Posts tagged ‘dumnezeu’

martie 20, 2018

Despre ratarea lui Dumnezeu

Antropomorfizat, Dumnezeu este un ratat. Cu planurile mereu date peste cap, pe ideea că percepem în lăuntrul său alfa și omega binelui. Dacă le dăm crezare unor teologi care afirmă că putem vorbi de Dumnezeu doar prin negare, adică despre ce și cum nu este el, e setat în gândire că nu reprezintă răul.

Binele umblă prin lume pe picioarele iubirii. Iubirea e relația dintre Dumnezeu și om propovăduită de Isus Cristos. Orice lege, orice pretenții cotidiene nu contează în afara iubirii om- Dumnezeu, Dumnezeu- om, n-au valoare de adevăr.

N-am cum să nu mă întreb unde este compasiunea lui Dumnezeu față de umanitate, când și miopii văd nedreptățile și degenerările? Nu concep iubirea în absența compasiunii. Cum nici indiferența n-are rezonanțe cu iubirea.

Pe filiera iubirii, individual, oamenii au șansa să cunoască fericirea în relația cu Dumnezeu. Însă acesta, cum a ridicat problema filosoful polonez Leszek Kolakowski- fără să-i dea de capăt, este fericit în fața umanității?

Dacă ne mai permeabilizăm cu narațiunea creștină că suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tabloul predispune la depresie, în măsura în care panoramează societatea în ansamblu. Unde și când a triumfat binele la nivel de popoare? Unde și când a domnit plenar binele? Niciodată, nicăieri.

Reclame
august 8, 2011

Rebelul Ştefan Bolea

Clujeanul Ştefan Bolea este un rebel. Unul cu metodă, care ştie să-şi teoretizeze nemulţumirile în eseuri. Acum o să mă opresc doar la poet, cel din „Gothic”, volum apărut anul aceste la editura „Herg Benet”.

Bolea scrie ca şi cum ar trage cu pistolul sau cu mitraliera. Foc cu foc. Ori în salve. Cadenţat, căută să obţină cu resurse minime efecte maxime. Nu înseamnă că scrie neapărat scurt, ci eficient.  Muniţia trebuie economisită, nu?

„Cartuşe”:

Self help

şi dacă tot  te scuipi în oglindă

trânteşte-ţi capacul sicriului în cap

red

m-aş întoarce în timp să-l omor pe marx

garden of eden

we fuck ten times a day and we’re still virgins

 

îngerii al-qaeda

îl aştept pe isus să-mi extragă piatra nebuniei

dar ca un şarlatan diavolul a construit o adevărată capelă sixtină între sinapsele mele

şi-ţi trebuie tone de dinamită s-o ciobeşti măcar

„Salve”:

necropola

 

ion iliescu mort

sicriul său a fost cărat de mineri direct la crematoriu

urmându-se un ceremonial antic oamenii muncii au servit drept combustibil

gigi becali RIP

cum i-au urat fanii

adrian minune decedat

în memoriile sale discipolii au găsit destinaţia atlantidei

mircea badea, andreea esca, bursu morţi

şi azi plânşi de nepoţii lor

oreste sinucis la mormântul lui eliade

corina chiriac a încurcat uşa reanimării cu morga

dan diaconescu mort chiar atunci când se reinstaurase monarhia

la funeraliile sale au asistat darth vader, elodia şi moş crăciun

vadim lasă în urmă un voiaj turistic pe planeta marte zdrobit de un meteorit a mai apucat să îngâne sunt negru ca tine malcolm x

sediul antenei 1 a fost pulverizat de o găleată de TNT au urmat pro tv realitatea şi restul

oamenii au început să investească în radio, cărţi şi rebus

sunt cei care te căutau în casă şi care îţi masturbau creierul la televizor

sunt cei care te setau pe somn înainte să adormi

sunt elefanţii cartaginezi iar noi reprezentăm legiunile romane

nietzsche reîncarnat într-un sat din grecia este păstor şi citeşte cu disperare psalmii nu ştie nici o limbă străină şi cântă frumos la fluier

sartre este chelner în praga, citeşte kleist şi aspiră la perfecţiunea marionetelor

kierkegaard motociclist în san francisco de câte ori intră la pârnaie se descurcă cu abilitate şi-i converteşte pe tinerei la islam

cioran asistent juridic al vaticanului

kant într-un laborator din anzi a reuşit să izoleze sufletul de spirit şi să-l imunizeze contra sentimentalismului subiectul său e mefient şi indiferent până la batjocură experimentul s-a derulat pe un porcuşor de guineea numit ironic om bun

descartes e traficant de marijuana în cairo

empedocle face bungee jumping la sziget şi se minunează cum pulsul său rămâne 90

în fine ceauşescu după o ucenicie în siracuza s-a reîncarnat ca strănepot al lui kim-jong-il şi toată suflarea din asia îl venerează ca pe dalai lama

gothic

„Awaiting for the call 
For all life to expire”
(Paradise Lost) 

 

eşti roca în care  îmi frâng corabia

turnul în care îmi prăbuşesc avionul

cutremurul care mă înghite de viu

vulcanul care mă soarbe

eşti blocul de gheaţă ce mă înrămează

prăpastia ce creşte în mine şi mă paralizează

terenul minat peste care trebuie să păşesc pentru a ajunge la liman

sunt rechinul care devorează sirena

o caracatiţă ce-ţi scufundă lumea

briciul care te aşteaptă la arteziană printre arginţii îmbietori

sunt şobolanul care te scanează cu coada în timp ce dormi

şarpele care-ţi creşte în plămâni când fumezi

sunt a doua moarte a lui lazăr pre care nici isus nu mai poate călca

ne vom întâlni într-un film pentru că spaţiul nu poate răbda doi lunetişti care-şi iau propriile inimi în vizor

doi vânători cu privirea goală

două oglinzi, care, puse faţă-n faţă, ar face universul să scapere şi anima să detoneze

ar fi ca şi cum diavolul i-ar sări lui Dumnezeu la beregată

şi Dumnezeu l-ar săruta iudaic pe jugulară

da, iubito, suntem dincolo de bine şi de rău

aminteşte-ţi în timp ce ne rotim în spirală că sunt proprietar de sclavi în iad

te pot cumpăra oricând

şi când ţi-e silă, am să-ţi convertesc visele din petrol în napalm

caesura II

canceroşilor le-au construit o biserică

să moară mai uşor, să moară mai practic, să moară cu Dumnezeu

am 6 ani, mi-a căzut părul şi stridenţa urletului meu poate să-l trezească pe lazăr

sunt deci egalul lui isus, celebrul supererou din southpark

am 6 ani şi doctorul mi-a dat 6 zile

suficient

ca să simt furia unui Dumnezeu necruţător

suficient să-mi dau seama că au băgat arsenic şi bromură în apa sfinţită

că pâinea miroase a mort

că îngerii din icoane mă privesc mustrător ca educatoarele ce duc lipsă de pulă

mai am 6 zile de trăit dar o să mă arunc de pe geam într-a 5-a

vreau să-mi vărs creierii pe asfalt

să ajung în iad mai devreme

pentru că nu sunt târfa nimănui

şi cu atât mai puţin a unui moloch creştin care prizează suflete cu râtul

 

Violenţa limbajului este reculul nemulţumirilor scriitorului. Şi lista nemulţumirilor e bogată. Pe ea este pe post de ţintă inclusiv Dumnezeu. Bolea reuşeşte să nu cadă în vorbărie goală, demonstrând că este un poet născut, nu făcut. „Gothic” e un tur de forţă.

Observaţie: cred că Bolea ar avea de câştigat dacă nu s-ar feri de metafore. Nu muşcă!

De pe coperta a IV-a a volumului:

„În poemele lui, Ştefan Bolea taie destul de adânc în carnea lumii, exact cum se laudă în arta poetică din finalul volumului. Vizionarismul de-o claritate fără cusur în eseuri devine, în poezie, o apocalipsă notată din perspectiva unui spectator mizantrop şi un cântec despre detaliile prozistice ale morţii generale. Imaginaţia lingvistică, gustul apoftegmelor ori luciditatea discursului se află într-un acord discret cu emoţia unui bărbat peste care trec, în găşti compacte, motociclişti, şoferi de taxi din Pakistan, Nietzsche şi Kierkegaard, umbra lui Lautréamont şi stoluri de tv-homunculi, scoşi din showuri de staniol reciclat. Gothic este un titlu sub care stau, pitiţi împreună, un om puternic şi un altul aparent neajutorat şi cu toate porţile deschise. Nu vă lăsaţi înşelaţi de cel de-al doilea! E tot Ştefan Bolea pregătit să intre la bal.” (Doina Ruşti)

“Poezia lui Ştefan Bolea se află la vârsta trufiei. Şi a catastrofei. Poetul simte enorm şi vede monstruos. Din fericire pentru poezia lui, vocea care-i dictează este nu numai provocatoare şi sarcastică, ci şi încărcată de forţă. Şi expresivă.” (Marta Petreu)

Cine vrea să afle mai multe despre autor, n-are decât să dea un search pe Google. Efortul nu este în zadar. La 31 de ani, Bolea a reuşit să-şi traseze apăsat o linie a lui, recognoscibilă.

Alexandru Petria

Publicat pe Agenţia de Carte

http://www.agentiadecarte.ro/2011/08/%E2%80%9Crebelul-stefan-bolea%E2%80%9D/

 

martie 12, 2009

Eu şi bateriile

1. Unii mă numesc Dumnezeu şi m-am obişnuit aşa. Alţii îmi spun altfel şi sunt la fel de obişnuit. Şi unii şi alţii se numesc între ei oameni, e o certitudine ca răsăritul soarelui, pe când eu mă gândesc la toţi ca la nişte baterii, asemănătoare celor de lanternă. Londra, Bucureşti, Madrid, New York, Paris, şi sunt o puzderie de nume, sunt spoieli pentru diversitatea şi orgoliul lor, da, şi râd uneori când mă gândesc la orgolii; cum să nu râd- şi bateriile au orgolii!
Că unii cred în mine şi se roagă să-i ajut îmi trezeşte un frison plăcut, dar mă şi întristează, fiindcă-mi aminteşte de singurătatea mea, de abisul şi vertijul puterii. La o adică, pe mine nu mă ajută nimeni. În fond, cum m-ar putea ajuta, şi la ce? Desigur că le îndeplinesc dorinţele, dacă acestea coincid cu scopul meu, dar îi ajut cu gândul la mine, în final. Sunt egoist, n-o neg. Dar cum să nu fii egoist, când nu ai nici măcar umbră ca să te însoţească?
Ceea ce separă bateriile, până la un punct, mă delectează. Au savoare. Încărcătura lor pâlpâie diferit, la o privire superficială, ca şi becurile colorate, însă după acelaşi tipar primordial. E ca la o masă în bucătărie, cu mâncăruri mai sărate şi mai dulci, cu fripturi, supe, îngheţate şi-o ţigară.
Câte unii zic că-mi poartă cuvintele. Au şi nu au dreptate. Măsoară după mintea lor ce nu e de măsurat şi au scornit păcate după păcate. Iar ele nu sunt decât tot reflexii din mine, cinice, în contrabalans, catalizatoare. Vreau să fie folositori, se străduiesc, dar şi încurcă. Interpretează doar la suprafaţă, biete baterii zeloase. Cum să nu ucizi, când unul îţi vrea viaţa, pus tot de mine? Cum să nu se culce perpelitul de dorinţă cu o femeie, numai pentru că e nevasta vecinului, când dragostea e scorneala mea, şi sexul e minunat, şi prin sex mă ating câteva secunde? Cum să nu fure cel care moare de foame? Cum să nu minţi când viaţa-ţi este în pericol? Exagerează. Şi-au prefăcut exagerarea în mod de viaţă. Constipaţi, fără umor.
După ce le moare învelişul de carne, pâlpâirile se reîntorc în mine. De unde au plecat primele, ca să se înmulţească. Mă stabilizează să fiu ceea ce sunt, să durez, să nu mă plictisesc. Sunt şi prin ele, însă nu dependent de ele. Viaţa mea e şi cu ele, dar nu pentru ele.

2. Se spune în cărţi despre Adam şi Eva. Că i-aş fi modelat din lut. E o poveste. După mintea şi priceperea autorilor. I-am născut, cum am născut şi pe alţii, departe, foarte departe. Cum nasc şi bateriile pruncii, şi totuşi altfel. După ce am făcut planetele şi cerurile, cu ale lor.

3. Lumina şi întunericul sunt de când sunt şi eu. Nu le-am despărţit ca pe feliile de pâine. Poate ele m-au plămădit, poate ele sunt părinţii mei, dar asta chiar că n-o ştiu, chiar dacă pare de neînchipuit. Dacă eram tatăl luminii, nu aflam doar ulterior “că este bună”, aş fi ştiut-o. Doar nu sunt o baterie nătăfleaţă care află că prăjitura este gustoasă abia după ce muşcă din ea. Zilele şi nopţile sunt după chipurile planetelor.

4. Într-un moment de inspiraţie, am despărţit apele cu uscaturi. Cu pământuri. De aici şi numele de Pământ, cu îi zic ei.

5. Şi-n ape, şi pe pământuri am pus plante, copaci şi animale, respectiv peşti. Animalele mă distrau mai mult, până mi-a venit ideea cu bateriile, cu Eva şi Adam.

6. Grădina Edenului merge ca şi literatură, ceea ce le place să citească bateriilor. Lor le place reprezentarea determinărilor, să caute cauzalităţi, ca treburile să aibă o explicaţie mai lesne de înţeles. Au nevoie de ele ca să trăiască. Şi când n-au explicaţiile la îndemână, improvizează. Nici vorbă de faza cu mărul şi şarpele şi Eva. Au procedat după voia mea. Nimic nu se întâmplă fără voia mea.

7. Pe Adam şi Eva i-am născut la intervale neglijabile. Întâi pe Eva, nu cum se amăgesc crezând pământenii. Apoi, Eva şi-a îndeplinit doar datoria faţă de mine. Adam a fost ca o anexă. Pentru ruperea monotoniei.

8. Aşa a început totul, nu altfel. Bateriile fabulează pe seama mea. Totuşi nu înseamnă că-mi displac fabulaţiile.

9. Astfel aş putea spune, dacă aş avea cui, de-o seamă cu mine. Însă, în afara cuvintelor mele, pârâie doar tăcerea. Şi mă îngrozeşte.