Posts tagged ‘editoriala’

Iulie 2, 2014

4 Iulie – Eveniment Adenium – Lansarea colectiei Colloquium la TNL . La Iasi

Imagine

Pe 4 iulie, ora 17, in amfiteatrul Petre Andrei de la UPA, vom lansa primele patru volume din noua noastra colectie pentru tinerii politicieni din TNL. Detalii privind evenimentul in afisul atasat. Poate ca noua generatie de politicieni, din toate partidele, daca va fi mai citita, va fi si mai performanta! De buna seama ca lansarea nu este exclusivista, sint asteptati tineri, maturi etc indiferent de vreo apartenenta politica…

Editura Adenium va invita vineri, 4 iulie 2014, ora 17.00, la evenimentul de lansare a Colectiei de Stiinte Politice Colloquium Esential. Intalnirea se va desfasura la Universitatea „Petre Andrei” din Iasi, in Amfiteatrul „Petre Andrei” (etajul 1), avandu-i ca invitati pe prof. univ. dr. Liviu Antonesei, director editorial Adenium; Cristian Adomnitei, presedintele Organizatiei Judetene Iasi a PNL; prof. univ. dr. Aurelian Craiutu, Indiana University, Bloomington; prof. univ. dr. Sorin Bocancea, politolog; Marius Danga, Presedintele Organizatiei Municipale Iasi a PNL; Razvan Timofciuc, Presedintele TNL Municipiul Iasi; Corina Barbaros, autoare; Dorina Ticu, autoare. Moderatorul discutiilor va fi chiar coordonatorul Colectiei Colloquium, prof. univ. dr. Daniel Sandru. Evenimentul este organizat in parteneriat cu filialele iesene ale PNL si TNL.
„Colectia Colloquium nu a fost proiectata doar pentru specialistii in stiinta politica, ci si pentru politicieni. In acest sens, ne-am propus un demers de culturalizare politica, unul ce vizeaza organizatiile de tineret ale organizatiilor politice, si vom incepe cu cele din Iasi. Ne vom intalni cu tinerii care fac politica si vom lansa volumele aparute deja in aceasta colectie. Consider ca viitoarea generatie de politicieni trebuie sa mizeze si pe o buna stapanire a conceptelor, intrucat, urmand o idee ce-i apartine politologului Giovanni Sartori, ideile proaste despre democratie fac si ca democratia sa functioneze prost. In acest sens, ma bucur ca organizatii de tineret precum cele ale PNL, PDL si PMP au acceptat provocarea noastra, care este una eminamente academica, avand drept scop depasirea hiatusului ce exista intre societatea civila si lumea politica, o situatie ce e principala cauza a maniheismului pe care-l vedem manifestandu-se, din pacate, in spatiul nostru public”, afirma Daniel Sandru.
Proiectul, adresat tuturor celor interesati de intelegerea conceptelor si mecanismelor ce asigura functionarea politicii si in special specialistilor si studentilor din aceasta arie stiintifica, isi propune deschideri spre zonele teoretice aflate in conexiune cu spatiul politic, asa cum sunt sociologia, antropologia, relatiile internationale, studiile europene, studiile de securitate, jurnalismul si stiintele comunicarii. Volumele sunt girate de un colegiu stiintific format din personalitati academice ale sferei stiintelor politice din tara si strainatate: Aurelian Craiutu, Sorin Bocancea, Sabin Dragulin, Sergiu Gherghina, Ruxandra Ivan, Sergiu Miscoiu.

Primele patru titluri publicate si primite calduros la editia Salonului Intenational de Carte Bookfest (Bucuresti, 28 mai-1 iunie), sunt: Comunicarea 2.0. New media, participare si populism (Antonio Momoc); Marketingul politic. Repere teoretice si strategii de actiune (Corina Barbaros); Guvernamentalitatea. Forme si tehnici ale puterii in Occident (Matei Demetrescu, Codrin Taut); Politicile publice. Rationalitate si decizie in spatiul administrativ (Dorina Ticu).
Cartile pot fi consultate si comandate aici: http://www.adenium.ro/ro/69-stiinte-politice

Iunie 27, 2014

Bem un whisky la sinagogă?

Canadianul Seymour Mayne, dacă şi-ar deschide o bancă, de unde să împrumute umor, în locul verzişorilor foşnitori, fie şi din ăia de la nord de Detroit, nu l-ar paşte falimentul. De origine evreiască, în prozele din volumul Bătrâna canapea albastră, apărut la editura Adenium recent, reuşeşte să lumineze cu căldură şi înţelegere o lume care, mie unuia, îmi e străină şi despre ale cărei cutume nu ştiu decât până la elocventul genunchi al broaştei.

Dacă ar fi să compar prozele lui cu ale altor mânători de iluzii pe ogorul literaturii, îmi vin în minte, la repezeală, numele lui Mark Twain şi al lui Woody Allen. Nu neapărat pentru contextualizarea valorii, am în vizor verva şi naturaleţea scriiturii.

Batrana

Mayne nu vrea să pară mai deştept decât este, şi e brici!, povesteşte ca unor prieteni. Şi tocmai colocvialitatea incită şi păstrează atenţia nealterată la lectură. Seymour Mayne şi-a pus semnătura pe şaizeci de volume, ca autor, antologator sau traducător. A fost tradus în franceză, germană, ebraică, poloneză, portugheză, rusă, spaniolă şi, cu piatra noutăţii în gură, acum și în română. Haiducesc de pe un material de prezentare: „Printre ultimele titluri se numără Light Industry (Mosaic Press, 2000), Ricochet: Word Sonnets (Mosaic Press, 2004), un volum de poeme alese –September Rain (Mosaic Press, 2005) și versiunea franceză a acestuia – Les pluies de septembre (Éditions du Noroît, 2008), în traducerea lui Pierre DesRuisseaux, precum și Reflejos: Sonetos de una palabra (Al Margen, 2008), sonete într-un cuvânt, traduse în spaniolă și redactate de María Laura Spoturno. Mayne susține nenumărate lecturi publice și conferințe în Canada și în străinătate despre această formă poetică miniaturală, pe care a resuscitat-o, reinventat-o și pe care o promovează fervent. În prezent, este profesor de Literatură canadiană, Studii canadiene, Scriere creativă și Studii ebraice la Universitatea din Ottawa.”

Leonard Cohen

Ce găsiţi în Bătrâna canapea albastră? Oameni fără amplitudine, doar dacă suceala lor n-o luăm ca amplitudine. Senzaţia de interesant, de memorabil, se ridică precum ceaţa din descrierea unor poveşti haioase, cu sare şi piper, în care Mayne are ştiinţa să centrifugheze amanuntele. Unuia i se fură o canapea albastră, în proza ce dă şi titlul volumului, şi hoţii i-o aduc înapoi pe neaşteptate, un rabin vrea să interzică macheala în sinagogă şi ajunge să aprovizioneze credincioşii cu whisky de contrabandă, se înfiinţează o organizaţie a celor cu numele Seymour şi rezultă o situaţie nescontată, un batrân pune în faţa familiei un testament buclucaş şi altele.

Cartea de la Adenium s-a bucurat şi de-o traducătoare pricepută, Raluca Tănăsescu.

Bem un whisky la sinagogă? Seymour Mayne ne-a aruncat provocarea.

 

Cartea se poate comanda online de aici http://www.adenium.ro/ro/universalis/118-batrana-canapea-albastra.html

 

Mai 19, 2014

Cele ce nu plutesc

Un băiețel de nici cinci anișori e dus de părinți prima oară la cinematograf, undeva în Țara de Sus a Moldovei. Povestea de pe ecran era – cum își va aminti peste ani – „o melodramă sovietică” numită Balada Siberiei. Filmul i-a produs un devastator rău fizic, nu datorită autorului său, un foarte bun cineast de altminteri (Ivan Piriev), ci din pricina tulburătoarei mașinării audiovizuale ce proiecta pe ecran cadru după cadru, stârnind în viscerele micului spectator cumplite tulburări somatice. Această primă aventură n-avea să-l demobilizeze însă pe cel care, însingurat și rebel va hotărî peste ani să domine balaurul de celuloid născocit cândva de faimoșii frați Lumière. Cert este că, după diverse experimente intelectuale (absolvă o facultate de limbi străine și chiar profesează timp de câteva luni în licee ieșene, jucând totodată în trupe de amatori cu un succes ce-l încuraja să aspire la un statut de profesionist, dar ratând două examene de admitere) se decide pentru regia de film. Încă trei eșecuri la admitere și, în sfârșit, este primit la IATC, unde va petrece cei cinci ani obligatorii de studiu, prea puțin atent la învățătura dascălilor și mult mai atent la ce se putea dobândi din proiecțiile sistematice din sala de la etajul trei al școlii sau din sălile de cinema din oraș. Astfel încât, peste ani , fiind invitat să vorbească despre magiștrii săi nu va ezita să-i numească pe Antonioni, Bergman, Fellini și pe alți câțiva de același calibru artistic. Va absolvi IATC în 1972 (iar nu în 1974 – cum notează recente dicționare ce-i separă în două opera, cu o plăcere demnă de practicanți solemni ai ghilotinei, despărțind capul de trupul condamnaților). În 1975 iese în lume cu filmul Cursa, căruia i se adaugă Ediție specială (al cărui titlu inițial era, aflăm destul de târziu, Foc în iarbă), Probă de microfon, Croaziera, Glissando și Iacob ce-l impun drept un cineast lipsit de complexe, imun la compromisuri politice și – nu în ultimul rând – drept un „lup singuratic” al generației sale ce găsise în formula de „grup” o șansă în eludarea barierelor de tot felul.
În tot acest timp, în alt colț de țară, pe meleagurile Bistriței transilvane un alt copil deschidea ochii spre film ca posibilă lume a cuprinderii minții și a fericirii ochiului, descoperind apoi în adolescență peliculele lui Mircea Daneliuc drept reazim total al ființei. Ardeleanul acesta – devenit între timp gazetar și scriitor – a văzut toate filmele regizorului (dinainte și după ’89, fără a le supune vreunei discriminări, cum procedează alții) dar, mai mult decât atât, socotindu-l „frate” s-a străduit să descopere „în spatele măștii încetățenite de dur, un suflet sensibil, onoarea și verticalitatea cunoscându-i-le dinainte”.
La un moment dat îi propune „un livre à deux”, o carte realizată cu folosirea din plin a posibilităților tehnice actuale. Astfel s-au născut grație NET-ului aceste „convorbiri” apărute recent la editura Adenium și pe care eu le-aș fi intitulat Being Mircea Daneliuc; într-atât este de scormonitoare, de angajantă, de sinceră această carte.
Ca unul ce-l cunosc pe Mircea din prima zi a sosirii sale în București, ca student la IATC și care-am împărțit cu el căminul studențesc și, după absolvire, cazarma Școlii de ofițeri de rezervă din Drumul Taberei – știu că nu este un personaj comod. Personalitatea sa puternică nu se lasă descoperită ușor în variatele ei componente: intelectuale, afective, artistice. Când îi ascultam vorbele cu scrâșnet de șenilă, simțeam că în spatele lor se află o mașină de luptă gata să înfrunte șanțurile antitanc și minele antipersonal ce-i vor ieși în cale…
Profesionist a cărui cultură cinematografică superioară a contat în afirmarea creației sale, Mircea Daneliuc are orgoliul de a-și mărturisi „fără protocol” viața (singura interdicție pe care o impune conlocutorului este legată de femeile din viața sa, ceea ce mi se pare încă o probă a eleganței).
Multe din avatarurile artistice ale regizorului ne erau cunoscute din Pisica ruptă și – poate mai puțin transparent – din celelalte romane și nuvele ale sale. Ispita literaturii a apărut, se pare, în contextul în care filmele sale au întâmpinat tot mai multe blocaje. Astfel încât, după cum îi mărturisește lui Alexandru Petria, resemnarea pe care o încearcă la 70 de ani, este echivalentă cu renunțarea definitivă la cinema. Este – fără îndoială – cea mai discutabilă opțiune a sa. Funcționarii culturii de azi, oricât de numeroși și de pricinoși ar fi ei, nu pot opri cariera unui mare cineast român și european care, neinteresat de laurii festivalieri și-a tratat de fiecare dată spectatorii cu respectul cuvenit marilor jurii internaționale. Observator atent al vieții de zi cu zi a unei Românii incapabilă să se reformeze la nivel politic și – mai ales – moral, Daneliuc este autorul unei opere cinematografice peste care nu se poate trece à vol d’oiseau. Ea este înrădăcinată în solul unei patrii pe care aparent cinicul cineast o iubește infinit mai mult decât alții, gata să-i cânte în imagini frumusețile. Or, cum ne-avertiza cândva Antonioni prin personajul său Giovanni Pontano (v. La Notte) „țestoasa lui D’Annunzzio a murit mâncând tuberoze”…
După ’89 Daneliuc și-a continuat lupta cu ipocrizia, mediocritatea și suficiența unei lumi diforme, uneori monstruoase. Filmele sale (Tusea și junghiul, A11-a poruncă, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor, Ambasadori, căutăm patrie, Sistemul nervos, Legiunea străină, Marilena, Cele ce plutesc) au continuat să dezvăluie neliniștile unui regizor înscris – cum observa Călin Căliman – „pe orbita unui cinema total, eliberat de rigorile cenzurii și autocenzurii, cu obiective specifice unui alt timp social”. Consecvența lucidă a cineastului («personal consider verbul „a spera” în diateză pasivă din păcate. E leneș și fatalist. Nu-i mai bună o privire lucidă?» -v. pag.187) a stârnit multe nedumeriri și reacții abuzive ale criticii. Cât despre reacțiile spectatorilor nu se mai punea problema, aceștia dezertând practic din sălile de cinema, sub impulsul noilor media. Într-adevăr, lumea se schimbase între timp și nu întotdeauna în bine. Cel puțin în zona cinematografiei naționale, câtă va mai fi existând. („Chiar și A 11-a poruncă sau Senatorul melcilor nu mai pot fi repetate în complexitatea lor, pentru că tot ce se poate face acum sunt filme cu două trei personagii în interior. Fără o finanțare externă, aceleași personagii ar putea evolua, curând într-o cabină telefonică.” –pag.194)
Cartea este , ca urmare, una a adevărurilor incomode. „Lenea de a te revolta e mai mare decât neplăcerea de a trăi cum trăiești” declară Daneliuc la pag. 162 a Convorbirilor sale cu Alexandru Petria. Ei bine, cred că tocmai revolta este semnul distinctiv al unei opere cinematografice ample și indivizibile pe care cineastul ne-a oferit-o în cele patru decenii de cinema, de la filmele de examen, la Cele ce plutesc. Iar
adevărurile aflate în carte au o gravitate ce nu admite plutirea…
Nu cred că destinul cinematografic al lui Mircea Daneliuc se încheie aici. Confesiunile făcute lui Alexandru Petria dovedesc faptul că laserul nemilos al minții sale scormone încă palierele societății românești cu acuitatea dovedită în tinerețea de demult. Citindu-i rândurile cuprinse în carte i-aș putea sugera viitorul subiect, deși dă de înțeles că nu-l interesează: portretul plin de culoare (culoare și coridoare!) al unui om politic energic al cărui nume nu-l dezvălui încă. O voi face probabil după Crăciun, când i se încheie mandatul…
Titus Vîjeu
text aparut acum in revista Film

960301_10201967055924294_8523147237890498410_n10367136_10201967057284328_2027530710008963290_n

Aprilie 3, 2014

Mircea Daneliuc e invitat la Profesioniștii

 

Sâmbătă, 5 aprilie, de la ora 22.00, la TVR1, cineastul Mircea Daneliuc este invitatul special al emisiunii Profesioniștii, talk-show-ul cultural cu cea mai mare audiență din România.
Nu ratați dialogul incitant pe care Eugenia Voda îl propune bine-cunoscutului regizor și scenarist a peste 20 de filme savurate de publicul larg, dintre care Croaziera, Proba de microfon, Glissando, Senatorul melcilor. Mircea Daneliuc a semnat regia a patru spectacole de teatru jucate în toată țara și este autorul a 14 volume de proză și dramaturgie.
Editura Adenium a publicat în 2013, în Colecția Punct RO. Proză, două dintre cărțile lui Mircea Daneliuc. Este vorba despre cel mai recent volum, Ca un grătar de mici – Un picior de plai, cu șpițul, care l-a determinat pe Alexandru Petria să afirme că în stilul scriitoricesc al lui Daneliuc „e aceeași tăietură nervoasă ca în filmele lui, care te subjugă și te provoacă să gândești, n-are cum să te lase indiferent, ori îl înjuri, ori îți place, călduțul n-are loc în pagini, aceeași atenție la detalii, asezonată cu ironie, cinism și sarcasm”.

În romanul Pisica ruptă (ediția a doua, revăzută și adăugită), Daneliuc pune la bătaie o poveste spumoasă despre viața (până acum) secretă a cineaștilor români din vremurile când pelicula de film se dădea la rație, exact la fel ca pâinea și salamul de soia.

Volumul de interviuri Convorbiri cu Mircea Daneliuc (semnat de Alexandru Petria), publicat tot în 2013, a intrat în timp record, asemenea celor două titluri deja amintite, în galeria bestsellerurilor marca Adenium. În curând, la aceeași editură va apărea o nouă carte care poartă amprenta scriitoricească a lui Mircea Daneliuc, Strigoi fără țară (ediția a doua, revăzută).

Ediția de anul acesta a Festivalului Serile Filmului RomanescTIMPUL, organizată de Asociația Studenților Jurnaliști (ASJ Iași) și Revista de Cultură Contemporană TIMPUL, îi este dedicată lui Mircea Daneliuc. Despre toate acestea și despre multe altele, în emisiunea de sâmbătă, care se va difuza şi pe portalul video al TVR, www.tvrplus.ro, unde se regăseşte întreaga colecţie de emisiuni.
Puteți urmări promo-ul emisiunii pe pagina de YouTube a TVR1, la adresa https://www.youtube.com/watch?v=iPt0LGhBGco&list=UUhdrIsYOHZXgEyCLaOHc2Ew.

(material publicat pe FB de editura Adenium)

daneliuc eugenia voda

 

Februarie 12, 2014

Laptele negru al mamei și o invitație

Am descoperit un tip, debutant, care chiar are coaie de romancier. Cosmin Leucuța, e din Arad, după câte am înțeles. Laptele negru al mamei, romanul său, a fost lansat la Gaudeamus, fiind câștigătorul premiului de debut la proză, împreună cu Beatris Serediuc, al editurii Adenium. Într-o postare pe Facebook, am scris câte ceva despre el la nervi. Nervi provocați de faptul că o carte ok de 400 de pagini a unui tânăr riscă să treacă nebăgată în seamă cum ar merita. Prietenii de la editura Adenium, unde a apărut romanul, mă bucur, au reacționat extrem de prompt și au spus că oferă exemplare colegilor scriitori care vor comenta Laptele negru al mamei pe blogurile proprii sau în presă. Să înjure cartea, s-o laude, treaba lor. Haideți să spargem tăcerea, e păcat ca munca unui tânăr să nu fie evaluată atent! Cine doreste să intre în joc, este rugat să-și anunțe intenția la mailul editorial@adenium.ro.

 

Până una-alta, țin să spun că Leucuța a dat un roman care nu plictisește, antrenant, cu jocuri de perspective inteligente. Dacă personajele vorbesc de multe ori la fel, cred că e de pus pe seama mediului în care se mișcă. Autorul are o scriitură nervoasă, și frazele lungi reușesc să se susțină, cuvintele vizualizează acțiunea, fără excese descriptive. Cititorul are șansa să urmărească propriul ”film” al cărții, lucru îmbucurător și destul de rar la prozatorii români, obișnuiți să se piardă în fleacuri considerate greșit interesante. O observație- repetițiile unor cuvinte nu știu dacă vin cu un plus la calitatea volumului.

 

N-o să vă povestesc ce se întâmplă în carte, precum criticii literari en- titre, cuminți și profesorali. M-ar plictisi și, probabil, v-aș plictisi. Dar vă asigur că sunt toate condimentele în roman- de la sex la psihologie.

 

În încheiere, transcriu câteva fragmente din Laptele negru al mamei:

 

Am aproape 24 de ani, şi nu am făcut mare lucru pînă acuma. O maşină m‑ar putea lovi mîine pe stradă şi am să îmi dau duhul pe un drum prost asfaltat şi plin de gropi. O să îmi trec în revistă repede toată viaţa, înainte să mă duc, fiindcă proba­bil că voi fi lovită grav şi salvarea nu va ajunge la timp, şi o să mă bucur că măcar nu am uitat nimic. Fiindcă nu e mare lucru de trecut în revistă. Am făcut o şcoală din care nu m‑am ales cu nimic. Nu am un loc de muncă serios… nici măcar unul neserios, dacă e să mă gîndesc bine. Părinţii mă suportă sub acoperişul lor fiindcă sînt greţos de înţelegători şi total, dar total duşi cu pluta. Parcă mi‑ar fi colegi de apartament, nu părinţi. Ce părinţi simpatizează în halul ăsta cu copilul lor?

 

M‑am ţinut cu dinţii şi cu inima sîngerîndă de un tip cu care credeam că am totul şi cu care voi avea şi mai mult, şi m‑a lăsat cu curu’ ăla al meu mare (şi fain) într‑o baltă rece şi mur­dară, alături de alte tipe care au păţit‑o ca şi mine. Au fost destul de drăguţe să îmi facă şi mie loc în baltă. Iar acum încerc să mă conving că nu îmi petrec timpul plîngîndu‑mi de milă şi bîrfind cu prietenele”

 

Culcă‑te și simte‑te atît de bine ca şi atunci cînd cazi în gol.

 

Să nu crezi că dacă eşti frîntă de oboseală, singură şi tristă, ţi se va întîmpla ceva frumos.

 

Aşa ceva nu se va întîmpla.

 

Nu se va întîmpla fiindcă tu eşti pîinea mucegăită care as­tîmpără foamea neagră.

 

Tu eşti pata de jeg care nu dispare indiferent cît ai spăla‑o.

 

Tu eşti omida care nu se va transforma niciodată în fluture.

 

Nu ştii cum să o faci.

 

Defineşte: catatonie, din punctul tău de vedere. Tu.

 

Lasă‑te păgubaşă. Păcatul tău preferat e lenea.

 

Alunecă în nepăsare. Bucură‑te de singurul lucru pe care nu îl ai.

 

Responsabilitate. Nu ai obligaţii, nu eşti legată.

 

Nimeni nu are nevoie de tine? Nici tu nu ai nevoie de ni­meni.

 

Îţi spui:

 

Sînt autosuficientă.

 

Dar te tai. Sîngerezi. Ca noi toţi.

 

Îţi spui:

 

Nu am nevoie de ajutor să fac un pas înainte. Cu atît mai puţin am nevoie de ajutor ca să fac un pas înapoi.

 

Mori. Te răceşti. Ca noi toţi.

 

Eşti îngropată. Putrezeşti. Ca noi toţi, de altfel.

 

Îţi spui:

 

Rîzi! Hohoteşte! Eşti un strugure umilit.”

 

Din ce eşti făcută?

 

Ea nu avea să ajungă ca ei. Refuza să fie împlinită. Nici nu îşi putea închipui cum ar fi putut să se trezească întro zi şi să nu îşi dorească nimic. Aceea ar fi fost ziua în care ar fi comis suicid din pură plăcere şi plictiseală.

 

Din ce eşti făcută?

 

Aşa că, după cum îi era caracteristic, urma să facă o prostie extrem de mare dar, în acelaşi timp, simţea că nu era nimic altceva de făcut.

 

Din ce eşti făcută?

 

Cămăşile albe şi albastre Luisa Spagnoli.

 

Brăţările Armin Strom, din aur masiv, alb.

 

Cerceii MHH.

 

Colierul Leo Wittwer.

 

Ochelarii de soare Paola Paquin, cu rame de os.

 

Toate le lăsase în NY. Singurul lucru pe care îl luase cu ea era Domnul Dalloway. Atît. Acela simţea ea că era singurul lucru care merita să fie cărat peste oceane şi ţări. Acela era singurul cadou pe care, privind înapoi, se bucura că îl acceptase.”

 

Alexandru Petria

laptele-negru-al-mamei-cosmin-leucuta

 

Ianuarie 29, 2014

Mircea Daneliuc și „aceeași tăietură nervoasă (…) care te subjugă și te provoacă să gândești”

(Alexandru Petria, Convorbiri cu Mircea Daneliuc, Ed. Adenium, Iași, 2013)

 

 

 

În luna noiembrie a anului trecut, a ieșit de sub teascurile tiparului Convorbiri cu Mircea Daneliuc a lui Alexandru Petria, un volum conținând dialogurile în spațiul virtual derulate între cei doi de-a lungul a aproape o jumătate de an (aprilie-septembrie 2013). Cartea a fost prefațată de alte două, apărute tot la Adenium, având pe copertă numele reputatului Mircea Daneliuc: Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpițul (un roman plus o nuvelă) și Pisica ruptă (reeditarea succesului din 1997, cu care cunoscutul regizor a pășit în lumea de multe ori tulbure și spinoasă a literaturii).

 

Volumul este structurat în patru părți, fiecare constituind propriu-zis un interviu de sine stătător (dar în firească întrepătrundere cu celelalte dialoguri… tête-à-tête pe internet…). Cel dintâi, cu care „s-a spart gheața” destăinuirilor făcute de Mircea Danelic lui Alexandru Petria, a apărut în „Tribuna” în luna mai. Tot în „Tribuna”, în iunie și octombrie 2013, au fost publicat cele două texte din Addenda, în care același Petria realizează percutante portrete scriitorului (Mircea Daneliuc, provincialismul culturii române și ruperea pisicii, respectiv Turbo Daneliuc). Spre a se atrage atenția între cele două ipostaze ale lui Al. Petria – de intervievator și de cronicar literar –, cele patru interviuri sunt succedate de un Laudatio adresat (la persoana a II-a singular, pentru a se evidenția intimitatea creată între cei doi de „duelurile” lor verbale, din care au mai ieșit și scântei…) de domnul Daneliuc partenerului său (stăruitor și răbdător) de dialog, care l-a „scos din bârlog”, adică l-a obligat să se „modernizeze” (parțial măcar) în relația cu publicul cititor.

 

Citeam undeva că volumul Convorbiri cu Mircea Daneliuc se citește ușor, dintr-o răsuflare. Mie nu mi s-a părut așa. Dimpotrivă, senzația pe care am resimțit-o de la prima la ultima pagină a dialogului Petria – Daneliuc a fost aceea că urmăresc un meci de tenis din finala ATP a Cupei Mondiale. Abili, atât intervievatul, cât și intervievatorul au lansat capcane, au uzat de sensurile conotative ale termenilor, au făcut aluzii la discuții anterioare ori la afirmații consemnate deja în Pisica ruptă, astfel încât cititorul nu-și permite nicio clipă să lase garda jos. În plus, desele referiri la filmografia lui Mircea Daneliuc sau la cărțile sale apărute din 1997 încoace a presupus dese pauze de lectură pentru a avea răgazul necesar accesării fișierelor din memorie în care, prăfuite de ani, aveam „Senatorul melcilor”, „Croaziera” (ce salutară inițiativa TVR2 de a reprograma aceste filme la început de 2014!), „Vânătoarea de vulpi” ori „Glissando”. Făcând parte din generația de „decreței”, ca Petria (Mircea Daneliuc subliniază de câteva ori distanța dintre generații spre a atrage atenția asupra faptului că acumularea, din punctul de vedere al timpului scurs, conferă o perspectivă mai amplă și mai profundă asupra realității trăite ori ficționale), creația regizorului Mircea Daneliuc (care și-a scris singur majoritatea scenariilor de film; înainte de studiile la IATC, a absolvit Filologia, dovadă a respectului și a apetenței sale permanente pentru cuvântul scris) mi-a marcat adolescența. Asemenea lui Petria, am simțit că „noua” carieră a lui Mircea Daneliuc, aceea de scriitor, este firească, un supliment la cariera regizorală, nu la concurență cu aceea. Am pus adjectivul „nouă” între ghilimele deoarece consider că munca scenaristului Daneliuc constituie travaliu scriitoricesc adevărat: filmele sale nu aveau și nu continuau să aibă azi impactul major îndeobște recunoscut (de public, dacă nu și de critică – de multe ori tendențioasă!) ca operă regizorală, în absența unor scripturi bine închegate, coerente, adică în absența unor scenarii-creații literare, nu scriituri însăilate din pagini de replici cronometrate atent. Evident, în Convorbiri…, Mircea Daneliuc afirmă nu o dată că există deosebiri majore între scrierea unui scenariu și scrierea unui roman. Însă tot Domnia Sa este acela care vorbește despre scenariul convertit în roman și despre cartea ajunsă film, astfel încât cele două scrieri, diferite ca tehnică, modalități de expresie, întindere etc. apar în conștiința cititorului ca două formule-surori (vitrege), care au moștenit din ADN-ul tatălui creator acele virtuți prin care arta însăși (cinematografică ori literară) se poate defini.

 

În primul interviu, Am descoperit migrena odată cu cinematograful, Mircea Daneliuc se mărturisește din perspectiva unui „emigrant” prin operă. Revendicându-se dintr-o cultură periferică și, pe deasupra, recunoscându-și statutul de „avorton” al unui stat (comunist și democrato-comunist) ce reprezintă „tot ce antipatizez cu mai multă sinceritate”, mărturisește că acesta l-a obligat să inventeze „strategii de străpungere”, în felul acesta răzbătând, reușind să își vadă opera cinematografică concretizată, ajunsă la public (și la critica de specialitate, ce i-a premiat munca nu de puține ori; doar că Domnia Sa nu crede decât în premiile constând în aprecierea spectatorilor). Regizorul nu se simte „un fel de Dumnezeu în miniatură” (cum l-a provocat Petria să se recunoască), dimpotrivă, se consideră „ca un sculptor, un salahor. Unul înspăimântat” de perspectiva eșecului, fiindcă „Filmele bune sunt o excepție”. Iar el pe toate „le-am făcut din dragoste”, se confesează.

 

Alunecând dialogul în direcția literaturii, intervievatorul este curios de ce scrie Mircea Daneliuc. Șocant de frust, acesta răspunde: „Ca să nu mă defenestrez”, explicând după ce se îmbunează că: „Scrie pentru a se amâna”, deși i se pare că „ne adresăm unui public fără criterii, care nu mai poate deosebi cu propriul cap ce e bun de ce-i rău”; mai încolo, afirmă că nu crede în ideea „zăvorârii în cărți”.

 

Știindu-se un creator controversat, domnul Daneliuc sintetizează: „Și filmele mele de după ‛90, și cărțile au aceeași problemă. Deranjează ierarhiile scripto-comunitare umflate cu pompa (…), ca atare, sunt ocultate cu bună știință, până la iluzia dispariției, se confundă în peisajul inventiv național”.

 

Scriitorul ca un alergător de fond, interviul al doilea, aduce în discuție glisarea dintre film spre carte și aceea în sens invers; curgeri ce merg aparent în paralel, dar, în fond, e vorba de modificarea perspectivei publicului din spectator în cititor și din lector în aceea de cinefil. „Fiecare scriem ceea ce ne-a plăcea să citim”, opinează Mircea Daneliuc, iar „scrisul nu poate fi decât o divulgare a intimității profunde, o dezvirginare, nu o „reconfigurare prin propria prismă și a realității”, cum i se părea intervievatorului. „Scriu și refac foarte mult”, recunoaște scriitorul, confirmând faptul că pentru el orice demers artistic reprezintă un travaliu intens și de durată. „Intrăm în artă goluți, așa cum venim pe pământ; oricâte zorzoane și diamante de sticlă ar avea un film sau o carte, rămâne ce-a fost, rămâne cum este” – este convins Mircea Daneliuc.

 

Partea a treia a volumului este constituită din cel mai amplu interviu, Despre viață, despre filme. Cu diplomație, Alexandru Petria își plimbă partenerul de conversație prin întreaga existență, începând cu anii copilăriei petrecute în Basarabia și până în perioada eflorescenței sale în cinematografia de top. Din nou este reluată tema culturii mici: „Eu aș clasifica nivelul cultural al unui popor după numărul de monumente/ statui ale unor predecesori remarcabili aflate pe un teritoriu la un moment dat”.

 

Făcând o comparație între regizor și scriitor, Mircea Daneliuc consideră că avantajat este acesta din urmă: „Scriitorul, bietul, e fericit de tot. E prea-fericit. Scrie fără buget, virtual, rareori pe hârtie”.

 

De-a lungul carierei, după cum mărturisește, Mircea Daneliuc n-a fost însoțit de prieteni; dimpotrivă, i s-au pus mereu piedici, i s-a făcut mult rău, iar „Nedreptățile (…) sunt tăioase ca un ciob pe care ești nevoit să-l înghiți. Acolo, înăuntru, totul se transformă cu timpul în mâzgă, în mucilagiu amorf”. Totuși, se ferește să nominalizeze, „Ca să nu ni se jegoșească discuția”.

 

După Ca un grătar de mici, cel din urmă interviu din volum și cel mai scurt, spre deosebire de precedentele, nu mai conține incursiuni în trecut, semnalând faptul că, în sine, Mircea Daneliuc scriitorul s-a desprins emoțional de Mircea Daneliuc regizorul. Spiritul critic, incisivitatea vizavi de fenomenul politic și politicieni, sarcasmul și franchețea ce-l definesc sunt vizibile și aici. „Citind romanul, am avut convingerea că v-ați deversat nervii în scriitură, în loc să puneți mâna pe un par sau pistol. Mă înșel?” – provoacă Petria. „Fiecare cu artele lui marțiale” – răspunde Mircea Daneliuc. „Ca un grătar de mici e ca un strigăt de deznădejde. Mă repet, dar nu contează, nu mai are rost să sperăm?” – îl incită din nou Alex. „Sperăm cu mânie. Orice politician unsuros dezvoltă în alergător această pulsiune” – replică intervievatul.

 

La finalul lecturii Convorbirilor cu Mircea Daneliuc, am avut impresia că am asistat la un spectacol unic: Mircea Daneliuc mi-a părut un lup singuratic, în ipostaza paradoxală de conductor de haită, chiar dacă aceea rămâne nevăzută (haita o constituie, evident, pe lângă admiratori, epigonii săi, imitatorii, „furăcioșii” – se știu ei care sunt! – ce nu-l recunosc deschis drept model), în vreme ce pe Alexandru Petria l-am văzut drept dresorul ce încearcă să-l oblige a sări prin cercul de foc pe vigurosul lup cu blana căruntă, ajutat de biciul întrebărilor (îndrăznețe, impertinente câteodată, reverențioase de multe ori, lăsate neterminate când i s-a părut că devine prea insistent). Iar în fața acestei reprezentații inedite, noi, cititorii, rămâneam muți, incapabili să anticipăm în vreun fel evoluția celor doi aflați față în față, nefiind capabili să presimțim dacă învingător din lupta aceasta va ieși dresorul sau fiara „neagră în cerul gurii” (sau aproape așa, după cum îl corectează pe intervievator Mircea Daneliuc la un moment dat). Și am avut revelația faptului că noi, cititorii, am câștigat de fapt, îmbogățindu-ne, prin lectura interviurilor din volum, simțindu-ne, în același timp, obligați să revedem opera cinematografică a regizorului care „s-a lăsat de filme” și să acordăm atenție sporită cărților sale, fiindcă „Mircea Daneliuc își compune cu meticulozitate o altă față publică, de scriitor” (Al. Petria). Ana Blandiana, la apariția dintâi a Pisicii rupte, afirma că „Mircea Daneliuc e omul care nu poate fi înfrânt”. După un deceniu și jumătate, Al. Petria îi schițează portretul astfel: „Rebel și, uneori, nemilos de franc, după paravanul de filme și literatură, (…) iradiază salutar și constant verticalitate de caracter, antidot la supușenie, prostie”. Este de datoria noastră, a iubitorilor cuvântului tipărit (sau răspândit prin internet), „să dăm de veste-n țară” – cum se zicea odinioară – pentru ca rândurile cititorilor lui Mircea Daneliuc să se îngroașe în fiecare zi.

 

Voichița Pălăcean-Vereș

 

Text apărut în revista Literatorul, numărul pe ianuarie 2014. Pdf-ul revistei este aici LITERATORUL ianuarie 2014

literatorul daneliuc

Noiembrie 7, 2013

Asta-i coperta…

COPERTA PETRIA DANELIUC

 

Octombrie 8, 2013

Turbo Daneliuc

De când s-a lăsat de filme, regizorul Mircea Daneliuc își compune cu meticulozitate o altă față publică, de scriitor. Și nu oarecare, fiindcă e dintre cei diriguiți de-o disciplină a scrisului pe potriva unui talent de admirat.

Ca un grătar de mici. Un picior de plai, cu șpitul este a doua carte (conține un roman și o nuvelă!) care i-a apărut anul acesta, tot la editura Adenium condusă de Liviu Antonesei, cealaltă fiind reeditarea Pisicii rupte, volumul de debut distins cu premiul ASPRO, Cea mai bună carte a anului, în 1997, despre care am relatat într-un număr anterior al Tribunei.

Ca în Pisica ruptă și în celelalte romane ale sale, Daneliuc frazează cu pasiune, dens, fără locuri comune și ruperi de ritm, ca un motor turbo de mare putere pe o mașină pornită la drum întins.

Ca un grătar de mici îl citești dintr-o suflare. Captivează și subiectul, unul politic. E scris din revoltă. Dacă ar trebui să aleg o frază sub care să stea acest roman, m-aș opri la o replică ”- Du-te dracu și tu, are cur toată lumea, caracter nu au toți!”. Cartea este despre puterea corupătoare, despre ”România ca un grătar de mici”, unde personajul principal, sosia primului- ministru se gândește să înființeze un institut sud-est european de ”raptologie/fraudologie”, ca să dea o utilizare adecvată Casei Poporului, după ce a decis reducerea salariilor bugetarilor și închiderea unor spitale. Cine dorește să caute asemănări cu personalități politice din realitatea imediată, n-o să fie dezamăgit- o să-i descopere pe Băsescu, Boc, Udrea și alții în trăsăturile personajelor, toate cu nume diminutivate, ca o încercare de îmblânzire și obișnuire cu răul, specifică unora dintre români, neagreată de autor, care se întreabă fără să dea și răspunsul- ” de ce se referă poporul la președinți ca la neamurile lui din ogradă: Ghiță, nea Nicu, nea Nelu, Milucă, Băse… Tătelu?”. Prozator versat, Daneliuc nu cade în greșeala de-a deversa pe nedigerate realul în roman, personajele transgresează modelele, nu se confundă cu ele, diferența punctând-o imaginația turată acut, care induce ne-perisabilitate textului, un soi de Purgatoriu sau mișcare hăbăucă de marionete.

Nu o să vă răpesc din plăcerea lecturii povestind acțiunea. E un roman obligatoriu de parcurs pentru cei care susțin că sunt interesați de literatura română. O obligativitate plăcută asemeni fidelității într-o căsnicie cu dragoste.

Mircea Daneliuc este un scriitor de talia regizorului omonim.

Alexandru Petria

P.S. Un picior de plai, cu șpitul , nuvela atașată, ar merita o discuție aparte. E demnă să figureze și în cea mai severă antologie de proză scurtă de la noi. Totuși, nu-i deslușesc exact rostul aici, în afara celui de-a îngroșa volumul, romanul având doar 163 de pagini.

Apărut în Tribuna

Mai 15, 2013

Jurnal de sex şi de creaţie

CRONICA LITERARĂ

Tudor Cristea

Jurnal de sex şi de creaţie*

Un poet de modă nouă, în felul său, este Alexandru Petria, care şi-a postat, iniţial, textele ce aveau să alcătuiască ultimul său volum, pe site-uri, pe propriul blog, pe facebook, promovându-şi, după apariţie, volumul mai ales pe această ultimă reţea de socializare. Traiectul literar însuşi al autorului (născut în 1968, în Dej) este special, întrucât după ce a debutat la numai 15 ani în revista „Tribuna” şi după ce şi-a întrerupt, fără a le mai relua, studiile de psiho-sociologie, a publicat, imediat după Revoluţie, două plachete de versuri – „Neguţătorul de arome” (1991) şi „33 de poeme” (1992), sprea dispărea, pentru mulţi ani, în mica junglă a presei noastre (şi a vieţii), aventurându-se în Bucureşti, unde a fost redactor de investigaţii la „Zig-Zag”, reporter de investigaţii la „Cotidianul”, redactor-şef la saptămânalul pentru comercianţi „Hermes” şi redactor la obscurul „Partener”; şi spre a se întoarce, după 1996, acasă, în Ardeal, unde e redactor-şef al săptămânalului „Monitorul de Someş”, iar în 2000 fondează o publicaţie proprie, lunarul „Relitatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”, al cărui director este şi astăzi. Şi iată, acest scriitor pierdut (care trăieşte, după cât mi-am dat seama dintr-un schimb de mesaje pe facebook, într-o casă încălzită cu lemne pe care le sparge cu voluptate), autor a două plachete intruvabile, revine oarecum spectaculos, ca muschetarii lu Dumas, după aproape douăzeci de ani, cu micul roman erotic „Zilele mele cu Renata” (2010), cu volumul de micropovestiri „Deania neagră” (2011), care relevă, ambele, un prozator înzestrat, şi, aproape surprinzător (pentru cei care nu frecventează internetul) ca poet, cu placheta „Călăul harnic” (2012).
N-am citit primele două plachete ale lui Petria şi nici n-am găsit referinţe despre poezia pe care el o scria în urmă cu douăzeci de ani, aşa că, presupunând, totuşi, că era destul de diferită de ce scrie acum, în proză sau vers, nu-mi pot da seama dacă existau elemente care să anticipeze ceea ce a dat în ultimii trei ani. Cred, mai curând, că nu…
Ceea scrie astăzi Alexandru Petria mi se pare a fi, dincolo de înzestrarea sa literară indiscutabilă, rodul unei dorinţe sau, mai bine, al unei voinţe de a şoca. Mai ales în poezie, unde intenţia cu pricina e exprimată programatic, prin parafrazarea unei celebre maxime, care în varianta Petria devine „provoc, deci exist”: „mă provoc şi provoc,/ aerul e cât provocarea,/ n-are cum să ningă pe lângă mine,/ să număr doar de-a prostul bobocii de raţă şi gâturile de coniac,/ să crească spaima/ şi să mă scarpin în cot,/ impasibil în forfotă – un marţian al reginei angliei;/ aeru e cât provocarea,/ reţineţi dacă vă interesează,/ scriitorul care nu provoacă/ e ca un testicul în absenţa menirii,/ ca un piţigoi cu veleităţi de vultur”. Iar programul este pus în practică prin variate modalităţi („ nu mă tem uneori să fiu patetic, cum remarca o prietenă,/ când ironia şi cinismul uită să mă spele în mâinile lor”), unele devenite „reţetă”: „ia doua tipe fuselate ultima oră, gen,/ aşa,/ o cameră largă să nu vă învineţiţi de pereţi,/ brunetă şi roşcată în hotel,/ cu ţâţe onorabile,/ ştiu că nu eşti în limbă după blondele cu neuron stingher, gen,/ bumbăceşte-le până le zdruncini siguranţa,/ până se răsucesc recunoscătoare,/ şi spune-le că şi mâine o luaţi de la zero,/ că e ok,/ că sexul tău nu doarme în bibliotecă între proust şi james joyce,/ apoi vezi cum iese poezia/ precum pasta de dinţi din tub,/ gen”…
Aşadar, dacă sexul poetului care, ca bărbat, nu se sfieşte să-şi afirme superbia, iar ca autor nu se fereşte de rostirea pe şart şi nici de micul argou şmecheresc-ironic, nu doarme între autorii amintiţi, atunci el stă treaz între alţii, bunăoară între Charles Bukovski şi Louis Calaferte, între ultimii Brumaru şi Dinescu şi, de ce nu, între ungurul Esterhazy şi reprezentantele noii pornografii franceze, cum ar fi Marie Nimier; dar aţipeşte între mizerabilistele noastre, gen Elena Vlădăreanu şi Miruna Vlada, care au epuizat deja setul de orificii ale corpului uman şi câmpurile lexicale care le vizează…
Plină, dacă avem în vedere o perspectivă mai pudibondă, de licenţiozităţi şi vecină cu mica pornografie, poezia din „Călăul harnic”, ( iubirea „cu securea tocită”), alcătuieşte o mică odisee a sexului şi a creaţiei, din care nu lipseşte sentimentul vidului şi al morţii. Vecină cu suprarealismul, dar fără a fi, cum bine observă pe coperta a patra Liviu Antonesei, suprarealistă, poezia lui Petria surprinde prin mecanismul asocierilor, eliberate din chinga logicii tradiţionale şi făcute să jubileze secret. Altminteri, acest nou „jurnal de sex”, poate fi caracterizat în aceleaşi cuvinte pe care un critic american le rostea în legătură cu Bukovski: „reprezentarea detaliată a unui anume tip de fantezie masculină tabu”. Cu o doză de livresc, care-i lipseşte modelului, dar şi cu o anume componentă mimetică. Tradusă în joc. Pentru că poezia lui Petria mi se pare a sta, înainte de toate, sub semnul jocului : al fanteziei masculine, fie ea şi tabu, al cuvintelor licenţioase, al asocierilor, al mecanicii poetizării şi chiar al realităţii cu spaţiul virtual; dar şi al poetului cu prezumtivul său lector şi cu iubita sa, mai curând fantasmatică decât reală, închegată undeva între realitatea dorinţelor şi spaţiul reţelelor de socializare: „hai că-s la duş,/ uşa băii rămâne întredeschisă,/ apa loveşte gresia albastră,/ citeşte revistele de pe măsuţă, sunt două degete de coniac/ în frigider, please prosopul din dulap, de sub cămăşile de noapte,/ cade apa pe fese, te scarpini pe cea dreaptă – sub aluniţă,/ e tihnă, oare să mă vâr sub duş,/ sigur că atunci când eşti gata,/ am reţinut că nu suferi duşul în doi,/ calculatorul a început să funcţioneze ciudat,/ coniacul a ajuns la fix, gustul lui a rămas pe limbă,/ nu văd uşa, curge apă din monitor,/ dau restart” („curge apa”). Altminteri, în spiritul poeziei mai noi, fanteziile poetului se ţes în derizoriul cotidian, repudiind metaizica, dar cultivând ironia, sarcasmul ori cinismul afişat cu ostentaţie, nu neapărat şi misoginismul. Avem, în „Călăul harnic” o poezie de subiecte (preponderent erotice), o poveste a ipostazelor erotico-literare, derulată între un soi de prolog uşor iluzionat („te-am iubit cu trupul pe cuvinte/ m-ai iubit cu umbra// am băut numai cafele tari/ în căni de apă/ ai băut numai ceai verde şi apă plată// am înjurat şi am dat din mâini revoltat/ ai zis că perturb liniştea// mi-am jupuit pielea să-ţi acopăr/ inima,/ iar inima se rostogoleşte pe stradă,/ asfaltul se înmoaie pe unde ajunge,/ şi rostogolindu-se devine mai rece, aburită, mai rece,/ ciudăţenie pe asfaltul topit, zimţată,/ inima ta/ cu apă plată şi ceai verde”) şi un soi de epilog aproape dezabuzat: „mai ia tramvaiul, nu maşina,/ redu ţigările// e păcat să mori sănătos, replici/ banii-s scurţi de coadă, spune,/ nu te mai întinde la fripturi şi coniac// se îngraşă doar groparii şi popii// e criză// da, e criză, şi dragostea se deschide second-hand:/ spuneam aceste cuvinte în vis/ iar visul/ şi-a aruncat scăunelul de sub picioare/ cu gâtul în laţ”. Observăm aici şi „tehnica” poetului, care e, îndeobşte, aceea de a da un anume sens sporovăielii sale pe o intreită temă – dragostea, poezia şi moartea – prin forţa de iradiaţie a finalurilor sau măcar a câte unei afirmaţii sau imagini mai percutante. Şi când nu printr-o imagine ori prin iradierea unei vibraţii ascunse a gândului, atunci prin postura macho şi prin nuditatea expresiei, nelipsită, totuşi, de elementul livresc, ludic şi (auto)ironic, precum în această reţetă de seducere: „cum s-o scoţi în parc/ cum să asculţi vladimir vâsoţki/ cu ea în sticla de votcă/ şi cohen şi pink floyd la whisky/ cum să se bucure că alexandru petria scrie ok/ cum s-o regulezi pe cinstite fără să îmbraci părerile de rău/ cu geaca de piele veche şi trainică/ cum să-i spui că-ţi plac pinguinii/ şi urşii panda/ şi melcii/ şi vorbele oable/ cum pe cinstite?/ noul meu storcător de fructe/ este mai bun decât fostul meu soţ, gângureşte cu ochii-n telemarket”.
Licenţiozitatea premeditată, căutată, întrucâtva asumată, dusă, atunci când se întâlneşte cu metafizica ori cu marile simboluri, până în vecinătatea iconoclastiei („dacă suntem cruste/ ale aceleiaşi melodii/, după chipul/ şi asemănarea lui,/ dumnezeu/ şi-o/ ia/ la/ palmă/ privindu-ne”) s-ar putea să fie, totuşi, o capcană atât pentru poet (care cade uneori în gratuitate şi derizoriu), cât şi pentru lector (care poate jubila ori se poate indigna în faţa roistirii pe şleau; dar se şi poate strădui în chip excesiv să descifreze sensul mai înalt ori mai profund al acestei poezii). Până una, alta, m-aş mărgini, conclusiv, la observaţia făcută de poetul însuşi: „alexandru petria scrie ok”!
_______________________________________________
*Alexandru Petria, Călăul harnic, Herg Benet Publishers, Bucureşti 2012, 110 pag.

Revista LITERE, nr. 4, 2013 pdf-ul numărului este aici litere157

Mai 8, 2013

Mircea Daneliuc:„Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu„

De vorbă cu regizorul și scriitorul Mircea Daneliuc

Alexandru Petria: – Stimate domnule Mircea Daneliuc, mi-aţi spus înaintea interviului că vă consideraţi un emigrant. Ce vrea să însemne asta?
Mircea Daneliuc – Emigraţia este operă, domnul meu. Lumea se înşeală, crede că ar fi o distanţare de patrie făcută neapărat cu pantofii. Ea nefiind decât o chestiune de inimă…  Dai o fugă până în Oregon şi te declari diaspornic; sarmale, murături, mărar în grădină, borş, româneşte în casă şi în cartier, ziare dâmboviţene, dispute naţionaliste, ieşi la votări necesare şi le pui pe cap ălora din ţărişoară exact pe nenea de care încearcă să scape. Dar să rămâi deliberat într-o selecţie de contemporani pe care ţi-e greu să-i mai vezi, să-i auzi, ghemuit numai în inima ta şi să surâzi împăcat, ce operă mare!
Nu-l admir atâta pe Caragiale, deşi l-am invidiat pentru mătuşa de la Berlin. Caragiale avea un defect, îl trăgea aţa îndărăt. Modelul lui Moise e mai inspirat: mergeţi înainte copii, eu rămân aici, duce-ţi-vă unde vă taie capul şi unde vi se pare că-i bine! Nu mă mai căutaţi; vorbesc cu cine vreau eu, acuma cu dvs.
– E orgoliu sau scârbă? Ori o plăcuţă pe care scrie „Câine rău”? Oregonul e Berlinul dumneavoastră?
– Nu cred că m-am făcut înţeles. America e doar un exemplu, poate fi şi Berlinul. Nici vorbă, mă aflu statornic în frumoasa noastră Capitală. Dezavantajul de a vorbi pe net e că nu ştii unde bate. Dar, ca să nu încurajez propensiunea spre băşcălie care pluteşte în acest aer ilfovean, alături de alte suspensii, mă opresc din detalierea chestiunii anterioare.
– Da, e dezavantajul că nu discutăm faţă în faţă, ci pe mail. L-aţi amintit înainte pe Caragiale. E un blestem lumea lui sau o binecuvântare? Că tot se poartă raportarea la el.
– Hai să nu punem problema aşa. Nu Caragiale ne-a făcut cum suntem şi nici gheţarul de la Scărişoara. De aceea, nu văd să binecuvânteze nimic. Esenţa românească i-a fost masiv precedentă, poate că-n termeni de perenitate dă semne c-ar atinge veşnicia, are scăderi ce covârşesc calităţi; popoarele astea se sting ultimele. Însă omul a avut nas şi ureche, a prins-o. O lume în cu totul alt spectru are şi Agârbiceanu, iar un scriitor fără lume e mai rău ca unul fără de stil, preferi să te uiţi la televizor.
Popolul suveran oferă exaltări în faţa lui Caragiale ca dinaintea unui stâlp totemic. Îşi dă cetăţeanul seama spontan, în dureri, de un adevăr filosofic despre neamul român: nu avem, de pildă, simţul onoarei, deşi îl mimăm – e numai o ipoteză –, şi sare din baie: Exact ca la Caragiale! proclamă. Asta îl linişteşte cumva, exultă, exaltă, vrând implicit să lase impresia unei comunicări medulare, deşi a frunzărit autorul oarecum în pruncie, înainte de-o teză şcolară. Are dintr-odată reperul! Existând şi posibilitatea adversă: Caragiale, mic copil. Circulă pe net o Scrisoare deschisă adresată postum clasicului de către Dan Mihăescu, umorist, care afirmă în clar: Eşti mărunt, neicuşorule! Pentru a sublinia, nu-i aşa? că realitatea prezentă e catastrofic mai insuportabilă decât cea ironizată de către maestru.
Dacă uităm o secundă de pulsiunea din organism către raportarea obişnuinţei, ne rămâne un Caragiale cu mecanismul teatral derivat din teatrul bulevardier, în tragedie grosuţ, ca şi în nuvele, cu personaje involutive scenic, ies din acţiune precum au intrat, dar cu un har şi într-o limbă de geniu. Eternitatea realităţii româneşti nu s-a sucit foarte mult, e cea a anturajului Zoiţicăi, se ţine în perimetrul aceloraşi păcătoşenii, rafistolate pe ici, pe colo, dar neesenţial. Pentru că aici există superficialitatea conservatoare: lumea lui, lumea noastră, la fel.
Au făcut la Bucureşti un grup statuar caragelian, dar tot ca pe vremuri îi duse gândirea, a la Jiquidi.
– Aţi fi preferat să vă naşteţi în altă ţară?
– Nu sunt sigur. Dar Islanda, azi, m-ar atrage.
– Că tot am pomenit de naştere. Vorbiţi-mi despre copilărie.
– Ce-aţi vrea să ştiţi? Credeţi că interesează pe cineva?
– Cum să nu?
– Primii şapte ani i-am absolvit acasă. Eram în Bucovina, iar dacă azi s-ar mai găsi pe undeva ceva care să-i semene, s-ar spune c-ar fi un ţinut foarte eco. Oricum, un loc care m-a construit decisiv, aşa cred. Dirijam toată ziua cu un fel de vătrai o rotiţă. Doream să mă fac dirijor. Aveam respect pentru undiţă şi pentru Moroşan Tatiana. Mă gândesc la mine ca la un puşti dezgustător de timid faţă de sexul frumos incipient. Deşi drumul meu spre şcoală trecea printr-o luncă unde era amenajată o staţie de montă: amor taurin. După alţi şapte ani, captivat de erotism, ne-am mutat la Iaşi, unde am refuzat să mă mai declar copil. Între timp şi împotriva voinţei mele, am învăţat ceva vioară.
– Ţineţi minte primul film văzut?
– A, îmi place să-mi amintesc asta!… Cred c-aveam vreo cinci ani. M-au dus la Balada Siberiei, o melodramă sovietică; neavând o altă opţiune, se îngrămădea tot oraşul ca la halva. Mai ţin minte câteva cadre. Înghesuială de nedescris, vindeau locuri şi în picioare. Am ieşit cu o durere de cap criminală şi am vomat din suflet pe zidul cultural. Tata, jenat, mă ţinea de cap; ieşea lumea, catharsis. Nu ştiu ce-am avut, pentru că orice film, cam un an şi ceva de atunci, îmi inducea starea aceea de disconfort fiziologic, chiar Stan şi chiar Bran. Am descoperit migrena odată cu cinematograful. Găsiţi c-a fost o premoniţiune pentru tot ce avea să urmeze? Şi eu.
– Extrem de ciudat contactul. De fapt, mai târziu, aţi ajuns la regie după filologie, iarăşi un parcurs atipic.
– Nu ştiu ce-ar fi situaţiile tipice, dar dacă cele atipice au venit cu precădere, probabil că mi-au fost fireşti. Am dat cu banul, hazardul a păzit patria. Aş fi putut ajunge, de pildă, un judecător greţos la Curtea Constituţională, dar mi-a căzut filo. E un loc unde nu se învaţă cum poţi reuşi româneşte. Te căzneşti cu o mulţime de lucruri inutile; câteva, totuşi, bune. Într-o vreme credeam c-au fost cinci ani irosiţi, pe urmă am mai cumpănit. Mă apucasem de regie cu capul umplut.
– A fost un avantaj, până la urmă…?
– În raport cu alţii?
– Da.
– Nu ştiu, fiecare după puterile lui. Oricum, cred că-i mai bine plin decât gol. Dintr-un punct mai general de vedere, nu m-a făcut excesiv de voios. N-am reuşit să mă fac simpatic pe lângă stătuc, nici în lumea cealaltă, nici în asta de-acum. Sunt avortonul lui, iar el, statul, tot ce antipatizez cu mai multă sinceritate. Nu s-a căznit decât să-mi închidă gura, atât. Dacă am reuşit totuşi câte ceva, e c-am inventat strategii de străpungere, m-am dat rănit, am fentat, apoi şi-au dat seama că m-au crezut şi-au fost fără milă. Cenzura nu-i pragul perfect, ci o apă fetidă, verzuie, mucioasă în care e nevoie să te scufunzi îngreţoşat şi să înoţi jos, la fund, până găseşti spărtura pe undeva. Era loc de rămas şi pe mal, domnule, asta-i situaţia, atâta se poate, astea-s filmele care se pot. Dacă le faceai şi cu actori de un haz oarecare, înseamna c-ai avut totuşi nas, vor fi mai căutate în viitor. Aşa au ieşit limbelile obosite cu cabotini care pâlpâie azi pe la televizoare, mai căutate decât celelalte, acelea trudite şi hărtănite, pentru că poporul doreşte să se destindă, nu să-l indispui cu rahatul nefericirii strămoşilor hodorogi de acum două decenii. Lucrul bun e că m-a ajutat Pronia şi ce-am făcut nu lasă impresia că e terciuit sub topoarele lor, măcar asta am. Deşi le-ar fi plăcut să le toace. Deşi am plătit, am plătit. Cu gândul la ipotetica democraţie (de azi?), unde nu e chin, ci verdeaţă…
Pe meleagul de care nu mă mai leagă nimic, pare imposibil să se mai poată alege vreo căpetenie care să aibă în spate un os, nu un maţ. L-am apucat pe Ceauşescu integral. Sub Ceauşescu m-am bucurat de un an şi jumătate de index şi încă trei după aia; se întâmplase ceva cu Glissando. L-am apucat integral şi pe Constantinescu, cu tot cu urmaşi, în capitalismul multilateral-dezvoltat; atunci m-au pus deoparte opt ani, într-o nepăsare popular-onorantă. Mi-am dat silinţa să-i apuc integral şi pe iluştrii bărbaţi Groza, Dej, Iliescu şi pe un altul care se dă dus mai cu opinteli, ca să sfârşească tot în nemernicie şi-n băşcălie plebee. Sau, dimpotrivă. Ar însemna că există vreo rimă între cea mai dreaptă orânduire şi statul de drept?… Doamne fereşte! Doar bărbaţii sunt toţi la fel, cum se ştie.
– Vă înțeleg amărăciunea, însă Glissando e o capodoperă, după părerea mea.
– So what? Mai am câteva.
– Desigur, la noi ajungem să apreciem oamenii de valoare după ce nu mai sunt, e o tradiție…
– Aveţi vreun presentiment în ce mă priveşte?
– Doamne ferește! Mă refeream la ipocrizia mediei și chiar a societății românești.
– Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor, după toate necazurile… Media, ce să facă şi ea, e după chipul şi asemănarea. O societate care nu-i în stare să nască o fabrică de nasturi măcar, va să zică ce media ar fi trebuit să îşi genereze? Cât despre societate, aici am bănuieli… Cred că suntem sub pompajul psihotronic al unei puteri ostile. Căci nu eram aşa, din ce mai citesc. Ne-au schimbat ca pe copii în maternitate. Sau ne-a blestemat cineva. O vrăjitoare din specia Omidee reţinută abuziv pentru foloase necuvenite ne-o fi afurisit din ranchiună. Altfel de unde înclinaţia aceasta pentru hoţie şi multiplu de case? Pentru superficialitate, tunuri scurte, manele şi fier vechi din bronzul lui H. Rădulescu? Nu eram aşa, v-o spun cu precizie. Eram cititori dezmăţaţi, ştiutori de carte, ne claustram în bibliotecă. Respectam cele 30-40 de statui, câte există în ţară, puneam floricele. De unde cruzimea pentru armată, pentru şosele şi alte lucrări uzinale, pentru bătrâni şi bacalaureat?! Eram un neam blând, păstoream mioare în condiţii paradiziace, nu încărcam telemeaua cu sare ca să tragă mai greu, nu lăsam pământul pârloagă, ci voiam cu toţii pământ, chiar ardelenesc, nu surâdeam reticent când ne prindeam în ceardaş şi noi. Ştiţi ce se întâmpla pe vremuri în triburile de canibali papuaşi, dacă intrau într-o situaţie ca asta, gen criză?
– Nu. Sunt curios.
– Se adunau bătrânii antropofagi în consiliu şi descopereau c-au fost deocheaţi. Nici o prezumţie de nu ştiu ce, nu se lăsau până nu-l dovedeau pe deochitor: mă, tu nu cumva ne-ai deocheat între timp? Ia treci la masă!
– Cum este Mircea Daneliuc văzut de Mircea Daneliuc?
– Nu pot să intru in capcana asta. Sunt om bătrân.
– Sunteți extrem de lucid și în vervă, domnule Daneliuc, vă alintați. Chiar, v-aș ruga să încercați…
– Îmi pare rău, nu.
– Asta e, am încercat. Cum ați ajuns în lumea filmului?
– Totuşi, era parcă mai atracţioasă întrebarea cealaltă. Să ne reîntoarcem. Aşadar: sunt nehotărât. Îmi privesc chipul de efeb în oglindă şi simt ceva ca o inimă de student. Din când în când mă înghimpă să mănânc sănătos la cantină, deşi sunt plin şi de alte dorinţe bizare. Îmi place carnea de cal. Îmi place vaca germană. Îmi plac seminţiile holandă, massai şi americană, pentru că ne-au îndreptat din vechime rătăciri şi greşeli. M-am născut prea devreme. M-am născut prea târziu. Mi-ar fi plăcut, mă gândesc, să fi trăit în epoca lui Pazvante, zis Chiorul. Aş fi înţeles-o. Neavând încotro, filmez şi scriu mai lesne ca mulţi. Sunt monstrul din Praga. Îndrăgesc cârtitori întristaţi şi aş face ca Moise. Plimba-i-aş patruzeci de ani într-o pustie cât două judeţe, ademenindu-i la laudaţii cu pişcoturi sărate şi bere călâie, până s-ar naşte generaţii mai răsărite. Căci spune Ioan: unul va fi Semănătorul şi altul Secerătorul. Mama vrea să declar că Semănătorul sunt eu. Practic sporturi extreme. Dau la păstrăv cu muşte.
– O omisiune- femeile…
– Femeile din viaţa mea au fost una singură. Ca să nu ne batem cuie în talpă fără folos… E drept că am mai cunoscut un număr absolut limitat, fără să primesc ajutor sau aruncarea aceea în sus necesară în artă. Mă uitam şi eu la Petru Dumitriu, la Sergiu Nicolaescu şi aşteptam. N-a venit. A trebuit să mă ocup eu de creşterea lor. E drept că m-au şi inspirat în câte un fel. Le datorez în bună măsură atât cât am reuşit să le înţeleg şi să-mi construiesc scenele de cuplu sau de amor în filme şi cărţi. Dar fiind un subiect atât de gingaş, ar fi bine să fiu mai discret…
Revin. Deci, cum am ajuns?
Am ajuns, pentru că Tibi n-avea talent.
– Cine e Tibi?
– Nu contează. Tibi… Un Tibi.
Jucam într-o formaţie de amatori, voiam să mă fac actor, voia şi Tibi, însă n-avea talent. Vrând el să se bage în seamă cumva, l-a citit pe Sadoul, Istoria filmului: ca să ne tâmpească de cap. Se cunoaşte că în culturile mici intelectualul e complexat şi, pe cale de consecinţă, cam snob. În habitatele provinciale din culturile mici e şi mai dramatic. Domnule, era umilitor să-l auzi la beţie cuvântând despre autori despre care nu auziseşi, dar fiind într-o anume legătură cu filmele care se dădeau în oraş. Nemaiputând îndura, am apucat şi eu tomul. Când îl parcurgi, poţi înregistra alfabetic cohorte de cineaşti cu operă cu tot, pe scurt, dar şi un lucru discret. Că cinematograful e un fel narativ aparte; în general, orice se poate povesti, şi o catedrală, şi făcătoarele de baie ale lui Seurat, mă tem că şi Mondrian. Totul răspunde unei apăsări atavice a omului de-a asculta relatări. Probabil, la focul din faţa peşterii, aşa petrecea. Numai că filmul are ceva foarte special, trebuie să te deştepte cineva ca să vezi acest lucru. Deşi vine din literatură, şi literatura îi datorează destul, în mod reciproc, încât nu există scriitor mare care să nu ascundă un cineast, chiar nemanifestat, dar şi invers. Deci, literaţi, cinematiza-ţi-vă. Sau filmaţi-vă cu telefonul. Atunci m-am sucit către cinema cu toată fiinţa, urmând a susţine cinci examene de admitere la facultatea de genii. A fost o cooperare: eu tentam anual, ei mă buşeau programatic. Dacă se poate imagina institutul acela ca pe un ovul, candidaţii sunt roiul dens de mici insistenţi: ca să avem o imagine. În cazul în care se preliminează că solicitanţii nu bat cu pile în membrana de ou, atunci nici la şcoala de artişti nu se întâmplă altfel… Eu, însă, simţeam că doar cu ce venisem în cap nu ajunge, îmi mai lipseşte ceva, de aceea mă întorceam invariabil pe Lăpuşneanu, la Iaşi, în fiecare toamnă, cu moralul scăzut. Semănam într-un fel cu Victor Hănescu, eram luzărul naţional. Prietenii mă băteau pe umeri, uneori primeam câte-o bere şi-mi dădeau de înţeles că nici ei n-au fost răsfăţaţi de destin în anonimatul în care trăim. Veleitarismul nu-i productiv. Până într-o zi în care-am pătruns, prin mijloacele arguţiei, prin şiretenie, dar am pătruns… Cred că în acelaşi fel viclean am determinat şi naşterea mea biologică, acum multă vreme. Nu contează, am intrat, am intrat…
Mulţi duşmani mi-am făcut.
– Mi-ar plăcea să intrăm in mintea regizorului Mircea Daneliuc. De la ce porniți la regizarea unui film? O atmosferă anume, o idee, un neastâmpăr, nevoia de-a te elibera de un preaplin?
– Greu să explic, am mai încercat. Neastâmpărul, nu, cu neastâmpărul nu se face nimic. Neastâmpărul şi preaplinul te duc inevitabil la cârciumă. Zăcământul naţional de locvaci şi veleitari provine din neastâmpăraţi însetaţi. Lucrul de care mă întrebaţi e o încordare încremenită. Uneori, plimbăreaţă. Alteori, se petrece în somn. Şi cărţile şi filmele vin la fel, de la o frază, de la o scenă. Lucrurile acestea apar fără să le cauţi. În ce mă priveşte, muncesc apoi să întrevăd un final. Pe urmă abia încep să mă trag spre început, către motivaţiile lui. Toate astea se fac în minte şi în scenariu. Filmul se turnează după acesta, conform unui plan calendaristic, nu mai e loc de fâţâieli.
– E și un sentiment al urgenței la început?
– Nu sunt prea sigur. Odată simţit finalul, se instalează sentimentul marei băgări de seamă…
– În timpul turnării aveți impresia, fiind creatorul unei lumi, fie și pe peliculă, că sunteți un fel de Dumnezeu în miniatură?
– Nu, ca un sculptor, un salahor. Unul înspăimântat că trebuie să-şi amintească precis toate ideile bune de dinainte şi să le păzească de o echipă gălăgioasă, plătită cu ora, ca şi de o tehnică ce-l trage în jos. Idealul suprem e menţinerea filmării la nivelul minim al scenariului. Majoritatea cazurilor sunt sub acesta. Turnarea e o caznă cu rare momente de presimţire a reuşitei, nu prea are nimic haric în ea, totdeauna eşti ostenit; singurele momente de bucurie artistică sunt scrierea scenariului şi montajul.
Dacă cineva se consideră în condiţiile acestea vreun mic Dumnezeu, ori nu e sigur ce profesie are, ori e băiatul lu’ tata nimerit pe scaunul de unde dă indicaţii. Filmele bune sunt o excepţie, regula e alta. Când se termină conform planificării, poate începe activitatea de colectare a premiilor. E o acţiune separată, paralelă, făcută de persoane abilitate şi fără legătură, decât coincidental, cu valoarea operei. Totul e făcut spre consternarea incontinentă a lumii, când află de premiu şi după aia se uită la film.
– Dar, când se termină de tras și ultimele cadre, cu toate greutățile muncii, nu intervine părerea de rău că iesiți dintr-o lume?
– Pentru regizor, nu, mai are încă destule de făcut, pentru el nu s-a terminat decât etapa cea mai anevoioasă. Abia acum poate privi ceva mai de sus. Cu toate că, faţă de cărţi, nu se mai poate schimba mare lucru. Actriţele, însă, fac crize. Unele plâng disperate chiar şi jumătate de ceas.
– Aveam în vedere prin ce trec unii scriitori, la terminarea unei cărți, când am pus întrebarea. Credeam într-o similitudine.
– Ar fi o similitudine dacă scriitorii şi-ar face şi montajul cărţii după ce termină cu scrisul, ar fi o idee bună… Dacă ar mai şi sonoriza-o după aceea şi s-ar îngriji de fiecare frază ca să arate ca lumea, nu le-ar strica. Dar cum obiceiul şi putinţa de a citi sunt vetuste şi pe cale de dispariţie, nu prea e pentru ce.
– Atunci pentru ce scrieți?
– Ca să nu mă defenestrez. Sigur că e un demers restrictiv, în cele din urmă. Ar fi bine să se bulucească mase mari la film sau la carte, dar nu se întâmplă aşa. Presiunile financiare ale producătorilor sau editorilor împing totdeauna opera în consumator, atenţi la puţinul ce-i zornăie prin buzunar. Nu e, cum se spune, un cadou pentru umanitate, clişee din astea. Niciodată lumea nu s-a făcut mai bună după un film sau o cărţulie, autorul nici nu are în vedere, în primul moment, cohorte de interesaţi. Scrie pentru a se amâna. Se gândeşte cel mult la patru persoane sau cinci a căror părere e nerăbdător s-o cunoască. După aia apare şi idealul rentabil. Publicul de acum douăzeci şi cinci de ani nu mai e, ne-am obişnuit şi cu asta. A dobândit un simţ aparte de a intui superficialul, filmul cu două personaje într-un apartament de bloc, dacă se poate fără final, cartea până într-o sută de pagini, cum să fii fericit fără să te laşi de fumat, cum e bine să te cântăreşti şi aşa mai departe. Superficialitatea îl linişteşte, îl odihneşte, ştie că nu va pretinde nimic de la el, nu-i cere în nici un fel să participe. Dacă apare o carte de substanţă sau un film mai elaborat, ferească Dumnezeu – problematic!, simte pericolul de la o poştă şi se fereşte. Nu cumpără. E miraculos cum intuieşte lucrul care poate să-l turtească niţel. De aceea, iniţiativele bune cad financiar, cei care produc cărţi sau filme nu mai vor nici un risc, în general devin producători de gunoi. Gunoiul se vinde.
Aşa se face că ne adresăm unui public fără criterii, care nu mai poate deosebi cu propriul cap ce e bun de ce-i rău. Se cască şi aşteaptă de la televizor. Ori, de aici, o mare grăsime se varsă spre el. Mărfuri bizare, medicamente miraculoase pentru cetăţeni sănătoşi şi mai ales decoraţii. Premii şi concursuri pentru orice, pentru apă gazoasă şi gaze, pentru blacheuri, pentru studiourile înseşi. Cea mai premiată televiziune!… Nu-i place şcoala, dar coroniţa îl fascinează. Când aude de premii, ştie sigur că e de bine, nici nu mai trebuie să vadă sau să citească, îşi poate da cu părerea. Pentru că e o nevoie şi asta.
Aştept cu impacienţă să văd dacă prigoana cărnii de cal îl va ajuta pe Cărtărescu să umfle premiul Nobel sau nu. Aţi băgat de seamă cui i s-au decernat Nobel-urile pentru Pace în ultima vreme?
– Haideți să ne întoarcem la lumea filmului. Apoi o să vorbim și despre literatură. Sunteți mulțumit de ce ați realizat până acum? Care dintre filmele dumneavoastră este preferatul?
– Mulţumit nu te poate face nimeni niciodată, dacă evoluezi într-un sistem de valori detaşat de circăria mediatică. Eşti creditat cu un simţ al măsurii. Dar măcar poţi fi indulgent. Pentru asta e necesar ca filmul să facă faţă unor condiţii, vreo patru. Nu iau în discuţie umblătura pe la festivaluri şi eventualele cristale Swarowski, v-am spus deja câte ceva despre asta. Nici vânzarea de bilete, pentru că poate fi un indiciu neconcludent: am văzut Tarkovski într-o sală cu doi spectatori. La cinema se poate veni din interes cultural, dar şi cu şcoala, cu garnizoana, în urma unui premiu, din curiozitate, din spirit de modă, din cauza ploii, din cauza reclamei, a unei pedale media, etc. Aşadar, cele patru la care mă gândesc ar fi următoarele:
Dacă în condiţiile socio-politice, dar şi de buget din momentul filmării, luând în calcul actorii pe care i-ai putut folosi, echipa şi tehnica disponibilă, ţi-ai atins nivelul maxim-posibil în ciuda oricărei constrângeri. Dacă măsura de adevăr reprodus conferă filmului, revăzut peste ani, o prospeţime ca şi cum ar fi fost turnat ieri.
Dacă la data premierei se situează la o cotă internaţională indubitabilă.
În sfârşit, alt indiciu ar fi dacă filmul are imitatori. Deoarece valoarea jigneşte, dar scoate la trântă veleitarul otrăvit de arsuri. Doreşte imperios să sară ştacheta.
Luând cu sinceritate în calcul aceste considerente, constat că n-aş mai dori să refac vreun film de la zero, în dorinţa de a-l mai peria. Mă simt suficient de confortabil cu ele aşa cum arată.
Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decât din dragoste, niciunul alimentar. Filmele au însă destin, ca şi oamenii. Pot simţi duioşie pentru unele mai năpăstuite – am mai spus lucrul ăsta -, cum ar fi cele pe care le-am realizat după ’89, necunoscute aproape complet. Din fericire nu se pot exploata ca fier vechi, dar zac prin dulapuri. Am mai făcut cândva unul, îmi doream să mă pot lega de tragedia colectivizării (tabu!) şi a dispariţiei unei clase sociale. A rămas singurul din cinematografie despre care cred că tratează aceste evenimente cu onestitate, dar, ce să fac, nu a plăcut autorităţilor socialiste, cum mă şi aşteptam. Au văzut că-i cu ţărani, l-au împachetat şi l-au trimis la ţărani, prin căminele culturale săteşti, unde a murit curând, sufocat cu perna. Se numeşte Vânătoarea de Vulpi şi e unul dintre cele mai bune filme cu care m-am nevoit. Foarte pastişat. E puţin probabil să-l fi văzut mulţi.
– L-am văzut și eu. Ce părere aveți despre regizorii noului val?
– E loc pentru toţi.
– Numai atât?
– Pare destul de mult.
– Spuneați undeva că filmele îmbătrânesc precum cărțile. Ale dumneavoastră cum stau?
– Da, e corect, aşa este, îmbătrânesc. Eu însumi practic această proastă obişnuinţă. În ultima parte a întrebării dvs. mi s-a părut că observ un licăr vag maliţios. Mă înşel? Stau binişor, nu mă plâng. Am impresia că n-am fost înţeles: indiciul despre bătrâneţea şi perisabilitatea operei e un criteriu de bază; mi-aţi cerut o părere, am enunţat-o într-un anume context. Cum aş putea să vă ofer eu o judecată de valoare pro domo, când n-am obiceiul şi aş putea leza destui care mă ştiu doar din auzite, alţii sporadic şi alţii, foarte posibil, deloc?
– N-am intenționat să pun nici un strop de malițiozitate. Vă gândiți la un nou film sau la o nouă carte?
– Carte. O piesă; e bine şi igienic să scrii teatru, dacă n-ai mai făcut-o de mult.
– N-o sa fiu surprins daca o sa scoateti si un volum de poeme… Absolut deloc!
– Eu știu? Nu cred. Am încercat în liceu. Scriam atât de anost, încât n-am mai îndrăznit niciodată.
– Lumea vă cunoaște mai puțin ca scriitor. Liviu Antonesei a scris relativ recent, cu ocazia unei lansări pe care ați avut-o la Iași: „Nu reuşesc să-mi dau seama din ce motiv nu am citit pînă acum niciuna din cărţile lui Daneliuc, deşi din 1997 a publicat zece – şase de proză şi patru de teatru –, iar pe cineast îl iubeam atît de mult. Fiind programat să prezint romanul Cele ce plutesc. Variaţiuni pe tema unui scenariu, pandant al filmului omonim, am primit cu cîteva zile înainte cartea, pe care am citit-o „peste noapte”. Aproape n-am lăsat-o din mînă pînă n-am ajuns la capăt. Sigur, de la un artist care îşi scrie singur scenariile, nu mă aşteptam la o carte proastă – dar nici nu credeam că e atît de bună! Cînd aveam să văd şi filmul – de asemenea, excepţional –, aveam să constat pe deasupra că nu este o simplă transcriere a filmului, ci altceva, aproape cu totul altceva. În fapt, filmul şi cartea, în ciuda coincidenţei de nume, sînt opere autonome, fiecare de vîrf în genul său artistic. Aş spune că Daneliuc este un prozator „optzecist” – el însuşi se consideră un cineast „optzecist”! –, dar unul care, în ciuda debutului tîrziu, sau poate din pricina asta, s-a instalat direct pe podium. Romanul mi-a plăcut atît de mult încît am fost foarte fericit cînd autorul mi-a mai dăruit două anterioare – Strigoi fără ţară, 2001, şi Apa din cizme, 2005 – pe care abia aştept să le citesc. Şi, de bună seamă, le voi căuta şi pe celelalte. În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este. Eu sînt recunoscător Domnului pentru aceasta întîmplare. Şi sînt fericit că această vizită la Iaşi nu mi l-a adus doar pe marele cineast, dar mi l-a revelat şi pe excelentul scriitor. Să fie primit!” Ce e literatura pentru Mircea Daneliuc?
– Se consideră că e bine să fiu mai puțin cunoscut, atâta vreme cât artele marțiale la români, otrăvirea fântânilor și fuga în codru, dezvoltă, în finul proces al globalizării, aspectul strategic: acoperă-ți adversarul cu frunze; poate ai noroc și nu se mai vede… Și filmele mele de după ’90, și cărțile au aceeași problemă. Deranjează ierarhiile scripto-comunitare umflate cu pompa de editori balonați cu pompa și ei; ca atare, sunt ocultate cu bună știință, până la iluzia dispariției, se confundă în peisajul inventiv național. Există persoane care au, totuși, cunoștință de ele, contactați-le, or să se exprime flatant; se definesc astfel ca indivizi cultivați. Sunt bune, n-am ce să fac, dacă-s bune, nu poate nimeni să spună altfel, doar să le-ascundă. În general, lucrurile stau așa: e regizor, s-a apucat acum și de literatură? Ce naiba mai vrea? Cine se crede? Să stea acolo, la filmele lui! Din cealaltă parte, de la cineaști: dă-l dracu’, să scrie! Să ne lase în pace! Să scrie! Atât!
Producătorii și editorii găsesc că e de bun simț și firesc. Și eu la fel. Motiv pentru care am renunțat la cinema încă înainte să fi făcut Cele ce Plutesc. Situație în care mă aflu și azi.
Așa e, v-am spus, în culturile mici. Locuri puține și multă pârloagă. Cei din clubul acesta nu au decât să aștepte postum o generație mai puțin bătută în cap. Dacă ’’se rostesc’’ pentru postumitate. Eu, nu. O fac pentru mine însumi. Poate sunt veșnic, n-am de unde să știu.
– Cum scrieți? Sunteți diurn, nocturn?
– Diurn. A nu se crede că noaptea dorm.
– Nu dormiți?
– Dintre cele pe care le pot mărturisi, filmez câteodată sau execut cu talent insomnii.
– Era să omit să vă întreb despre regizorii și scriitorii preferați. Care sunt?
– Cineaştii mei sunt dintre aceia în timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivărilor. Fatalmente, au fost acoperiţi cu aceleaşi onoruri în exerciţiu şi azi, numai că… pentru ’’merite deosebite’’: Bergman, Fellini, Antonioni, Visconti. Erau talibanii culturii, aveau o marotă – neînţeleasă–, scormonirea, efortul încăpăţânat de a spune ceva despre fiinţă. Lucruri vetuste. Şi-au pierdut ei vremea, nu mai e cazul să ne căznim.
De la scriitori, mă uit cu admiraţie la unul care e nominalizat aproape anual la Nobel, dar n-o să-l ia niciodată, pentru că-i lipsesc câteva date biografice esenţiale, extra libris. Se numeşte Antonio Lobo Antunes.
Numele de Heyse, Pontoppidan, Spitteler vă spun ceva? Eu nu le-am putut reţine, le-am luat din cartea lui Ulici. Au prins şi ei premiul Nobel pentru literatură… Dar Sully Prudhomme? L-au decorat în locul lui Tolstoi. Nu cred că-l mai citesc nici măcar strănepoţii din familia lui. Cât despre Jelinek şi despre săsoaică, numai de bine!
– Nu sunteți un om care să stea indiferent în propria găoace. Aș vrea să vorbim despre România. Are șanse să-și revină?
– V-am spus că mă consider expatriat, am vorbit serios. Mă tem că nu sunt singurul. Nu mai intru în teoria care ar trebui să ne lumineze care însingurare ar fi mai adevărată, cea interioară sau diaspora. Credeţi ce doriţi despre mine. Nu ştiu dacă aţi simţit că ţara despre care ştiţi că-i a dvs. vă face neobosită vânt ba din cot, ba din umeri. Te încăpăţânezi să rezişti până în ziua în care-ţi dai seama că, privită de la distanţă, e mai suportabilă.
Să-şi revină din ce? Aşa a fost totdeauna, nici nu se simte prea rău. Schimbă bancuri obosite pe net. La câte păcate avem, părem şi incapabili, din nefericire, să ne aleagem isprăvnicia: ’’barbarii de tirani’’ sunt ori şmecheri ori fătălăi. Mă ia groaza atunci când iese lumea în stradă, adică cei două sute de zgribuliţi de la Inter, în timp ce naţiunea îi vizionează critic la televizor. Pe degerăturile lor şi pe scatoalcele de la Jandarmerie se caţără de obicei politicienii cei buni. Nici nu apucă să se usuce cerneala pe ştampila de vot, că te şi anunţă că au făcut, în beneficiul tău, evident, pact cu blestemaţii de ieri. Ai ceva obiecţiuni? Dac-ai fi european, n-ai avea. Nu prea eşti. Nu cunoşti diplomaţia dâmboviţeană, acel lucru subtil, şi, la urma urmei: noi nu suntem ca şi precursorii, nu discutăm mărunţiş, despre ce-au tâlhărit, pentru că, cine ştie, am crea precedentul. Mi-e lehamite rău… Băbăciuni. Mi-e teamă să nu piardă pământ, aşa cum îi văd ahtiaţi după tot ce luceşte. Pot vinde orice, şi de sus şi de jos. Pe tema asta, discuţia pe care o avem riscă să se înfunde…
– Dacă discuția nu desfundă niște creiere… Cine știe? E drept că hidoșeniile exteriorizate se văd dacă le pui în față oglinda, dar nu prostia, lipsa de caracter, puturoșenia. Auzindu-vă, câțiva sper că o să înceapă să-și țină ochii mai larg deschiși. Cuvântul unui om ca dumneavoastră contează.
– Nu am veleitatea asta. Credeți-mă, e complet inutil. N-am reușit niciodată să determin vreo schimbare, decât, cu zgârcenie, în mine însumi. Să vă spun ceva… În trecutul meu a existat un moment în care l-am supărat într-un fel pe Ceaușescu. N-am practicat disidența soft, adică în casă, la telefon, dând interviuri pentru gazete franceze. Presupun că știți, am optat să le arunc public carnetul de partid. Așa a fost să fie. Bun, în nemernicia mea, am avut bănuiala că românii se vor buluci, vor vedea că se poate, vor face la fel și, cine știe, poate că în felul acesta anul ’89 ar fi venit mai devreme. Cunoașteți măcar două cazuri în care cineva să fi făcut ceva similar? Sigur, gestul meu a fost generat de situația lui Glissando. Filmul acela avea actori, colegi cineaști, etc. Într-un fel, mi-am pus pielea pe băț și pentru ei. Știți ce s-a întâmplat? S-a lăsat un vid înghețat în jurul meu, nu mai suna nici telefonul, așteptau să vadă ce pățesc.
– Vă înțeleg. Pentru finalul interviului, pe lângă subiectele atinse, ați fi vrut să vorbiți despre ceva anume?
– Nu, din proprie iniţiativă, nu.
– Vă mulțumesc.
Interviu realizat de Alexandru Petria
Apărut în Tribuna, nr. 256, 1-15 mai 2013

 

Mircea_Daneliuc_12071810536551

Martie 15, 2013

Ştefan Manasia despre „Călăul harnic”

Cronică de birou

 

Alexandru Petria

Călăul harnic

București, Editura Herg Benet, 2012

 

Pînă la Călăul harnic, cunoșteam poezia lui Alexandru Petria numai din paginile revistelor literare sau din mediul virtual. De altfel, un grupaj de poeme reprezentativ pentru volumul de față am găzduit – plăcut surprins – în paginile Tribunei, în 2012.

Textele lui Alexandru Petria înseamnă un altoi fericit al poeticii lui Charles Bukowski în spațiul autohton – după ce acesta fusese, mai către începutul anilor 2000, asumat și de Dan Sociu, în volumele borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă și cîntece excesive, care denotă însă (și) o sensibilitate mimotică, ultragiată, un intelectualism de care autorul american se ferea ca dracul de tămîie. Prin urmare, vom avea în Călăul harnic o poetică a clipei, pur senzoriale, eliberate de harnașamentele simbolice, o poezie a glandelor și feromonilor, a ficatului, stomacului, sexului: „cerul e o oglindă de feromoni/ îngerii fac sex de-și rup aripile// carnea de martie/ are alt termen de valabilitate” (burlescă).

Eroul poemelor este mai totdeauna bărbatul hîrșit, adultul trecut de superstiția inocenței dar și de abjecția misoginismului: degustător a ce i se dă/ ce rămîne, mai degrabă om al Decameronului decît al complicațiilor livrești demne de Cassanova sau Don Juan. Un Henry Chinaski semiîmblînzit: „viața, un rest de spermă pe buzele tale/ ce ți-am povestit/ cum ți-am sărutat tălpile// ți-era frică să nu fii rănită/ de un altul al insomniilor începînd de mîine/ altul în șir// nu-mi găseam ciorapii/ cămașa în carouri/ cartea de identitate era în pantaloni/ este, da/ ai o cremă maro pentru bocanci?/ hai să aranjăm patul/ unde ai aruncat cureaua?” (cartea de identitate).

Atunci cînd scapă de prozaismul militant, de bukowskianismul asumat, lăsîndu-se pradă analogiilor și dicteului automat, lui Alexandru Petria îi ies adevărate bijuterii erotice, în descendența unui Constant Tonegaru sau Mircea Dinescu (dar la care ar mustăci pînă și Emil Brumaru): „dacă maica tereza din calcutta mi l-a deschis/ în ochi pe dumnezeu,/ părul tău de pe pubis tuns perie,/ respirația – noapte de insomnie răsucindu-se în propria incertitudine,/ mîinile care-mi cercetează testiculele,/ ferme dar sensibile,/ au fost schimbarea apei în acvariu/ de unde să nu mai fug” (acvariu) E acesta, pentru autorul recenziei de față, cel mai frumos poem al volumului (ok, pudibonzii și retarzii-și vor cetlui urechile), la concurență cu n-am șanse să mă duc dracului, un inteligent dialog imaginar cu romanciera Cristina Nemerovschi, ea însăși lansată recent cu succes de editura Herg Benet: „ei, cristina, dar și tu ești femeie/ o să-i zic sau poate nu la o cafea,/ ce te-a apucat. apoi o să sporovăim despre melci/ pe terasă la bookfest/…/ cristina, femeile mele/ au suflet și să-mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/ ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am șanse să mă duc dracului”.

Pericolul acestei poezii – pe drept recomandate de Liviu Antonesei, enigmaticul Raoul Weiss sau Liviu Ioan Stoiciu pe coperta a patra a volumului – rezidă în faptul că, odată deconspirat mecanismul dominant al producerii textelor, încă din primele poeme/pagini, cititorul va avea, în coninuare, mai cu seamă o plăcere de tip detectivist: ia să văd ce variațiuni cunoaște intriga următorului poem, ce personaje noi propune, ce alte exerciții de desfrînare/ erotizare a limbajului ș.a.m.d.

Mecanica femeilor are adesea ceva trist atunci cînd nu-i descrisă de genialul, transargoticul, hieratic-obscenul Luis Calaferte. Prefer textele sclipitoare, analogice, simbolice, evanescente din Călăul harnic, în defavoarea acelora abandonate fluxului prozaizant ori juxtapunerilor logoreice. Cartea cea mai nouă a lui Alexandru Petria e o lectură plăcută, capabilă să alunge monotonia zilelor de birou, minutelor pierdute în taxi sau autobuz. V-o recomand.

Ștefan Manasia

Revista Tribuna, nr. 252, 1-15 martie 2013

Fără titlu

Februarie 2, 2013

Liviu Ioan Stoiciu: Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată

 

 

Interviu realizat de Alexandru Petria şi apărut în Tribuna http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf

 

 

Alexandru Petria: – Dragă Liviu sau stimate domnule Liviu Ioan Stoiciu?

Liviu Ioan Stoiciu: „Dragă Liviu” dă de gol un anume grad de prietenie sau simpatie și face să-mi mai crească inima, că nu sunt chiar al nimănui, uitat la colț sau inabordabil. Așadar, dragă Sandu…

– Nu cred că eşti inabordabil. Intransigent, da. De fapt, cum te-ai descrie?

– Intransigent cu mine însumi, în primul rând. În rest, sunt un observator al vieții publice și am motivele mele („așa sunt făcut”) să pun bază pe principii și pe morala creștină. Altfel, sunt un însingurat (poate de aceea sunt într-atât de însingurat, fiindcă sunt o victimă a principiilor nerespectate public, pe care le penalizez în particular), sceptic (acuzat că pun răul înainte și gândesc negativ; am totuși 62 de ani, sunt pățit), nemulțumit de evoluția destinului meu și resemnat totodată că „atât mi-a fost scris” (mi-ar fi plăcut să fac mult mai mult decât am făcut, să mut munții din loc).

– Chiar, pui înainte răul şi gândeşti negativ ori e doar o impresie pe care o laşi?

– Nu mai pot să mă schimb, pun înainte răul, fiindcă sunt superstițios, dacă pun binele, binele dispare…. În general eu nu pot să fac planuri (purtătoare ale binelui), fiindcă nu mi se îndeplinesc. Apoi, alții se hrănesc din  gândirea pozitivă, eu caut semnele răului inclusiv în ceea ce mi se întâmplă a fi bun și așa mă descarc energetic, încep să cred că e o reglare inconștientă, starea de neliniște interioară (nu starea de supărare; când sunt supărat nu pot să mă concentrez) fiind la mine creatoare.

– Pisica neagră, găleata goală, nu te întorci din drum dacă ai uitat ceva? Asta cu neîntorsul o am eu.

– Îmi fac în gură semnul crucii, dacă văd pericolul, și trec mai departe, nu mă întorc din drum (că și întorsul din drum e superstițios, înseamnă că nu-ți merge bine; de câte ori mă întorc, uitând ceva acasă, de exemplu, știu că voi avea parte de o problemă în următoarele întreprinderi personale; o cruce făcută la repezeală sau un „Doamne ajută!” rostit, mai atenuează îngrijorarea; am ajuns departe, și atunci când sunt obligat să mă așez pe alt scaun decât cel pe care am vrut eu să mă așez inițial e motiv de alarmă interioară; e o întreagă bazaconie construită în creier în mod ocult, de necontrolat, care-mi inventează opreliști și obstacole, să nu duc la capăt un gând pozitiv; poate e îngerul păzitor care mă avertizează, poate e un câștig al memoriei cuantice). Sigur, nu dramatizez, pot trece mai departe și indiferent, superstițiile la mine având regim conjunctural, depinde dacă le-am conștientizat. –  Fiind superstițios, bănuiesc că ai și tabieturi în ce privește scrisul.

– Am și tabieturi (nu numai superstiții), ele s-au schimbat în timp, nu-mi dau seama cum se formează. Să mă înțelegi, eu nu scriu decât pentru sertar, nimic definitiv. După o mai lungă perioadă (ani), atunci când pun la punct un volum, recitesc „textele” mele din sertar și aleg dintre ele cele care mi se par a fi valabile pentru un volum. Cum scriu? Să rămân doar la tabietul legat de poezie. De mulți ani scriu versuri numai „pe burta goală”, la trezire (cum eu am insomnie și fac nopți albe, mă trezesc înainte sau după ora 12 ziua), cu o cană mare de cafea în față, rece, pe birou, scriu numai acasă (numai când sunt singur în cameră) și numai cu cerneală neagră (cu stilou folosit ca toc, moi penița în cerneală, am călimara Pelikan deschisă). Niciodată nu am nici o idee sau o sintagmă măcar pregătită când vin la masa de scris, n-am nici o explicație cum se scrie „singură”, spontan, o poezie, care e mecanismul, scrisul „curge” de la sine (dacă nu „curge”, abandonez lupta inconștientă cu mine). După ce termin de scris (de regulă, într-o oră; dacă trece o oră și nu închei poemul, mai lung sau mai scurt, înseamnă că sunt „neinspirat” și las baltă totul, supărat), retranscriu ce am scris „pe curat” și pun poemul la… păstrare în sertar, nu mă interesează soarta lui – și-l uit (mă mir de fiecare dată, după ce-l recitesc, după un an sau după șapte ani ce am putut să scriu). Nu scriu de când mă știu decât de mână poezie. În schimb, proză, teatru, publicistică-eseu scriu direct la computer, de când am acces la el (chiar, nu mai țin minte de când am un computer al meu la care scriu, de prin 1997? Las la o parte faptul că scriam la computerele de la Cotidianul din 1991, era cel mai performant ziar la nivel tehnic, „informatizat” după model occidental, Macintosh, adus ca atare de englezul român Ion Rațiu).

– Într-un text mai vechi din revista Tiuk, pe urmele altora, ai susținut că suntem ce gândim. Îți păstrezi părerea?

– Fără doar și poate, pe urmele altora – mai ales a celor care-și pot materializa gândurile (dacă o fi adevărat), ajunși departe spiritual, meditând în profunzime. Eu, din păcate, n-am decât puterea să visez mediocru și să scriu, probabil meditând la suprafață, ciugulind „perle” în cel mai bun caz din „marea gândire” (emisă pe unde electromagnetice de cine știe ce „creier” din Univers), care ni ne dă de-a gata, natural, dar la care au acces numai „inițiații” (sau cei ce au puteri paranormale; se bat mult câmpii, de la un timp, cu acordul creierului inițiatului la vibrațiile cosmice). De aceea eu nu sunt mai mult decât sunt. Știu dintotdeauna că eu nu gândesc destul și de aceea nu mă pot autodepăși spiritual.

– Te simţi ok cu tine însuţi, cu plusuri şi minusuri? Parcă ai anunţat la un moment dat că ai vrut să te sinucizi.

– Nu mă simt bine cu mine însumi, o tot repet, n-am cum, sunt neîmplinit pe toate planurile. Cu atât mai mult cu cât știu că trăiesc degeaba. Sufletul e de vină, el e cel dezamăgit de mine, dacă nu m-ar judeca el și nu m-ar ține din scurt, probabil că aș fi mai binevoitor cu limitele mele (în definitiv, date ca atare; am un ADN incomplet din naștere; sunt un fatalist). La prima cumpănă serioasă mă gândesc imediat cum să o rezolv: numai prin sinucidere, fiindcă nimic nu merită, în definitiv și totul e trecător. Nu e greu de înțeles că datorită firii mele, pregătit moral de sinucidere în orice clipă, trăiesc și azi (probabil că de aceea a trăit atât alt apologet al sinuciderii, Cioran). Mă ameninț cu sinuciderea și mai trăiesc o zi (dacă tot știu că mă sinucid și nu contează ce urmează, îmi mai dau o zi de grație). Normal ar fi fost să-mi închei demult socotelile, „ca scriitor” (avem scriitori morți la toate vârstele posibile, unii au avut posteritate, alții nu; ce e important?). Acum, dacă n-am murit, am început să mă amăgesc, depășit de situație, că am o misiune de îndeplinit, să dau de gol și starea „omului” la prima bătrânețe, de curiozitate (sperând, naiv, că m-am mai copt la minte; deși fizic pierd din valoare, încrengăturile memoriei pot scoate noi valențe la lumină când te aștepți mai puțin, nu contează uzura bioenergetică). Nu e exclus ca Duhul Sfânt să nu țină cont de vârstă, Biblia a fost inspirată bătrânilor.

– Eşti un poet care ar face cinste oricărei literaturi, deși te simți neîmplinit. Ce zici despre receptarea poeziei tale?

– Trebuie relativizat totul. Mulțumesc pentru generozitate, în orice caz. Altfel, e o galerie întreagă de poeți care au fost „receptați critic” (ocupau locurile dintâi ale ierarhiilor, intrau pe listele poeților importanți, erau recenzați în termeni laudativi), cât au fost în viață li s-a spus că au făcut cinste literaturii noastre și după ce au murit, au fost uitați, au dispărut în neant. Nici nu știu dacă poate fi vorba de nerecunoștință în cazul poeților, care și-au făcut datoria față de ei înșiși și față de limba română (deși n-avem o istorie a literaturii atât de ocupată, să nu încapă toți; fiecare fiind o altfel de sensibilitate; în condițiile în care toată lumea e de acord că literatura română strălucește prin poezia originală și azi). Pentru mine rămâne o enigmă de ce în România valoarea literară originală nu este apreciată (sunt apreciate numai textele de succes și vedetismul de gașcă, mediocritatea cu moț; valoarea supraviețuiește în subteran). În ce mă privește, am fost receptat critic inegal, „n-am rupt gura”, nu sunt preferatul nimănui, nu sunt „iubit”, ci mai degrabă antipatizat irațional, n-am fost îmbrățișat fără rezerve de nici un critic, fie el și „prieten”, sunt în continuare un fel de outsider care nedumerește (nici premiile primite n-au autoritate; m-am resemnat că n-am stea în frunte și de aceea trebuie să fiu ținut cu capul la cutie). Nu o dată mă simt nedreptățit și reacționez prostește, enervând.

– Ce este poezia, scrisul pentru Liviu Ioan Stoiciu?

– Vorbe mari, mie mi-e rușine și azi să mi se spună că sunt… poet, chiar dacă așa s-a întâmplat să fiu „etichetat”.

– Ei…

– Cu toate acestea, pot să răspund liniștit că poezia e… totul pentru mine, fără ea n-aș fi ceea ce sunt, cât sunt. Nu știu de unde vine și nici de ce vine poezia sau cum vine, dar știu că aș fi un nimic fără poezie. Poezia m-a direcționat în viață, am abandonat orice idee de carieră socială (care m-ar mai fi îmbunat în viața de zi cu zi; am oroare de parvenire) să mă dedic ei. Mă tem și azi că mă păcălesc singur scriind poezie, că sunt un intrus și un ratat. E adevărat, scriind poezie n-am ajuns nicăieri – dar, de fapt, unde trebuia să ajung? Să răstălmăcesc la nesfârșit gândurile care te umplu de mândrie? Să am parte de glorie pământească? Nu, mulțumesc. Dacă poezia face directă legătura cu Cel de Sus (deținătorul Sensului), recunosc spășit că eu n-am reușit să ajung unde trebuia, n-am atins maximum, și că mai degrabă compromit ideea de inspirație (care ar trebui să fie recunoscută de toți; asemenea rugăciunii). Degeaba încerc să fiu cinstit până la extrem cu mine însumi la masa de scris, să nu trișez, să mă regăsesc. Nu reușesc decât să mă amăgesc, de pe o zi pe alta, că nu trăiesc degeaba dacă scriu. Că așa mi-a fost dat – să scriu, să fiu „scriitor”, nimic altceva (cum alții sunt bancheri).

– Ți-a apărut de curând un nou volum de versuri…

– E al 14-lea meu volum original de versuri, se intitulează „Substanțe interzise” și a apărut la Editura Tracus Arte. Am fost invitat la începutul acestui an de Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte (editură remarcabilă, inventată din senin, specializată pe cartea originală românească, de-a dreptul de necrezut, știindu-se că nu se cumpără acest gen de carte; nu-mi pot imagina cum se acoperă cheltuielile; dacă am înțeles bine, editura e patronată de un sculptor de top, Florin Codre, și de fosta soție a lui Nichita Stănescu, Dora), să-i dau o carte. M-am codit la început (abia în luna iulie, pe căldurile alea infernale, că mi s-au aprins creierii, am început să definitivez această carte), dar m-am mobilizat în numele acestui an, al Apocalipsei, de ce să nu întâmpin 21 decembrie 2012 cu o nouă carte? Că nu se știe niciodată (adevărul e că ar putea fi ultima mea carte de versuri, chiar dacă mai am în sertare tot felul de versuri pentru mai multe alte cărți inedite; ce am avut de spus în poezie, am cam spus, cred; am mai avut tentative să mă opresc din publicat cărți de versuri, dezamăgit de receptarea politicoasă, poate de data asta pun punct). I se datorează în exclusivitate această carte, repet, lui Ioan Cristescu, ca și lui Alexandru Mușina, redactorul (colecția lui „Neo” e deja recunoscută prin strictețe, ștacheta fiind prea ridicată; Mușina a reinventat redactorul de dinainte de Revoluție, sever, pretențios, supărător de subiectiv și chițibușar, gustul lui contând, nu al autorului; personal, am trecut printr-o experiență incredibilă cu Mușina, apărând în colecția lui, îi mulțumesc). E o carte mai aproape de final, validată și de sufletul meu, mai „rafinată” (trecută prin mai multe filtre ale minții și inimii).

– Pe cine mizezi dintre scriitorii contemporani?

– Aș atrage atenția asupra unui fapt: valoarea azi e confundată cu puterea publică pe care o ai, cu funcția deținută în USR, în principal, sau în alte structuri ale statului (ICR, direcții de cultură județene, case de cultura, teatre sau la universități) sau în edituri particulare. Toți redactorii-șefi (sau directori) ai revistelor literare sau din fruntea USR au plus-valoare fiindcă au funcții, ei taie și spânzură în literatura română, ei iau premiile importante (dacă eu nu cred în onestitatea juriilor, sunt considerat de N. Manolescu contestatar… „patologic”; interesant, deși N. Manolescu e singurul care lasă impresia că păstrează distanță față de toate aceste dereglări ale conceptului de valoare literară), se invită la manifestări cu ștaif, bine plătite, se plimbă în străinătate, „sponsorizați”. Ei fac parte dintr-un clan dominant, care și-a pierdut capul, bine pus la punct și care nu poate fi contrazis. E la mijloc și o deturnare a bunului simț? Și ce dacă. În aceste condiții, dă-mi voie să mă abțin să dau nume de scriitori pe care mizez. Personal, mă uit atent la împărțirea Premiului Național pentru Poezie „Mihai Eminescu” de la Botoșani (pentru întreaga operă), mai ales pe premiații lui mizez, chiar dacă și aici ștacheta nu crește în înălțime. Sigur, îmi plac scriitorii singuratici, puternici, morali, cu coloană vertebrală, care stau în afara găștilor, distinși.

– Vorbești de un clan dominant. Și e vreo cale de schimbare?

– Nu. Viața literară la noi s-a instituționalizat (USR este deja inclusă în legi, a căpătat rol determinant; legea creșterii cu 50 la sută a pensiilor membrilor USR, de exemplu, fără USR n-ar exista). Poți să schimbi componența acestui grup dominant, nimic altceva, dacă-i dai jos pe membrii acestuia de acum, vin alții, cu același comportament, în loc (de fapt, n-ai cum să-l schimbi, redactorii-șefi ai revistelor rămân, la fel cei ce au funcții la stat sau sunt patroni de succes; ei rămân automat în fruntea USR și fac jocurile). E un sistem care funcționează în stil fanariot postcomunist (ești scriitor mare dacă ai funcție). Am experiența Asociației Scriitorilor din București, unde la o adunare generală am reușit să determin să fie schimbată componența conducerii (atrăgând public atenția că s-a transformat într-o gașcă abuzivă, care-și servea numai propriile interese), și a apărut alta în loc, previzibil, mult mai dură și lipsită de scrupule (în frunte cu Horia Gârbea, care de opt ani mă defăimează și mă scoate de pe toate listele de ieșire în străinătate sau ale unor manifestări importante, mai ales cele de premiere, acuzându-mă, stupefiant, în momentele cheie, că fac… presiuni, deși niciodată n-am dat peste nimeni acolo, – nici acolo, nici în altă parte –, dar așa e strategia, îl acuzi gratuit să-i închizi gura celui ce altă treabă nu are decât să observe, incomod; de altfel, conducerea USR nu mai știa ce să facă la ultimele alegeri să nu fiu reales de colegi să-i reprezint în structurile de conducere ale USR; cred că anul viitor, când vor fi iar adunări generale la filiale și la centru, la USR, nu voi mai participa, să le fac pe plac; fiindcă mi-e silă; mă retrag să nu mai deranjez atât înaltele fețe ale literaturii române, care au dat de gustul puterii și se cred infailibili, nemuritori în funcții; altfel, putere care le dă și… plus-valoare literară, ai reținut, de aceea e o asemenea bătălie pe funcții).

– Poți să mai citești scriitorii care s-au compromis în relațiile cu Securitatea, dar și lingăii puterilor de după 89?

– De citit, pot să-i mai citesc (de curiozitate), dar strâmb din nas. Totuși, valoarea autorului trebuie să aibă inclusă în ea și o altitudine morală. Personal, sunt dezamăgit că în primul rând criticii literari dau bilețele de iertare, căutând scuze celor compromiși în viața publică, dovediți a fi lipsiți de o minimă clarviziune etică. Uluitor e că valoarea lor imorală e și premiată – dacă ar mai avea un dram de onestitate, acești scriitori compromiși ar trebui să refuze premiile (să se înțeleagă neapărat că ei nu sunt exemple de urmat, nici repere). Sincer, sunt exasperat că nu se învață nimic din lecțiile de viață ale scriitorilor de dinainte (compromiși până la moarte) și că istoria se repetă la nesfârșit în acest sens, marile caractere fiind cu adevărat tot mai rare. Creștinește, înțeleg slăbiciunile fizice omenești, nu înțeleg însă de ce trebuie să-și vândă sufletul regimurilor politice retrograde trecătoare și cum poate fi conștiința lor, dată de gol oficial, atât de perversă. Toți acești scriitori fără scrupule, slabi de înger, lipsiți de demnitate, din păcate dau de gustul puterii publice și al succesului, țin să se îmbogățească și să trăiască „bine”, cu orice preț, sfidându-și condiția înnăscută de „aleși ai sorții”.

– Dintre cele 14 cărți, care te reprezintă mai profund? Sunt mai multe? De care vrei să spună lumea, de pildă, da, aici e Stoiciu de 24 de carate?!

– Te referi la cele 14 volume de versuri originale (am publicat și două antologii de autor).

– Da.

– Dar la o asemenea întrebare, pot să trec și cele patru romane, un volum de teatru și trei volume de eseuri- memorialistică- publicistică. De fapt, trag de timp, n-am ce să răspund – nu am neapărat o carte a mea preferată, pe care să o consider cu moț. Sunt mai intransigent cu mine însumi decât îți poți imagina. Cărțile ce mi-au fost premiate (de către Uniunea Scriitorilor din România sau de către cea din „Republica Moldova”, de către Academie sau de către Asociația Scriitorilor din București, singurele care contează) n-au nimic în plus sau în minus față de celelalte cărți ale mele, în ochii mei n-au devenit mai importante sau mai puțin importante decât le știam fiindcă au fost premiate. Pe de altă parte, unele cărți au avut parte de o receptare critică excepțională (de exemplu, volumul de versuri „Pe prag / Vale- Deal”, apărut în 2010) și cu toate acestea n-a luat nici un premiu, nici măcar al unei reviste – și? Prefer să-mi văd lungul nasului. Faptul că nu sunt cotat un „scriitor mare”, mie îmi spune multe – înseamnă că n-am atins cu nici o carte caratele pomenite de tine (și eu cred în judecata colegială, chiar dacă ea nu e întotdeauna onestă). De reținut: de la prima carte a mea tipărită (în 1980) până azi am observat că tot ce am publicat a rămas valabil estetic, nu pot modifica în ele nici o virgulă (am văzut asta și la volumele de versuri, din care am preluat poeme pentru antologii, dar și la romanele scrise în 1985 și 1986 și publicate fără nici o modificare abia după anul 2000). Deocamdată sunt mulțumit că-mi fac datoria față de mine însumi publicând o carte, și că nu trece neobservată. Nu greșesc deloc scriitorii care-și consideră cărțile lor drept copii ai lor spirituali, față de care e bine să nu ai preferințe, să consideri un copil al tău mai valoros față de altul. Sigur, unele cărți pot fi mai inspirate conjunctural, altele mai neinspirate, dar ele sunt expresia unei evoluții sau involuții naturale a ta. Prefer să las pe alții (care nu există) să răspundă la întrebarea… care e cea mai bună carte a mea.

– Sunt un fel de copii, cărțile. Așa cred. Apropo – ai un adolescent în față, are talent literar și este încă în ceață, cu personalitatea neformată… Ce i-ai spune?

– Tot din domeniul creației originale sunt și copiii și cărțile. Să dau sfaturi – ți-ai și găsit omul. Eu m-am „educat” singur la masa de scris, intuitiv (eu scriu spontan, o tot repet). Adolescentul, dacă simte impulsul scrierii, să meargă pe mâna lui și să-i citească pe alții (măcar selectiv pe cei intrați în istoria literaturii române, dacă nu pe colegii aflați în viață, în generații mai mari decât el), obligatoriu, să intre inconștient în competiție, cu toate riscurile (un risc, să dau exemplul meu – la 23 de ani am simțit gustul profund al ratării, negăsindu-mi nu numai un drum profesional al meu în viață, dar nici un stil la masa de scris, motiv pentru care am avut șapte tentative de sinucidere), la un moment dat va hotărî singur dacă are cu adevărat vocație și dacă are rost să continue  „munca de creație literară” (care, din păcate, nu te scoate niciodată din impas existențial; eu și azi, la 62 de ani îmi promit că mă las de scris, fiindcă nimic din ce e legat de literatură nu merită, totul e o amăgire; dar eu nu știu să fac altceva). Subliniez încă o dată: trebuie să citească tot timpul, scrisul altora îl poate mobiliza moral.

– Despre ce ai fi vrut să te întreb și nu te-am întrebat?

– Habar nu am, în general nu sunt comunicativ, să aștept întrebări la care să răspund în fel și chip, numai să nu tac (eu abia aștept să scap de corvoada „intervievării”). Bine că nu m-ai întrebat în ce relație mai sunt cu Doamne-Doamne și ce cred de viața veșnică de dincolo. Sunt resemnat. Îmi pare rău că sunt numai atât cât-și-cum sunt și că aștept să mi se ia și ce mi s-a dat, atât cât mi s-a dat.

 

Ianuarie 18, 2013

Literatorul, numarul pe decembrie 2012

A apărut ultimul număr pe anul trecut al revistei Literatorul. Am în el un interviu cu prozatorul Ioan Mihai Cochinescu. Revista se poate citi in pdf aici  LITERATORUL_160-161

Decembrie 29, 2012

Raoul Weiss: „Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică”

Interviu realizat de Alexandru Petria
– Raoul Weiss, tu, un franţuz sadea, cum de ai ajuns să trăieşti în România, o ţară de unde îndeosebi se pleacă?
– N-aș spune chiar „sadea”; sunt alsacian, tatăl meu trăgându-se chiar dintr-o zonă asemănătoare Partium-ului transilvan, unde populația era foarte amestecată etnic: lângă „băștinașii” germanici trăiau acolo și evrei, și țigani, și hughenoți francezi goniți din Sudul Franței de Ludovic al XIV, ca să nici nu vorbim despre polonezii și italieni ajuns în era industrială… E un background care m-a ajutat să mă simt „ca acasă” în Transilvania, unde am găsit însă ceea ce nu mai era de găsit acolo: o țărănime clasică, civilizația europeană adevărată. Pentru mine asta înseamnă civilizație: jocul popular de pe Someș, din Țara Călata, doinele, simțul familiei, fidelitate față de neam, creștinism – nu smartphone-uri și autostrăzi care anulează zadarnic distanța dintre locuri uniformizate în matrix-ul capitalist.
– Eşti un prozator cu vervă şi un poet nonconformist. Vorbeşte-mi despre literatura ta.
– Am un fel de admirație pentru cei care își merită numele de scriitor, oameni ca tine, ca Ádám Bodor, ca László Bogdán, ca François Bréda, care trăiesc pentru scris, cu străduință, profesionalism, uneori chiar abnegație curată. Eu în acest sens nu mă consider scriitor. Sunt un aventurier, școlit în lingvistica structurală, autonomist alsacian maghiarizat, etnolog diletant, traducător de Lucian Blaga și de Alexandr Dughin, cârciumar și jurnalist, întreprinzător și revoluționar. Am scris poeme pentru fete căsătorite între timp cu analfabeți înstăriți și am aruncat niște proze în fața societății în loc de cocktailuri Molotov, dar parcă tot cocktailul Molotov funcționează mai bine. Mai scriu uneori în franceză, dar recent am început să scriu și în maghiara (mai exact, în dialectul Clujului), pentru că de câțiva ani oamenii cu care îmi doresc să comunic prioritar să află aici, nu în Occident. Occidentul e pe moarte; eu sunt un refugiat în curs de naturalizare.
– Ai o editură. Cu care faci mari servicii literaturii române…
– Le Présent Littéraire (http://www.le-present-litteraire.com/) e o editură francofonă bazată pe România. Am deschis-o primăvara asta, deocamdată avem 5 volume pe catalog și 3 în curs de publicare – din care 2 romane traduse din maghiara și 2 volume din româna. Pariul nostru este să comercializăm preponderent cărți electronice, o modalitate de lectură încă puțin răspândită în afara lumii anglosaxone, dar foarte democratică la preț (cel mai scump volum din catalog costă 7€, unele sunt chiar gratuite) și care deschide un orizont nou creației literare (jocuri metatextuale, integrarea textului în orizontul multimedia, actualizări ușoare și necostisitoare) – ne-a permis, de pildă, să reinventăm genul editorial al romanului-foileton, format în care publicăm excelentul Viking roz al bucureșteanului Cristi Lavin. În cazul literaturii române, strategia asta low-cost ne permite să luăm decizii editoriale curajoase, dând acces la un lectorat francofon unor autori încă neconsacrați, sau chiar respinși (din motive uneori ideologice) de către „filtrul” academic prin care trec valorile literare convenționale în drumul lor spre „cariera internațională”.Vikingul roz, de pildă, s-a publicat la noi în traducere când era încă ostracizat (probabil din cauza pudibonderiei ambiente) de mediul editorial românesc, dar pe urmă, sub influența deciziei noastre, o editură mai îndrăzneață din București l-a acceptat.

– Dă-mi nişte nume de autori români cu care te simţi în rezonanţă.
– De obicei, sunt niște autori foarte puțin cunoscuți, sau cunoscuți prin activitatea lor în alte domenii, și nu tocmai de cenaclele literare; de pildă, am o admirație fără de mărgini pentru Ion Cărmăzan (Mica țiganiadă), Faulkner-ul Bănatului, sau pentru Claudiu Soare (Metafizica bambară), Adi Schiop… și, desigur, nu ratez niciodată o ocazie de a-i șoca brutal pe esteții oportunismului lăudându-l pe Păunescu. De altfel, recunosc că cultura mea literară în limbă română e foarte lacunară, dar, sincer vorbind, nici nu mă străduiesc foarte tare, fiindcă o mare parte din producția literară românească din ultimii 150 de ani (cu pseudoproustianul Camil Petrescu, maestrul somnului, în frunte) îmi dă impresia unei imitații servile și insipide după clasicii burghezi din Franța, care mă plictisesc la fel de tare: e literatura neofanarioților occidentalizați. Bucureștiul l-a avut pe Caragiale; în rest, am impresia că poporul român (mai ales din Transilvania) încă n-are literatură proprie, așa cum Nemții au avut un Brecht, Francezii un Céline, Rușii un Bulgakov.
– Spui că Occidentul e pe moarte. Dar nici cei de aici nu ne simţim mai bine, aş zice.
– Depinde cum o înțelegem. Dacă vrei să spui că nu există deocamdată în Europa de Sud-Est nici o forță pozitiv formulată care s-ar împotrivi activ decadenței culturale importate din Occident, sunt de acord. Deocamdată, singura șansă a României este poziția ei periferică, tocmai aia care îi frustrează atât de tare pe onaniștii pseudo-europeanismului mărfii, iar narodnicii de serviciu (când nu s-au recentizat supt Patapievici) sunt doar niște nostalgici ai unei faze vintage din același proces de aculturare. Trăim într-o intoxicare a ideologiei „încă nu…”, când de fapt cultura europeană adevărată, tocmai din cauza subdezvoltării economice se păstrează volens nolens (dar mai de grabă nolens) mai bine aici decât în Ungaria, mai bine în Ungaria decât în Austria etc.. Dar faptul că o boală e încă simptomatică (ne „simțim rău”) e tocmai semnul că poate e încă curabilă; Occidentul e de mult în secția paliativă, înotă într-un lac de morfină și nu mai simte nimic.
– Ce înseamnă să fii scriitor, după tine, Raoul Weiss?
– Crezul scriitoricesc, așa cum îl mai întâmpinăm în România, chiar uneori și în Ungaria, face parte din bunătățile vintage atât de dragi mie în Europa răsăriteană: muzeografic, dar frumos. În rest, nu prea cred că ideea ar avea mare viitor, nici măcar aici. „Scriitorul” în forma sa canonică s-a născut cu cartea tipărită și va dispărea cu ea. Desigur, n-o să renunțăm la tipărirea unor cărți, așa cum scrisul ceremonial exista și înainte de Galaxia Guthenberg. Dar cartea tipărită (și aici România se află deja într-o fază mai avansată a procesului) a devenit un lux. La 20-40 de lei volumul, cât 2-4 zile de hrană materială, nu le mai „consumăm” așa lejer cum făceam acum 50 de ani. Nu mai cumpărăm „la risc”, și prețul unitar ridicat reflectează, desigur, și această reducere a volumului de vânzare. Drept urmare, literatura contemporană tipărită mimează cea clasică, autorii vii se prefac că sunt morți pentru a ajunge pe raft: rotunjiți în previzibilitatea lor epigonică. Și surprize de pe rafturile librăriilor nu ne mai așteaptă. Poezia, ca de obicei, a arătat direcția și „efectul Petria”, de pildă, s-a născut în interactivitatea Internetului și se va prelungi (cel puțin în traducere franceză) sub forma unui ebook de descărcat de pe site-ul le Présent Littéraire. Scriitorul, deci, mai există (dovada ești chiar tu), cum exista aedul și înainte de cultura scrisă, dar mecanismul lui de integrare socială a început să se schimbe radical, ca și toată societatea înconjurătoare: oamenii se mută mai des și nu mai au cum să care după ei tonele unei biblioteci; elitele politico-economice și culturale ne mai coincizând deloc (mai ales în România), notabilitatea scriitorului nu mai are cum să fie o evidență socială primară: trebuie cucerită în arena democratică, unde cititorul își cere drepturile la actualitate, la interactivitate, la ebook la 1,5 euro, sau pe abonament. Desigur suntem doar la început și deocamdată, din păcate, tot ce breasla este în stare să vadă din acest fenomen este că periclitează veniturile scriitorului, așa cum a periclitat înainte și cele ale muzicianului profesionist. Și, deocamdată, răspunsul provizoriu ar trebui să fie cam același: respectacularizarea scriitorului, după modelul muzicienilor profesioniști, care mai nou, spre deosebire de anii 60-70, fac reclamă din discuri și bani din concerte, nu invers. Și din acest punct de vedere, Vîsoțchi (care n-a fost lăsat să publice o singură carte în URSS) a fost un precursor, și mai aproape de noi este Ada Milea. Eu sunt dispus să dau doi lei în plus pentru o bere ca să fie în cârciumă și Adi Suciu declamând, dacă se poate cu un ud arabesc. Prin 2008 parcă, în calitatea mea de Ctitor al Îngerilor, am și organizat un fel de jam session dintre poetul Zsolt Karácsonyi și regretatul saxofonist Alexandru Tretrade, să-i fie țărâna ușoară. Noul meu proiect: Alexandru Petria, voce, cu muzicianul și actorul porno Radím Babak la acordeon; cu chelnerițe, desigur, topless.
– Ce ar trebui să facă instituţiile româneşti ca literatura română să fie mai vizibilă în lume? Şi noi, scriitorii, implicit. Tu, având perspectivă din exterior, dar cunoscând şi interiorul, eşti în posesia răspunsului?
– Răspunsul meu la primele două întrebări ar fi: să nu facă aproape nimic. Scopul e greșit, căci este dictat majoritar de complexul de inferioritate al colonizatului: exiști din clipa în care Bwana îți recunoaște existența, sau se preface că o recunoaște. Fals. O artă, mai ales lingvistică, există în măsura în care e trăită autohton de o comunitate care și-o asumă. Traducerile sunt importante, dar înainte de toate pentru că ele fertilizează geniul creatorilor autohtoni, deci adevărații lor beneficiari sunt cititorii, nu autorii care oricum (cu excepția previzibilă a stăpânilor noștri coloniali din lumea anglosaxonă) nu trăiesc niciodată din volumele lor traduse în alte limbi, ci, în cel mai bun caz, din propriul public, de limbă maternă. Și aici chiar are statul un rol de împlinit, cum este și prevăzut în programul din recentul „Apel pentru unitatea stângii”, din care recunosc că eu am redactat articolele referitoare la cultură:
„Milităm pentru:
– Recucerirea mândriei culturale prin promovarea valorilor și practicilor culturale autohtone, indiferent de etnicitate, scopul prioritar nefiind alcătuirea unui ipotetic „brand de țară„ ci promovarea identității culturale în rândurile populațiilor autohtone.
– Taxarea diferențială a produselor culturale autohtone și de import, oferind mediului cultural autohton o șansă să reziste dumpingului cultural din țările bogate.„
(http://dojavu.overblog.com/apel-pentru-unitatea-stangii)
– Are viitor literatura? Crezi că o să ajungă şi scriitorii români să trăiască din scris? Măcar prozatorii…
Da, are viitor, ca și muzica, ca și jocul, pentru că e eternă, sau măcar codată în formula noastră antropologică. În ceea ce privește întrebarea următoare: nu, cum am explicat mai sus, n-o să ajungă să trăiască din scris, nici măcar prozatorii, dacă prin „scris” se înțelege circuitul clasic, guthenbergian de difuzare/remunerare. Unii vor folosi corespunzător noile tehnologii, și vor și redeveni aezi, „performers”, în legătură mai strânsă cu muzica și artele vizuale: aceștia vor putea trăi „din scris” – însemnând: din actul creator în artele lingvistice. Ceilalți se vor folcloriza și fosiliza într-o practică nostalgică și sectară, pe bani publici ori sponsorizare, până mai ține; și vor dispărea.
– Eşti un om cu convingeri politice. Ca ultimă întrebare: cei dragi îţi sunt în pericol. O agresiune armată, ceva de acest soi oricum. Ce faci? Scrii despre situaţie sau pui mâna pe o armă?
– Noi poeți de-obicei stăm cam jalnic la trasul cu mitraliera. Sunt puțini Limonovi în meseria asta. Prin urmare, un scriitor bun și politic conștient „produce” în general mai mult pentru cauza sau patria lui scriind decât alergând neîndemânatic în direcția gloanțelor. „Răbdare, psihopaților!”, cum cânta Vîsoțchi. Totodată, când vorbești către polis și în numele polis-ului, trebuie să fii bărbat (măcar sufletește – deci cam indiferent de sexul biologic); iar a fi bărbat înseamnă: a prefera lupta când alternativa este pierderea demnității. Incluziv când nu prea ai șanse individuale de a supraviețui, dar cu toți murim, e doar o chestie de timp. Intelectualul Allende, alegând să rămână în palatul prezidențial de la Santiago în așteptarea unei morți sigure, a arătat lumii întregi adevărata natură a călăilor CIA și a Imperiului yankee, cu mult mai eficient decât ar fi putut în exil publicând de la Paris o sută de cărți despre socialism. Acum, cam 40 de ani mai târziu, guverne bolivariste au ajuns democratic la putere în majoritatea țărilor sud-americane, deci eu spun că gestul disperat al lui Allende merita făcut, și îi salut postum sfânta și eroica memorie.
– Mulţumesc.
Text apărut in Vatra veche, nr 1, ianuarie, 2013. Aveti aici pdf-ul revistei Vatra veche 1, 2013

Noiembrie 16, 2012

Premiul Cartea anului 2012 reformeaza calendarul

Cartea Anului 2012 se acorda… in 23 noiembrie! Si anul editorial nu s-a incheiat. Daca asta-i profesionalism, sunt de la Martorii lui Iehova. Premiul- in valoare de 10.000 RON- este dat de Romania literara, cu sprijinul financiar al Guvernului Romaniei. Juriul: Nicolae Manolescu – presedinte, Gabriel Chifu, Cosmin Ciotlos, Sorin Lavric, Simona Vasilache si Mihai Zamfir.

Octombrie 9, 2012

Cu poeme in Cafeneaua literara

In numarul pe octombrie al revistei piteştene „Cafeneaua literară” am două pagini cu poeme. Pdf-ul publicatiei este aici http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/cafenea10-2012/cafe10-2012.pdf .

ImagineImagine

Octombrie 1, 2012

Interviu cu scriitorul Radu Țuculescu. ”Sînt un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…”

Materialul o să apară în revista culturală „Literatorul”, numărul pe august-septembrie, care este în curs de tipărire.

”Sînt un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…”

– O să încep discuţia mai abrupt şi neprotocolar. Radu Ţuculescu, eşti un mare scriitor! Este credinţa mea. Îţi  propun un joc. Ai în faţă un personaj cu numele tău. Cum l-ai descrie şi contextualiza?

Un ins puțin năuc, parcă mereu pus pe șotii, gata să sară în ajutorul vreunui semen, dacă acesta are nevoie de așa ceva…Un ins colerico-melancolic, căruia îi sare țandăra repede dar, la fel de repede, se domolește…Un ins mereu curios de ceea ce se întîmplă în jurul său, încercînd să vadă și dincolo de aparențe…Un rebel care mai este în stare să viseze… Un ins pe care cel mai tare-l deranjează prostia agresivă…Un ins care i-a detestat, încă din perioada grădiniței, pe pîrîcioși…Un veșnic îndrăgostit, de una de alta…Un mare iubitor de animale pe care le consideră mai bune, mai integre, mai sensibile decît mulți dintre cei ce se numesc oameni…Un ins care-și maschează, constant, singurătatea ce-l însoțește chiar și atunci cînd se află în mijlocul prietenilor…Un ins ale cărui spaime și neliniști se domolesc doar atunci cînd scrie…Și cînd se poate ascunde printre rafturile unei biblioteci…Un ins a cărui cea de a doua mare pasiune este… arta culinară!

– Anul acesta ai fost în Franţa, unde a fost tradus romanul tău „Povestirile mameibătrâne”. A fost un turneu de promovare a cărţii, cu foarte bune ecouri în presa de acolo. Povesteşte-ne…

Hai să fac o mică ”trecere în revistă”. Să (mai) afle lumea…Prima carte tradusă a apărut la Budapesta, în 1996. Un volum de proză scurtă –Liftben(trad. Szlafkai Attila).  Zece zile de lansări organizate de Pen Clubul maghiar și foarte multe comentarii în presa culturală budapesteană a vremii. La noi, revista Tribuna a comentat evenimentul (cu traducerea cronicilor maghiare), în rest, tăcere…În 2008 mi-a apărut la Viena falsul roman Der Mikrowellenherd (trad. Zorin Diaconescu) cu comentarii în marile cotidiene din…Germania și Elveția: Frankfurter Allgemeine Zeitung, Neuer Zurcher Zeitung.  Revista literară Orte din Berna a notat cartea ca fiind printre primele șapte cele mai bune cărți traduse în spațiul german,  alături de autori din India, Anglia, Italia, Polonia etc. Lansarea de la Viena, cu o sală arhiplină, cu un actor austriac citind fragmente din carte și cu dialoguri aprinse pe care le-am purtat (sînt și vorbitor de limba germană….) în miez de noapte, a rămas o vie amintire pentru mine! La noi, tăcere deplină…La sfîrșitul lunii mai a apărut romanul amintit de tine la Paris, Mere-vieille racontait (trad. Dominique Ilea).  A fost o experiență extraordinar de emoționantă pentru mine să-mi văd opul în marile librării Gibert și Fnac și să reușesc a răspunde cititorilor francezi… Deja există comentarii ample pe diverse bloguri (franceze, desigur), o primă cronică a cunoscutului critic Jean-Pierre Longre, comentarii în presa locală a micilor localități în care am lansat romanul și…vara abia a trecut…Îți  mărturisesc că am mai semnat două contracte iar pînă la sfîrșitul toamnei trebuie să îmi  apară  traduceri în alte două importante capitale europene. Dar, superstițios cum sînt, nu dau amănunte. Doar cînd voi primi exemplarele care mi se cuvin…le voi ”etala” pe facebook…Gata cu…lauda de sine!

– Pe care dintre volumele tale mizezi?

Eu țin la toate cele șapte romane publicate pînă acum. O cifră…magică, nu? Sper ca și…opt să fie o cifră la fel de magică…Nu ”mizez” pe unul anume. Îmi place să cred că fiecare carte își are destinul ei…chiar dacă afirmația asta poate suna destul de…telenovelistic!

– Cum scrii? Uşor? Greu? Te poartă povestea sau îi stabileşti tu clar regulile? Ai tabieturi legate de timpul scrierii? Radu Ţuculescu, în fond, ce e un scriitor?

Greu. Mulți ani m-a chinuit ideea că nu sînt absolvent de filologie…Pînă ce un bun prieten și un extraordinar critic literar pe nume Petru Poantă, mi-a scos tîmpenia asta din cap, demonstrîndu-mi exact contrariul…Scriu greu dar, datorită formației mele de instrumentist, am o oarecare ritmicitate. Pentru a cînta un concert, de exemplu,  trebuie zilnic să studiezi, nu doar concertul respectiv, ci și game, și arpegii, și diverse studii tehnice…Da, deseori mă poartă povestea, cum zici. Adică, îmi propun un ”drum” dar, pe parcurs, apar abaterile. Unele personaje încep să-și impună personalitatea…Modul de gîndire. Răsar și personaje noi, care nu le aveam în ”proiect”. Dar, de la bun început, știu foarte clar care este ”sîmburele”. Iar subiectul (subiectele) romanului ori ale povestirii, îmi impune forma. Precum în muzică.  Structura mea de muzician mă obligă să combin registre diferite, ritmuri diferite, să ”amestec” tonalitățile majore cu relativele lor minore…Îmi place ca propozițiile și frazele să aibă muzicalitatea lor proprie, să nu scîrțîie precum arcușul fără sacîz pe corzile viorii…

– Dacă e adevărat că râsul îngraşă, un om are şanse să pună serios pe el dacă stă în preajma ta. De unde tonusul ăsta la tine, râsul care ţi-a devenit aproape o marcă? Nu e cumva o mască, o evadare? Eşti un om fericit?

Irina Petraș scria odată (și doar intuiția feminină putea trece așa bine dincolo de aparențe) că Țuculescu se arată mereu bine dispus, mereu găsește pentru fiecare cîte o vorbă bună, o vorbă de duh, ca și cum fericirea l-ar bîntui continuu dar….numai el știe ce se ascunde în sufletul său. Și Monica Spiridon m-a numit un autor încercat de neliniști… Tu poți spune că ești fericit? Eu, poate, doar în scurte momente, cînd îmi văd o carte proaspăt ieșită de sub tipar, cînd mă (mai) vizitează copiii, cînd mă aflu pe malul unei ape, departe de zgomotele orașului, cînd reușesc să călătoresc prin lume, fără vreun program dinainte stabilit, cînd aud rîsul dezarmant de sincer al nepotului meu de patru ani…Locuiesc, din nou, singur într-o garsonieră , aproape de o stație a Salvării și de cîteva ori pe zi sînt obligat să aud sirena stridentă a mașinilor! Sper să nu se transforme în…picătura chinezească! Și să-ți mai zic ceva. Tocmai mi-am făcut rezonanța magnetică, cu un aparat performant fabricat în Germania. La capitolul stres, a apărut scris Seelisches Stress…În limba germană Seele înseamnă suflet. No comment…

– Ne ştim de mulţi ani, dar ne vedem la intervale enorme, ceea ce nu înseamnă că sentimentul prieteniei s-a alterat în timp. Ce înseamnă pentru tine prietenia dintre scriitori?

Ai dreptate!!   Încep să cred tot mai mult că prieteniile durabile sînt tocmai acelea în care, paradoxal,  protagoniștii…se văd rar…Iar cînd este vorba despre scriitori, măcar de s-ar citi între ei. Eu am scris comentarii (și continui să o fac…) despre mulți confrați de ai mei, despre cărțile lor, ceea ce invers se întîmplă…mai puțin. Am dedicat un volum de publicistică unui confrate pe care-l prețuiesc, care lucrează în redacția unei importante reviste dar în revista respectivă volumul meu nu a fost menționat nici măcar că a apărut! Zău,  nu m-am supărat, doar m-am …amuzat cu tristețe, desigur. Tare aș vrea să văd și eu un prozator român scriind o carte întreagă despre alt prozator român….cum a făcut-o, de exemplu, Llosa despre Marquez! Îmi amintesc de un dialog pe care l-am purtat la Radio București cu Mircea Horia Simionescu. Brusc, l-am întrebat: ați fi în stare să scrieți o carte despre creația unui confrate de-al dumneavoastră, precum a făcut-o Llossa? După o scurtă ezitare, a găsit răspunsul: aș fi în stare dar…acuma sînt prea bătrîn pentru asta! Elegantă driblare…

– În încheiere, n-am cum să nu te întreb- la ce lucrezi?

Definitivez un volum de șapte (!) povestiri și mai lucrez la o monodramă dedicată unei excelente actrițe căreia, sper, să-i fac o plăcută surpriză. Cînd împlinise 18 ani (mai repede ar fi fost caz penal…) , mă îndrăgostisem de ea și, o bună perioadă de vreme, am descifrat împreună tainele scenei și ale culiselor…A, da, și concep fișe pentru noul roman. În timp ce beau cîte un pahar de vin într-o vinărie unde o masă la care rar mă poate deranja cineva…

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Septembrie 27, 2012

Am două pagini de poezie in revista târgovişteană de cultură LITERE

Aici aveti pdf-ul revistei Litere numarul pe iulie-august litere iulie-august

Septembrie 24, 2012

Coperta la Călăul harnic

Aceasta e coperta volumului de poeme… Apare în câteva săptămâni, sper.

Septembrie 16, 2012

„Vatra veche” nr 10 2012

A ieşit pe piaţă numărul 10 al revistei „Vatra veche”. Mă găsiţi cu un text. Pdf-ul revistei Vatra veche 10, 2012

Sumar:

Antologia Vatra veche: Constanţa Buzea, Păcatul trufiei/1

Vatra veche dialog cu Elena Graure Manta, de Luminiţa Cornea/3

Poeme de Raluca Pavel/5

Eseu. Destinul valorilor în lumea contemporană, de George Popa/6

Refugii (Cesar Pavese), de Geo Constantinescu/8

Poeme de Liviu Pendefunda/9

Paul Valery si „gândirea sălbatică”, de Vasile Răscanu/10

Poeme de Mariana Cristescu/11

George Uscătescu – Procese la recurs, de Dumitru Velea/12

Sunt, poem de Răzvan Ducan/13

Petru Dumitriu, Rugăciuni/14

Poeme de Anisoara Vleju/16

Cronica ideilor. Crestinismul de-nceput…, de George Petrovai/17

Pentru onor, prezentaţi arm!, de Mircea Dinutz/19

Scandal literar pe Facebook, de Alexandru Petria/20

Poeme de Bianca Marcovici/22

Scriitori invizibili, de Isabela Vasiliu-Scraba/23

Arta înghiţitului în sec în faţa unei pagini de carte, de Rodica Lăzărescu/24

Elide, poeme de Ion Rosioru/25

La aniversară. Scrisoare deschisă către Mihail Diaconescu, de Stelian

Gombos/26

Poeme de Petru Popa/26

Cronica literară. Un baladist rebel si incendiar (George Dan), de A.I.

Brumaru/27

Mostenirea vie a Teiusului (Cristian Florin Bota), de Ioan Aurel Pop/28

Cumpăna (Cassian Maria Spiridon), de Lucian Gruia/29

Ibănesti, file de istorie, de Nicolae Edroiu/30

Judecata apei (Dorina Brândusa Landen), de Dumitru Velea/31

Mariana Pândaru – patru decenii în slujba poeziei, de Ladislau Daradici/34

Altfel de cronică (Codrina Bran), de Ionel Popa/35

Între document si ficţiune (Marius Mălai), de Ion Cristofor/36

Calea spre sine (Ilie Bucur Sărmăsanul), de Nicolae Băciuţ/37

Lecturi de vară. Să lăsăm să cadă cuvintele (Ana Blandiana), de Mihaela

Carp/38

Excelsior. Prezentare de Angela Olaru. Taxa pe poeme (Nicolae Băciuţ), de

Alrawi Rabiaa/39

Magia cărţii sub Steaua Câinelui (Victoria Milescu), de Ioana Stuparu/41

Ochean întors. Pasiunea pentru banalităţi a domnului Gabriel Liiceanu, de

Isabela Vasiliu-Scraba/42

Poeme de Mircea M. Pop/45

Starea prozei. Fiica partidelor, de Mircea Moţ/46

Fata si violoncelul, de Anamaria Ionescu/47

Poeme de Sorin Basangeac/48

Documentele continuităţii. Metamorfoze arhetipale în imaginarul tradiţional, de

Luminiţa Ţăran/49

Centenar. N. Steinhardt. Convertirea lui N. Steinhardt la ortodoxie, de Claudia

Vasloban/51

Poeme de Adrian Botez/53

Convorbiri duhovnicesti. Î.P.S. Ioan Selejan, de Luminiţa Cornea/54

Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (Dumitru Ichim) de Constantin Teodorescu/56

Stefan Goanţă, o viaţă închinată culturii, de Ileana Petrean/58

Romulus Cioflec, un dascăl ardelean…, de Ligia Dalila Ghinea/61

Poeme de Luca Cipolla/62

Ancheta Vatra veche. Case memoriale. Liviu Rebreanu – vila albă de la Valea

Mare, de Luminiţa Cornea/63

Poeme de Menuţ Maximinian/64

Poeme de George L. Nimigeanu /65

Excelsior. 3,30, de Miruna Miron/66

Casa de acasă, poem de Nicolae Nicoară/66

Lacul frumoasei Raghd, de Geta Younes/67

Jurnal elveţian, de Daniela Gifu/68

Biblioteca Babel. Germain Droogenbroodt, de George Anca/70

Carlos A. Pasqualini, de Flavia Cosma/71

Edith Södergan, de Dorina Brândusa Landen/71

Pere Bessó, de Andrei Langa/72

Cu Zeppelinul în America, de Elena Bran/73

Poeme de dimineaţă, de Dumitru Băluţă/74

Carnet. Monologul bunelor atenţii sau un altfel de Jurnal al vremurilor abrupte,

de Stefan Mihai Martinescu/75

Oameni pe care i-am cunoscut. Cum am întâlnit-o pe Ana Blandiana, de

Veronica Pavel Lerner/76

Câteva baliverne metafizice, de Tudor Petcu/76

Debut. Poeme de Eemilia Popescu Rusu/77

Post restant (Constanţa Buzea), de Darie Ducan/78

La Galeria KronArt, fără viţă sălbatică, de Carmen Adriana Gheorghe/79

La colţ. Epigrame de Mugurel Sasu si Vasile Larco/80

Literatură si film. Rinocerii orbi, de Alexandru Jurcan/80

Festival-Concurs Naţional de Literatură „Mostenirea Văcărestilor”/80

Pamflet. A douăzeci si una scrisoare franco-afonă, de Hydra N.T./81

Curier/83

Bilanţul unui vis: Lucia Zâna Suciu, de Nicolae Băciuţ/86

Sighisoara – Anotimpuri plastice (Voichiţa Cecălăcean), de Nicolae Băciuţ/87

Starea prozei. Rugaţi-vă să nu existe Dumnezeu, de Ion Nete/88

Septembrie 7, 2012

trei poeme de-ale mele traduse în catalană

Traducere în catalană de Pere Bessó

llet

enamorada de la intimitat del somni sembla que
marxes amb els ulls tancats
com jo els he tancats quan
he begut la llet que he munyit de la cabra fins i tot en
la seua campana,
jo tenia una fam terrible llavors en la plana desplomada de calor,
ets tan bonica com jo ho era, de fadrí astut,
i fa el mateix calor,
i sospite que tens fam,
i crec
que tractes de deixar-me,
només que
mai no sentí
que un somni donara llet

lapte

îndrăgostită de intimitatea visului parcă
mergi cu ochii închişi
cum am închis ochii când
am băut laptele pe care i l-am muls caprei chiar în
clopotul ei,
mi-era teribil de foame atunci pe câmpia rostogolită de căldură,
eşti frumoasă cât eram atunci de puştan penibil,
şi e la fel de cald,
şi bănuiesc că ţi-e foame,
şi cred
că încerci să mă părăseşti,
numai că
n-am auzit
vis să dea lapte

ombra redona

ets l’aire de la bomba,
l’oli viscós dels engalzaments,
m’embrutes les mans,
amor,
l’ànima,
els hams de pesca i àncora barca pneumàtica trau
el meu riu de dona sincerament,
et visc amb una ombra
més redona

umbră rotundă

eşti aerul din pompă,
uleiul vâscos al îmbinărilor,
mă mânjeşti pe mâini
iubito,
pe suflet,
cârligele de pescuit şi ancora

barca pneumatică trage
râul meu de femeie

sincer, te trăiesc cu o umbră
mai rotundă

el que ha quedat

dóna’m el teu embenat,
pren el meu embenat,
fins i tot les tires de pell, el cel esquerdat, l’estómac i el cor,
t’estime fins a les dues cares de la fulla del bisturí,
me’l tornes fins a la fulla, molt més profund,
caminem en els pensaments amb peus i braços
de goma,
no hem cremat la roba vella,
ni la cremarem,
ens banyem en la nit,
pregona,
amb venciments vitaminitats.

ce a rămas

dă-mi pansamentul tău,
ia pansamentul meu,
petice chiar şi pe cerul crăpat, pe stomac şi inimă,
te iubesc până la prăselele bisturiului,
mi-o întorci până la prasele, cât mai adânc,
umblăm în gânduri cu picioarele şi braţele de gumă,
nu ne-am ars hainele vechi,
n-o să le ardem,
ne îmbăiem în noapte,
adânc,
cu scadenţe vitaminizate
Alexandru Petria

August 20, 2012

Încă un grupaj de poeme de-ale mele traduse în catalană de Pere Bessó

domestică

ieri am citit- „nu te juca niciodată cu inima unei femei,
are doar una, joacă-te cu sânii, are doi”
ca status pe Facebook

nu bem coniac savurăm ceai
nu mâncăm carne înfulecăm cereal

n-o să mă joc nici cu creierul
ai două pulpe fese braţe
cu un soare domestic
Alexandru Petria

domèstica

ahir vaig llegir- „no jugues m
ai amb el cor d’una dona,
només en té un, juga amb els pits, en té dos”
com estat de compte en facebook

no bevem conyac assaborim el te
no mengem carn engolim cereals

no jugaré ni tan sols amb el cervell
tens dues cuixes dues natges dos braços
amb un sol domèstic

după lectura presei

ieri citeam că o zi bună începe
cu o erecţie

martie e o eşarfă shemagh coyot
gheaţa se retrage în paharul cu whisky

înseamnă că
azi n-am treabă?

DESPRÉS DE LLEGIR LA PREMSA

Ahir llegia que un bon dia comença
amb una erecció

març és un mocador de coll shemagh coiot
el gel es fon en el got de whisky

vol dir que
hui no tinc faena?

fără tine

un fir de piciorul-cocoşului
lângă un sutien triumph daring temptation
uitat

look de primăvară
când şi melcii îşi ştiu traseele

sense tu

un fil de pota de gall
a prop d’un sostenidor triumph daring temptation
oblidat

look de primavera
quan els caragols se saben els itineraris

burlescă

cerul e o oglindă de feromoni
îngerii fac sex de-şi rup aripile

carnea de martie
are alt termen de valabilitate

burlesca

el cel és un espill de feromones
els àngels fan sexe fins a trenc d’ales

la carn de març
té un altre termini de garantia
macho blues

moartea e apa
ce-ţi soarbe umbra şi nehotărârea spre mare

moartea e şi ca şi cum ai fi
părăsit
pentru o femeie

ai treabă,
energizat, cu beţele de pescuit pe crăcane,
vrei să arăţi

extatic macho blues

macho blues

la mort és aigua
que t’engul l’ombra i la indecisió cap al mar

la mort és com si hagueres estat
abandonat
per una dona

tens faena,
enègic, amb sedals de pesca a l’entrecuix,
vols ensenyar

l’extàtic macho blues

adagio

bovarismul tău
ca apa în care mi-am spălat sexul după dragoste

adagio

el teu bovarisme
com l’aigua amb què m’he llavat el sexe després de l’amor

status quo

dacă vrei să mă enervezi,
vorbeşte-mi cum să mă las
de ţigări,
dacă vrei să te părăsesc,
că scrisul n-are rost,
iubito tace-mă,
aşa păstrăm măcar aparenţele,
am apă de mare în inimă,
tace-mă cu o cafea,
o prepari minunată

status quo

si vols enutjar-me,
digues-me com deixar
de fumar,
si vols que et deixe,
que l’escriptura no tinga sentit,
estimada calla’m,
així mantenim almenys l’aparença,
tinc aigua de mar al cor,
calla’m amb un café,
el prepares de meravella

mortul proaspăt

„viaţa nu are nevoie de subtitrare”, îmi spui,
mă refuzi sau regreţi că m-ai îndepărtat
naiba ştie ce să mai cred.

ascult fără să aud.

sunt
cel
mai
proaspăt
mort
din
viaţa
mea

el mort fresc

„la vida no té necessitat de subtítol”, em dic,
em refuses o lamentes haver-me allunyat
el dimoni sap què creure.

escolte sense sentir.

sóc
el
mort
més
fresc
de
la
meua
vida

Iulie 8, 2012

„Medi, cu ochiul sticlos” al lui Marius Ghilezan

Vă anunţ cu deosebită plăcere o apariţie editorială- „Medi, cu ochiul sticlos”, un volum de poeme al scriitorului Marius Ghilezan, la editura „Brumar”. Ca să vă incit la lectură, transcriu câteva poezii mai jos. Felicitări, Marius! (A.P.)

Medi şi puiul de lăstun

Medi, cu ochiul sticlos
şi clonţul ei mare cât veacul,

trăncăneşte despre moarte şi viaţă,
puiul de lăstun aşteaptă lămurirea.

Deşertăciune şi vânt în miezul din vânt,
întunericul se cuibărea în inima întunericului
şi plinul era descojit de culoare şi umbră.
Dar ce a fost mai întâi?

Haosul a zămislit lumea
(continuă înţeleapta
Clănţănitoare ce depăşise de mult borna mileniului)

A apărut creaţia, căldura, dragostea, repetă ea,
ca o predică de amvon.
Dar ce ştim noi, tinere cu aspenger, ce a fost de dinaintea zeilor?
Se spune că viaţa,
dar dincolo de poartă?

Era particula lui Dumnezeu. Dar dinainte de Zeu?

Incantaţie

Prea departe cânturi, ne-nţelese taine

nici cu atâta beznă, Spiritul suprem,

prin căderi în sine, dezbărat de haine,

totul străluceşte, până la extrem.

Sus, o curioasă lume călătoare,

cam prea mulţi se-avântă-n buza avalanşei,

cu  naivitate, clar năucitoare,

prea mult vis îi mână-n Himalaya transei.

Iar prea înţeleptul, despovărat de păr,

trage după sine primii nesosiţi,

cu presupuneri fade şi poftele-n răspăr,

virtutea-i sus în munte, rog nu obosiţi!

Elefant la bloc

De dragul Savanei

mi-am luat un elefant

şi l-am urcat în apartament

pe scara de bloc

a distrus totul în casă

trebuie să-l vinzi,

îmi zise un prieten,

dacă te vaiţi

nu-l mai dai nici la preţ de porţelan.

Mă luă cu fiori,

am scos mobila

şi am deschis circul la etaj

în cartierul în care

locuiam singur.

De ce nu iubim leopardul?

Nu iubim decât ceea ce îmblânzim

îmblânzim selectiv

doar vietăţile care ne ling

ne plac fiarele cu dinţii piliţi

suntem prea firavi să iubim leopardul.

Colţ de Rai

Din Luzonul orhideelor saprofite

am cules seminţia veşniciei

Ecuatorul sfârtecat de liane

amăgind gândul revederii

mi-am durat un colţ de Rai

departe de uscatele frunze din cărţi

aud ropotul apei

ţipătul ploii dezlanţuite

şi foşnetul eucaliptului

văd flamingo şi aud “Dahil sa iyo”.

De ce-am plecat?

şi mai tai din lista cărnoasă

la adăpostul brusturelui

aşa mi-am amintit noaptea cu Marjorie

fredonând tagalog şi mâncând mango

era o altfel de Ammely

sclipea în umbra astrelor

uitasem să spun

patul era din accacia

regal înflorit.

Supravieţuiesc Paradisului.

Marius Ghilezan

Puteţi achiziţiona cartea de aici http://www.bookiseala.ro/marius-ghilezan-medi-cu-ochiul-sticlos/78271.html

Mai 18, 2012

Deania neagră, de Alexandru Petria

titlu: Deania neagră
autor: Alexandru Petria
editura: Herg Benet, 2011
număr de pagini: 155

27 de licori preparate de Alexandru Petria şi o clientelă bizară la “terasa” Deania neagră.

Sinopsis:
Niciunul dintre personajele pe care le-am întâlnit acolo nu mi-a dat senzaţia de pace interioară. Fiecare cu povestea lui. Fiecare cu drama lui. Bărbaţi infideli, femei uşoare, octogenari resemnaţi, o femeie singură cu un frate oligofren în grijă, un adolescent cu gândul la profesoara sa de matematică, un şantajist în politică etc.

Tare bizară “terasa”, vă spun. Pe meniu erau trecute 27 de licori, cu denumiri neconvenţionale, parc-ar fi fost titluri de povestiri: Prima zăpadă, Iniţierea, În aburi, Când este în toane bune cucul, Prizoniera, Corul vânătorilor, Cel mai lung cuţit ş.a.m.d. 27 de povestiri, aşadar. Se servesc în doze foarte mici, numai bune. Nu ştiu ce mi-a venit atunci, dar… trebuie să le încerci, mi-am spus. Pe toate! Zis şi făcut.

Ce ingrediente pune în ele cel ce le pregăteşte, asta nu scrie în meniu. Cu toate diferenţele de gust, există un element ce le leagă, un spaţiu comun al tuturor surprizelor din Deania neagră. Negăsindu-i un alt echivalent, i-am spus “gustul Deaniei”. Fie că licoarea e inocentă, adolescentină (Iniţierea), fie că e oarecum melancolică şi te face să-ţi retrăieşti propriile drame ale copilăriei (În abur), fie că e aspră şi tragică şi te pişcă şi te arde (Cel mai lung cuţit, O zi mult prea friguroasă), există acea picătură a amarului, împinsă spre amar-dur sau amar-cinic, care – cred eu – creează o anumită aură a Deaniei, o ridică din anonimat.

“Clientela” de la Deania e variată. Niciunul dintre personajele pe care le-am întâlnit acolo nu mi-a dat senzaţia de pace interioară. Fiecare cu povestea lui. Fiecare cu drama lui. Bărbaţi infideli, femei uşoare, octogenari resemnaţi, o femeie singură cu un frate oligofren în grijă, un adolescent cu gândul la profesoara sa de matematică, un şantajist în politică etc., etc.

Mulţi dintre ei aveau ceva aparte, m-au mişcat de-a dreptul, alţii (puţini, ce-i drept) m-au lăsat rece (sau mai bine zis, nu mi-au stârnit interesul), dar i-am ascultat pe toţi, până la unul. Am plecat de-acolo, din “Deania neagră”, abia când s-a înnoptat. Cu 27 de licori la bord, cu zeci de caractere, cu poveştile lor în minte, şi, culmea, fără să mă simt extenuat. Am uitat să-ntreb mai multe despre cel ce pregăteşte licorile. Noroc cu un “client” mai pe fază, care l-a tras de limbă aici http://hyperliteratura.ro/interviu-alexandru-petria/.

PS: Consumaţia la Deania neagră m-a costat ridicol de puţin. Probabil că la alte terase aş fi băut vreo 2 beri – amare şi alea, e-adevărat – pe care le-aş fi uitat imediat ce-aş fi plătit. De unde trag concluzia că am făcut o afacere bună.
Bogdan Munteanu
text aparut pe Hyperliteratura http://hyperliteratura.ro/deania-neagra-de-alexandru-petria-2/

Mai 16, 2012

Gata!

E gata „Călăul harnic”. Mă refer la volumul meu de poeme. L-am trimis la Herg Benet, unde era aşteptat. O să apară la toamnă, m-a asigurat editorul într-o convorbire pe chat.

Mai 12, 2012

„Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule”, de Liviu Antonesei. Lansare la Uniunea Scriitorilor

Lansarea volumului „Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule” de Liviu Antonesei. Vineri, 18 mai, ora 16.00, la sediul din Calea Victoriei (Bucureşti) a Uniunii Scriitorilor din România. Invitaţi: Felix Nicolau şi Cristina Nemerovschi.

Aprilie 18, 2012

Lansarea volumului Victimele inocente si colaterale ale unui singeros razboi cu Rusia de Liviu Antonesei

Vineri, 27 aprilie, de la ora 19.30, în Cafeneaua din Corpul R al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi va avea loc lansarea volumului Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia de Liviu Antonesei, apărut de curînd în colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom.
Alături de autor, vor lua cuvîntul Ioan Holban şi Bogdan Creţu.
Unsprezece povestiri inedite, tratînd în special relaţia de cuplu, dar şi o serie de drame mici, cotidiene. Deşi ţările în care autorul îşi poartă personajele sînt diferite (şi, prin asta, se asigură spectaculozitatea „decorului”), preocuparea majoră ce leagă textele şi creează tematica întregului volum este aceea a confruntării cu propriul destin, la o vîrstă la care îţi conştientizezi nu doar maturitatea, ci şi calea ei firească spre bătrîneţe.
„Prozatorul Liviu Antonesei e un postmodern pursînge. El readuce fără inhibiţii vocea autorului în text, amestecă abil realitatea cu ficţiunea, «păcăleşte» convenţia literară, asemeni tuturor «meseriaşilor» postmodernişti şi străbunilor lor din secolul al XVIII-lea. Toate acestea pentru a-l readuce mai aproape pe cititor de text, pentru a-l cuceri. Şi, trebuie spus, povestirile lui Antonesei sînt cuceritoare…” (Andrei Bodiu)
 Liviu Antonesei (n. 1953) este profesor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi; membru al PEN Clubului român şi al ASPRO; fondator şi preşedinte al revistei de cultură Timpul. A debutat în 1988 cu Semnele timpului. Alte volume: Pharmakon (poezii, 1989), Căutarea căutării (poezii, 1990), 1990. Vremea în schimbare (interviuri, 1995), Apariţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1999), Nautilus. Structuri, momente şi modele în cultura interbelică (1999; ediţia a II-a, 2007), Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (eseuri, 2000; ediţia electronică, 2005; ediţia a II-a, 2010), Check Point Charlie. Şapte povestiri fără a mai socoti şi prefaţa (2003), La Morrison Hotel. Povestiri de pînă azi (2007).
La Editura Polirom a mai publicat: Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană (1995), Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei (1996), O prostie a lui Platon. Intelectualii şi politica (1997), Literatura, ce poveste! Un diptic şi cîteva linkuri în reţeaua literaturii (2004), Polis şi Paideia. Şapte studii despre educaţie, cultură şi politici educative (2005).
(Nota Alexandru Petria-Textul a fost redactat de Polirom. Doar fotografia mi-a trimis-o autorul))
Noiembrie 24, 2011

”Cinematograful gol” de la Gaudeamus. O carte de Daniel Cristea-Enache

Criticul literar Daniel Cristea-Enache isi lanseaza la Targul de Carte Gaudeamus ultima carte, ”Cinematograful gol”. Evenimentul va avea loc duminică la 14.00, la la standul Polirom/ Cartea Românească. Prezintă:  Cristian Tudor Popescu şi Dan C. Mihăilescu.

 

Despre volum:

„Nu stiu cit de simpatic ii voi fi autorului daca voi scrie: nici critic, nici ziarist, el face reportaj. Pe multi literati inca ii jeneaza cuvintul, genul. Pe mine – nu.

Autorul face reportaj intr-un jurnal mai mult sau mai putin intim. El este reporterul convingerilor sale politice si apolitice, cu copilaria lui, cu tot…

El face reportaj intim.

Poate ca e un gen nou, poate ca nu – oricum, pentru ca nici eu nu tin mortis sa iradiez simpatie, nu voi da pe fata momentele in care, la lectura, puteam sa fiu prins in flagrant delict de entuziasm…” (Radu Cosasu)

 

„Cind criticii literari se izbesc de viata reala sint doua posibilitati: sa se scirbeasca sau sa le placa. Daniel Cristea-Enache face parte din a doua categorie.

Multa vreme l-am crezut crescut intr-un «incubator». Mi-am inchipuit ca toata ziua (si noaptea, pina-n zori) citeste si conspecteaza, iar dimineata expune doct observatiile sale – la gazeta sau intr-un amfiteatru de la Litere. M-am inselat! «Premiantul clasei» infuleca viata reala, stoarce povesti din fascinanta banalitate si are o placere nedisimulata de a se bucura.” (Ovidiu Simonca)

 

De pe Agenția de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2011/11/%E2%80%9Ecinematograful-gol%E2%80%9D-o-altfel-de-carte-a-criticului-literar-daniel-cristea-enache/ : „Cinematograful gol” conţine 84 de tablete, tablouri de zi cu zi, frânturi şi introduceri în viaţa omului Daniel Cristea-Enache. „Această carte începe cu un text intitulat „Bagaje pentru paradis” dedicat memoriei lui Valeriu Cristea şi se încheie cu un alt text intitulat „O frizerie de cartier”. Cartea „Bagaje pentru paradis” a lui Valeriu Cristea a fost ultima carte apărută antum, o carte care, câţiva ani mai târziu, a arătat că titlul era premonitoriu. Valeriu Cristea era un critic şi un om de o sensibilitate îngrozitoare, o sensibilitate insuportabilă, ceea ce a făcut din el un prozator adevărat. Eu am încercat, prin această carte, să dau o replică acelei cărţi extraordinare şi să vin exact cu acea perspectivă luminoasă. Pe parcursul acestei cărţi, care s-a scris în patru ani şi mai bine, am încercat să văd lumina, bucuria şi frumuseţea din momentele chiar cele mai neplăcute prin care treceam.”, a declarat autorul.”

Septembrie 4, 2011

Radu Ţuculescu despre Deania neagră

Petria din Deania sau Petele negre ale vieții noastre cotidiene…

 

Morți, cimitire, sinucideri, copilărie, babe, adolescente, sex, primari, indivizi maturi și tembeli bătîndu-și joc de copii, senatori, mărunți afaceriști postrevoluționari, lapte de mamă tînără, profesori obtuzi, pensionari, liceeni, îmbogățiți peste noapte, garoafe cu viermi, tiruri pline cu prezervative, chat, consilieri, partide, primari, iubiri carnale, bunici, copii tăiați de tren, medici, benzinari, tîrfe, călugări, înecați, spînzurați, sicrie, ziariști, români, maghiari, țigani, scriitori…Toate acestea, și multe altele, în orașul (fictiv) numit Deania. Acesta poate fi foarte bine orice oraș, mai mic ori mai mare, din draga noastră patrie. Cel care a ”inventat” numele orașului se numește Alexandru Petria și locuiește, zic eu, în…Deania, cum altfel? Mai ales că Petria rimează, subtil, cu Deania…  Dar nu locuiește el acolo degeaba.  Observă, analizează, disecă realitatea din juru-i cu lama subțire a unui bisturiu de chirurg, fără menajamente, ”operează” caractere și sentimente, trece dincolo de aparențe încercînd să descopere laturile mai puțin vizibile (și, adesea, mai puțin plăcute…) ale oamenilor societății din care este obligat și el să facă parte. Iar apoi, cînd renunță la grijile prea pămîntești și reușește să se desprindă de mica lui ”obsesie” – Internetul- …Alexandru Petria scrie. Pînă cînd se adună de-un volum. Apoi îl publică, doar n-o să țină manuscrisul în sertarul biroului ori pe noptiera vreunei femei (mai mult ori mai puțin iubită…) care s-ar putea numi Renata sau Miralma sau, de ce nu, Salma Hayek! Cel mai recent volum al său poartă titlul vag misterios  Deania neagră și a apărut la Editura Herg Benet în anul de grație 2011. (În țara noastră, se pare, toți anii sînt ”de grație”…)

Sandu Petria a publicat întîi, ca orice român care se respectă, cîteva volume de poezii, apoi un micro-roman intitulat (pur și) simplu Zilele mele cu Renata iar după ce a operat cu bisturiul (precum un fin specialist) dar a dat și cu toporul, obligat de situații și de…vremuri,  persiflînd parcă un vechi îndemn poetic comunist (citez aproximativ: ”…haideți, băieți,  să dăm cu barda/ căci aceasta este arta…” ),  a imaginat un ”ținut” cu oameni și străzi, cimitire și instituții, clădiri și stadioane, parcuri și crematorii. Prozele din volumul Deania neagră amintesc de ”nuvelele-minut” ale lui Orkenyi Istvan dar și de unele povestiri ale minunatului Hrabal. Umorul negru dansează fără opinteli cu ironia și chiar cu autoironia, grotescul se aliniază corect cu duioșia, sarcasmul face casă bună cu notația exactă, aproape reportericească. Autorul se mișcă degajat pe diversele ”portative” stilistice, preferînd, mai ales, expresivitatea simplității față de ”stufozitatea” unor fraze prea îndelung elaborate. Se dezvăluie, adesea, a fi fără menajamente, arătînd cu degetul, punîndu-l pe ”rană”, folosind un limbaj frust, fiind în stare, însă, a ”scrie chestii vesele chiar și cu inima flendurită.” Contrapunctul e bine stăpînit iar cuvintele se înșiruie în propoziții și fraze de-o acuratețe și o sprinteneală lăudabile. ”Ciurar sponsoriza biserici și mănăstiri. Mergea în fiecare duminică la slujbă. Când nu era în vreo delegație sau la vînătoare. A descoperit că la vânătoare poate să-și facă noi relații utile. Și-a cumpărat puști, ogari. Deși nu-i plăcea băutura, după partidele de vânătoare stătea la câte-un chef cu colegii vânători. Afaceriști, magistrați, polițiști, ziariști. Se prefăcea că bea și-i urmărea cum îi apucă limbuția, cum devin alți oameni după creșterea numărului de pahare date peste cap. Lua aminte. Ajuns acasă își nota picanteriile compromițătoare. Atent. Nu știa când o să-i fie de folos. Pe fișe, după nume. Cu anii, și-a strâns suficiente informații cât să poată ruina carierele unor suspuși din regiune…”

Alături de micro-romanul Zilele mele cu Renata, volumul de scurte povestiri intitulat Deania neagră se dovedește a fi încă o ”piatră” solidă pusă la temelia  prozei lui Alexandru Petria.

Radu Țuculescu

textul a aparut in Tribuna nr 216