Septembrie 5, 2012

un poem de-al meu în franceză

lapte

îndrăgostită de intimitatea visului parcă
mergi cu ochii închişi
cum am închis ochii când
am băut laptele pe care i l-am muls caprei chiar în
clopotul ei,
mi-era teribil de foame pe câmpia rostogolită de căldură,
eşti frumoasă cât eram atunci de puştan penibil,
şi e la fel de cald,
şi bănuiesc că şi ţie ţi-e foame,
şi cred
că încerci să mă părăseşti,
numai că
n-am auzit
vis să dea lapte
Alexandru Petria

lait

amoureuse de l’intimité du rêve, on dirait
que tu va les yeux fermés
comme j’ai fermé les yeux pendant
que je buvais le lait de cette chèvre, le trayant à même
sa propre cloche,
j’avais une faim terrible sur le plateau recroquevillé de canicule,
autant tu es belle, autant j’étais alors un pénible morveux,
et il faisait tout aussi chaud,
et j’imagine que toi aussi tu as faim,
et je crois
que tu cherches à me quitter,
seulement voilà :
où a-t-on vu
un rêve donnant du lait ?

tradus în franceză de Raoul Weiss

Septembrie 2, 2012

Cu poeme in Arges si Vatra veche

Cu certitidine, n-am mai avut o săptămână aşa plină pe plan literar. A ieşit pe piaţă si numărul pe august al lunarului piteştean de cultura „Argeş”, unde am o pagină cu poeme…
umbră rotundă

eşti aerul din pompă,

uleiul vâscos al îmbinărilor,
mă mânjeşti pe mâini
iubito,
pe suflet,
cârligele de pescuit şi ancorabarca pneumatică trage
râul meu de femeiesincer, te trăiesc cu o umbră
mai rotundă

status quo

dacă vrei să mă enervezi,
vorbeşte-mi cum să mă las
de ţigări,
dacă vrei să te părăsesc,
că scrisul n-are rost,
iubito tace-mă,
aşa păstrăm măcar aparenţele,
am apă de mare în inimă,
tace-mă cu o cafea,
o prepari minunată

n-am a mă lăuda

n-am a mă lăuda
şi dacă încercaţi
e pe riscul vostru,
cam cu toate sunt,
ca şi stomacul crocodilului; păcate, defecte…

am şi ucis cu premeditare-
speranţele în mine, cinci pisoi negri
lângă un pârâiaş
la ţară

consumaţi-mă cum sunt,
termenul de valabilitate este incert

n-am lins încă unde am scuipat,
nu mi-am futut mama

cea adevărată

cea adevărată e căreia să-i spui că ai diaree,
deşi n-o cunoşti de demult,
chit că abia după realizezi că te-a luat gura pe dinainte,
că te-ar putea crede un mârlan patentat,
şi să-ţi ofere imodium,
„atenţie la drum”, să-ţi mai zică înainte de-a întoarce cheia în contact,
şi vocea să se încălzească, „dragul meu”,
n-are cum să nu urmeze o zi ok
cu o asemenea voce lipită pe creier,
e cea adevărată

curge apa

hai că-s la duş,
uşa băii rămâne întredeschisă,
apa loveşte gresia albastră,
citeşte revistele de pe măsuţă, sunt două degete de coniac
în frigider, please prosopul din dulap, de sub cămăşile de noapte,
cade apa pe fese, te scarpini pe cea dreptă- sub aluniţă,
e tihnă, oare să mă vâr sub duş,
sigur că atunci când eşti gata,
am reţinut că nu suferi duşul în doi,
calculatorul a început să funcţioneze ciudat,
coniacul a ajuns la fix, gustul lui a rămas pe limbă,
nu văd uşa, curge apă din monitor,
dau restart

să ştiu

erai grăbită, cu părul nepieptănat,
răscoleai camera după un pieptene şi pasta de dinţi,
zece minute, venea autobuzul, ne-am înjurat,
mi-ai zgâriat lobul urechii,
noroc cu eschiva, îmi poceai obrazul,
n-ai întors ochii căprui pe alee.
ai rămas, te-ai trezit şi mi-ai umplut viaţa,
mi-am reamintit cum nu s-a petrecut,
ce era dacă urcai,
la ştiri s-a spus că au fost cinci supravieţuitori în autobuz,
sunt topit să ştiu
ca un copil care vrea să facă sex

arma aceea sofisticată

ţigările cu urme de ruj strivite în scrumieră, fumate pe sfert,
cum şezi pe taburet cu picioarele desfăcute,
unghiile tale de la picioare pe mochetă parcă-şi trăiesc autonomia,
cum se lasă sânii, siliconul e o insultă pentru ei,
dreptul mai lunguieţ, cu mamelon mai pronunţat,
plângi şi zici că nu se mai poate,
că n-ai vrut-o, s-a întâmplat pur şi simplu,
îţi privesc anesteziat chiloţii negri, pe care i-am cumpărat de la winmarkt,
intraţi între fese când te ridici să arunci la coş batista de hârtie,
ai nasul roşu,
cum ne-am pierdut,
arma aceea sofisticată care trage de după colţ ne ocheşte

provoc, exist

mă provoc şi provoc,
aerul e cât provocarea,
n-are cum să ningă pe lângă mine,
să număr doar de-a prostul bobocii de raţă şi gâturile de coniac,
să crească spaima
şi să mă scarpin în cot,
impasibil în forfotă- un marţian la cina reginei angliei;
aerul e cât provocarea,
reţineţi dacă vă interesează,
scriitorul care nu provoacă
e ca un testicol în absenţa menirii,
ca un piţigoi cu veleităţi de vultur

încurcat

odată cu vara a venit, şi unde să te retragi
când conştientizezi ce
n-ar trebui să îngâni, trebuie ăsta îţi vântură preşul de sub picioare,
te seacă şi, la fel, te revoltă.
nu reuşeşti s-o cuplezi la un cuvânt,
ai contracte de respectat, copii de purtat la şcoală,
o nevastă cu pofte, n-o defineşti.
unde să fugi în afară de tine,
acolo e sigur, în măsura în care sufletul
nu se ascunde de el însuşi, încurcat

share astă-vară

două libelule împreunate
deasupra râului,
noi doi,
licuriciul de pe verandă,
e primul an în care mi-a fost dat să văd
un licurici- ca în reclamele eco noi doi

încă puţin şi intră trenul
prin apă pe şine proaspăt dibuite,
o să aibă şi wireless crapii şi
ştiucile,
să nu ne iluzionăm

dacă ai a te fute normal cineva
o să aducă inevitabil prezervative, spermicide,
că e safe, cool şi alte picioare în zid,
să profităm cât nu se rupe coarda

pe foarte repede
reclama o s-o ia la vale,
se va vărsa aiuritor pe facebook,
să nu ne iluzionăm,
şi câte like-uri o să
primească fără noi,
share
această vară
Alexandru Petria

Arges se poate citi în pdf aici pag 2-8 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/arges-08-2012/Pag02-08.pdf
pag 9- 18 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/arges-08-2012/Pag09-18.pdf
pag. 19- 26 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/arges-08-2012/Pag19-26.pdf
pag 27- 38 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/arges-08-2012/Pag27-38.pdf
pag. 39- 47 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/arges-08-2012/Pag39-47.pdf

A apărut numărul pe luna septembrie al lunarului cultural „Vatra veche”. Am în el un poem la pag 16 şi un material despre un scandal literar de pe Facebook, de fapt un nou episod din transcrierea lui, la paginile 29- 30. Va las să-l descop

eriţi in pdf-ul revistei http://costyconsult.files.wordpress.com/2012/08/vatra-veche-9-2012.pdfTranscriu şi aici poemul:începutul

nu ştiu alţii cum sunt, vorba unui prieten trecut în manuale,
dar de mic mă atrăgeau,
le vedeam rostogolite în spatele blocului, câd săltau între două pietre
închipuind o poartă sau şutate peste gardul vecinului de care ne rugam
să ni le dea înapoi,
nu mă omoram decât după fotbalul imaginaţiei,
îmi era milă întrucâtva de ele,
cum îmi era milă şi de
cele ale învăţătoarei părăsite de prietenul azilant în franţa,
de ale colegei care-şi punea sutien ca să spună că i-au apărut,
câte seri numai că n-am făcut bătături la palme în cinstea lor,
apoi le-am studiat la anatomie,
le-am pipăit, zeci parcă boltind misterul, orgolioase sau placide,
n-a fost nevoie să mă înveţe nimeni
că lumea începe de la ţâţe
Alexandru Petria

August 29, 2012

Două lucruri care m-au bucurat

Am fost contactat de poetul salvadorian André Cruchaga ca să-i trimit un grupaj de 10 poeme si datele biografice pentru ARTEPOÉTICA http://www.artepoetica.net/, antologia sa de poezie universală în limba spaniolă. Proiectul se află sub egida UNESCO. Sunt bucuros, desigur.

În revista culturală lunară craioveană „Mozaicul”, numărul pe august, la pag 8, mi-a apărut o pagină de poezie. Transcriu şi aici poemele:

forme

asemănător pescuitului
vrei ceva care să-ţi îngreuneze mâinile
apoi o sfârâială generoasă a cărnii
să simţi că aşteptarea a avut în capăt condimente
că ai după ce savura un lucky strike
că te oboseşte
iar oboseala e un henessy cu gheaţă, într-un pahar tulipe de cristal,
lângă o pereche de chiloţei negri şi plete roşcate brunete
pe cearceaf
că are sâni şi în gânduri ca nişte replici percutante
pe facebook ai găsit: „o femeie fără forme
e precum o pereche de blugi fără buzunare”
asta e

femeie primitoare

cum îţi controlezi eşarfa,
cu inelarul rujul de la colţul buzelor,
cum treci poşeta dintr-o mână în alta,
cât eşti de fragilă
ar remarca altul cu cinismul dus în aval,
îţi schimbi greutatea de pe un picior pe celălalt,
fără să vreau mă gândesc că şi canibalii au momente de nesiguranţă,
că poate le semeni,
nu mă iau după aparenţe,
să mă apropii, să nu,
femeie primitoare,
naşte-mă uşor

să ieşi

femeile le rătăcesc
de nu-şi recunosc feţele
nici pipăindu-se,
îmi pui în seamă indignată

îţi privesc ochii,
aluniţa de pe obrazul drept,
bluza aia verde cu hipopotam,
nimic deosebit,
ne trezim la un ness,
înclin din cap
când ceri voie
să ieşi din mine

cu iisus alături

când îţi zic că te iubesc ai
ochii ca iehoviştii ăia cărora le-am trântit că iisus
ar fuma acum,
mi-au intrat nechemaţi în casă,
că i-aş da o ţigară sau că l-aş tapa de una,
continui să sorbi din coniac,
îţi zic apoi mârlăneşte că vreau să te fut,
ai ochii asemenea iehoviştilor pe care i-am
mai întrebat,
după ce mi-am scuturat ţigara,
dacă extratereştrii
au şanse sa devină creştini,
că-mi pasă de sufleţelele lor,
sigur ne vom smotoci, frumoaso,
cu iisus alături,
69 şi alte trebuşoare,
lasă fiţele,
pasămite, omniscienţi,
iehoviştii au plecat să
ia urma extratereştrilor

ursuleţul miki

cică ai fost la un psiholog
ca să-ţi dea un ursuleţ de pluş,
spui,
ai cunoscut unul nu contează unde,
nu, nu sunt la alcoolicii anonimi
însă gelozia e un coniac din care nu beau,
miki l-ai numit pe urşuleţ,
nu eşti o femeie făcută praştie,
nu umbla ca muta după cuvintele pe care n-ai să le rosteşti,
să le sugi satisfăcută ca pe bomboane,
ce ţi-am rezervat nu găseşti en-gros,
mintea ta e o ţintă la care trag şi cu ochii închişi,
cu miki aprind la toamnă primul foc în gradină

nedumerire

„dacă femeile vor doar să fie iubite,
de ce se îmbracă de parcă ar vrea să fie pipăite?”,
e ultima ta nedumerire.

e drept că dragostea n-o cumperi
ca guma de mestecat sau vibratorul
sau grisinele,
dar, ca s-o preţăluieşti,
mai pui şi mâna.

doar
n-ai looser pe tricou
şi tunsoare emo, peste ochi.

mulţumită, iubito?

geografie personală

ai impresia că iese din tine tot ce e femeie,
iar seara e tot o femeie atârnată de lună
precum cosmonauţii
din staţia spaţială la modulul pirs pentru andocare,
îţi intră prin parbriz seara cu o lumină ca pâinea,
parcă stai pe ambele scaune din faţă, parcă stai şi pe cele din spate,
caroseria e pielea-pielii, îţi înfăşoară carnea,
eşti femeie în schimbătorul automat de viteze,
în volan, în filtrele de ulei,
cu acceleraţia la podea drumul te
răvăşeşte ca un penis aşteptat,
la capăt o să naşti o
geografie personală
pentru atlase cu benzină şi dragoste,
vrei să nu se termine şi viteza şi drumul şi seara,
respiri aerul cosmonauţilor din costumele orlan,
lumina e ca pâinea
şi ţi-e foame, foarte foame

macho blues

moartea e apa
ce-ţi soarbe umbra şi nehotărârea spre mare

moartea e şi ca şi cum ai fi
părăsit
pentru o femeie

ai treabă,
energizat, cu beţele de pescuit pe crăcane,
vrei să arăţi

extatic macho blues

socoteala

hai să-ţi fac factură şi chitanţă petria,
nu o dată ai fost crud, cu
vorbele şpanuri aruncate,
n-a contat că nu era loc de întoarcere
şi apa depăşea creştetul,
nu le venea unora să creadă că
n-ai inima anesteziată,
femeile te-au călcat în picioare,
te-au spălat, ţi-au apretat cămăşile
deşi preferi tricourile, călugăriţe şi curve sau rotund bovarice,
cât ai vândut literatura pe gazetărie,
măcar de-ai fi radiat cu un centimetru
făţărnicia şi prostia vecinilor,
de-ai avea buşteni de foc câţi duşmani,
stivuiţi în şopron,
desigur patria o să-ţi fie
recunoscătoare,
plăteşte boule!

putem să murim

că nu e doar viaţa şi moartea,
că le cunoaştem doar pe ele nu-i un argument,
că sarcasmul meu e o iluzie,
şi eu constipat pe budă, şi tu rujându-te,
că iluzia ne pulsează iluzia inimii şi durerea,
că penisul în combustie e iar o păcătoasă de iluzie,
cicăleala ta aşişderea, aşişderea „mai vreau”,
nu te saturi- memoria pe cearceaful care ne ştie până la plictiseală-
neviaţa, nemoartea, îţi încerci şansa să lipeşti nenumitele
sub iluzia candelabrului aprins,
pe larga iluzie a peretelui cu lavabilă verde,
că nu e doar viaţa şi moartea, e stabilit,
zici,
putem să murim că mai avem treabă
Alexandru Petria

Aveti aici pdf-ul revistei Mozaicul Mozaicul 8 – 2012

 

August 28, 2012

Patru poeme de-al mele traduse în catalană de Pere Bessó

în aşteptare

prăpastia ta să astupe prăpastia mea
vroiam

după săptămâni
mi-ai scris pe mail:
„nu vei şti niciodată
dacă te iubesc sau nu”

napoleon n-a spus degeaba
„toate femeile sunt curve, în afară de mama şi de sor-mea!
dar să nu uităm că şi ele sunt femei!”,
reparaţiile capitale
ridică o rugă în aşteptare
Alexandru Petria

en l’espera

que el teu buit tapara el meu buit
volia

després d’una setmana
m’escrivires per mail:
„mai no sabràs
si t’estime o no”

napoleó no digué de bades
“totes les dones són putes, llevat de la mare i la meua germana,
però no cal oblidar que són dones!”,
les reparacions capitals
eleven una pregària en l’espera

click

spaima de bărbaţi în care te culcai şi trezeai,
oglindă cu tentacule

dragostea- o uşă
peste o uşă
peste încă o uşă
închisă

eram în tine
în loc de penis cu o umbră

click

por d’adult amb què et gitaves i et despertaves,
espill amb tentacles

l’amor- una porta
damunt d’una porta
damunt encara d’una porta
tancada

era en tu
en comptes de penis amb una ombra

n-am cu ce mă lăuda

n-am cu ce mă lăuda
şi dacă încercaţi
e pe riscul vostru,
cam cu toate sunt,
ca şi stomacul crocodilului; păcate, defecte…

am şi ucis cu premeditare-
speranţele în mine, cinci pisoi negri
lângă un pârâiaş
la ţară

consumaţi-mă cum sunt,
termenul de valabilitate este incert

n-am lins încă unde am scuipat,
nu mi-am futut mama

no tinc de què vantar-me

no tinc de què lloar-me
i si ho proveu
és al vostre risc,
sobretot sóc
com l’estómac del cocodril; pecats, defectes…

he mort amb premeditació
les esperances en mi, cinc gats negres
a la vora d’un rierol
del país

consumiu-me com sóc,
el termini de garantia és incert

no he llepat encara on escopí,
no he fotut la mare

ploaia

şi ploaia e un alt chip de-al tău,
un cadou

ca atunci când îmbraci ultima
tanga cumpărată şi
aştepţi ce o să zic.

recunosc că asteptarea e un prizonierat plăcut
cum mă ţii, cum te ţin.

din orizontul meu şi norii-s în tine
femeie care mă îngădui
şi nu deschid umbrela

pluja

la pluja és una altra cara de tu,
un regal

com quan et poses l’última
tanga comprada i
esperes que diga la meua.

reconec que l’espera és una captivitat plaentera
com em tens, com et tinc.

del meu horitzó i els núvols en tu
dona que accepte
i no òbric el paraigües

August 27, 2012

un poem de-al meu în maghiară

rugăciunea johnnie walker tradusă în maghiară de Raoul Weiss (foto)

rugăciunea johnnie walker

hei, şefu, ştiu că sunt împiedicat,
n-o ascund,
e drept că mai mint, însă
numai când trebuie să-mi
scap pielea,
mai fumez, mai beau,
băutura cu măsură, ţigările
să meargă- cât încape,
dacă am coaie sigur că-mi plac femeile,
îmi iubesc şi cinstesc aproapele
îndeosebi dacă e în fustă, colanţi
şi cu mintea aerisită.
am ucis, da-
gândaci de bucătărie şi
alte gongării, dar sunt de socotit?
şefu, scoatem lichidul din
sticla asta de johnnie walker?
cu măsură, în doi,
am pitit-o pentru o ocazie deosebită,
după dulap.
o să vorbim pe îndelete
de păcate, dacă vrei.
hei, ştiu că ai umor şi
coaie, doar suntem după
asemănarea ta,
n-o să renegi ce au scris unii.
fă-ţi timp,
că fabrica timpului e la tine, fără sindicalişti şi greve
şi piese de schimb lipsă.
hai că avem de povestit, de mustăcit,
nu poza în ciufut, nu mă provoca să înjur, te-am înjurat destul,
ajunge whisky- ul,
ţigări mai cumpăr dacă vrei
Alexandru Petria

johnnie walker ima

hallod-e főnök, tudom hogy béna vagyok,
nem tagadom,
tény hogy néha hazudok, azonban
csak akkor, mikor bőröm
forog a kockán,
dohányzok is, iszok is,
a piát mértékkel, a cigit
ami csak belém fér,
s ha tököm is van hogyne szeressem a nőket,
nem félig szeretem felebarátnőm, s egész közelről
főleg ha szoknyában jön, harisnyában
s jól szellőztetett ésszel.
ölni, öltem,
konyhai svábokat valamint
egyéb férget, de vajon számít az ilyesmi?
főnök, ne szifonáljuk meg együtt ezt
a johnnie walker üveget?
mértékkel, ketten,
eldugtam valami különleges alkalomra,
a szekrény mögé.
majd kidumáljuk magunk
akár bűnökről, ha akarsz.
de hát tudom hogy van humorod meg
tököd is, hisz saját képedre
termetél,
amint egyesek írták, s gondolom, egyetértesz.
szabj rá időt,
hisz nálad van az időgyár, szakszervezet nincs, njémá sztrájk
alkatrészhiány nuku.
gyer’ mer dumálni- s vigyorognivalónk van,
ne légy most fapofa, ne vegyél rá, hogy káromkodjak, hisz sértettelek eleget,
a whisky elég lesz,
cigit ha kell még veszek