Posts tagged ‘editoriale’

Mai 2, 2014

România lui Petria

 

Alexandru Petria ne-a adus, în ultimul timp, o serie de evenimente editoriale menite să ne apropie şi mai mult de lumea sa. Cartea „Convorbiri cu Mircea Daneliuc”, apărută la Editura Adenium, este o confesiune artistică a unuia dintre oamenii care au făcut ca România să fie cunoscută prin frumos pe mapamond. Celebrul regizor, scenarist, actor şi prozator român Mircea Daneliuc este un partener bun de dialog, pe măsura lui Alexandru Petria, care ştie să adreseze adevărate întrebări care curg viu, deşi dialogul este purtat întru totul pe facebook, cei doi protagonişti ai cărţii întâlnindu-se abia la lansarea de la Gaudeamus. Respectându-i dorinţa de a nu insista cu întrebările, mai ales cu cele legate de viaţa personală, şi declarându-l pe Daneliuc un adevărat frate, Petria reuşeşte să ne poarte în lumea artelor descoperind, pas cu pas, pe marele regizor şi scriitor care, pornind din Bucovina, ajunge să cucerească, prin activitatea sa, o ţară întreagă şi nu numai. Vorba lui Daneliuc: „Culmea ar fi să mă trezesc şi muritor”, declaraţie care nu se susţine deoarece activitatea sa l-a aşezat în nemurire. Regizarea unui film porneşte de la o scenă, de la o frază, de la o carte sau de la realitatea imediată: „Lucrurile acestea apar fără să le cauţi”, Daneliuc mărturisind că scrie: „Ca să nu mă defenestrez”. La fel ca un tată care nu-şi poate separa copiii în dragoste, regizorul declară: „Nu pot vorbi de un film preferat, nu le-am făcut decât din dragoste, niciunul alimentar”. Când îl ajung stările scrisului ne mărturiseşte tot personajul volumului: „Diurn. A nu se crede că noaptea nu dorm”. Despre oamenii pe care-i admiră în profesie declară: „Cineaştii mei sunt dintre aceia în timpul cărora s-a inventat isteria mediatică a festivalurilor”. Dialoguri despre oameni şi fapte, despre drumuri şi stări, dar şi despre modestie, despre care Daneliuc spune: „Nu-mi place să fiu nevoit a recurge la ea. Modestia nu e neapărat un semn de deşteptăciune. E un sentiment artificial inventat de umanoizi”. Despre lucrul pe mai multe paliere în lumea scrisului, Daneliuc spune că lucrează doar la o singură carte o dată: „Mie mi se pare obligatoriu ca să fiu cu toate sinapsele şi cu toţi hormonii grămadă acolo”. Deşi nu a mai ajuns în locul natal, Hotin, niciodată, regizorul vorbeşte despre rădăcini, dar şi despre drumurile în viaţă, de la Cluj la Sighişoara, Săcuieni, Piteşti, Câmpulung şi Iaşi, acolo unde tatăl său, inginer de drumuri şi poduri, a fost repartizat. Toate aceste drumuri l-au întărit pe Daneliuc, cel care declară că se simte fericit atunci când este singur „Pe malul unui râu, dar şi acasă”. O carte care se citeşte cu plăcere, personajul fiind momit cu „Feisbucul” şi scos din bârlog, după cum el însuşi declară. „Cum Dumnezeu poţi să scrii atât de uşor? Chiar a ieşit din joacă o carte? Pune pe cineva să jure”, îi declară Daneliuc lui Petria. Pentru acest volum, care prin vorbele maestrului este un reper pentru activitatea acestuia, Petria reuşeşte să ne apropie şi mai mult de lumea artei.
Volumul de interviuri „România memorabilă”, apărut la Editura Tribuna sub semnătura lui Alexandru Petria, prezintă un portret al lumii intelectualilor văzută prin prisma a câtorva nume reprezentative. Radu Aldulescu declară, în interviul acordat lui Petria: „Pur şi simplu, în perioadele nefaste, am muncit cu ziua pe unde şi pe ce s-a nimerit şi-am continuat să şi scriu”, considerând, în acelaşi timp, că scrisul nu este un drog, nu este o profesie ci o chestiune de vocaţie care implică, în mod misterios, iubirea. Un interviu interesant este şi cel cu Gabriel Andreescu, care declară tranşant „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”. Pe acelaşi registru este şi interviul cu Liviu Antonesei care declară: „O inteligenţă de excepţie sau o pregătire intelectuală deosebită nu te protejează de la sine de grave perturbări morale, de tulburări de caracter” făcând referire la societatea de astăzi. Ioan Cristofor se plânge că a scris prea mult, declarând „Sunt indiscutabil un ratat destul de reuşit”, ceea ce bineînţeles ne face să nu fim de acord cu el, însă îl iertăm pentru aceste negaţii când citim cuvintele: „Dumnezeul literaturii să-mi dea mai mult talent, mai multă sănătate, mai multă bunăvoinţă, mai multă înţelegere şi fraternitate faţă de colegii de condei”. Interviul cu Mircea Danieluc, prezent în această carte, este doar un fragment din integrala care a apărut într-un volum de sine stătător. Impresionează şi declaraţia lui Mihai Gălăţanu „Sunt îndrăgostit de Dumnezeu numai pentru un singur motiv: „Pentru că este iubire pură”. Gheorghe Grigurcu ne spune că scrie doar în orele matinale, punând lumii o singură condiţie, aceea de a fi singur, iar Zoe Petre declară că republica literelor nu poate fi liberă dacă cealaltă, republica adică, nu e liberă. Tot din interviul cu Zoe Petre aflăm că Grigore Moisil i-a fost unchi şi că în 29 noiembrie 1996, când în Parlamentul României Emil Constantinescu depunea jurământul de preşedinte al ţării, atunci când s-a intonat Imnul Naţional, Zoe Petre nu a putut să nu se gândească că Andrei Mureşanu se numără printre strămoşii ei: „Asta impune mari răspunderi şi o datorie de onoare imposibil de ocolit”. De ce valoarea literară originală nu este apreciată, se întreabă Liviu Ioan Stoiciu, în timp ce Adrian Suciu s-a obişnuit cu acest lucru, creându-şi o viaţă literară a lui „frumoasă, pentru că o construiesc eu. În viaţa literară românească în care trăiesc eu există generozitate, bine, adevăr şi frumos”. Interviurile cu Alex Ştefănescu, Radu Ţuculescu, Doina Uricariu întregesc acest volum de dialoguri. Alexandru Petria ştie să stea de vorbă cu fiecare personaj al cărţii în parte, să-i asculte gândurile, să muleze întrebările după caracterul fiecăruia, să fie un bun receptor şi, mai presus de toate, şi un bun jurnalist literar.
În ultimii ani, Alexandru Petria s-a reîntors la poezie cu toată forţa poetului care conturează în atelierul de creaţie o poezie cu fibra ancorată în imediatul vieţii. Reîntoarcerea la poezie s-a produs neconvenţional, aşa cum spune în Prefaţa volumului „Rugăciuni neruşinare & alte chestii”, apărut la Editura Vinea, Liviu Antonesei. Întâlnim o poezie care a dat mai întâi faţa cu ochii cititorului pe Facebook, Petria postând, zi de zi, pe pagina sa, câte un poem. Comentariile care au apărut de fiecare dată ar putea constitui, ele însele, o carte de critică virtuală despre poezia lui Petria. Adunate din spaţiul internetului într-o carte, poeziile capătă o altă forţă, conturând un portret al unui poet deja consacrat la nivel naţional. Aceşti psalmi neconvenţionali sunt parte ruptă din gândurile păcătoase ale poetului: „lângă tine/ e cum ai picta punctul/ din interior”. Surprinde la Petria modul în care şochează în sensul bun al cuvântului, cu imagini care revarsă sufletul în exterior: „nu te mira prea mult/ ca spuma şamponului/ îţi cade sufletul/ afară”. Lumina, la Petria, are un sfârşit întru aşteptarea unui nou început al speranţelor, al iubirilor, al iertării gândurilor păcătoase: „când se termină cerul/ unde să aştepţi/ să crească altul”. Iubirea este „consumabilă” însă contează cel mai mult trăirea intensităţii ei: „n-aş vrea să se gate dragostea, ca pita/ şi sufletul aburi tras: printr-o ţeavă de cupru încălzită/ cum zgomotul unei farfurii pe gresie” sau „şi ne sărutăm/ cum uităm să ne legăm şireturile/ înainte aş fuma ţigara de după”. În poezia lui Petria până şi întâlnirea cu moartea este un lucru firesc, la fel cum ai face o activitate zilnică: „cu degetele/ săpunite/ încerci în lighean/ de-i moartea caldă”. „Specialitatea lui Petria o reprezintă o ingenioasă asociere de frivolităţi şi de profunzimi fulgurante”, spune Gheorghe Grigurcu, pe coperta IV a cărţii, iar Alex Ștefănescu confirmă faptul că Alexandru Petria scrie bine, inteligent şi provocator. Poezia lui Petria merită a fi citită în cheia descoperirii unor simboluri care se află în imediata vecinătate a sufletului poetului şi aduse în faţa noastră aşa cum sunt ele, cu patimi şi mult adevăr.
Menut Maximinian
Text apărut în revista ”Mișcarea literară”nr1, 2014,, pag. 80-82 pdf aici miscarea literara nr 1 2014

 

Aprilie 12, 2014

Reconfigurarea sinelui prin poemul-drog (Alexandru Petria, Rugăciuni nerușinate & alte chestii, Vinea, București, 2013)

Mi-ar fi greu să-l definesc pe poetul Alexandru Petria într-un singur cuvânt, deși îi cunosc creația lirică încă de la debutul din îndepărtata (deja!) noastră adolescență. Poezia sa nu seamănă cu nimic decât cu sine. Este oglinda în care barba lui Petria se dovedește mai neagră decât în realitate, iar creștetul său mai puțin pleșuv. Nu știu dacă Alexandru Petria este îndrăgostit de poezie sau dacă poezia este îndrăgostită de el. Nu m-am dumirit încă nici dacă el scrie poezie ori dacă poezia îl scrie pe el. Fiindcă, fără urmă de îndoială, în poezie Petria e altcineva decât acela ce ni se dezvăluie în proza scurtă ori roman, este altcineva decât cel care se revelează când, față în față cu intervievatul, pune întrebări malițioase, incomode și îndrăznețe. În pofida acestui fapt, fiecare rând semnat de el poartă o pecete a unicității. De aceea revin la încercarea de a-l defini pe poetul Alexandru Petria printr-un cuvânt. Posibil ca acesta să fie „atipic”. Ori „rebel”. „Frapant”. „Recalcitrant”. Sau „nonconformist”.
Anticipând ajungerea în librării a volumului de versuri  Rugăciuni nerușinate & alte chestii, Alex a postat pe Facebook coperta, așteptând primele reacții din partea cititorilor. Reacții la titlul cărții. Reacții la imaginea de pe coperta I, ce parodiază tricoul unui fotbalist extrem de bine plătit, ce are înscris pe spate numele poetului și cifra cu conotații negativ- sexoase 69, ce sare în ochi din orice unghi. Intrigată (din nou!) de titlul cărții (mărturisesc c-am suferit pentru alegerea nepotrivită a titlului la primul său roman, Zilele mele cu Renata,  și încă nu i-am iertat complet maliția cu care ne-a luat peste picior pe noi, cititorii), am fost atentă la postările cu răspunsuri. Multora le-a plăcut. Altora, nu. Câțiva s-au oripilat și, observând că lui Alex i-a scăpat înfiorarea lor de pudici pe nedrept biciuiți, mi s-au adresat mie spre a-mi comunica faptul că „nu le convine” o carte cu un astfel de titlu. Fiindcă Petria ar aduce atingere celor sfinte. Sau pentru că nu poți fi nerușinat când te rogi. Ori pe motiv că „alte chestii” n-au cum fi sursă de inspirație pentru poezia de suflet. Evident, n-am răspuns nici eu cârcotașilor sau nemulțumiților. N-avea sens. În plus, abia așteptam să văd cartea, să citesc poemele tipărite pe hârtie, deși le lecturasem, picurate una-două pe zi, și pe net. De modă veche fiind, cuvântul tipărit mă sensibilizează altfel decât acela ce pribegește pe internet, care, de cele mai multe ori, e leac pentru plictiseala unora, în loc să fie balsam pentru suflet – cum se cuvine să fie literatura adevărată. În plus, pe Facebook n-ai cum da filele înapoi, ca să revii la o metaforă, n-ai cum sublinia un vers, n-ai cum marca cu asteriscuri sau cu semne de exclamare pasajele pe care vrei să le supui unei analize la sânge – așa că n-am încotro, trebuie să mă recunosc drept un cititor frustrat ori de câte ori citesc pe net. Am recunoscut-o și gata, trecem mai departe! Conform dicționarului, chestia, chestiunea este o „întrebare făcută ca să lămurești un lucru. Propunere de examinat, subiect de discutat, afacere”; nu pot ignora însă nici faptul că în timpul adolescenței noastre numeam „chestie” organul sexual masculin și cu siguranță  îndrăznețului impudic Petria i-a fugit acolo mintea mai întâi de toate! Întrucât nimeni dintre cititorii săi nu-i poate contesta lui Alexandru Petria apetența pentru „nerușinările” erotice, cum nu-i poate contesta nici hrăpăreața poftă de a se lua la trântă cu cuvântul spre a șoca, spre a uimi, spre a dovedi că este altfel.
Liviu Antonesei, semnatarul „Cuvântului însoțitor” al volumului, se declară tulburat de „forța imaginilor și maniera lor surprinzătoare de asociere. Pentru mine, așa cum proza înseamnă mai ales poveste, poezia este în primul rând imagine. Nu e o asociere la întâmplare, pentru că Petria nu este un suprarealist, ci după niște criterii misterioase, iar una din cele mai palpitante dimensiuni ale lecturii este să încerci să găsești rațiunea – care poate fi și i-rațiune! – care stă îndărătul acestor asocieri”.
Lecturând Rugăciuni nerușinate & alte chestii de la cap la coadă și de la coadă la cap, i-am descoperit lui Petria cel mai bine păstrat secret:în ciuda afișatei sale cutezanțe, de multe ori însoțite de insolență, este un fricos! Îi este teamă să nu fie cumva perceput drept un poet romantic sau ca un timid. Antidotul pentru  momentele de delicatețe și tandrețe în ipostaza de îndrăgostit îngenuncheat îi este truculența; sfioșenia și-o camuflează înapoia bravurii. Iar pentru a ne amăgi că este perfect stăpân pe sine (a se citi: perfect stăpân pe simțămintele sale, cărora refuză să li se supună), se ascunde înapoia fumului de țigară. Înapoi metaforicului „joint” ce transformă versul în drog, iar sinele îl transfigurează într-un vraci atotputernic, căruia-i sunt la îndemână leacurile pentru toate bolile sufletului.  Căci erotosofia lui Alex Petria despre maladiile indicibile ale inimii face vorbire.
Îndrăgostit etern, poetul își transformă poemele în ode adresate Iubitei (nenumite – ca să nu îngusteze orizontul), așa cum se vede în chiar poemul din debutul volumul: „mâini îndestulătoare:  lângă tine/ e cum ai picta punctul/ din interior,/ e cum m-aș scoate dar aș/ și rămâne/ să te iubesc întreg,/ întreagă,/ punctul meu din al tău/ are mâini îndestulătoare/ ca să rostogolească seara”.  Inspirat adânc în piept, metaforicul fum de cânepă răscolește simțurile, transfigurând realitatea: „joint: dimineața împinsă cu capul deasupra fluviului/ aroma și tu/ o cafea cu picioare lungi”.  Evident că iubirea nu există în afara frisonului sexual, așa că rostul Iubitei aste acela de a-l tulbura, de a-l răscoli, de a-l stârni: „nu știu ce să rețin din tine/ și dacă de prin spate/ mâinile ating sânii sau/ bule de oxigen rostogolite dintr-o mlaștină vertical// ajungi din urmă privirea scurtată/ cum deznozi cu un chibrit întunericul în două” (întunericul în două).  Fiindcă „n-aș vrea să se gate dragostea”, pentru poet iubirea presupune sacralitate în sensul în care este aceasta percepută de brahmani: „cum te-aș/ săruta/ pe sex/ ca un fluture/ pe gură” (poemul), reducând cuplul la elemente simple ce intră în alcătuirea măiestrită a Universului văzut ca un tot coerent. Împlinirea nu-i poate veni eului liric decât prin iubire: „ne cuprindem/ și cu/ patru mâini de aer/ și încă două inimi de aer/ nu-s de ajuns” (joint). Fiindcă nu deține răspunsurile, doar capacitatea de a se îndoi (a se vedea cartezianul „cuget, deci exist/ mă îndoiesc, deci exist”, convertit în manieră Petria în „te fut/ deci exiști”), de multe ori poemul se constituie într-o interogație, mărturisind și ea preaplinul sufletesc: „ai fi mai limpede și adânc/ bărbat/ dacă, iubind-o/ ți-ai sufla în batistă ochii,/ nu nasul?”  (joint).
Alexandru Petria nu suferă de pudoare. Și nici nu se străduiește s-o mimeze.  Act al sincerității absolute – chiar dacă de multe ori frustețea acestei sincerități doare și lezează cititorul mai delicat –, poezia sa traduce în vers „bubele, mucegaiul și noroiul” din limbajul cotidian. Nu o dată termenul trivial coboară în vers, fără ca totuși poezia sa să devină obscenă. Șocantă, neașteptată este de multe ori, însă niciodată erotica lui Petria nu este scabroasă. Fiindcă refuză să caute termeni înveșmântați în parfumate mătăsuri, își exprimă direct pulsiunile, uzând de termenii cei mai la îndemână, încredințat fiind că „în poezia de dragoste acum nu se face dragoste”, din moment ce el însuși – bărbatul – a fost redus (recompus?) la un cub falic: „mă înglobezi/ și nu protestez// până și liniștea s-a înserat// ca pe-un cub rubik/ mă recompui// sunt/ cel ce-o să-ți încalece ultimul memoria,/ iubito”.
Rugăciuni nerușinate & alte chestii are ca prim element substantivul definind relația dintre individul uman și divinitate. Și sub acest aspect Alexandru Petria tratează lucrurile în chip cu totul particular: nu vede în Dumnezeu o autoritate supremă căreia să i se supună cu smerenie și inima deschisă, ci un egal cu care îndrăznește (vorbim totuși de poezia lui Petria!) să se ia la harță când crede că este cazul. De aceea îndrăznește să evoce „jetul de urină al lui dumnezeu” (joint) sau, în alt  joint, să afirme că „mortul/ e un prezervativ/ din care/ dumnezeu/ și-a/ scos”.  În pascală, divinitatea este ridiculizată pe motiv că slujitorii săi nu sunt ceea ce ar trebui să fie: „isus învie de mai multe ori anul ăsta,/ de parcă ar fi pus la flotări:/ tranzacțiile popești/ nu se rușinează cât pruncii care descoperă/ că au cules din pădure pizda țigăncii,/ nu cine știe ce flori./ noroc că șeful de sus este mai îngăduitor decât noi,/ nu ne vinde, nu se vinde”.
Cu toate acestea, multe dintre poemele din volumul de versuri al lui Alexandru Petria satisfac chiar și cei mai sensibili degustători de versuri. Iată, de pildă,  cât nu doarme zăpada: „și zăpada avea ochi, ochi și buze,/ și erau un  ochi cum ambele mele brațe în el/ după-amiezele și diminețile/ de care nu m-am săturat// îmi aduceai cafeaua la pat,/ și strada era un ochi încăpător/ în ochiul nostru// dacă n-o să-ți povestesc/ din ochiul ce-s, o să te obișnuiești odată/ să adormi cu ochii/ deschiși cât nu doarme zăpada”.
Cu siguranță  Rugăciuni nerușinate & alte chestii nu va plăcea tuturor cititorilor. Alții o vor ascunde rușinați în bibliotecă, temându-se de judecata celor ce ar putea-o descoperi alături de tratate savante și volume de poezie „serioasă”. Însă cu certitudine volumul lui Alex Petria nu va lăsa pe nimeni indiferent. Niciunul dintre cei ce vor pune mâna pe „nerușinările” lui nu va rămâne nezguduit în profunzimile cele mai tainice ale sinelui. Și sigur nu le va uita prea curând.
Voichița Pălăcean-Vereș
apărut în Tribuna, nr. 278, 1-15 aprilie 2014

pdf-ul revistei http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2014/04/278net.pdf

 

 

Octombrie 1, 2013

in curand

in curand

August 22, 2013

Gheorghe Grigurcu, cronică în România literară despre ultima mea carte

 

Procesarea lirică

 

 

Există poeţi al căror discurs e omogen în sensul unei comasări a limbajului cu intenţionalitatea (lirică), astfel „dată pe faţă”, şi alţii la care acest discurs e dual printr-o tactică a limbajului care „dă de înţeles” şi altceva decît prima-i înfăţişare. Se află în cazul al doilea o sofisticare indicînd un posibil complex al conştiinţei auctoriale. Mai exact, un efort în direcţia „sincerităţii” ce, nesatisfăcută de o declarativitate netedă, antrenează materii eterogene aidoma unui curs de apă purtînd diverse obiecte întîlnite în cale. În această ultimă situaţie avem impresia că se află poezia lui Alexandru Petria. Candoarea originară, pare, sub pana d-sale, a se sfii de sine, încercînd a se trage în ipostaze energice, „de efect”: „moartea e apa/ ce-ţi soarbe umbra şi nehotărîrea spre mare// moartea e ca şi cum ai fi/ părăsit/ pentru o femeie// ai treabă,/ energizat, cu beţele de pescuit pe crăcane,/ vrei să arăţi// extatic macho blues” (macho blues). Sub masca de macho, poetul e un sensibil, un „sufletist” care ezită între poză şi mărturisire emoţională. Spre a face impresie, poza e dotată cu trimiteri anatomo-fiziologice aşa-zicînd „fără perdea”, care însă nu pot anula punctul de pornire „curat”: „da, şi un vagin, şi sîni, şi fese,/ dar ele nu stau pe aer/ ci pe un suflet// cristina, femeile mele/ au suflet şi să-mi/ accepte mitocăniile,/ sforăitul noaptea,/ ego-ul rotunjor,/ cristina, n-am şanse să mă duc dracului” (n-am şanse să mă duc dracului). Procesarea lirică are un caracter contrapunctic. Pe de o parte e această afectare provocatoare, menită a da personajului un spor de autoritate, aşa cum un adolescent şi-ar îngroşa vocea, pe de altă parte chipul său nemachiat, dezarmat în faţa misterelor vieţii. Eul se caută pe sine pe ocolite. Poate se află la mijloc şi o timiditate în faţa conceptului de poezie, venerat cu o intensitate ce evită a se da în vileag, preferînd deghizamentul derutant. În orice caz poetul vrea să apară în public altminteri decît cu natura-i morală, pe care se străduieşte a o contrazice pas cu pas. Numai că aceasta nu dispare, semnalîndu-se mereu în transparenţa textului. Mai mult, implicîndu-se activ în elaborarea dublurilor ce se doresc mistificatoare, la treapta expresiei. Locaţia favorită a autorului pare a fi barul, în mediul căruia se intersectează figuraţia feminină, stimulentul bahic, vorba în doi peri: „blonda de la bar vrea să facă cinste/ şi spune: <<o skol la toată lumea!>>./ hăbăuc, te privesc./ cu blonda de banc e clar cu tine încă n-o scot la capăt,/ şi cînd te întorci de la toaletă/ tragi după tine misterul, provocatoareo,/ avînd gusturi simple/ întorc o bere noroc, cînd accepţi fără fiţe skol-ul de la blondă” (la o bere). Dar toate acestea nu sting nostalgia naturii, care se înscrie în notaţii percutante: „un fir de piciorul-cocoşului/ lîngă un sutien triumph daring temptation/ uitat// look de primăvară/ cînd şi melcii îşi ştiu traseele” (fără tine). Sau: „miros de lăcrămioare, du-te-vino/ pe ridurile mici de lîngă buze,/ pe sînii focalizînd atenţia/ precum mîinile unui cerşetor” (de capul ei). Sau: „frumuseţea ta/ e pe aripile vrăbiilor” (acolo). Sensibilitatea primară induce un fior revelator: „am şi ucis cu premeditare – / speranţele în mine, cinci pisoi negri/ lîngă un pîrîiaş/ la ţară” (n-am a mă lăuda). E drept, s-ar putea vorbi la Alexandru Petria de-o abordare sexuală care îl introduce în catalogul producţiei poeticeşti în vogă, dar care, în fapt, acoperă ingenuităţi ce nu tocmai uşor s-ar putea constata la alţi barzi ai momentului. Sexualitatea devine un instrument al fantazării adolescentine (poetul pare un adolescent perpetuu): „cerul e o oglindă de feromoni/ îngeri fac sex de-şi rup aripile” (burlescă). Ori: „hai să facem dragoste/ cum credincioşii au primit dezlegarea la peşte// pînă la capăt/ fitness-sex” (dezlegare). Ori precum un semnal delicat al melancoliei ce stă la pîndă: „un călău harnic/ cu securea tocită/ iubirea” (adagio). Sub ostentaţia porno se întrevede livrescul: „şi spune-le că şi mîine o luaţi de la zero,/ că e ok,/ că sexul tău nu doarme în bibliotecă între proust şi james joyce” (poezia, gen). Sau chiar imponderabilul: „spaima de bărbaţi în care te culcai şi trezeai,/ oglindă cu tentacule// dragostea – o uşă/ peste o uşă/ peste încă o uşă/ închisă// eram în tine/ în loc de penis cu o umbră” (click). „Specialitatea” lui Alexandru Petria o reprezintă o ingenioasă asociere de frivolităţi şi de profunzimi fulgurante. Ca şi cum cele dintîi ar alcătui o pavăză în faţa celorlalte, prea tulburătoare spre a fi receptate în sine. Notele porno ar fi un mijloc de protecţie. O pereche de ochelari de soare împotriva dezlănţuirii luminii: „cît ne-am iubit/ cît ţi-o pui cu tipul pe care l-ai cunoscut la serviciu/ şi mi-ai explicat pe chat că n-are obligaţii/ eu am obligaţii/ moartea e o obligaţie” (obligaţii). Esenţa e altceva decît aparenţa contingentului lasciv: „te-am iubit cu trupul pe cuvinte/ m-ai iubit cu umbra” (apă plată, ceai verde). Deoarece, implacabil, „la etajul patru/ capac peste moarte era cerul” (odată). Aşadar un melanj de anecdotic, suspans, prozaism dinadins sfidător, o delicateţe dură, de tip „american”, asupra căreia, ca din întîmplare, binevoiesc a cădea reflexe, fie şi contorsionate, ale transcendenţei: „îngeri tereştri,/ privesc magnoliile fără să le miroasă,/ columbianca johanna villamil/ îşi desface mîndră părul, nu şi labiile, (…) şi cerul aşteaptă pînă la plictiseală recolta de sufleţele fragede,/ îşi spun îngeri tereştri şi zîmbesc” (de un delete). Impresia generală e a unei inspiraţii pe cît de generoase pe atît de unitare, purtînd marca unei personalităţi puternice.

 

Gheorghe Grigurcu

 

Alexandru Petria: Călăul harnic, Ed. Herg Benet Publishers, 2012, 110 p.

grigurcu

 

Mai 26, 2013

Gheorghe Grigurcu: “Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii“

– discuție cu Gheorghe Grigurcu

Alexandru Petria: Cînd mă gîndesc la dumneavoastră, stimate domnule Gheorghe Grigurcu, mintea îmi fuge la Clint Eastwood. Nici vorbă de asemănarea fizică, desigur. Ci îmi păreţi, ca şi multe din personajele celebrului actor american, un “lup singuratic”…

Gheorghe Grigurcu: Iată o comparaţie la care nu mă aşteptam în ruptul capului. Eu şi… Clint Eastwood! Acesta joacă într-adevăr de multe ori rolul unui “lup singuratic”, dar într-un stil… american. Solitudinea are şi o amprentă naţională, nu găsiţi? Cea pe care o ilustrează Clint Eastwood nu e una introvertită, autoscopică, ci legată de condiţia unui “om între oameni”, care se simte stînjenit din pricina semenilor. Un cunoscut romancier american, Henry Miller, scria: “Dintre toate fiinţele terestre, omul e cel mai singur. Cu atît mai solitar cu cît e mai înconjurat de cei din rasa lui”. În condiţiile imanente ale spaţiului său, cucerit treptat, anevoios, singuraticul american e un explorator, un aventurier. Dîrz, fire de luptător, s-a deprins cu pistolul (o seamă de pistolari au căpătat o aură legendară) şi nu cu introspecţia. În schimb francezii reprezintă o solitudine, ca să zic aşa, mondenă. De regăsiri doar intermitente ale intimităţii eului relaţionat social, pretinzînd o comunicare convenabilă, singurătatea prelungită, dramatică nefiind de bonton. Vauvenargues o caracteriza drept “o dietă a spiritului mortală cînd e prea îndelungată”, după cum Valéry pune punctul pe i afirmînd că “un om singur e totdeauna în proastă companie”. Să ne gîndim la Proust care a fost eminamente un “om de lume”, frisonat de constatarea ierarhiilor sociale, a snobismelor pe care le-a analizat, punîndu-se el însuşi în cauză, cu o perspicacitate tangentă la genialitate. Atunci, unde am putea vorbi de o singurătate care angajează “în forţă” fiinţa interioară, care devine un resort al creaţiei? Mai curînd la germani, la ruşi. Muzica, filosofia, lirica în care au excelat germanii găsesc acoperire într-un aforism al lui Schopenhauer, care desemnează singurătatea ca fiind “soarta spiritelor superioare”. După cum marii scriitori ruşi au oferit cele mai profunde sondaje ale fiinţei, graţie solitudinii religioase a lui Tolstoi şi a celei religios-demonice a lui Dostoievski. Dar la români? Aici lucrurile sînt amestecate. Dacă la un Eminescu, la un Blaga, la un Bacovia (“nordicii” noştri) triumfă solitudinea dureroasă, la un Arghezi, la un Ion Barbu avem a face cu o ambiguitate, cu o apropiere de lume datorită pitorescului inclusiv de expresie. Practica unui limbaj colorat, sarcastic nu e oare o mişcare a deschiderii spre exterior, id est o nervozitate a solitudinii ce ar vrea să-şi înceteze “dieta”? Dar dvs. voiaţi probabil să vă vorbesc şi despre modesta mea persoană. M-am aflat, mai toată viaţa, între două tipuri de singurătate care s-au potenţat reciproc. Una nativă, alta impusă de împrejurări. Singurătatea dată cutez a presupune că ţine de o fibră “nordică” ce m-a îndrumat către o evadare în mine însumi, în acea perspectivă a trăirilor care pune în paranteză prezentul, bizuindu-se pe trecut şi pe viitor. Pe un viitor nutrit de energia neconsumată a trecutului, o formă de trecut ideal în care m-aş putea recunoaşte. Trecutul şi viitorul: timpuri trase în ficţiune, reprezentînd o similiestetizare existenţială. Să fie astfel vorba de singurătate ca de-o ipostază strict egotică, închisă? De o noncomunicare? Nu cred, întrucît solitudinea proprie poetului configurează limbajul liric, factor ce caută a se sustrage prezentului, dar, oricum, un limbaj. Dacă autorii de tip “sudic” aţîţă, provoacă timpul prezent printr-o manieră spectaculară, nu o dată extravagantă, (suprarealiştii aparţin acestei categorii), “nordicii” îl prefac în tensiuni ale aşteptării. Emoţia lor specifică: nostalgia. În primul caz e o singurătate libertină, în al doilea una fidelă sieşi. Evident, contează şi circumstanţele vieţii unui scriitor. În situaţia mea, dovedindu-se de atîtea ori neprielnice, acestea au avut totuşi generozitatea de a-mi favoriza ceea ce am numit singurătatea nativă.

– Să ne întoarcem în timp. Aţi fost refugiat de două ori, în două cotituri ale istoriei. Ce au lăsat în urmă aceste ruperi de locurile unde aţi trăit? În viaţă, în scris.

Da, am cunoscut în copilărie două refugii. Unul din Ardealul de Nord, în 1940, altul din Basarabia, meleagul meu de baştină, în 1944. A fost o invazie timpurie a prezentului în viaţa mea, zdruncinată la un mod care m-a făcut pesemne şi mai rezervat faţă de acest timp “regal”, aşa cum îl socoteşte un poet spaniol, însă pentru umila mea persoană, opresiv. Amintirile din Basarabia pe care am părăsit-o definitiv la 8 ani au dulceaţa paradiziacă a începutului de viaţă, cînd temporalitatea nu e încă divizată, formînd un conglomerat feeric. Nimic de atunci n-am impresia că ar constitui un rest inutil, un rebut, totul se încarcă într-o memorie afectivă cu caracter vital, precum un organ al corpului nostru. La fel s-a întîmplat cu zilele petrecute în Ardeal, la Gheorgheni, unde, în pragul unor evenimente triste ale istoriei, am locuit un an. Necazurile s-au înmulţit în 1944, cînd am ajuns la Târgu-Jiu (Amarul Tîrg de mai tîrziu!) şi, ulterior, într-o comună gorjeană, Peşteana-Jiu. Au continuat la Oradea, unde am urmat liceul, între 1950-1954. Goma vorbeşte despre un fapt cunoscut şi de mine şi anume atitudinea neprietenoasă a unor “regăţeni”, oameni ai locului, cu casa, masa şi rosturile lor îndeobşte încă neatinse, faţă de noi, refugiaţii, victime ale acelor vremuri de restrişte. Îmi sună încă în auz acest cuvînt peiorativ, aplicat nu o dată cu ciudă unor nefericiţi. Desigur, îndată după război exista o criză economică, nivelul de trai al majorităţii locuitorilor ţării a coborît, însă refugiaţii se vedeau loviţi de soartă într-un chip aparte. Plecaţi de acasă în grabă, cu doar cîteva geamantane, am fost nevoiţi a ne vinde puţinele lucruri pe care le mai aveam, tacîmuri, feţe de pernă, rochii ale mamei, pentru a ne procura mîncare. Bunica spăla rufele unor militari sovietici… De la Târgu-Jiu ne-am mutat, cum spuneam, la Peşteana-Jiu, unde tatăl meu, inginer agronom, primise serviciu. Cultivînd legume pe o mică suprafaţă de teren din preajma casei (oficiale) în care ne-am stabilit, crescînd cîteva păsări, situaţia ni s-a mai ameliorat întrucîtva. Însă mă umilea starea de inferioritate în care mă aflam chiar faţă de colegii mei de şcoală. Toţi (marea majoritate era alcătuită din copii de ţărani săraci) aveau o casă proprie. O curte, o gospodărie. Adesea şi o mică livadă şi un petec de pămînt. Erau proprietari. Noi eram nişte venetici. În acel moment simţămîntul de proprietate era încă foarte dezvoltat, precum un element determinant pentru calitatea unei persoane. Nici la Oradea, destulă vreme, lucrurile n-au mers bine. Ca licean, locuiam împreună cu părinţii şi cu bunica, toţi patru într-o singură odaie igrasioasă. Bunica şi tata dormeau pe jos. Niciunul, din cîte ştiu, dintre colegii mei de clasă nu păţise aşa ceva. Într-o bună zi, unul din ei a vrut să-mi facă o vizită. L-am zărit pe fereastră şi nu i-am deschis uşa. M-a văzut şi el şi a rămas supărat pe mine, nedîndu-şi probabil seama că mi-a fost ruşine să-l primesc în mizeria noastră. Abia cînd devenisem student la Cluj, ne-am mutat într-o locuinţă mai “onorabilă”, cu două camere, dar fără baie şi fără toaletă în interior, în care am rămas pînă la reîntoarcerea, lipsită de glorie, în Amarul Tîrg, în 1978. Să mai continui? Ca student al Şcolii de literatură din Bucureşti, m-am pomenit exmatriculat după numai un trimestru, ca “duşman al poporului”, pentru că-i vizitasem pe Tudor Arghezi şi pe fosta soţie a lui E. Lovinescu. Ca student la Universitatea din Cluj, neîndoios rău văzut şi acolo pentru relaţiile cu Blaga, am fost aşijderea exmatriculat pentru cîteva absenţe la plicticoasele ore de marxism-leninism şi reprimit numai după ce autorul Spaţiului mioritic a făcut un drum pînă la decan. Deşi am luat, în ultimul an de studenţie, premiul întîi pe ţară, n-am obţinut, la terminarea facultăţii şi nici mai tîrziu, nici măcar un post de portar la vreo instituţie culturală a oraşului de pe Someş (poetul, mult preţuit de mine, Aurel Rău ştie cum stau lucrurile)… Bucuros, la un moment dat, că am ajuns redactor al revistei Familia, la reînfiinţarea ei, în 1965, m-am trezit scos din funcţie, proiectat în şomaj pe o perioadă de nu mai puţin de 16 ani. Pe deasupra silit să părăsesc Oradea, întrucît am indispus “organele” prin cîteva scrisori de protest înaintate lor. Motivul, unicul motiv invocat? N-am scris nimic despre partid şi despre “tovarăşul” Ceauşescu… Ce-au însemnat aceste “ruperi” de locurile unde am stat de-a lungul vieţii, v-am povestit pe scurt. Ce-au însemnat în scris, vă poate spune scrisul meu însuşi.

Dacă excelezi în mai multe specii literare, dintr-o lene sau comoditate a evaluării probabil, lumea literară românească ţine să încline balanţa spre una, neglijînd-o pe cealaltă. E o prostie şi o nedreptate. Sînteţi un poet extraordinar, însă în percepţia publică are întîietate criticul literar Grigurcu. Vă mărturisesc că am citit prima dată poeme de-ale dumneavoastră cînd eram în liceu, din paginile revistei “Convorbiri literare”.

Cum v-aş putea contrazice în privinţa “balanţei” arbitrar înclinate? Cum aş putea să nu admit că, în principiu, se comite astfel o “nedreptate”? În cazul meu, poate că a constituit o eroare scrisul critic, cultivat insistent, care mi-a împins mai la margine poezia, chemarea, mărturisesc, precum şi silinţa mea literară dintîi, obiectul debutului editorial. Un confrate mai tînăr, Nicolae Coande, nota în acest sens: “nu se ştie pe cine iei la drum”! Şi n-avea dreptate? Nu era mai bine să am o singură “direcţie de înaintare”? Aşa cum am mai explicat, mi s-a părut că a fi critic poate fi o eventuală profesie, pe cînd a fi (doar) poet… nu prea. O dorinţă de “corectitudine” socială m-a împins către o activitate critică ce, din aproape în aproape, a căpătat proporţii pe care nu le prevăzusem. De unde o anume lipsă de atenţie faţă de poezia pe care am publicat-o mereu (cu toate că aprecierile favorabile asupra ei, sub semnătura unor prestigioase condeie, s-ar fi cuvenit să mă bucure). Fenomenul nu e nou. Iată observaţiile amare ale lui E. Lovinescu, romancier suficient de neglijat în epoca sa, care abia în ultimii ani începe a fi preţuit după cum se cuvine şi pe această latură: “Criticul care se încearcă în literatura de imaginaţie, este privit cu aceeaşi neîncredere instinctivă cu care e privit romancierul făcînd poezii. Din comoditatea clasificării, publicul nu poate admite polivalenţa talentului; scriitorul este legat în cămaşa de forţă a unităţii şi toate încercările lui de a evada sînt considerate ca abateri sau ca simplă neseriozitate”. Curios e faptul că o atare “comoditate” nu cedează uşor nici în atmosfera aşa-zisului postmodernism, însuşit în alte privinţe precum o deschidere largă, precum o convieţuire exemplară a modalităţilor. Mă gîndesc însă şi la altceva. Criticii cei mai buni de poezie sînt, după spusa faimoasă a lui Baudelaire, poeţii. Iată şi o vorbă în această privinţă a lui Novalis: “Criticul autentic trebuie să posede capacitatea de a crea el însuşi creaţia supusă criticii”. Or, ce se întîmplă? Criticii care nu sînt poeţi (nu e o incriminare, vocaţia lor critică poate fi înaltă şi în felul acesta), aplicîndu-se asupra textelor poetice, se întîmplă să nu posede acei senzori aparte ai recepţiei celor mai fine calităţi, a reliefurilor ca şi impalpabile, a particulelor ca şi imponderabile ale acestora. Istoria criticii noastre e în măsură a confirma un asemenea punct de vedere. Titu Maiorescu, e adevărat, l-a descoperit pe Eminescu (ceea ce nu era prea greu), dar mai departe a promovat numele unor minori, fiind total neinteresat de valorile lirice reprezentative cu care s-a întîmplat a fi contemporan, de la Macedonski şi Coşbuc la Dimitrie Anghel, St. O. Iosif, Ştefan Petică, Ion Minulescu, Ion Pillat, Bacovia. Cu E. Lovinescu s-a petrecut altceva. N-a fost poet, însă a fost, cum arătam, un romancier de înaltă ţinută, un prozator excepţional în Memorii. Meritul său de-a fi susţinut şi introdus în tabloul literaturii române pe modernişti e legat şi de prezenţa în cenaclul Sburătorul a unor poeţi ale căror opinii şi preferinţe le-a înregistrat cu folos: Felix Aderca, Ion Barbu, B. Fundoianu, Camil Petrescu, Vladimir Streinu ş.a. În continuare, cei mai de seamă critici ai poeziei au fost şi poeţi: G. Călinescu, Vladimir Streinu, I. Negoiţescu (să nu-l uităm nici pe Ion Pillat, foarte comprehensiv faţă de numele noi pe atunci ale poeziei occidentale).

Care personalităţi v-au marcat anii de formare?

Spre deosebire de mulţi literaţi tineri de azi, eu unul am avut o mare preţuire pentru trecut, mai mult, o evlavie a trecutului. Să fi fost în cauză aceeaşi neîncredere în prezent cu care intram în viaţă? Copil şi adolescent, am crezut o vreme că mă voi consacra istoriei. Citeam pe nerăsuflate tot ce-mi cădea în mînă din domeniul său. Mirajul literaturii s-a ivit ceva mai tîrziu. Să precizez că liceul şi facultatea le-am urmat în perioada cea mai întunecată a ideologizării comuniste, pe care au reprezentat-o anii ’50. Căutam cu înfrigurare cărţile interzise de cenzură, încredinţat fiind că ele întrupează universul firesc al scrisului, că adevăratele valori se află acolo. Trecutul pe care oficialitatea abuzivă se străduia să-l suprime devenea pentru mine un reazem major, dătător de speranţe. Aveam nevoie de textele sale precum de aer. Astfel i-am citit cu nesaţ pe marii poeţi interbelici, pe criticii aceleiaşi perioade fundamentale, resimţindu-i drept mentori. E. Lovinescu, pe care-l cunoşteam suficient de bine încă din clasele liceale, se constituia pentru mine într-un autor de căpătîi, apropiat sufleteşte şi din pricina vicisitudinilor biografiei sale, oferind o lecţie de consecvenţă şi demnitate. Dar n-aş putea omite fascinaţia resimţită în faţa Istoriei lui G. Călinescu, procurată de la un anticar particular din Capitală, Radu A. Sterescu, personaj curajos care îndrăznea să vîndă cărţi puse la index (a şi intrat în curînd în temniţă), la care am ajuns prin recomandarea lui Labiş. Desigur, Divinul critic urma să mă dezamăgească atunci cînd mi-am dat seama de compromisurile pe care le făcea cu regimul comunist, prefigurate într-un fel în paginile lovinesciene care-l comentau, neomiţînd a-i semnala slăbiciunile. Cu toată antipatia pe care patronul Sburătorului i-o purta lui G. Ibrăileanu (i-a lăudat, totuşi, Adela), mi-a devenit drag acest moralist “provincial”, de-o acuitate pe care o resimt neştirbită pînă în prezent, cînd îl recitesc. Dintre poeţi, preferaţii mei erau Adrian Maniu, Fundoianu, Vinea, Voronca, dar mai presus de toţi Blaga. Am avut marele noroc de a-l cunoaşte îndeaproape în anii petrecuţi la Cluj, de-a fi încurajat de marele om cu o înţelegere şi magnanimitate uluitoare. Blaga a rămas o stea polară a existenţei mele intelectuale, cu toate că în poezia pe care o scriu, ale cărei începuturi le-a apreciat aşa cum n-aş fi nădăjduit nici în visele cele mai frumoase, s-a întîmplat să nu-l urmez. Ce să vă mai spun? Am citit şi destui autori străini, pe cei francezi şi ruşi adesea în original (Baudelaire, Rimbaud, Apollinaire, Thibaudet, Bachelard, ca şi Esenin, Blok, Maiakovski, Bagriţki, etc.). Limba rusă o cunoşteam din familie, iar pentru a mă deprinde mai bine cu limba franceză am citit, cu creionul în mînă, vreo 7-8 volume de Anatole France… Cum rămîne aşadar cu personalităţile care mi-ar fi “marcat” formarea? Toţi la un loc, mai curînd decît unul sau doi sau trei, într-o devălmăşie a cărţilor care, în acea epocă de cumplită secetă culturală, alcătuiau, pentru copilandrul visător ce eram, o boltă nu mai puţin copleşitoare decît bolta celestă. Jules Renard afirma că a înţelege cum se cuvine un autor înseamnă a-i deveni egal. Poate că aşa este: o egalitate respectuoasă, rezultat al empatiei pe care o presupune admiraţia, dar care nu se cuvine a-şi prelungi prea mult farmecul prezumţios, lăsîndu-ne disponibili pentru alte experienţe de acelaşi norocos tip.

Vă rog să încercaţi un Top 10 al celor mai importanţi poeţi români.

Am mai făcut cîndva un asemenea exerciţiu, ajungînd la un rezultat care nu m-a mulţumit. Îmi aduc aminte de o comparaţie a lui Tolstoi, din Moartea lui Ivan Ilici, aceea după care a muri ar fi ca şi cum omul ar încerca să intre într-un sac mai mic decît el. Ce se petrece în cazul poeţilor români “de top” (acum încerc a mă pronunţa asupra celor ce, cu o unică excepţie, nu se mai află în viaţă)? Asupra primilor şase n-aş avea niciun dubiu: Eminescu, Macedonski, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu. De-aici încolo însă apar dificultăţi. Din rîndul interbelicilor renunţ cu greu la Fundoianu şi la Al. Philippide. Dar ce nume să aleg mai departe? Cum să nu am impresia stînjenitoare că nedreptăţesc pe cineva, oprindu-mă doar la patru dintre următorii: Gellu Naum, M. Ivănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Nicolae Labiş, Cezar Ivănescu? Aşa încît, cu voia dvs., renunţ.

Viaţa dumneavoastră n-a fost deloc roză. Dacă era altfel, era mai bine pentru literatul Grigurcu? Fără securişti, fără comunişti, cu bani îndestulători?

Vedeţi dvs. domnule Alexandru Petria, mi-ar fi greu să mă gîndesc în această clipă la o viaţă contrafactuală. Aşa cum s-a desfăşurat, integrată în cea mai mare parte în cei 45 de ani de comunism, îmi resimt viaţa, desfigurată de perioada cu pricina, ca pe un prezent care n-a încetat. Un prezent extins aidoma unei uriaşe pete de ulei pe suprafaţa mării, care stăruie încă mult timp după accidentul de navigaţie care l-a produs. Am fost dat afară din oraşe, din universităţi, din slujbe, marginalizat cu îndărătnicie pînă am ajuns la seninătatea unei constatări. Acesta e un Destin. Cum să te împotriveşti Destinului, teribilului Destin pe care grecii antici îl venerau cu resignare, dîndu-ne o pildă, poate cea mai teribilă pe care ne-o oferă mitologia lor? Trăsătura de “lup singuratic” pe care mi-aţi atribuit-o e oare premisa sau consecinţa acestui Destin? Îndrăznesc a socoti că e o premisă, un dat al unei fiinţe care trebuia să fie inadaptabilă, în răspăr cu habitudinile lumii, cu destui semeni, mîhnită de dizarmoniile sale lăuntrice, dar şi de cele ale întîlnirilor cu realul, aşteptînd. Aşteptînd ce? Poate reînvierea unui trecut real cîndva, îndepărtat în zona unei vîrste aurorale, care în mod fabulos s-ar cuveni să curme odată blestemul prezentului perpetuu, stigmatizat de comunism şi de urmările sale. Blaga are un aforism enigmatic: “Cele mai multe aspecte ale prezentului sînt accesibile numai profeţiei”. Ce s-ar putea înţelege de aici? Că prezentul e fie proiecţia unor vaticinări confirmate, fie conţine vaticinările pentru vremea ce va să vie. Sau ambele. Aşadar o perspectivă care, fără a izbăvi prezentul de scăderile sale, îi recunoaşte funcţia de receptacol al unor misterioase forţe care-l transcend, mistuindu-i condiţia inferioară. Am aşteptat decenii în şir o schimbare istorică ce a venit fără a aduce totuşi decît o jumătate a eliberării, încărcîndu-ne cu un nou set de dezamăgiri care nu o dată pornesc din cele ale totalitarismului, insuficient eradicate, precum o operaţie nereuşită, care lasă neatins un rest de ţesut bolnav.

O să abat dialogul în altă direcţie. Vă consideraţi încheiate socotelile cu trecutul? Îi ştiţi pe informatorii Securităţii din preajma dumneavoastră?

– “Lup singuratic” fiind, n-aveam cum să nu atrag “ochii albaştri”, nespus de vigilenţi, ai instituţiei pe care Luca Piţu o alintă cu numele de Securiţica. Mai ales după ce, luînd legătura cu Arghezi şi cu Blaga, ajungînd mai tîrziu a fi comentat la Europa liberă, am dovedit prin acestea că pun în teribilă primejdie statul, întreaga societate angajată pe drumul construcţiei socialismului. Lucrurile au culminat, după cum am mai relatat în cîteva rînduri, cu anchete, percheziţii şi cu confiscarea manuscriselor. Silit a-i privi pe bravii “lucrători” cum scotocesc minuţios prin rafturi şi sertare, în căutarea, se vede, a unor explozivi măcar ideologici, tatăl meu, grav bolnav, a avut o criză în urma căreia, la puţine zile, a încetat din viaţă. Astfel Securiţica mi-a lăsat o amintire de neşters… Asta se petrecea în Amarul Tîrg. Dar în scurta perioadă petrecută la Şcoala de literatură devenisem “interesant” pentru doi colegi care mi-au pregătit cu sîrg un dosar solid în vederea exmatriculării (unul s-a afirmat ulterior ca traducător, altul, vag istoric literar, a avut o prestaţie pitorească, după 1989, apărînd chiar în postura de… candidat la preşedinţia ţării). Îl dibuisem cel puţin pe unul dintre astfel de “observatori” şi în rîndul studenţilor filologiei clujene, care a ajuns – nu se putea altminteri! – universitar în speţa lingvisticii (în facultate, colegul cu pricina era secretar UTC şi un soi de responsabil “cultural” de la Căminul studenţesc de pe strada Racoviţă). La Oradea, importanta “sarcină” a fost preluată de un ofiţer Secu care frecventa Cenaclul literar orăşenesc, în calitate de… poet. Cînd am fost angajat la revista Familia, supravegherea necurmată al cărei obiectiv eram a căpătat un supliment preţios, cel al intoxicării. Mi-am dat seama curînd că doi redactori (cum era de aşteptat, cei mai slabi sub raportul condeiului, care petreceau mai mult timp în anticamera activiştilor de partid decît la masa de lucru) răspîndeau felurite năzbîtii calomnioase pe seama mea. Aşa, ca să fiu înlăturat mai repede din calea lor, ceea ce s-a şi întîmplat.

Scriitorii români nu prea excelează în hărnicie. Sunteţi o excepţie.

– Nu ştiu dacă e chiar aşa, Am avut/avem destui autori “harnici”, de la Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu la (era să zic Nichita Stănescu, dar mă abţin!) Nicolae Breban, şi neîndoios, Paul Goma. Şi ne fuge gîndul şi către “hărnicia” celebră, impusă de condiţionări financiare, a unui Balzac (deşi poate că n-a fost numai acest pinten care l-a îndemnat la galopul scrisului) sau către cea, nu mai puţin celebră, a unui Fernando Pessoa, atît de debordantă, încît a simţit nevoia de a-şi multiplica braţele auctoriale, aidoma unei zeităţi asiate. E bine sau ba să fii “harnic” în breasla literaţilor? La umila mea persoană ar putea fi vorba iniţial de un reflex dobîndit încă din copilărie, de la bunica şi mama, atunci cînd am fost îndrumat să-mi fac lecţiile cu conştiinciozitate şi să ajung astfel ditamai premiantul întîi. Aveam o mentalitate, să zicem, “pozitivă” pe-o parte, păguboasă pe alta, presupunînd că învăţînd “bine”, porţile în viaţă îţi vor fi deschise în consecinţă. Chiar ajuns student, habar nu aveam de formidabila forţă a “relaţiilor”, de magia “pilelor”, dumirindu-mă abia după o vreme că există colegi “purtători de serviete” profesorale ori avînd conexiuni oculte cu anume autorităţi, colegi care, bineînţeles, au făcut cariere universitare. Ce s-a ales însă de “hărnicia” mea? Scriu pentru a-mi ocupa timpul (variantă golănească: “a-ţi omorî timpul”), pentru a umple ecranul alb al acestuia cu rîndurile pe care le aştern din simţămîntul că n-aş avea ceva mai potrivit de făcut. Ceea ce s-ar numi vocaţie a devenit o îndeletnicire cotidiană, străduindu-se a nu sfida dictonul strămoşesc: non multa sed multum, prin numeroase corecturi, completări, printr-un şir de reveniri asupra paginilor scrise fără uşurinţa care, la unii confraţi, se pare că se instalează după un anume stagiu de practică. Asta e. Pe cît de “harnic” s-ar putea să apar în exterior, pe atît de critic sînt faţă de mine însumi, un biet laborios care nu rareori sfîrşeşte în nemulţumire şi o ia de la capăt, pe altă canava. Inclusiv pentru a se degreva de monotonia care pîndeşte în penumbre, de senzaţia de saturaţie. Aşa cum s-a statornicit, scrisul meu implică o alternanţă, întrucîtva consolatoare, între specii: critica, poezia, însemnările de jurnal, gazetăria se succed în funcţie de o dispoziţie pe care n-aş putea-o controla, căreia mă subordonez (excepţie fac “materialele” care musai să fie înfăţişate la termen fix). Şi de ce să nu recunosc că scriind “mult” îmi protejez singurătatea? Necesitatea ei irepresibilă îşi găseşte în ocupaţia scrisului – nu-i aşa? – un mediu prielnic.

– Cu mulţi ani în urmă, l-aţi “ras” pe Nichita Stănescu. Poezia lui are o posteritate ciudată, după voga enormă de care s-a bucurat…

– Da, cu Nichita Stănescu e o poveste. Am fost cel dintîi critic care, într-un articol apărut în Luceafărul, la finele anilor ‘60, am spus ceea ce am crezut că se cădea spus despre acest poet adorat al momentului: “Împăratul e gol”. Autorul Necuvintelor a beneficiat, ca niciun altul pe atunci, de un îndoit sprijin: din partea criticilor “liberali” (a se citi oponenţi ai “realismului-socialist”, care a decimat pînă către mijlocul deceniului şapte literele româneşti), ca şi, de la o vreme, din partea oficialităţii care găsise nimerit a agăţa un nume pe panoul “măreţelor realizări” ale regimului. Foarte promiţător la început (îi citeam poeziile apărute prin reviste, destul de rar, de altminteri, cu încîntare), Nichita s-a lăsat pradă, din păcate, unei inflaţii care l-a dezavantajat drastic. A acoperit innumerabile pagini cu stihuri torturate, cu puerilităţi ce frizau revelaţia sau cu incoerenţe vădind o suspendare a minimului autocontrol. Aidoma unui Rasputin, care, după chefuri straşnice, emitea în mijlocul cercului său de admiratori şi mai ales de admiratoare propoziţii mistice, bardul în chestiune îşi dicta textele într-o incontinenţă de rău augur. În acelaşi timp n-a şovăit a se ploconi, prin poeme şi declaraţii cîtuşi de puţin onorabile, în faţa cerinţelor partidului care l-a răsplătit copios. I-au trecut prin mînă sume imense: s-a spus că numai datoriile către Fondul literar pe care le făcuse echivalau cu preţul a cincizeci de automobile Dacia! O degringoladă paralelă a scrisului şi a vieţii l-a marcat fără şansa unui reviriment. Gloria sa a rămas însă, bizar intangibilă, într-o zonă, majoritară la ora actuală, a consideraţiei critice. Explicaţia? În primul rînd o inerţie, o subordonare a comentatorilor faţă de primele evaluări exaltate, care sugerau în subsidiar, repet, o anume opoziţie faţă de producţiile aservite regimului (Nichita n-a făcut din capul locului figura unui poet de curte). De aici pornind, o modă cu servituţile ei, ale cărei efecte nu s-au sleit. Îmi spunea I. Negoiţescu, îndată ce publicase o analiză favorabilă lui Nichita, Descrierea unui poet: “M-am gîndit, scriind-o, la părerile tale. Aveam tot atîtea argumente pentru a-l aproba ca şi pentru a-l nega pe poet. Am ales ultima soluţie, ca să nu distonez, eu, un întîrziat, cu generaţia tînără”. Mai recent, referindu-se la Nichita, Cristian Tudor Popescu pomeneşte de un soi de obligaţie pe care o au unele condeie de a-l lăuda excesiv, în continuare, pe acesta, pentru a-şi asigura “o pîine”… universitară ori publicistică. Iată un fragment din textul în cauză, pe care-l socotesc a fi cel mai judicios din ultimii ani asupra subiectului: “Răsfoiesc voluminoasele volume de lux Humanitas, Nichita Stănescu, Opera poetică, şi găsesc hectare de cuvinte fără noimă, şiruri căznite, versificaţii mecanice, de dragul rimei, gen Păunescu în degringoladă, o obscuritate cîtuşi de puţin fertilă, menită să înfăşoare nimicul, un vid de simţire poetică”. Vreţi să ştiţi şi opinia finală a Monicăi Lovinescu, care l-a cuprins destui ani pe Nichita în acolada elogiilor sale la Europa liberă? Iat-o: “Nichita a fost probabil cea mai neaşteptată şi mare degradare din literatura ivită prin 1960”. Cauzele? “Alcoolul şi turcirea”. Mi-aţi putea replica: acestea sînt cazuri izolate! Nu chiar. Aruncînd o privire în urmă, ne putem da seama că un şir de personalităţi ale literelor noastre au manifestat, unele cu o anume zăbavă, rezerve categorice faţă de supralicitatul bard: Şerban Cioculescu, Petre Ţuţea, Ovidiu Cotruş, A. E. Baconsky, Ion Caraion, Şerban Foarţă, Matei Călinescu etc. Am simţămîntul că Nichita Stănescu nu constituie încă un caz clasat, aşa cum s-ar părea, într-un duh al beatificării, că, în consecinţă, peste capul unei generaţii sau a două, va fi rediscutat într-un climat cu mai puţine preconcepţii. Eu unul nu-l “neg”, nu-i contest personalitatea lirică reală, înăbuşită însă sub maldăre de incontestabile rebuturi. Opera sa e aidoma unui butoi uriaş umplut cu un lichid impur, din care ar fi avantajos să se tragă, prin distilare, conţinutul unei singure sticle. Încerc doar a-i pune în discuţie reputaţia, încă atît de străină, în supradimensionarea sa, de o apreciere critică neconstrînsă, care-l urcă pe un soclu inadecvat.

Cum scrieţi? Ambianţă, tabieturi, treburile astea.

Să ştiţi că nu sînt pretenţios. Scriu în orele matinale, punînd lumii o singură condiţie, aceea de-a fi singur (în schimb sînt bucuros să am în preajmă un cîine sau o pisică). Ceea ce presupune şi suspendarea strictă în acel răstimp a convorbirilor telefonice. Accept – n-am încotro – ca acestea să mă terorizeze către seară. Dar vreţi să ştiţi probabil mai mult. Vă destăinui că nici eu nu ştiu prea bine ce se întîmplă la masa de lucru. Uneori vorbele mi se ordonează mai lesne, cu o senzaţie de armonie (care poate fi şi înşelătoare), alteori dificultatea se instalează din capul locului, sub chipul unui text împiedicat, care nu se mai urneşte asemenea unui vehicul pe un drum desfundat. Noroc că nu scot la iveală aproape nimic “din prima”, revenind, îndeobşte în mai multe reprize, asupra variantei iniţiale, pe care în unele cazuri o modific pînă la nerecunoaştere. Rezumativ, scriu greu. Am băgat de seamă că în această ocupaţie urmez două tactici pe care le-aş numi a scrisului liniar şi a celui în zig-zag. Cel dintîi se impune atunci cînd trebuie să mă ocup de un anume subiect pe care-l “dezvolt”, cel de-al doilea trece de la una la alta, într-o lejeritate a momentelor în care m-aş putea regăsi cu o spontaneitate aidoma senzaţiei pe care o încerci cînd te afli instalat confortabil într-un automobil ce străbate un peisaj parcă neatins de om. “Inspiraţie”? Ceva venit dintr-o extraneitate, un dar ce te face să te întrebi cît de vrednic eşti a-l primi, sau doar o eliberare ca atunci cînd laşi jos o povară pe care ai purtat-o de-a lungul unui drum greu? Nu-mi dau seama. Dintr-odată ordinea ţi se pare superfluă, îndemnîndu-te a o înlocui nu cu dezordinea, ci cu o libertate care conţine o secretă disciplină. O ordine specială pe care n-ai putea şi nici nu vei simţi vreodată nevoia a o desluşi, deşi o simţi. Precum o adiere de vînt împrospătînd obrazul, care e, după cum nota Soljeniţîn, cel mai tulburător semn al vieţii.

– O întrebare probabil încuietoare – pentru ce scrieţi?

– Într-adevăr, o întrebare “încuietoare”. E ca şi cum m-aţi întreba de ce mă mişc, de ce privesc, de ce respir. Într-o carte pedantă din secolul XIX, operă, desigur, a unui Marius Chicoş Rostogan, se găseşte o definiţie a… mersului. Există în viaţa fiecărui om lucruri care cad sub incidenţa unei explicaţii ce ar suna cam aşa: pentru a fi el însuşi. Fără a-mi fi impus/ recomandat de cineva, scrisul cred că face parte din gena mea psihică. E o înzestrare sau o damnare? O altă chestiune “încuietoare” pe care mi-o pot pune. Deoarece, alegînd unul din termenii acestei dileme, mi s-ar părea nu doar că simplific nepermis problema, ci şi că încerc să-mi pun laurii unui cîştigător, cu semnul “binelui” sau al “răului”, nu importă, în realitate cu neputinţă de admis în mediul unor nesfîrşite incertitudini, frămîntări. În acel dans epuizant de lumină şi umbră, în care n-aş putea ţine partea niciuneia.

La ce lucraţi acum?

– La ce bun să-mi anunţ proiectele, cîte or fi, aidoma unei reclame la un produs ce “urmează să apară în curînd pe piaţă”? Mă aflu angajat cu colaborări permanente la o seamă de reviste (vai, vreo zece), cîteva din ele găzduindu-mi “cronica literară”. E, după cum ştiţi, o rubrică băgată-n corzi, reabilitată, iarăşi obiect al dispreţului, dar care supravieţuieşte vicisitudinilor, se vede ca o necesitate a contactului prim cu creaţiile literare. După ce am slujit-o aproape cinci decenii, mă învrednicesc a supune în continuare comentariului meu între 40 şi 50 de cărţi pe an, dar… am obosit. Ce să fac mai întîi? La ce să renunţ, cum să-mi reechilibrez munca? Mă simt atras progresiv, pe lîngă poezia ce rămîne noua-vechea mea practică de căpetenie, de o formulă, să zic, a jurnalului, confesivă, de rememorări dar şi de meditaţie asupra unor teme ce mi-au fost/îmi rămîn aproape. Voi avea suficient răgaz pentru ele? Îmi măsor în oglinda critică nu numai chipul, aşa cum a răzbătut prin vremi, dar şi trecutul care te-ndeamnă la speculaţii, judecăţi, concluzii, precum într-o etapă ultimă, penultimă – cine ştie? – a ceea ce sîntem.

Am constatat cu mîhnire, sînt excepţii, desigur, că la scriitorii contemporani lipsa de caracter este proporţională cu valoarea. Onoare, demnitate, vorbe cam în vînt… Pentru o subvenţie sau o sinecură, stau în preajma unor personaje politice infecte, fie ei şi preşedinţi ai republicii, legitimîndu-i. Mă contraziceţi?

Cum v-aş putea contrazice? Năravul nu e nou, sistemul comunist l-a confirmat cu asupra de măsură, noi sînt doar oamenii care-l perpetuează în zilele noastre. Înţeleg subtextul decepţiei dvs. Mă văd nevoit aşadar a mă referi la aşa numiţii “boieri ai minţii”, care treceau drept discipolii lui Noica, însă care în loc de a se conforma tablei de legi a acestuia, stipulînd un mandarinat al ideii pure, s-au urcat într-o ambarcaţiune plutitoare pe valurile tulburi ale politicului. Nu mă contrazic. Sînt departe de-a contesta dreptul, ba chiar, în anume conjuncturi, obligaţia morală a intelighenţilor de-a se rosti în treburile cetăţii, care le poate favoriza ori perturba grav misiunea. La “boierii minţii”, numiţi şi “elitişti”, s-a manifestat însă, pe lîngă “despărţirea” de legatul mentorului (las’ că, în plan biografic, şi acesta s-a apropiat de două extreme politiceşti), o nu tocmai măgulitoare orientare spre, vorba lui Caragiale, “un ce profit”. Spre năzuinţe de carieră, iar nu de ordin ideal. Unul din ei a sărit, aidoma unei figurine dintr-o cutie cu resort, îndată după prăbuşirea dictatorului, în chip de “ales” al lui Iliescu, în primul guvern al acestuia (cineva îngîna cu acel prilej nişte versuri argheziene: “Tînărul cu-adevărat/ Pare un om învăţat,/ Zise preşedintele / Potrivindu-şi dintele”). A avut grijă de-a ocupa înalte demnităţi şi în imediata apropiere a următorilor doi preşedinţi ai ţării. Cu aceeaşi mixtură de sumisiune într-o direcţie şi prezumţie în alta, şi-a dovedit rafinamentul inclusiv în spaţiul gingaş al oportunismului. Altul, companion indisociabil al celui dintîi, înzestrat cu un dar magnific din partea acestuia, o importantă editură şi un corespunzător salariu directorial, s-a lansat în cîteva diatribe de-o remarcabilă ferocitate justiţiară împotriva “lichelelor” erei precedente, dar ce să vezi? Cerbicia i-a cedat brusc în faţa actualului nostru prezident. Ce mai contează criteriile (civice, culturale, etice), utile doar spre a strivi o… muscă, atunci cînd te confrunţi cu un atare importantisim personaj? Nu e cazul să foloseşti două măsuri şi atunci cînd ai de a face cu un amic generos? N-ar fi de bonton, odată ce ţi-a pus în braţe o editură ce înfloreşte pînă la ceasul prezent, să mai faci vreo aluzie la o bagatelă precum inconsecvenţa! Să te mai iei de patima şarmantului ins pentru măririle lumeşti! N-ar fi mai conzult (vorba ardeleanului) să te asociezi plecăciunilor aceluia adresate puternicilor zilei? Şi să mai încasezi şi o pensie de merit din partea Uniunii Scriitorilor, cînd cîştigul tău e de cîteva zeci de ori mai mare decît al unora dintre sărăntocii tăi colegi de breaslă? Un alt “boier”, mai june, n-a întîrziat a se deprinde şi d-sa cu elogiile dirijate către patronul ignar, cu un trecut de tot jenant, dar… patron. Ajuns în jilţul de conducere al unui Institut cu un bogat buget, ce l-a costat să-l accepte ca prezident al acestuia, după pilda, se vede că imortală, a Ceauşescului? Dar patronii trec ca apa, pietrele (biografice) rămîn.

Vă încearcă păreri de rău că n-aţi făcut ceva ce aţi visat?

Există o diferenţă între visuri şi vise. Visurile, figuri de stil ale somnului, acordîndu-i o identitate poetică, sînt coincidente cu materia lor, împlinindu-se în contururile acesteia, consumîndu-şi tensiunea în hazardul care o caracterizează. Nutrit, pînă la un punct, de experienţele stării de veghe, oniricul nu e îndreptat spre afară. Îşi mistuie “hrana” astfel dobîndită, o transformă în imagistică proprie. Visele au însă un cu totul alt statut. Ele tind spre un ţel, aidoma săgeţii înscrise într-un arc încordat. În sine poartă doar virtualitatea mişcării. Promisiunea ce şi-o fac în clipa în care iau naştere. Depind de real în aşa grad încît se poate întîmpla (şi se întîmplă deseori) ceva paradoxal. Îşi anulează ţinta spre a se bucura, într-un univers imperfect, de beţia increatului. Nu e oare sortit celor mai frumoase vise să rămînă neîmplinite?

Ce e poezia?

– Vai, chiar credeţi că v-aş putea da un răspuns mulţumitor? Poezia: unul din acele concepte precum viaţa, iubirea, fericirea etc., ale căror explicaţii sînt inepuizabile ori, ca să mă rostesc abrupt, nici nu există. S-ar părea că ele conţin un germene de obscuritate care se nutreşte din sine, îngăduindu-ne exclusiv aproximaţii ce lunecă aidoma apei pe o suprafaţă dură fără a o pătrunde, fără a o clinti. Creaţia poetică intrigă prin emoţia ce pare a nu avea obiect, fiind, aşa cum observa Baudelaire, “un entuziasm cu totul independent de pasiune, care e beţia inimii, şi de adevăr, care e hrana raţiunii”. Atunci la ce bun? La ce bun echivocul acestui fenomen care pare lipsit de sens în economia existenţială, “gratuit”, însă totodată fascinant precum o chemare spre altceva? Scandalos lipsită de sistem, de reguli, poezia are natura unor frînturi fugitive, a unor fulguraţii dintr-o viziune a întregului, care doar în felul acesta binevoieşte a ne contacta. Sau cum spune Sandburg: “Poezia este deschiderea şi închiderea unei uşi, lăsîndu-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în crîmpeiul acela de clipă”. Operînd astfel, ea se opune temporalităţii, făgăduieşte ceva cu totul în afara unei succesiuni, a unei discipline, a unei durate. Ne oferă sugestia unei existenţe ce s-ar putea regăsi la rădăcinile sale divine, a unei existenţe absolute.

În încheiere, vă provoc să scrieţi un scurt text pentru un ipotetic dicţionar al literaturii române despre Gheorghe Grigurcu.

Nu mă simt în stare să scriu un asemenea text. Las altcuiva eventuala satisfacţie de-a mă executa încă o dată în felul acesta, aşa cum a procedat un purtător de servietă al d-lui E. Simion, într-un tom al impozantului Dicţionar academic consacrat scriitorilor români…

Vă mulţumesc.

– Şi eu.

Interviu realizat de Alexandru Petria

apărut în Tribuna nr. 257, 15- 30 mai 2013

Gheorghe-Grigurcu1

Decembrie 26, 2012

apartamentele se simt mai bine goale

nu cântați cu gura plină încă, nu cântați până
la capătul plămânilor,
tocmai și-a ridicat plapuma peste nasul înroșit, a aruncat și-o pătură pe picioare,
într-un apartament care stânge ca o cămașă cumpărată pe apucate,
nici după xanax
nu cedează strânsoarea cum
n-o să cânte de una singură despre o dragoste care e și nu e,
vecinii povestesc despre zgomotele femeilor singure,
și doar femeile știu cât sunt de singure,
în memoria gurii s-o luăm, în cântecul
de la fundul plămânilor, că-i loc cu lumânări, torturi, cu coniacuri,
nici dușmanii nu merită să fie
singuri de crăciun,
apartamentele se simt mai bine goale
Alexandru Petria

Decembrie 19, 2012

Daniel Cristea-Enache: „Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Domnule Daniel Cristea-Enache, nu ştiu de ce, îmi vine să vă compar cu o maşină care merge cu schimbătorul de viteze pus incorect. Aveţi umor, dar, totodată, vă cenzuraţi, parcă. Vreţi să păreţi sobru, profesoral, când, cred, vă abţineţi cu greu să nu vă pufnească râsul, uneori… Bat câmpii?
– Nu mă pricep foarte bine la maşini, stimate domnule Alexandru Petria. O maşină cu schimbătorul de viteze pus incorect merge? Şi dacă da, în ce fel?
– Merge, eu am reuşit, fiind un ageamiu în şofat. Că s-a turat motorul, e altă poveste…
– Bun, atunci o să mă străduiesc ca umorul să nu tureze motorul profesoral… Da, domnule Petria, aveţi dreptate. Oamenii care ştiu să rîdă îmi plac mult. Iar cei care ştiu să rîdă inclusiv de ei înşişi îmi plac cel mai mult. Mi se pare că ţine nu numai de o inteligenţă peste medie, dar şi de ceea ce numim bun simţ.
Sunteţi unul dintre criticii literari la care ţin. Na, că o să zică unii că vă periez. Ştiu că iubiţi tenisul de masă. Să vă las să câştigaţi, considerând interviul un meci?
– Dialogul e un meci, dar unul de echipă. Intervievatorul şi cel intervievat sînt în aceeaşi echipă. Chiar şi atunci cînd asumă roluri extrem de diferite. Chiar şi atunci cînd par din alte „filme” (cartea lui Gabriel Liiceanu cu M. Ivănescu.) Putem pierde sau putem cîştiga împreună. Fiţi liniştit: o să câştigăm.


– Sunt convins, numai că intenţionam să vă irit puţintel, ştiind că sunteţi un jucător redutabili de tenis de masă. Dar aţi dat dovadă de diplomaţie.

– Nu sunt nici genul iritabil, nici „diplomat”. Vă mai dau un exemplu extrem: interviurile lui Eugen Istodor cu tot felul de figuri politice rudimentare. Da, chiar şi acolo, în contextul unor înjurături groaznice adresate intervievatorului de un calm enervant, e vorba tot de un joc de echipă. Ca să faci un interviu e nevoie de Celălalt.
Da, aveţi dreptate. Ce este literatura pentru dumneavoastră, domnule Daniel Cristea-Enache?
– Grea întrebare. Este o artă care mă însoţeşte de vreo 35 de ani; şi care mă va însoţi cît voi trăi. Cum zice preotul: la bine şi la rău…
De la trei ani? Aveţi 38.
– Da, întîi au fost pagini de literatură care mi s-au citit; cînd încă nu ştiam să citesc. Amintiri mai „jos” de 3 ani nu am. De la 3 ani încolo, da. 38 – 3 = 35.
Cred că extraordinarul om şi critic literar Valeriu Cristea a avut un rol capital.
– Bineînţeles. De la 13 ani, când, murind tatăl meu, am fost înfiat de Doina şi Valeriu Cristea. Dar şi tatăl meu bun, Titu-Marius Enache, care era economist, era îndrăgostit de cărţi: citea foarte mult. El a cumpărat, de pildă, Istoria… lui Călinescu reeditată în 1986 şi mi-a pus-o în braţe.
Aţi fost norocos, într-un fel, dincolo de drama umană, că vi s-au pus în mână cărţi capitale la o vârstă în care individul absoarbe totul cu aviditate.
– Da. Şi mama, care a murit când eram în clasa I, era o mare cititoare. Fusese şefă de promoţie; şi când mai luam cîte un 10 minus (în clasa I!), se mâhnea. Ambiţia de la ea îmi vine; eu n-am nici o vină…


– Premiantul clasei?

– Premiantul clasei, şef de promoţie şi tot aşa. Totdeauna mă luptam cu o fată la fel de ambiţioasă. În clasa I, norocul meu a fost că am luat premiul I vreo zece „şoimi ai patriei”. Era un fel de promoţie… Cea mai bună era o fetiţă de o inteligenţă formidabilă. Nu mai ştiu numele ei, dar noroc că s-a transferat, în clasa a II-a, astfel că m-am luptat cu faimoasa Puşi. Când lua Puşi premiul I, când îl luam eu. Lupte grele, domnule.
Orgoliu, conştiinţa valorii?
– Mulţi au conştiinţa valorii proprii, dar asta nu înseamnă că au şi valoare. Orgoliu pe (mai) nimic. Valeriu Cristea a scris despre „modestie şi orgoliu” şi a făcut nişte diferenţe între orgoliu şi vanitate. Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată; dar vanitatea goală e amuzantă. Faimoasa Puşi învăţa bine. Eu învăţam bine. Unul dintre noi lua premiul I. Era, ca să zic aşa, „pe bune” şi n-avea nici o legătură cu comunismul. Dacă ar fi învăţat alţi colegi mai bine, ar fi luat ei premiu şi coroniţă. N-a fost cazul.
Recunosc că sunt orgolios, ca la Alcoolicii Anonimi. Şi despre dumneavoastră se zice că sunteţi. Nu cred deloc că un scriitor ar trebui să fie modest.
– Cred că e nevoie şi de modestie. E interesant să vezi comportamentul unei „vedete”. Fiţe, ifose, întârzieri, aerul că totul i se cuvine; că toţi cei din jur trebuie să se uite când bate „vedeta” din picior… Îmi plac oamenii care se comportă natural şi care, în acelaşi timp, nu împing naturaleţea în direcţia bădărăniei agresive. Trebuie să fii şi modest: să accepţi, în primul rând, că mai ai multe de învăţat. Eu învăţ în fiecare zi câte ceva.
Ok, însă nu mă refeream la orgoliul prostului, nici la orgoliul împins spre patologic al unor oameni de valoare. Ci la o doză decentă, care are în spate o autoevaluare lucidă.
– Da; şi în această autoevaluare lucidă, dacă e lucidă, intră şi conştientizarea faptului că poţi mai mult. Întotdeauna poţi mai mult. Nu doar un altul poate mai mult decît tine. Şi tu poţi mai mult decît tine. E drept că poţi mai mult decît alţii. Dar asta, de la un punct încolo, nu te mai încălzeşte.
Exact. Şi iscă o permanentă nemulţumire interioară, chiar dacă alţii te laudă pentru ce faci. Altceva – la 13 ani, vârsta la care aţi fost înfiat, un puşti are feluriţi gărgăuni în cap. Cum aţi reuşit să vă acomodaţi în familia Cristea? Nu vă timora Valeriu Cristea cu personalitatea sa?
– Dimpotrivă. Valeriu a fost pentru cei doi orfani ca un frate mai mare. Erau cei mai oribili ani ai ceauşismului: 1987, 1988, 1989. Pentru noi au fost nişte ani minunaţi, datorită lui Valeriu Cristea. Problema mea a fost că, mutîndu-mă din Militari în Balta Albă, la celălalt capăt al oraşului, mi-am pierdut gaşca de prieteni. Dar m-am adaptat. Şi atunci mi-am dat seama pentru prima oară că „valoarea” mea de şcolar era relativă. Am intrat într-o clasă foarte puternică şi am muncit pe brînci. Se apropia treapta I, era un examen foarte greu pe atunci.

 

Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură.

 

Ce aţi dori să reţină istoria literară despre Valeriu Cristea?
– Nu vreau s-o influenţez, n-ar fi corect. Am oroare de moştenitorii şi gestionarii de prestigii: fii, fiice, nepoţi, nepoate ale unor personalităţi ce vorbesc în numele scriitorului care nu mai este.

 

Oho, e un subiect sensibil cu moştenitorii scriitorilor. Dar aici e altceva, sunteţi critic literar, nu ageamiu… Dragostea vă umbreşte judecata?
– Nu mi-o umbreşte, de vreme ce mă pot obiectiva şi când e vorba despre mine. Dar n-ar fi corect să influenţez cumva istoria literară în acest punct, pentru că astfel l-aş favoriza pe Valeriu Cristea în raport cu alţi critici. N-am scris niciodată despre o carte a lui şi nici nu voi scrie. Aşa cum Lucian Raicu n-a scris niciodată despre fratele lui, remarcabilul prozator Virgil Duda.
La început v-am întrebat ce e literatura. Dar ce e un critic literar? Un poet sau un prozator ratat, cum afirmă unii?
– Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură. Literatura nu poate exista fără ca un critic, mai mulţi, s-o delimiteze de non-literatură şi de literatura mediocră, să o structureze şi s-o introducă într-un canon estetic. De aceea îl citim pe Călinescu, nu pentru că ar fi fost un prozator ratat. E un romancier foarte bun Călinescu; măcar de-ar „rata” mai mulţi ca el…
Spuneaţi recent în „Catavencii”: “Recunosc (…) o carte proastă atunci cînd citesc o carte proastă; după cum recunosc o carte bună atunci cînd citesc o carte bună.” Cum se desfăşoară „procesul tehnologic”?
– Multe lecturi, în timp, deci acumulare de experienţă; şi gust, educat şi rafinat şi el.
Aveţi regrete, în sensul că n-aţi scris despre cărţi care meritau ori că verdictul critic a fost incorect?
– Un cronicar nu poate scrie despre absolut toate cărţile „care meritau” – decît într-o durată mai lungă. Sunt limite obiective. X nu poate citi într-un an tot, şi deci X nu are de unde să ştie ce anume din acest „tot” este important şi ce nu. E nevoie de mai mult timp; şi atunci, nu am motive speciale pentru regrete. Dacă verdictele mele critice au fost corecte sau incorecte, asta trebuie s-o spună alţii.
Nu vă pare rău că nu v-aţi ales o „meserie cinstită”, afirmaţia e din acelaşi text al dumneavoastră din cunoscutul săptămânal umoristic, şi aţi ajuns critic literar?
– Sunt sigur că aţi văzut (auto)ironia din secvenţa respectivă. E acest clişeu cu o formidabilă putere de circulaţie: criticii, scriitorii, artiştii în general nu muncesc. Se fac că muncesc, spre deosebire de muncitori şi ţărani, care pun osul. Dacă ar avea timp cutare om al muncii, ehei!, cîte romane ar scrie el, cum face un scîrţa-scîrţa pe hîrtie…


– Desigur că e autoironie. Însă sunt meserii care aduc satisfacţii mai palpabile, imediate. Bancher, afacerist…

– Îţi trebuie o vocaţie şi pentru a fi bancher, aşa cum îţi trebuie una şi pentru a fi scriitor. Vorbiţi însă despre satisfacţiile materiale din cele două cîmpuri profesionale. Dar nu tocmai latura materială arată vocaţia scriitorului autentic, care îşi scrie cărţile ştiind că ele, la noi, nu-i vor aduce nici un profit?
Puteam să mai adaug explorator, medic, aviator şi altele, meserii cu adrenalină. Nu mă gândeam neapărat la partea materială. Ci dacă nu trece viaţa adevărată pe lângă noi, cei care scriem.
– Şi acesta e un clişeu cultural: scriitorul este atît de concentrat la munca lui, încît viaţa e „în altă parte”. Eu cred că e invers: viaţa adevărată trece prin scriitori, prin munca lor, prin marile cărţi pe care le citim. Şi nu vorbesc numaidecît de roman, de romanul realist… Viaţa adevărată e în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu, nu în ceea ce vedem în fiecare seară, la televizor, ca fiind realitate românească.
Dar viaţa adevărată e şi în vânătoare, şi în călătorii pe te miri unde. Şi, neavând bani, scriitorul nu pierde?
– Ar însemna că vînătorul şi călătorul sunt mai cîştigaţi decât scriitorul. Lăsând gluma deoparte, scriitorul adevărat vânează şi călătoreşte în scrisul lui: şi asta este o aventură mai intensă şi mai riscantă decît orice vânătoare şi orice călătorie. De vnat n-am vânat şi nici n-o să vânez vreodată; dar de călătorit am călătorit destul de mult. Intensitatea călătoriei este sub intensitatea scrisului.
Condiţia scriitorului e o batjocură la noi.
– De acord. Tocmai de aceea spuneam că un scriitor care scrie în aceste condiţii o face din pură vocaţie (sau, mă rog, aspiraţie), fără nici un beneficiu material.
Cine e de vină, ce-i de făcut concret?
– Cred că există un element obiectiv, dincolo de amatorismul şi dezinteresul unora. Piaţa noastră culturală este încă redusă, e extrem de mică. Sunt foarte puţini cititori, raportaţi la cifra populaţiei. În Ungaria, la o populaţie mult mai mică, sunt de două ori mai mulţi cititori. Or, fără cititori, fără cumpărători de carte, nu poate exista nici profit pentru scriitorul care a scris-o.

 

Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”.
Un element obiectiv e şi că scriitorii nu mai sunt respectaţi ca mai demult.
– Prefer „lipsa de respect” din libertate (şi în condiţii de piaţă liberă) „respectului” faţă de scriitori din regimul trecut. Mulţi n-am înţeles că totul s-a schimbat. Că de la un sistem etatist, centralist, sută la sută gestionat de Stat, s-a trecut la unul cu o altă logică de funcţionare, a Pieţei. O problemă e că, trecând dintr-o extremă în alta, Statul a cam fost alungat cu pietre din sfera culturii. Sper că nu şi din cea a educaţiei…
Da. Numai că nu mă gândeam numai la respectul autoritaţilor, la formele instituţionalizate. Nici cititorii parcă nu mai respectă aşa scriitorii. Poate e şi aici o explicaţie a faptului că se citeşte cât se citeşte.
– Cine îşi respectă cititorii este şi respectat de ei. Înainte de 1990, Scriitorul (cu majusculă) era un dublu beneficiar indirect al sistemului. Se citea literatură română contemporană fiindcă nu prea era alternativă la asta. Se făceau cozi uriaşe la cărţi, pentru că era cenzură şi orice subiect tabuizat şi indexat, abordat fie şi timid într-o carte, îţi „vindea” cartea respectivă. E Delirul lui Preda un roman comparabil cu Moromeţii? Nu. Dar Preda era Preda, „Delirul” avea un subiect incendiar, pentru acei ani, şi atunci este explicabil interesul uriaş suscitat de această carte. Dar acum, la o reeditare, mai stârneşte Delirul acelaşi interes public? Nici vorbă; pentru că totul s-a schimbat, în jur, şi subiectul din Delirul a fost bătut şi aproape bătătorit în douăzeci de ani de libertate.

 

În economie e un principiu – banii răi alungă banii buni. Nu merge explicaţia şi în literatură?
– Nu ştiu care ar fi, aici, „banii buni” şi „banii răi”. Dacă vorbim aşa de scriitori, atunci tot la rolul criticului literar ne întoarcem: el îţi arată care e valuta forte şi care e moneda emisă fără acoperire. Dar, domnule Petria, lumea socio-culturală s-a schimbat profund. Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”. Trebuie „prins” şi „fixat”. Trebuie să-i oferiţi ceva, prin fantasmele scriitoriceşti. E o concurenţă dură: televiziuni, internet, călătorii, entertainment. Dar nu asta am vrut? Nu pentru asta aţi ieşit la Revoluţie?
Mi-am riscat pielea pentru multe la Revoluţie. Şi nu ştiu dacă a doua oară aş face-o. Aveam în minte, când v-am pus întrebarea, şi următorul aspect – compromisurile scriitorilor au continuat şi după 1989. Iar cititorii observă. Şi nimic nu-i împiedică să spună – de ce să-l citesc pe lingăul ăsta, dă-l în mă-sa?! Şi sunt destui oportunişti în viaţa literară. – Da, iar compromisurile din libertate n-au nici o scuză. Într-un regim totalitar, puteai fi şantajat, arestat, închis, torturat. Puteai fi exmatriculat din facultate, aruncat pe drumuri. Dar acum, când oricine poate spune orice doreşte, compromisului nu-i mai putem găsi acel element de constrângere care ni-l făcea de înţeles, în anii socialismului real. Oportunismul post-‘90 este, pentru mine, dezgustător.

 

– Şi o adăugire firească – are dreptul un scriitor să ignore nedreptăţile din ţara sa?
– Dacă s-a manifestat ca un intelectual public, nu. Dacă însă e tipul de scriitor „evazionist”, care stă în cochilia lui şi întoarce voit spatele realităţii înconjurătoare, da.
Nici critica literară nu mai are credibilitatea pe care-o avea, ca în anii 90 măcar, să nu mergem prea în urmă. Sunt de vină şi criticii?
– Nu mai e acea aură a Criticului, cum nu e mai e acea aură a Scriitorului Român, în Republica Socialistă România. Dar credibilitatea unui critic n-are legătură cu impactul public al textelor sale. Poţi să fii credibil, dar să n-ai autoritate: lumea să nu te prea citească, să nu prea dea credit verdictelor tale. Poţi să fii un critic credibil, dar să nu interesezi pe nimeni, la nivel macro.
Trebuia să zic mai exact audienţă, nu credibilitate.
– Da. Dar e bine şi-aşa cum aţi zis, fiindcă discuţia între aceşti doi termeni se circumscrie. Poţi să fii un critic credibil, dar să n-ai audienţă. Poţi să fii un critic cu audienţă, dar să nu mai fii credibil, fiindcă ai făcut compromisuri profesionale de dragul audienţei. Din punctul meu de vedere, esenţial este să scrii exact ceea ce crezi despre o carte. Indiferent cine a scris-o, indiferent de raportul în care eşti cu autorul ei. Şi atunci, vei avea şi credibilitate, şi audienţă, întrucât cititorii nu pot fi minţiţi.
– Cine a urmărit traiectoria lui Daniel Cristea-Enache, chiar şi mai puţin atent, un lucru l-a observat cu certitudine – pariaţi doar pe valoarea estetică. Aici ne despărţim- nu reuşesc să-i citesc pe scriitorii ticăloşi de azi, numai pe cei din vechime, eventual. Am nevoie de-o distanţare temporală, fiindcă urmăresc plăcerea lecturii citind. Nu reuşesc să trec decât cu eforturi susţinute peste greaţă. Pe această temă am avut o interesantă polemică pe Facebook, pornind de la cazul lui Ioan Es. Pop, fost informator al Securităţii, pe care l-aţi premiat pentru poezie tocmai în anul când s-a aflat despre turnătoriile sale. A fost o polemică dură, dar principială şi bărbătească, consider.
– Da, şi dumneavoastră aţi avut onestitatea să reveniţi şi să titraţi: Ioan Es. Pop, un mare poet. Totdeauna voi apăra un scriitor foarte bun, dragă domnule Petria. Pentru că fără scriitorii foarte buni nu există palierul de sus al culturii şi nici acea funcţie totală a literaturii despre care vorbeam. Acum se trage în Mircea Cărtărescu din toate poziţiile… Sorry, sunt de partea lui Cărtărescu, aşa cum am fost de partea lui Pop, aşa cum am fost de partea lui Breban. Nu, nu sunt nişte oameni perfecţi marii noştri scriitori. Dar sînt marii noştri scriitori. Nu pot să arunc cu pietre într-un om care a scris Nostalgia şi Levantul. Pot să-l critic, în schimb, şi să spun când o carte a lui (Orbitor, volumele 2 şi 3) mi se pare slabă.
Personal, cred că Mircea Cărtărescu îi orchestrează deserviciile lui Mircea Cărtărescu şi că nu are nevoie de apărare.
– Să facem diferenţa (dacă nu disocierea) între cel ce scrie Levantul ori Ieudul fără ieşire ori Bunavestire şi cel ce te poate dezamăgi uman, într-un moment sau altul. Un critic literar cu ce trebuie să se ocupe? Dar un scriitor care e şi publicist? După cum vedeţi, în polemica pe subiectul Ioan Es. Pop, fiecare ne-am făcut treaba.
– Ok. Şi în acest caz. Dar Ioan Es. Pop măcar avea justificarea presiunilor dictaturii, pe când pe Cărtărescu nu are nici circumstanţa atenuantă a prostiei.
– Da, vedeţi?, teoria mea că e mai greu cu justificarea compromisurilor după 1990 se susţine. Pentru ceea ce facem în libertate numai noi sîntem responsabili. Nu mai putem da vina pe nimeni: nici pe X, nici pe Y, nici pe Ceauşescu, nici pe Stalin. Cine e matur, vaccinat şi se manifestă în spaţiul public este responsabil pentru manifestările lui din această sferă. Or, va trebui să admiteţi că Es. Pop nu a fost un intelectual public şi nu s-a manifestat niciodată pe această linie.
Admit. Însă nu înţeleg solidarizarea cu Mircea Cărtărescu, dacă compromisurile în libertate sunt dezgustătoare, după cum aţi afirmat. Şi solidar, şi dezgustat?
– Haideţi să definim compromisul, ca să ştim exact la ce ne referim. „Înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie”: asta ar fi partea frumoasă. Iar ca adjectiv, „cu reputaţia pătată, discreditat”: asta ar fi partea tristă.
Când iei bani, şi nu eşti muritor de foame, de la un regim dement, pe care-l lauzi deşănţat, la asta mă refer. Realitatea nu e de ascuns în spatele cuvintelor.
– Dacă lăsăm cuvintele tari la o parte, vom vedea că iar nu aveţi dreptate. Pentru articolele din „Evenimentul zilei”, indiferent de subiectul lor, autorul despre care vorbim primeşte o colaborare negociată cu ziarul respectiv. E interesul ziarului să aibă un nume de greutatea lui Cărtărescu. Prin urmare, orice laude sau critici ar face Cărtărescu în ele, nu „regimul” îl plăteşte, ci ziarul. Şi e normal să fie aşa. Amintiţi-vă: ne doream ca munca scriitorului, a publicistului să aibă şi un minim beneficiu material.
Nu ne aflăm pe aceeaşi lungime de undă, adevărul e că nu e nevoie – nu suntem soţ- soţie, ca să fie armonie în familie. Să trecem… Mario Vargas Llosa, unul dintre scriitorii mei preferaţi, afirma în Adevărul minciunilor că este „convins (dintr-o perspectivă hedonistă) că o societate fără literatură sau în care literatura a ajuns la marginea vieţii sociale – ca un viciu ascuns, devenind un cult sectar – e condamnată să sărăcească din punct de vedere spiritual şi să-şi piardă libertatea”. Cred că ne găsim într-un astfel de timp.
– Apropo de armonia conjugală, dragă domnule Petria, din cauza dialogului cu dvs. nici n-am apucat să mănânc dimineaţa în weekend. M-aţi luat de la 8.00 şi m-aţi stors pînă la 12.00… Sper că nu vreţi să depăşim recordul polemicii mele pe Facebook cu dl Laszlo Alexandru. Llosa are, evident, dreptate. Da, literatura nu trebuie să fie marginală, pentru că atunci ea nu va mai avea forţa de a impune în conştiinţa colectivă adevărurile tuturor, poveştile tuturor, inclusiv ale marginalilor. Dacă nu era Dickens omologat ca Dickens într-o literatură precum cea engleză sau dacă nu era Cehov înţeles deja ca Cehov într-o literatură precum cea rusă – cum am mai fi ajuns la reprezentarea oamenilor săraci, umiliţi, fără şanse şi a micilor funcţionari cu perspectiva concedierii? Pentru ca literatura să ne forjeze aceste reprezentări, să le îmbogăţească, să le impună, e nevoie ca ea să-şi păstreze condiţia de centralitate. De oriunde am porni, tot la centralitatea necesară a literaturii ajungem – ceea ce îmi place…

 

– Şi mie. Apoi, în ciuda precarităţii materiale şi a altor piedici ocultatoare, suntem într-un moment exploziv al literaturii române, ca florile de cactus în deşert. Sunt fericit că-s contemporan cu un şir foarte lung de scriitori deosebiţi. Pe cine pariaţi, în poezie şi proză?
– Pariurile mele „nominale” sînt la vedere, în ceea ce am scris. Înţeleg că doriţi o listă? Din ce generaţie? Vreţi vîrfurile fiecărui gen? Ce vreţi de la un biet critic, domnule Petria?
Bietul care nu e biet… La vârfuri mă refer. La contemporani.
– Un vîrf al poeziei contemporane este Mircea Cărtărescu. Altul, Ion Mureşan. Încă unul, Ioan Es. Pop. Un al patrulea vîrf, Constantin Acosmei. Un al cincilea, Marius Ianuş. Un poet extraordinar rămîne regretatul Cristian Popescu. După cum observaţi, am luat-o de la generaţia ‘80 încoace.
Şi la proză?
– Dacă urmăm acelaşi interval, cu trei segmente generaţioniste (generaţia ‘80, generaţia ‘90, generaţia 2000; vedeţi? iarăşi generaţiile „decenale”…), ar fi Petru Cimpoeşu, regretatul Ioan Lăcustă, Radu Aldulescu, Răzvan Rădulescu, regretatul Sorin Stoica, Bogdan Popescu, Filip Florian… Aici sînt mai mulţi. Prozatorii afirmaţi în anii 2000 sînt foarte buni.
Dar la critici şi eseişti? Aici e cazul să vă puneţi pe listă.
– Aici sînt orgoliile cele mai mari: fiindcă mai sunt critici care se consideră mai importanţi decît scriitorii. O luăm tot aşa, de la „optzecism” încoace. La eseu, Ion Vartic şi Horia-Roman Patapievici. La critică, regretatul Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Al. Cistelecan, Sanda Cordoş, Paul Cernat…
Da. Şi Daniel Cristea-Enache. Vă iubiţi cărţile scrise? Care consideraţi că vă reprezintă plenar?
– E interesant de văzut cine va fi criticul, cine vor fi criticii unei epoci literare: epoca post-1989. Îmi iubesc cărţile; pe prima doar mi-o simpatizez…
Ce aveţi în lucru? Parcă o carte cu câte o sută de pagini pentru câte un poet; 10 poeţi- 1000 de pagini…
– Să mă şi explic. Pe cea dintîi o simpatizez, doar, fiindcă o consider cea mai slabă. Or, fiind critic, aspectul trebuie luat în considerare. Am mai multe proiecte în derulare. O carte, o carte bună se rotunjeşte şi se încheie când vrea ea, nu cînd vrei tu. Eu pot doar să-mi dau cu părerea asupra momentului cînd va fi gata prima dintre ele.
– Nu vă place să vorbiţi despre proiecte? Superstiţie?
– Ba da, îmi place. Doar că nu ştiu cînd va fi gata cartea 1, cînd va fi gata cartea 2 ş.a.m.d. Probabil, cartea 1 va fi volumul de dialoguri cu scriitori de pe LiterNet. Cartea 2 e o enigmă deocamdată: va fi ori volumul de convorbiri cu Paul Cornea, ori cel cu Dan C. Mihăilescu. Asta înseamnă că 2 poate deveni 3 şi 3 poate deveni 2. În fine, cartea 4 va fi un nou volum de cronici, care e musai să apară spre finele lui 2013, ca să menţin ritmul: un volum de cronici o dată la patru ani. (Concert de deschidere, 2001, Bucureşti Far West, 2005, Timpuri noi, 2009.) Eu aşa gîndesc: macro şi în perspectivă.
Aveţi prieteni adevăraţi printre scriitori sau doar cunoştinţe? Funcţionează cât de cât recunoştinţa între scriitor şi critic?
– Da, am prieteni adevăraţi printre scriitori şi critici. Un prieten adevărat este C. Stănescu, omul care m-a făcut cronicar la „Adevărul literar şi artistic”, pe cînd aveam 23 de ani. Un alt prieten adevărat este Ileana Mălăncioiu, o mare poetă care nu a ezitat nici o secundă atunci cînd, tînăr fiind, i-am propus să facem un volum de convorbiri.
N-aţi răspuns la treaba cu recunoştinţa…

–         Am repulsie faţă de oamenii nerecunoscători. La ce anume vă referiţi?
Se mai întâmplă ca oameni pe care i-ai sprijinit să te înjure… Viaţa literară nu-i mănăstire.

– Se mai întîmplă, dar nu în cazul meu. Totdeauna voi fi recunoscător faţă de oamenii care m-au sprijinit atunci cînd eram un no name. De pildă, îmi place mult recunoştinţa lui Nicolae Manolescu faţă de George Ivaşcu. Din cîte ştiu, nu l-a „înjurat” niciodată pe fostul său binefăcător. Asta e ceva foarte frumos.
M-am gândit la unii sprijiniţi de dumneavoastră.
– E normal ca, aşa cum eu am fost sprijinit la început, să sprijin la rîndul meu pe alţii. Primeşti ceva. Trebuie să şi dai ceva. Dacă doar primeşti, primeşti, primeşti, şi niciodată nu dai, în „lanţul” ăsta uman, eşti un ins de nimic. Deci n-am nici un merit în chestia asta: că i-am sprijinit pe alţii. Din punctul meu de vedere, e ceva absolut firesc.
– O ultimă întrebare – e în faţa dumneavoastră un tânăr talentat, care vrea să se apuce de literatură. Ce sfaturi îi daţi?
– Dacă vrea să se „apuce” de literatură, n-avem de unde şti în ce constă „talentul” lui. Îi voi spune atît: hai să te vedem!
Ok, n-am fost prea exact. Are talent, a scris câte ceva şi vine la dumneavoastră…
– N-am de unde să ştiu dacă are talent sau nu. Decît după ce-l citesc. Dacă e foarte bun, pun mîna pe telefon şi fac ce e normal să fac: să sprijin un tînăr promiţător. Cui dau telefon? Celor care îmi răspund. Dacă e „doar” bun, îi spun ce are de făcut, în opinia mea. În fine, dacă e slab, îi spun că nu m-a convins. Sau devin evaziv, ca să nu-l rănesc. Dacă e inteligent, îşi va da seama singur seama. Dacă nu e inteligent, mă va agasa cu telefoane, cu mail-uri, cu sms-uri. Degeaba. Dar, la un moment dat, se va potoli. Şi atunci va veni alt aspirant, tînăr sau nu. Şi tot aşa: povestea asta nu se termină niciodată. Şi e foarte bine. Cît va ţine povestea asta, criticul va fi şi el viu; iar critica literară va avea sens.


– Vă mulţumesc.

– Şi eu vă mulţumesc.

Text apărut în revista Arges, nr 12/2012

 

 

Noiembrie 2, 2012

A apărut Călăul harnic!

A apărut Călăul harnic! Are un preţ uman- 12 lei. Se poate comanda online de aici http://www.libraria.hergbenet.ro/carti/calaul-harnic-alexandru-petria

De pe coperta a IV-a:

Alexandru Petriaeste autorul excelentului volum de povestiri D

enia Neagră, apărut de curînd la această editură, şi al minunatelor „nopţi cu Renata”, o mică bijuterie de literatură erotică. Poeziile pe care a început să le posteze pe blogul său în această primăvară au fost pentru mine o surpriză. Una foarte plăcută, de altfel, şi iată-le acum făcînd laolaltă un volum. Ceea ce mă tulbură în primul rînd în această poezie, în mod esenţial de dragoste, este forţa imaginilor şi modul surprinzător în care acestea se asociază. Nu, nu la întîmplare, pentru că nu despre suprarealism este vorba în poezia lui Alexandru Petria, ci după nişte criterii misterioase şi una dintre cele mai palpitante dimensiuni ale lecturii este să încerci să găseşti raţiunea – sau, poate, i-raţiunea! – care stă în spatele acestor asocieri. Bun venit în poezie, Alexandru Petria. De fapt, bine ai revenit. Nu cunosc cele două volume de acum douăzeci de ani, dar cum cel de faţă e straşnic, va trebui să le caut şi pe acelea, ca să înţeleg cum stau istoriceşte lucrurile, pe ce se bazează excelenţa acestui volum…”
Liviu Antonesei

“Pe Alexandru Petria îl ştiam ca pe un bun prozator şi ca pe un publicist vertical. Cu acest volum îmi dau seama că este şi un poet extraordinar.”
Liviu Ioan Stoiciu

“Întâlnirea cu acest lirism demn de Benedetti sau Montalbán mi-a provocat o reală şi intensă plăcere. De aceea, fără să stau pe gânduri, m-am hotărât să traduc Călăul harnic în franceză pentru editura noastră. Alexandru Petria este un mare poet.”
Raoul Weiss Weiss, editor Le Présent Littéraire

Octombrie 18, 2012

Un interviu pe BookMag

Alexandru Petria: „Scriitorul este un fel de hoţ egoist, fără scrupule“

de Virginia Costeschi

Mi-au plăcut poeziile din proaspătul volum Călăul harnic, prozele din Deania neagră și îmi plac mesajele sale care arată implicare și interes în chestiuni lumești, cotidiene, pe care mulți confrați ai săi le privesc cu superioară infatuare. Vorbesc despre Alexandru Petria, prozator, poet, jurnalist și nu cred că greșesc dacă îl numesc și lider de opinie. E autorul direct, frust și adevărat a cărui proză te trezește și ale cărei poezii îți aduc nostalgii ale pasiunilor demult apuse.

Iată un interviu în exclusivitate despre operele sale, jurnalism, viață:

 

De ce scrieți poezie? De ce scrieți proză?

Scriu după ce am de spus. Unele lucruri merg în poezie, acolo prind forma lor firească, altele în proză. Ţin să nu le amestec. În ambele sunt totuşi şi obsesiile şi defectele mele, dincolo de volutele subiectului. Ca să fiu cinstit, simt că e un „ce“ care mă poartă capricios. Când spre poezie, când spre proză.

 

Poeziile vă apar, în această perioadă, în diverse antologii internaționale. Cum au fost selectate?

M-am reîntors anul acesta la poezie după 20 de ani în care n-am scris nici un vers, am făcut doar gazetărie. S-a întâmplat ceva extraordinar. Am început să postez poemele chiar după ce le scriam, din primăvară, pe Facebook şi aşa au ajuns să fie citite de scriitori străini care le-au tradus. Uneori chiar în ziua postării lor pe Facebook. Le-au transpus în limbile lor pur şi simplu fiindcă le-au plăcut, că alt motiv rezonabil nu e la îndemână, n-au fost plătiţi pentru muncă. Aşa au început să mă traducă Pere Bessó în catalană şi spaniolă, Raoul Weiss în franceză şi maghiară, Balázs F. Attila în maghiară, Kovács Jolánka în sârbă şi Jeanette Carp împreună cu Ronald van Linde în neerlandeză.

 

Cum scrieți? Vă concentrați pe roman o perioadă, apoi treceți la poezie, alternați…?

Prozele trebuie să se „coacă“ prima dată în mine, apoi abia pot să le scriu. Tocmai când voiam să reiau lucrul la romanul Prima faptă bună a dat poezia peste mine, ca să mă exprim mai relaxat. Şi, până la această oră, din primăvară, am scris doar poezie. Într-un ritm care m-a speriat, fără nici o forţare. Nu pot să le alternez. Ori, ori. Ca în dragoste. Până la ultimele consecinţe, fără calcule şi compromisuri.

 

Jurnalismul este cariera dumneavoastră alternativă. Ce a însemnat jurnalismul, din punct de vedere creativ, pentru proza și poezia pe care le-ați scris de-a lungul anilor?

Acumulare de experienţă de viaţă. Învăţarea rigorii de-a comprima pe un spaţiu tipografic restrâns o întâmplare, de-a nu complica inutil, de-a nu fi plictisitor şi să nu spun într-un limbaj alambicat, hiperintelectual, ceva ce se poate nara simplu, firesc.

 

Zilele mele cu Renata este un roman erotic foarte bine primit de critică și public. Care e povestea lui?

Erotic la un prim nivel, doar. Este despre un tânăr care scrie proză şi femeile din viaţa lui. Multe, de toate felurile. N-aş vrea să-l povestesc, mai bine să-l descopere cititorii. E un text pe care l-am scris cu plăcere.

 

Și volumul de povestiri Deania neagră s-a bucurat de succes, dar am citit cronici în care vi se cere mai mult, sunteți considerat un scriitor care încă nu și-a arătat tot talentul. Cum comentați?

Sigur că n-am arătat tot ce pot, am de recuperat cei 20 de ani în care nu m-am ocupat de literatură. Dar care scriitor dă întreaga măsură până nu dă colţul? Şi dacă e lăudat, în sinea lui nu e mulţumit niciodată de opera sa. Da, unii comentatori ar fi dorit ca Deania neagră să fi fost mai voluminoasă, cu mai multe proze, în acest sens au fost observaţiile, care, de fapt, au fost nemulţumiri generate de sfârşitul prea rapid al textului avut în faţă. Ca în orice lucru deosebit, eşti nemulţumit când se termină, că a durat prea puţin. Hai că mă răsfăţ…

 

Ambele sunt cărți fruste, directe, cu scene care pot fi reale oricând. Pentru a le scrie v-ați inspirat (și) din experiențe personale sau ați fost un observator al mediului?

Sunt ca viaţa, care depăşeşte adesea ficţiunile cele mai curajoase sau halucinante. Am luat de peste tot. Scriitorul este un fel de hoţ egoist, fără scrupule.

 

Volumul de poezii Călăul harnic stă să apară. Ce urmează după el? Tot poezie sau un roman?

Un alt volum de poeme, Rugăciunea Cadillac şi alte chestii,care e aproape gata. Şi romanul Prima faptă bună, despre copii informatori ai Securităţii. Mizez enorm pe acest roman, care o să fie de primul raft, dacă reuşesc să-l termin.

 

Am citit Călăul harnic și îl văd ca o sumă de poezii de dragoste. E corect? Știu că nu se limitează doar la această temă, însă parcă poeziile de dragoste sunt cele mai puternice.

Da, este preponderent cu poeme de dragoste. Călăul din titlu e dragostea.

 

Eu v-am „cunoscut“ mai mult din postările pe blog și Facebook, iar de aici am trecut la operele dumneavoastră. Sunteți o voce de neignorat și v-ați exprimat părerea în multe situații delicate, când cei mai mulți oameni de cultură au întors capul în altă parte. Să fie cariera în jurnalism un avantaj al exprimării publice pentru un scriitor? Sau e vorba de altceva?

N-am nici un dram de simpatie pentru scriitorii care tac atunci când semenii lor suferă. Omeneşte, sunt blamabili. Şi dacă şi profită de pe seama unui regim dement, dezavuat de populaţie, n-am pentru ei decât dispreţ fiindcă sunt ticăloşi.

Ca jurnalist, îţi intră în sânge o viteză sporită de reacţie la nedreptăţi, sigur. Nu reuşesc să citesc ticăloşii, fie şi dacă sunt autori foarte buni. De pe acest palier, de aceea, dacă e să fie, cred că o să primească Nobelul Norman Manea, nu Mircea Cărtărescu.

 

Prezența dumneavoastră constantă pe canalele social media arată că le considerați potrivite nu doar pentru exprimarea opiniilor, ci și pentru promovarea operelor dumneavoastră. Ce fel de reacții ați primit la poeziile postate recent pe Google + și Facebook?

Că au fost traduse unele, înainte să apară volumul Călăul harnic, fără saci de bani de la ICR, ca la alţii, nu denotă totul? Reacţiile au fost deosebite, ceea ce mă bucură.

 

Cum vedeți literatura română de astăzi?

Trăim o perioadă fastă, efervescentă. Destui scriitorii activi de la noi pot să stea fără complexe lângă numele mari ale literaturii universale. Numai că e trist că nu sunt încurajaţi îndeajuns. Sau sunt încurajate inflaţionist doar anumite nume…

 

Care sunt influențele literare pe care vi le asumați?

Asta e treaba criticilor. Să umble ei la ADN-ul textelor…

 

Sunteți un scriitor cu opinie politică și socială. Ați fost implicat și în politică. Spuneți-mi cum se împacă aceste lumi: proza, poezia, politica, socialul?

Vrem, nu vrem, interferează. Totdeauna am făcut ce am gândit ori m-am străduit măcar. Iar când am greşit, nu m-am codit să recunosc. Sigur, aş prefera să trăiesc într-o ţară în care scriitorii să fie respectaţi, să ai şansa să trăieşti din scris, să nu te intereseze politicienii deoarece treburile merg normal. Însă, cum normalitatea nu caracterizează şi n-o să caracterizeze prea curând România, până n-o să avem o obişnuinţă temeinică a protestului, a luptei pentru drepturile fundamentale, caut o soluţie de împăcare. Nu-s sigur că am dat de cea optimă. Adevărata literatură n-are cum să facă abstracţie de social şi politic, filtrate, desigur.

 

Vă propun un exercițiu de imaginație: ați putea invita la cină un mare scriitor. Cine ar fi și despre ce ați discuta?

Nu stau pe gânduri. Mario Vargas Llosa. Aş vrea să discutăm despre mătuşa Julia. Mătuşa Julia şi condeierul a fost unul dintre romanele care mi-a încântat perioada de formare şi m-am bucurat din toată inima când scriitorul a primit premiul Nobel.

 

„Moartea e o obligație“, spuneți în Călăul harnic. E singura?

Nu. Şi să nu fii căcăcios e o obligaţie. În accepţiunea din Jurnalul fericirii, admirabila carte a lui N. Steinhardt.

Sursa http://www.elefant.ro/bookmag/alexandru-petria-scriitorul-este-un-fel-de-hot-egoist-fara-scrupule/

Septembrie 14, 2012

Şase poeme de-ale mele traduse în catalană

provoc, exist

mă provoc şi provoc,
aerul e cât provocarea,
n-are cum să ningă pe lângă mine,
să număr doar de-a prostul bobocii de raţă şi gâturile de coniac,
să crească spaima
şi să mă scarpin în cot,
impasibil în forfotă- un marţian la cina reginei angliei;
aerul e cât provocarea,
reţineţi dacă vă interesează,
scriitorul care nu provoacă
e ca un testicol în absenţa menirii,
ca un piţigoi cu veleităţi de vultur

provoque, existesc

em provoque i provoque,
l’aire és com la provocació,
no té com nevar al meu costat,
comptar només la ximplesa dels pollets d’ànec i les glopades de conyac,
créixer la por
i gratar-me en el colze,
impassible en el renou -un marcià al sopar de la reina anglesa;
l’aire és com la provocació,
aneu en compte si vos interessa,
l’escriptor que no provoca
és com un testicle en absència de misió,
com un ocell carboner amb veleitats d’àguila

înăuntru

dar sunt înăuntru
cu orgoliul şi vorbele grele
şi-n oglindă mă
urmăresc ochii tăi când mă privesc

(lucidă oglindă, dimineaţă de oglindă),
nu mai bea ceai,
îl vrei prea fierbinte,
mă arzi când înghiţi, un pliculeţul de mentă, negru,
două linguri de zahăr, nu trei,
mă dor şi plămânii,
te rog, aruncă ţigara,
am început să fiu interesat
de rujuri

adins

però sóc adins
amb l’orgull i paraules greus
i en el meu espill
contemple els teus ulls quan em mire

(lúcid espill, matí d’espill),
no beure ja te,
el vols massa calent,
em cremes quan engoleixes, una bosseta de menta, negra,
dues cullerades de sucre, no tres,
m’enyore dels pulmons,
si et plau, tira el cigarret,
he començat a interessar-me
pels roigs de llavis

spălă-mă cu tine

„te simt pe valul meu”, ai răspuns nu demult. acum- „sunt
ca un brotac! am păpat pepene verde până…
stai să mă întind”, cu familiaritate.

ţi-am cedat întâietatea fiindcă aşa te deschizi,
precum un soldat care evită să tragă într-un puşti cu kalaşnikov ce-l ia în cătare,
dar ţigara de după o împărţim la milimetru,
„să nu te scapi în pat”, zic râzând,
pleosc şăgalnic peste fese,
„e ceva între noi care nu poate fi rupt ….la naiba”, schimbi registrul.

urmărim o gală de box la tv, parcă bonyasky,
„ahhhh ce orgasm… pffff,
extraordinar!” – apoi,
cauţi la calculator grease- „you’re the one that i want”.
am boxat în adolescenţă, ştii parcă,
până un ţigănuş mi-a spart arcada stângă şi nasul,
ţi-am spus?,
„you’re the one that i want”

„eşti valul meu”- o ştii,
spălă-mă cu tine de noapte,
spală-mă ca să-ţi reflect chipul,
decisă

llava’m amb tu

„et sent en la meua ona”, he respost no fa molt. ara- „sóc
com una granota! he papat meló d’Alger fins que…
espera que m’estire”, amb familiaritat.

t’he cedit el torn perquè així t’obres,
com un soldat que evita descarregar el kalasnikov en un xiquet que té en la mira,
però el cigarret de després el compartim al milímetre,
„que no t’escapes pel llit”, dic rient,
plaf enjogassat en les natges,
„hi ha alguna cosa entre nosaltres que no es pot trencar… dimonis!”, canvies de tema.

Seguim una gala de boxa a la tv, sembla que bonyasky,
„ahhhh quin orgasme… pffff,
extraordinari!” -després,
busques a la calculadora lubricador – „you’re the one that i want”.
he boxat en l’adolescència, trobe que ja ho saps,
fins que un quinqui em partí la cella esquerra i el nas,
t’ho havia dit?,
„you’re the one that i want”

„ets la meua ona”- ho saps,
llava’m amb tu de nit,
llava’m com per a reflectir la cara,
sense tallar-te

nu ştii

rămâne cum a fost,
nu-ţi disimulezi emoţiile,
bumbacul hainelor e neschimbat,

cafeaua nu uită să iasă pe foc
dis-de-dimineaţă imediat după prima erecţie,
şeful e acelaşi scârţar bodogănitor,
nu ţi-ai schimbat prietenii, numerele de telefon.
conturile de mail,
eşti previzibil,
de vrei nu ştii dacă te iubeşte,
stai şi nu ştii

no sàpies

roman com fou,
no dissimules les emocions,
el cotó dels vestits és el de sempre,

no t’oblides de posar el café al foc
de bon matí justament després de la primera erecció,
el col•legueta és el mateix ronyós rondinador,
no t’has canviat d’amics, el número de telèfon.
els comptes de correu
ets previsible,
que no vols saber si t’estima,
queda’t i no sàpies

joint

poezia e ca banda de prins muşte
la femeile de treabă-
lăsaţi-le
să vină la mine,
sunt un bun creştin

joint

la poesia és com una banda de mosques
enganxada a dones de legal-
deixeu-les
que vinguen a mi,
sóc un bon cristià

joint

dacă fericirea are cheie de contact,
oare unde
mi-am uitat
maşina?

joint

si la felicitat té clau de contacte,
on, collons,
m’he deixat
el carro?
Alexandru Petria
Traducere în catalană de Pere Bessó

Septembrie 5, 2012

un poem de-al meu în franceză

lapte

îndrăgostită de intimitatea visului parcă
mergi cu ochii închişi
cum am închis ochii când
am băut laptele pe care i l-am muls caprei chiar în
clopotul ei,
mi-era teribil de foame pe câmpia rostogolită de căldură,
eşti frumoasă cât eram atunci de puştan penibil,
şi e la fel de cald,
şi bănuiesc că şi ţie ţi-e foame,
şi cred
că încerci să mă părăseşti,
numai că
n-am auzit
vis să dea lapte
Alexandru Petria

lait

amoureuse de l’intimité du rêve, on dirait
que tu va les yeux fermés
comme j’ai fermé les yeux pendant
que je buvais le lait de cette chèvre, le trayant à même
sa propre cloche,
j’avais une faim terrible sur le plateau recroquevillé de canicule,
autant tu es belle, autant j’étais alors un pénible morveux,
et il faisait tout aussi chaud,
et j’imagine que toi aussi tu as faim,
et je crois
que tu cherches à me quitter,
seulement voilà :
où a-t-on vu
un rêve donnant du lait ?

tradus în franceză de Raoul Weiss

Septembrie 2, 2012

Cu poeme in Arges si Vatra veche

Cu certitidine, n-am mai avut o săptămână aşa plină pe plan literar. A ieşit pe piaţă si numărul pe august al lunarului piteştean de cultura „Argeş”, unde am o pagină cu poeme…
umbră rotundă

eşti aerul din pompă,

uleiul vâscos al îmbinărilor,
mă mânjeşti pe mâini
iubito,
pe suflet,
cârligele de pescuit şi ancorabarca pneumatică trage
râul meu de femeiesincer, te trăiesc cu o umbră
mai rotundă

status quo

dacă vrei să mă enervezi,
vorbeşte-mi cum să mă las
de ţigări,
dacă vrei să te părăsesc,
că scrisul n-are rost,
iubito tace-mă,
aşa păstrăm măcar aparenţele,
am apă de mare în inimă,
tace-mă cu o cafea,
o prepari minunată

n-am a mă lăuda

n-am a mă lăuda
şi dacă încercaţi
e pe riscul vostru,
cam cu toate sunt,
ca şi stomacul crocodilului; păcate, defecte…

am şi ucis cu premeditare-
speranţele în mine, cinci pisoi negri
lângă un pârâiaş
la ţară

consumaţi-mă cum sunt,
termenul de valabilitate este incert

n-am lins încă unde am scuipat,
nu mi-am futut mama

cea adevărată

cea adevărată e căreia să-i spui că ai diaree,
deşi n-o cunoşti de demult,
chit că abia după realizezi că te-a luat gura pe dinainte,
că te-ar putea crede un mârlan patentat,
şi să-ţi ofere imodium,
„atenţie la drum”, să-ţi mai zică înainte de-a întoarce cheia în contact,
şi vocea să se încălzească, „dragul meu”,
n-are cum să nu urmeze o zi ok
cu o asemenea voce lipită pe creier,
e cea adevărată

curge apa

hai că-s la duş,
uşa băii rămâne întredeschisă,
apa loveşte gresia albastră,
citeşte revistele de pe măsuţă, sunt două degete de coniac
în frigider, please prosopul din dulap, de sub cămăşile de noapte,
cade apa pe fese, te scarpini pe cea dreptă- sub aluniţă,
e tihnă, oare să mă vâr sub duş,
sigur că atunci când eşti gata,
am reţinut că nu suferi duşul în doi,
calculatorul a început să funcţioneze ciudat,
coniacul a ajuns la fix, gustul lui a rămas pe limbă,
nu văd uşa, curge apă din monitor,
dau restart

să ştiu

erai grăbită, cu părul nepieptănat,
răscoleai camera după un pieptene şi pasta de dinţi,
zece minute, venea autobuzul, ne-am înjurat,
mi-ai zgâriat lobul urechii,
noroc cu eschiva, îmi poceai obrazul,
n-ai întors ochii căprui pe alee.
ai rămas, te-ai trezit şi mi-ai umplut viaţa,
mi-am reamintit cum nu s-a petrecut,
ce era dacă urcai,
la ştiri s-a spus că au fost cinci supravieţuitori în autobuz,
sunt topit să ştiu
ca un copil care vrea să facă sex

arma aceea sofisticată

ţigările cu urme de ruj strivite în scrumieră, fumate pe sfert,
cum şezi pe taburet cu picioarele desfăcute,
unghiile tale de la picioare pe mochetă parcă-şi trăiesc autonomia,
cum se lasă sânii, siliconul e o insultă pentru ei,
dreptul mai lunguieţ, cu mamelon mai pronunţat,
plângi şi zici că nu se mai poate,
că n-ai vrut-o, s-a întâmplat pur şi simplu,
îţi privesc anesteziat chiloţii negri, pe care i-am cumpărat de la winmarkt,
intraţi între fese când te ridici să arunci la coş batista de hârtie,
ai nasul roşu,
cum ne-am pierdut,
arma aceea sofisticată care trage de după colţ ne ocheşte

provoc, exist

mă provoc şi provoc,
aerul e cât provocarea,
n-are cum să ningă pe lângă mine,
să număr doar de-a prostul bobocii de raţă şi gâturile de coniac,
să crească spaima
şi să mă scarpin în cot,
impasibil în forfotă- un marţian la cina reginei angliei;
aerul e cât provocarea,
reţineţi dacă vă interesează,
scriitorul care nu provoacă
e ca un testicol în absenţa menirii,
ca un piţigoi cu veleităţi de vultur

încurcat

odată cu vara a venit, şi unde să te retragi
când conştientizezi ce
n-ar trebui să îngâni, trebuie ăsta îţi vântură preşul de sub picioare,
te seacă şi, la fel, te revoltă.
nu reuşeşti s-o cuplezi la un cuvânt,
ai contracte de respectat, copii de purtat la şcoală,
o nevastă cu pofte, n-o defineşti.
unde să fugi în afară de tine,
acolo e sigur, în măsura în care sufletul
nu se ascunde de el însuşi, încurcat

share astă-vară

două libelule împreunate
deasupra râului,
noi doi,
licuriciul de pe verandă,
e primul an în care mi-a fost dat să văd
un licurici- ca în reclamele eco noi doi

încă puţin şi intră trenul
prin apă pe şine proaspăt dibuite,
o să aibă şi wireless crapii şi
ştiucile,
să nu ne iluzionăm

dacă ai a te fute normal cineva
o să aducă inevitabil prezervative, spermicide,
că e safe, cool şi alte picioare în zid,
să profităm cât nu se rupe coarda

pe foarte repede
reclama o s-o ia la vale,
se va vărsa aiuritor pe facebook,
să nu ne iluzionăm,
şi câte like-uri o să
primească fără noi,
share
această vară
Alexandru Petria

Arges se poate citi în pdf aici pag 2-8 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/arges-08-2012/Pag02-08.pdf
pag 9- 18 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/arges-08-2012/Pag09-18.pdf
pag. 19- 26 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/arges-08-2012/Pag19-26.pdf
pag 27- 38 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/arges-08-2012/Pag27-38.pdf
pag. 39- 47 http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/images/pdf/arges-08-2012/Pag39-47.pdf

A apărut numărul pe luna septembrie al lunarului cultural „Vatra veche”. Am în el un poem la pag 16 şi un material despre un scandal literar de pe Facebook, de fapt un nou episod din transcrierea lui, la paginile 29- 30. Va las să-l descop

eriţi in pdf-ul revistei http://costyconsult.files.wordpress.com/2012/08/vatra-veche-9-2012.pdfTranscriu şi aici poemul:începutul

nu ştiu alţii cum sunt, vorba unui prieten trecut în manuale,
dar de mic mă atrăgeau,
le vedeam rostogolite în spatele blocului, câd săltau între două pietre
închipuind o poartă sau şutate peste gardul vecinului de care ne rugam
să ni le dea înapoi,
nu mă omoram decât după fotbalul imaginaţiei,
îmi era milă întrucâtva de ele,
cum îmi era milă şi de
cele ale învăţătoarei părăsite de prietenul azilant în franţa,
de ale colegei care-şi punea sutien ca să spună că i-au apărut,
câte seri numai că n-am făcut bătături la palme în cinstea lor,
apoi le-am studiat la anatomie,
le-am pipăit, zeci parcă boltind misterul, orgolioase sau placide,
n-a fost nevoie să mă înveţe nimeni
că lumea începe de la ţâţe
Alexandru Petria

Aprilie 9, 2012

Să ucizi în numele artei? Pervertiţii Cristinei Nemerovschi

Un scriitor de succes își pierde dintr-o dată interesul pentru oameni. Un pictor e atras atât de lolite cât și de septuagenare. O prostituată pasionată de experiențe erotice ieșite din comun, cu precădere sado-masochiste, se îndrăgostește de doi bărbați.  O adolescentă care ascunde un secret dispare fără urmă. Niște ruine cu o poveste stranie sunt loc de întâlnire al artiștilor. Ele sunt personajele din “Pervertirea”, romanul Cristinei Nemerovschi de la editura „Herg Benet”.

Dacă prin romanul său de debut, „Sânge satanic”, Cristina Nemerovschi a creat controverse atât prin limbajul dezinhibat cât și prin filosofia extrem mizantropică și nihilistă ce-l caracterizează pe enigmaticul M., cu „Pervertirea” autoarea nu pare a se fi cumințit deloc, ba chiar dimpotrivă. Deși supratema romanului este una asupra căreia s-a mai speculat – motivația artei, ce anume îl face pe artist să creeze, prozatoarea ne aruncă însă într-o situație-limită în care personajele, extreme și ele, ucid pentru a perpetua arta. Întrebarea cu care rămâi după: am merge până la crimă în numele artei autentice?

Un suflu de o imoralitate adâncă animă artiștii din “Pervertirea”, care par a-și fi inventat un sistem propriu de valori, în răspăr cu cel agreat de societate. Un artist genial ar trebui judecat după aceleași norme banale după care îi vezi pe ceilalți? Cât se poate ierta creatorului? Ca și în „Portretul lui Dorian Gray”, în romanul Cristinei Nemerovschi artistul are un singur rival – arta, care fie îl acaparează până la distrugere, fie i se sustrage ca o mironosiță.

Criza existențial-creativă a lui Ulf, personajul în jurul căruia gravitează ceilalți, dă pagini de instrospecție în care te vei regăsi dacă te îndeletnicești cu literatura. Paginile în care este descrisă Cala, locul secret de întâlnire, amintesc de filmul-cult al lui Andrei Tarkovski, “Călăuza”. Figuri expresiv colorate apar și pe fundal: un moșneag se plimbă cu un cârd de pelicani, o bătrână își proiectează silueta enormă pe blocuri, o Stăpână în latex e desprinsă din filmele pentru adulții cu gusturi nonconformiste. Intriga care dă coerență cărții este însă dispariția adolescentei Amalia (aka Veverița), un mister care se accentuează gradual, o oglindă în care observăm transformările celorlalți.

Din roman nu lipsesc umorul foarte negru, reveriile și introspecțiile, situațiile tensionate, satira socială, filosofia, nihilismul sau scenele condimentate de sex. În paginile „Pervertirii” descoperim un București altfel: întunecat, distopic, nostalgic și haotic. Romanul este și prima prezență în literatură a manifestațiilor anti-guvern din ianuarie-februarie 2012, evenimente ce se întind pe câteva pagini, povestite de pictorul Corbu, un personaj atroce și original pe care cititorul și-l va scoate doar cu multă caznă din minte.

Trei povești incitante, trei voci se îmbină coerent într-un thriller actual. Încercați “Pervertirea”, de Cristina Nemerovschi!
Alexandru Petria

Text apărut în Timpul, nr 3. Găsiţi aici pdf-ul TIMPUL_03_2012

Februarie 18, 2012

Trag o betie la Tiuk-ul de 10 ani!

Raspunsul meu la o ancheta il puteti lectura aici http://tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1853

Din sumarul acestei reviste>

Tiuk! 33_2012
(nr. aniversar – 10 ani!)
http://www.tiuk.reea.net

Moto Tiuk!

Ăştia sîntem

AncheTiuk
Radu Pavel Gheo
Andrei Dósa
Lucian Dan Teodorovici
Anca Giura
V. Leac
Viorel Padina
Cătălina Bălan
Emilian Galaicu-Păun
Mihnea Blidariu, Virgiliu Maltese, Mihai Rogobete, Diana Iepure, Florin Hălălău, Mihail Gălăţanu, Dumitru Ungureanu, Richard Constantinidi, George Chiriac, Alexandru Petria, Monica Piper, Dan Iancu, Andra Rotaru, Mihai Mărgineanu, Dumitru Crudu, Veronica D. Niculescu, Marius Ştefan Aldea, Oana Emerich, Iulian Sîrbu, Anca Mizumschi, Liviu Ioan Stoiciu, Marius Conkan, Nora Iuga, Cristina Nemerovschi

Dialoguri Tiuk!
Nora IUGA (m.vklvsk)
Savatie BAŞTOVOI (m.vklvsk)
Bogdan COŞA (m.vklvsk)
Dan AMARIEI/OCS (m.vklvsk)
Sebastian MARCOVICI (vera d. nclsc)

Show Recent Messages
de Moni STĂNILĂ
Alexandru Buruiană
Elisabeth Ochsenfeld
Flori Bălănescu
Florin Hălălău
Hose Pablo
Jarmila Horakova
Bogdan Lipcanu
Oleg Carp
Tozan Alkan
Andrei Zbîrnea

TiukFamilion
10 întrebări pentru 2 soţi scriitori
Ruxandra Cesereanu
Corin Braga

A!!
Dan PERJOVSCHI: Desene dintr-o parte şi dintr-alta a Pieţei Universităţii
Mihnea BLIDARIU: Editorial
Alexandru VAKULOVSKI: Poeţii ultras sau „Poezia e în stradă”

Poveştiuci pe bune
Irina MACEDONSKI: Paradoxul stră-stră-străbunicului
Paul GOMA: Vaca
Liviu Ioan STOICIU: Mă raportez la Mihai Șora ca la un tată
Dumitru UNGUREANU: Amintirea scrisului de mînă
Vitalie SPRÎNCEANĂ: Ce spun tatuajele deținuților despre epoca sovietică?
White Noise – Pds-uri de trecut iarna
Măşti: Cel de lîngă tine (m.vklvsk)
Pîrtii de schi în ţară

Pagini basarabene
Alexandru VAKULOVSKI: Mici bucurii de zile mari
Dumitru CRUDU: Peşti zbătîndu-se pe asfaltul din vamă
Gheorghe ERIZANU: Șofer începător, caii și Jiguli-urile
Iulian CIOCAN: Viitorul
Angela BRAŞOVEANU: A patra spargere. Epopee cu epoleţi
Alexandru BURUIANĂ: SALVAŢI RM DE GOPNISHI!
Alexandru VAKULOVSKI: Hose Pablo, bătut în centrul Chişinăului

Lectiuk
Alexandru VAKULOVSKI – Viseptol – holocaustul lui George Vasilievici
Vasile GOGEA – Express of Books
Alexandru VAKULOVSKI – Toţi sînt îngrijoraţi (V. Leac)
Andrei DÓSA – Rdb. La rece/la cald (o.nimigean)
Radu VANCU – Errata. O autobiografie (George Steiner)
Emilian GALAICU-PĂUN – Acasă pe Câmpia Armaghedonului (Marta Petreu)
iQ666 – Poerezii cu final neașteptat (Sorin-Mihai Grad)
Mihail VAKULOVSKI – Frica lui George circulă prin subteran (George Chiriac)
Emilian GALAICU-PĂUN – Un roman natural (G. Gospodinov)
Mihail VAKULOVSKI – A.R. Deleanu, îmblînzitorul poveştilor misterioase

Tatuaje
de Mihail VAKULOVSKI
Un roman natural” (Gheorghi Gospodinov)
Sala Oglinzilor scriitorului-fotograf (Ion Cucu)
Poker (Bogdan Coşa)
Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit” (Andrei Dósa)
Grossomodo (Mugur Grosu)
Stări & nevoi chișinăuiene (Dumitru Crudu)
Fantasticul de interpretare (Cosmin Perţa)
Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli (Al. Potcoavă)
Greva tăcerii (Raluca Ciochină)
Ţinutul lui Spukilo (Ruxandra Cesereanu, Marius Conkan)

RafTiuk!
de Alexandru VAKULOVSKI
Un Playlist rock pentru sfîrşitul lumii (Mihnea Blidariu)
Țesut viu. 10 x 10 (Em. Galaicu-Păun)
Lucrătorul ostenit (Nicu Vladimir)
Murakami în România sau la capătul lumii
O sută cincizeci de mii la peluze sau sex cu moartea (Diana Iepure)
Un roman foarte natural (Gheorghi Gospodinov)
Poet rus despre politicieni semi-oligarhi, semi-bandiţi (Vadim Lungul)
Un volum scandalos – Oameni din Chişinău (Dumitru Crudu)
Zaza Burciuladze: literatură şi droguri
Supravieţuitorul Palahniuk

OpinTiuk de lectură
de Sever GULEA
Charles Bukowski, „Șuncă pe pîine”
Vasili Grossman, „Viață şi destin”
Ian McEwan, „Solar”
Yasunari Kawabata, „Vechiul oraș imperial”
Bertrand Russell, „În căutarea fericirii”
Michael Cunningham, „Pînă la căderea nopții”
Jonathan Franzen, „Libertate”
Kathrin Schmidt, „N-ai să mori”
Robert Sawyer, „Flashforward”
Chirstopher Buckley, „Fumatul strict permis”

Note de lectură
de A.R. Deleanu
George Vasilievici, „Viseptol”
George Vasilievici, „Yoyo”
Mihail Vakulovski, „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău”
Al. Vakulovski, „157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană”
Mihnea Blidariu, „Playlist”
Michael Haulică, „Povestiri fantastice”
George Arion & Bogdan Hrib, „Romania Noir”
Jim Thompson, „The Killer Inside Me”
Roberto Bolano, „The Savage Detectives”
Ştefana Cristina Czeller, „Cerneală şi sînge”

Rockstadt
OCS & Nişte Băieţi retro (m. vklvsk)
Vreau să simt Travka (m. vklvsk)
Decembrie 2011 (m. vklvsk)
Cargo & Altar (m. vklvsk)
Alternosfera (m.vklvsk)

Bun de tipar
Savatie BAŞTOVOI: Fuga spre cîmpul cu ciori
Corin BRAGA: Luiza călătoreşte prin oglindă
A. R. Deleanu: Îmblînzitorul apelor
Veronica D. Niculescu: Sîmburi
Anca MIZUMSCHI: Cîntec pentru surdomuţi

O fo’
Mihail VAKULOVSKI: CELELALTE CUVINTE 30
Monica FELEA: Elvis Costello – un one man show complet
Mihail VAKULOVSKI: The Amsterdams
Radu PAVEL GHEO: Retrospectivă 2011
Veronica D. NICULESCU: Jurnaliere, nimicuri
Mihail VAKULOVSKI: 2011
A.R.DELEANU: În prag
Editura Cartier. Anul 2011
Ruxandra CESEREANU: 2011-2012

O apărut
Mitoş Micleuşanu, „Trepanoia” (Art)
Mugur Grosu, „Grossomodo” (TracusArte)
Cosmin Perţa, „Introducere în fantasticul de interpretare” (TracusArte)
Baştovoi, „Les lapins ne meurent pas” (Jacqueline Chambon)
Emilian Galaicu-Păun, „Țesut viu. 10×10” (Cartier)
Andrei Dósa, „Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit” (TracusArte)
Ion Cucu, „Sala Oglinzilor” (CDPL)
Andrei Zbîrnea, „Rock în Praga” (Herg Benet)
Gheorghi Gospodinov, „Un roman natural” (Cartier)
Diana Corcan, „Poemul singur” (Brumar)
Paul Mihalache, „Tîrg de arlechini” (TracusArte)
Zaza Burciuladze, „Kafka instant” (Cartier)
Zahar Prilepin, „Sankea” (Cartier)
Oleg Serebrian, „Cîntecul mării” (Cartier)
Alex Goldiş, „ Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului” (CR)
Claudiu M. Florian, „Vîrstele jocului. Strada Cetăţii” (CR)
Radu Ţuculescu, „Femeile insomniacului” (CR)
Gabriel Andronache, „Ich Bin Ein Berliner” (Herg Benet)
George Serediuc, „Soarele mechanic” (Herg Benet)
Sorin Delaskela, „Abisex” (Herg Benet)
Marius Ştefan Aldea, „Simfonia frînei” (Herg Benet)

’n curînd
Nora IUGA, Petrecerea de la Montrouge (CR)
Livius CIOCÂRLIE, La foc mărunt (CR)
Sanda CORDOŞ, Lumi din cuvinte (CR)
Sorin LUCACI, În burta grasă a peștelui de duminică (Herg Benet)
Silvia T., Enfant terrible (Tracus Arte)
Ciprian MĂCEȘARU, Superhero (CR)
Cosmin DODOC, Autoportret gol-pușcă (Herg Benet)

Muzon
George DURBĂLĂU: Red Hot Chili Peppers este cu noi. De data asta pe bune!
HEFE: Altar, Mantra
George DURBĂLĂU: Gotye – Oglinzile sunt construite
Mihail VAKULOVSKI: Luna Amară, Pietre în alb
George DURBĂLĂU: Kate Bush, 50 Words For Snow
Mihail VAKULOVSKI: Bravo, Moda
Mihail VAKULOVSKI: Vasya Oblomov, Povestiri şi naraţiuni

My3
A.R. Deleanu: Sînul
Irina BRUMĂ: (o să mi te imaginez într-un scafandru…)
Marius CONKAN: Cantos (Cuptorul cu microunde)
Mihai VIERU: Aer în iarbă
Petru NEGURĂ: Olia sau frămîntările revoluţiei hormonale
Ioana ŞERBAN: 44 de balanțe
Leonard ANCUŢA: Pierderea definitivă a lucidității
Liviu ANDREI: Patru dumnezei într-un restaurant
Alexandru PETRIA: O să mori, o să mori!
Octavian PERPELEA: homeless
Iulian SÎRBU: Cel mai enervant tic – şi atunci i-am făcut să dispară!

CinemaTiuk!
Eul-piele (rux. cesereanu)
Loverboy (m. vklvsk)
Elena, printre confuzii de viaţă (vl. bulat)
Happy, Happy (m. vklvsk)
Foto Tiuk
http://www.tiuk.reea.net/index.php?option=com_content&view=article&id=1829

Antologie Tiuk!
Alexandru VAKULOVSKI – Pizdeţ
Alexandru VAKULOVSKI – Letopizdeţ
Alexandru VAKULOVSKI – Bong
Mihail VAKULOVSKI – Student la Chişinău
Alexei VAKULOVSKI – În gura foametei
Iulian CIOCAN – Mestecenii
Andrei DÓSA – Terorist
Constantin CHEIANU – Sex & Perestroika
Răzvan PETRESCU – În rolul lui Iisus
Cosmin PERŢA – De ce am plecat din Bucureşti şi unde am ajuns
Mugur GROSU – Grossomodo
Ruxandra CESEREANU & Marius CONKAN – Manuscris ExclusiTiuk
George VASILIEVICI – Trecutul a devenit prezent
Constantin ACOSMEI – Trei studii
Florin PARTENE – Reverenţe
Dumitru CRUDU – Criticii literari mănîncă tot timpul acasă…
Ştefan BAŞTOVOI – Sophi
Cătălin CODRU – Alma mater sau lupii flămînzi
Mariana CODRUŢ – concepţia mea despre lume şi viaţă
Cristian Robu-CORCAN – Cînd vine vremea gîştelor sălbatice

CenaKLUb TIUK!
Nr. 1, cu Doru Ionescu/Timpul Chitarelor & Un Cristian
Întîlnirea
Despre
Nr. 2, cu Andrei Dosa & m.vklvsk
Despre
Interviu cu Andrei Dosa
Nr. 3, cu Ruxandra Cesereanu & Marius Conkan
Despre (Sever Gulea)
Interviu cu Ruxandra Cesereanu & Marius Conkan
Nr. 4, cu Moni Stănilă & Alexandru Vakulovski
Întîlnirea
Despre (Sever Gulea)
Nr. 5, cu Mugur Grosu, Cosmin Perţa & Teodor Dună
Nr. 6, cu Andrei Dosa & A.R.Deleanu

Concurs
etc.
Adresa: http://www.tiuk.reea.net

Februarie 9, 2012

Vasile Baghiu, valoare si verticalitate

Va invit sa vizionati un interviu cu scriitorul Vasile Baghiu, unul dintre autorii importanti ai literaturii romane si, totodata, un om vertical.

Februarie 2, 2012

Puzzle cu Radu Ţuculescu şi „Femeile insomniacului”

Radu Ţuculescu este unul dintre prozatorii români de primă mărime în care cred. În aceste zile i-a apărut un nou roman la editura „Cartea Românească”, „Femeile insomniacului”. Până acum am citit doar frânturi din el, dar şi aşa, pornind de la bucăţi de text, cred că o să aibă succes.(Alexandru Petria)

Date despre autor primite chiar de la acesta:

„Radu Țuculescu, romancier, dramaturg, publicist. Absolvent al Academiei de muzica, secția vioara. A lucrat la Radio. În prezent este realizator la TVR-Cluj.
A publicat romane, volume de proză scurtă, teatru, publicistică. Cîteva titluri selective: Degetele lui Marsias (roman, 1985), Umbra penei de gâscă (roman, 1991) Cuptorul cu microunde (fals roman, 1995) Povestirile mameibătrîne (roman, 2006), Stalin cu sapa-nainte (roman, 2009), Bravul nostru Micșa (teatru, 2010) ș.a.
Bursier la Paris, Berna, Basel, Viena. A participat la festivaluri internaționale de teatru și a realizat filme de televiziune în numeroase țări din Europa, Canada, Africa.
Este tradus în Rusia, Ungaria, Cehia, Austria, Eleveția, Franța.
Cuptorul cu microunde ( tradus la Viena, 2008) a intrat în top-ul celor mai bune cărți străine traduse în spațiul german alături de scriitori din Italia, India, Anglia ș.a.
A primit numeroase premii pentru proză și teatru.
A tradus din literatura elvețiană de expresie germană nouă volume de poezii și trei de proză.”

Personajul principal se numește Septimius Ilarie şi este după prezentarea editorilor „Un bărbat cu un aspect fizic comun aparent fără însușiri. Și totuși, cum reușește un astfel de bărbat să cucerească numeroase femei, de la adolescente naive pînă la mature trecute prin numeroase experiențe? Cum reușește să le satisfacă atît dorințele sufletești cît și cele trupești? La aceste întrebări răspunde romanul Femeile insomniacului printr-o năucitoare  cascadă de întîmplări descrise cu umor (uneori negru), ironie și sarcasm. La sfîrșitul lecturii, orice femeie își va dori să cunoască un bărbat ca Septimius Ilarie și orice bărbat și-ar dori să semene, măcar puțin, cu același Septimius Ilarie.”

Cristina Balinte despre „Femeile insomniacului”- ” În Femeile insomniacului, Radu Ţuculescu pune din nou Muzica să zică poveşti, să arcuiască ficţiuni, să se descurce cu iţele unor întâmplări de viaţă curentă, care privite în sine produc repulsie şi oroare, dar luate armonios, în acompaniament, reuşesc performanţe rare şi paradoxale. Pasajele intensive transportă recuzita de gală, alcătuită din cărţi, povestitori, ascultători-scriitori-rezonatori, pereţi-biblioteci sau pereţi-tuburi de orgă, mobile vechi, arome culinare, partituri muzicale şi sexuale, adică tot atâţia indici de creativitate. Voracităţile trupeşti iau calea blues-ului, nu pentru a se domoli, ci pentru a se rafina. Se prepară detaliat-magistral festinuri de bucate simple, se strecoară cu înclinaţie interludii erotice magnetizante, din care până şi neînsufleţitele ies însufleţite, se alege repertoriul de piese classic-jazz şi rhythm&blues, ca să îmbie melancolic-meticulos la rostirea poveştilor.
Ademenitor în nadele frumosului, Radu Ţuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o singură nemulţumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfârşitul cărţii.”

Vă invit să citiţi un fragment consistent din roman:

„Uşa localului se deschise cu impertinenţă zgomotoasă, lovindu-se de perete, zguduind pe unul dintre faraonii yoghini. Intrară două fete timide însoţite de un individ cu şapcă de jocheu pe cap, rozalie precum măciuliile toiagelor. Purta un tricou de-o culoare incertă. Pe spate scria, cu negru: FUTEVAŞ, într-un singur cuvînt. Era deşirat şi poseda o mutră de bişniţar, de vînzător de ţigări de contrabandă ori chiar de pliculeţe, din cele cu cîte un vîrf de praf alb în ele. Fetele păşeau pentru prima oară într-un local de mare oraş. Arătau vizibil impresionate de siguranţa şi superioritatea individului capabil să reguleze pe toată lumea. Într-un cuvînt spus, carevasăzică…

„Alegeţi orice masă doriţi!”, le îmbie tînărul cu voce stridentă, de parcă se afla în livingul propriei sale vile. „E toate libere… Io zic mai aproape de bar, să auziţi muzică babană, cum n-aţi mai auzit, gagicilor, de cînd v-o fătat mamica, haha!”

Fetele ocupară loc, ascultătoare, la o masă aproape de barul din care răsuna muzica babană. Înainte de a se aşeza şi el, tînărul cu şapcă rozalie ridică scaunul cu ambele mîini apoi îl trînti, cu putere, la loc, scuipînd o înjurătură colorată..

„Asta-i viaţa, puicuţelor! Habar n-aveţi voi, hehe!”

Din spatele barului îşi făcu apariţia barmaniţa. O femeie cam de patruzeci de ani care servea şi la mese, în perioadele aerisite ale zilei. Cele cu clienţi puţini. Îl privi pe tînăr ca pe unul despre care ştia cîţi bani face, apoi rosti, sec:

„Potoleşte-te, poate rupi scaunul şi-l plăteşti!”

„Ce zici tu, sugacio?!”, izbucni tînărul cu şapcă rozalie de jocheu. „fac ce vreau, sînt client vechi, din banii mei ţi-ai cumpărat maşină, sugacio! Ia adu trei coniacuri babane şi nişte alune, repede, pînă nu…”

„Pînă nu… ce?”, întrebă proaspăt botezata chelneriţă.

„Ciocu’ mic!”

„Lasă, noi nu bem coniac…”, încercă una dintre fete să calmeze atmosfera.

„Ciocu’ mic şi ţie. V-aţi umflat cu sucuri pînă acuma, ca proastele. A venit ora unui coniac de stele multe… să simţiţi şi voi ce-i viaţa… băga-mi-aş! Hai, sugacio, mişcă-ţi bucile mai repede!”

Chelneriţa se duse în spatele barului,  formă un număr la mobil, şuşoti ceva scurt, apoi turnă în pahare coniacul de multe stele şi se apropie cu tava de masa celor trei. Avea un decolteu larg cu sîni pe măsura decolteului.

„Arată-ţi ţîţele clienţilor, să primeşti bacşişuri grase, să-ţi mai crească contul şi curul!”, continuă tînărul a se da în spectacol în faţa celor două timide. „Sper că-s calde paharele, sugacio…”

„Cum îţi permiţi, mă, să vorbeşti aşa cu mine?”, întrebă chelneriţa, stăpînindu-şi nervii.

„Vorbesc cum vreau! Eu plătesc, mi-ai supt o groază de bani de cînd vin aici, e timpul… să mai sugi şi altceva, hihi!”, rîse tînărul deşirat cu şapcă rozalie de jocheu pe cap, privindu-le pe fetele timide semnificativ, iar acestea roşiră vizibil. „Gagici, să nu vă speriaţi… paharele cu coniac adevărat, nu cu căcat de băutură, trebuie să fie calde… Habar n-aveaţi. Cine să vă înveţe la voi, la ţară? Iar tu, mai adu-ne trei cafele cu lapte separat, în căniţă, nu concentrat de căcat şi fără comentarii, sugacio, hehe!”

Băură din paharele încălzite, iar tînărul plescăi superior, strîmbîndu-se aproximativ mulţumit de marfa lichidă comandată. Abia termină cu plescăitul că în cafeneaua Tutankhamon intră un bărbat de statură potrivită, cu părul tuns perie şi lat în umeri cît un dulap pentru haine de iarnă cu uşi duble. O privi, scurt, pe chelneriţă, aceasta îi răspunse tot scurt apoi se întoarse cu spatele. Bărbatul se duse direct la masa tînărului şi, fără nicio  vorbă, îl apucă de cap şi-i strivi mutra de masă. Mai exact, întîi de paharul cald cu coniac, apoi de masă. O singură dată. Sîngele ţîşni imediat din nasul făcut zob, din gingiile crăpate de cîţiva dinţi rupţi instataneu, din plesniturile cioburilor de pahar înfipte în pielea feţei, dar nu şi în ochi, ceea ce însemna, clar, o lovitură de profesionist, un avertisment categoric, de necomentat. Apoi, bărbatul îl apucă pe tînăr de tricou, mototolindu-i cuvîntul FUTEVAŞ, îl tîrî pînă la uşă, o deschise şi-l aruncă în stradă.

„Aştepţi acolo pînă-şi termină fetele consumaţia”, rosti bărbatul cît se poate de calm, apoi dispăru şi el dincolo de uşă, la fel de repede precum apăruse.

Între timp, chelneriţa reuşi să cureţe masa, orice urmă de sînge se făcu nevăzută, împreună cu cioburile şi coniacul scurs. Totul arăta ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

„Beţi liniştite, o să vă aştepte, nu vă faceţi probleme”, le spuse chelneriţa fetelor. “Plata nu vă interesează pe voi.”

Fetele, speriate vizibil, nu comentară. Începură să bea coniacul, cu mici înghiţituri, alternîndu-le cu cele de cafea.

„Scuză-mă… dar singurul lucru pe care nu-l supor e violenţa”, mărturisi Augusta, vizibil afectată de scena derulată atît de rapid în faţa lor.

„Nici eu… îmi produce crampe la stomac”, recunoscu Timi. „Sîngele…”

„Atunci… plecăm?”

„Da… te invit la mine…”

„Şi la mine se poate… Şi eu locuiesc singură…”

„Aş prefera la mine. Acolo mă simt în largul meu.”

„Tipic pentru… burlaci…”, zîmbi Augusta. „Şi pentru… burlace, desigur. Atunci, la tine.”

Ieşiră. Tînărul se afla lipit de zidul medieval, în profil, căzut în poziţia lotus a yoghinilor. Îi imita pe faraonii pictaţi pe pereţii cafenelei Tutankhamon. Sîngele i se scurse pe piept, pînă între picioare, închegat într-o baltă purpurie. Avea faţa roşu-rozalie, asortată acum cu şapca de jocheu, capul său aducînd aminte de măciulia toiagului de faraon, toiag care lui, însă, îi lipsea.

„Îţi fac o propunere riscantă”, zîmbi Timi.

„N-am îmbătrînit chiar atît încît să-mi fie teamă de riscuri ori… de provocări”, zîmbi Augusta.

„A, da, corect, doamna profesoară. Te provoc la un prînz gătit de mine… în bucătăria personală”, explică Timi, amuzat.

„Accept… cu o condiţie.”

„Normal… S-o auzim.”

„Stau şi eu în bucătărie cu tine… şi te ajut ici colo… cu ce se poate.”

„De acord. O singură întrebare. Îţi place peştele?”

„Îmi place… orice. Doar… soteul de morcovi nu-mi place.”

„Evident, de ce să mă mir…”, şopti Septimius, iar cuvintele i se împotmoliră printre firele de mustaţă. „Nici mie…”

„Mă las pe mîna ta, Septimius. Iată, a sosit şi vremea cînd profesorul se lasă pe mîna elevului… Înseamnă că mă pîndeşte, totuşi, bătrîneţea.”

„Şi pe mine, nu-ţi fă griji.”

Călătoriră prin piaţa mare a cartierului în care locuia Timi, încîntaţi de coloritul pestriţ şi de aromele care se zbenguiau deasupra tarabelor. Negociară, cu bună dispoziţie iar Augusta constată că Septimius e cunoscut de majoritatea vînzătoarelor de legume şi zarzavaturi, îi spun Timi, îl întreabă de sănătate, fac glume cu el, unele par chiar ceva mai intime, îi povestesc scurt şi concis, ce au mai făcut de cînd fusese el ultima oară la cumpărături… Septimius le asculta pe toate cu multă îngăduinţă, răspundea la orice întrebare în timp ce continua să negocieze cu ele, ca o veselă hîrjoană între vechi cunoştinţe.

„Avem nevoie de un pepene galben, dulce şi frumos mirositor… ceapă roşie… busuioc proaspăt…”, zise Timi, oprindu-se în dreptul unei mici piramide înălţată din fructele galbene care lansau în jur puseuri de miresme proaspete, ca nişte invizibile explozii. Au ales unul rotund, nu lunguieţ, la sugestia vînzătoarei, apoi şi-au continuat călătoria printre tarabe. În plasa violetă cumpărată tot de acolo, se îngrămădiră, pe lîngă pepenele galben, miez de nucă gata măcinat, lămîi, ceapă roşie şi verde, stafide aurii, ciuperci, frunze şi tije de ţelină, pătrunjel verde şi pere mari, semi-moi, bronzate pe jumătate, cealaltă jumătate păstrînd paloarea unui verde mat, tinzînd şi el să-şi de-a duhul cît de curînd. În magazinul exclusiv dedicat peştilor vii, tranşaţi ori congelaţi, vînzătoarea îl copleşi pe Timi cu cel mai lunecos zîmbet cu putinţă, unul de adevărată sirenă, de parcă ea însăşi înota într-un acvariu, apoi întrebă apos, fixînd-o pe Augusta:

„Astăzi ce găteşti, Timi? O ştiucă? Nişte inele de caracatiţă?”

„Inelele nu-mi plac, zîmbi Timi, mai bine un crap… cît să-mi încapă în tava cuptorului.”

„Ştiu”, zise vînzătoarea-sirenă, ca şi cum cunoştea exact dimensiunile tăvii respective. „Ţi-l dau gata curăţat de solzi, de maţe, de… tot, să nu se mai murdărescă nimeni pe mîini… trebuie doar să-l dichiseşti, apoi să-l vîri în cuptor şi… cît ai bea vreo trei rachiuri… e gata!”

După ce ieşiră, Augusta întrebă, amuzată:

„Ce-i chestia cu rachiul?”

„E băutura mea… adică… asta beau… cam de cînd mă ştiu.”

„Rachiu?”, se miră Augusta. ”Dar azi ai făcut o excepţie.”

„Da.”

„Înseamnă că nu-ţi… cauzează nici altă băutură… dacă-i de calitate. Eu am să cumpăr băutura, fără comentarii! Tu găteşti, eu răspund de lichide. Doresc un coniac bun, cum am mai băut şi… un vin adecvat peştelui.”

„Cît se poate de normal… Doar nu o să bem rachiu… după peşte.”

În vinărie, Timi fu întîmpinat ca un client oarecare, semn că nu era un obişnuit al localului. Degustară, mai mult din amuzament, cîteva sortimente de alb, roşu, rose… şi se hotărîră asupra unui demisec alb, numai bun de prelins pe gît după un crap îngrăşat de lenea unei vieţi petrecută în baltă. Cînd ieşiră, Timi îşi aminti, brusc:

„Era să uit! Avem nevoie şi de cîteva felii de şuncă de Parma.”

„Sună bine, recunoscu Augusta, chiar dacă nu-mi prea pot da seama cum vei amesteca toate cele cumpărate.”

„La timpul potrivit… vei pricepe…”

Ajunşi în apartament, Augusta avu cîteva momente de stînjeneală, de ciudată nesiguranţă. Totul era corect aranjat, curat, praful aspirat, papuci de casă ordonaţi lîngă perete, tablouri în culori pastelate pe hol, o vază înaltă cu cîţiva ciulini ori aşa ceva… Se scuză şi intră în baie. Ochiul format al profesoarei de latină nu descoperi nimic care să confirme prezenţa cît de cît permanentă a vreunei femei în această locuinţă. Nicio  bucăţică de lenjerie subţire, transparentă, parfumată… Nicio  cască de duş, să-ţi protejezi părul cel lung şi roşcat… ori blond ori şaten… Niciun  halat de casă din mătase cu imprimeuri în culori vii, aşa cum îmbracă la ea acasă, cînd iese din baie.

Îşi dădu jos pantofii cu toc, apoi îşi vîrî picioarele într-o pereche de papuci de casă… Ia stai! îşi zise. Cam mulţi papuci de casă… de diferite mărimi…! Există şi pentru picior mic. Sînt caraghioasă. Păi, normal, nu mai e elevul căruia îi dădeam ore de latină… ca o posedată…

„De la prima vedere, m-ai impresionat cu ordinea şi curăţenia din apartamentul tău”, mărturisi Augusta. „Parcă ai avea pentru asta cel puţin două femei angajate pe săptămînă.”

„N-am nicio  femeie angajată…”, rîse Timi, continuînd să despacheteze cumpărăturile pe masa din bucătărie. „Mă simt mai bine, dacă e curat acolo unde-mi petrec o bună parte din viaţă… mă îmboldeşte instinctul să fac ordine… Ba, uneori nici nu-s conştient… Atunci cînd mă trezesc dimineaţa şi descopăr că pantalonii îmi sînt perfect pe dungă îndoiţi pe speteaza scaunului, cămaşa şi sacoul puse fără cute pe umeraş, pantofii aliniaţi la milimetru sub scaun cu ciorapii întinşi, artistic, deasupra lor, iar cuvertura patului îndoită exact în patru şi depusă, cu atenţie, tot pe scaun… atunci e clar că am ajuns acasă… beat în deplinul înţeles al cuvîntului. Nu-mi amintesc nimic din pedantele mele gesturi de scoatere şi aranjare a hainelor.”

„Îmi dai de înţeles că e ordine în apartamentul tău, deoarece eşti, adesea, ameţit de alcool?”, întrebă Augusta, pe jumătate în glumă.

„Nu chiar…”, recunoscu Timi. ”Propun să pornesc muzica… în surdină. E un insoţitor ideal în timpul gătitului… Se numeşte… Armstrong, din cînd în cînd în dialog cu Ella ori cu Billie Holiday… E bine?”

„E foarte bine.”, aprobă Augusta.

„Aşa, ca un fundal.”

„Te ajut şi eu, să nu stau degeaba.”

„Despică pepenele în două, iar jumătate îl tai în bucăţele aproximativ pătrate… Fără coajă… desigur…”

„Chiar fără coajă? Bine că mi-ai spus…”, replică, ironic, Augusta.

„Cealaltă jumătate o băgăm în frigider. Eu mă apuc de ceapă.”

„Pot mărunţi eu ceapa.”

„Nu-mi las musafirii să-şi împută degetele… Înainte de a ne apuca de muncă… un păhărel mic. Un adevărat imbold pentru bucătar.”

„De acord!”

Augusta descoperi raftul cu pahare. Luă două potrivit de înalte, dar cu gura largă şi turnă cîte un deget de coniac. Băură. Augusta închise ochii, pentru cîteva clipe, cuprinsă de-o binevenită relaxare.

Dream a Little Dream of Me… se porni Ella să povestească, în momentul cînd Timi crăpă cu tăişul lat al cuţitului coaja unei cepe roşii, de mărime potrivită. Aroma coniacului, parfumul pepenelui şi mireasma cepei, un amestec de drog uşor… la care se vor adăuga, pe rînd, înălţîndu-se ca un adevărat imn spre tavanul bucătăriei, mirosul frunzelor de busuioc, ţelină şi pătrunjel, al ciupercilor, stafidelor… Crapul proaspăt curăţat îşi aştepta, cuminte, rîndul, acoperit bine într-un vas din inox, să nu alunge toate aromele cu puternica şi atît de distincta sa emanaţie.

„Pregătim… două feluri. Rapide, dar, sper, delicioase…”, zise Timi.

„Te poţi destăinui”, zise Augusta.

„Primul fel este o salată, hai să-i zic, exotică. Amestec cubuleţele de pepene galben cu ceapa roşie tăiată cît am putut eu de mărunt, adaug şuncă de Parma, uite, feliile acestea le tai fîşii subţirele, apoi frunze de busuioc… îmi place la nebunie busuiocul proaspăt.”

„Şi mie”, recunoscu Augusta.

„Oare de ce nu mă mir… Apoi presar puţină sare şi… gata. Acoperim bolul şi-l lăsăm în frigider să se amestece aromele… pînă terminăm cu felul al doilea… crap umplut la cuptor.”

„Grozav! Sună atît de bine. Nu ţi se pare caraghios că mă entuziasmez ca o adolescentă… la cei cincizeci de ani ai mei?”

„Nu gîndi tot timpul ca… o profesoară de latină… care, oricum, nu arată a cincizeci de ani… dacă asta ai vrut să auzi.”

Augusta izbucni în rîs, unul eliberator capabil să alunge toate temerile.

„Aşa-mi trebuie”, recunoscu Augusta. “Am şi eu… o invenţie. Uite, curăţ o pară… o tai în pătrăţele aproximative… pun cîteva bucăţele în pahare şi torn coniac peste. Le lăsăm o vreme… să se amestece aromele.”

„Excelent. Le lăsăm… pînă băgăm crapul în cuptorul încălzit. Va sta acolo cam în jur de o jumătate de oră.”

Timi spălă cu atenţie un bol din sticlă albăstruie, îl uscă apoi cu cîteva prosoape din hîrtie. Amestecă în el bucăţile de pepene galben cu ceapa roşie şi şerpişorii din şuncă de Parma apoi cu frunze de busuioc, presără puţină sare, acoperi cu un capac din sticlă şi-l făcu să dispară în gura largă a frigiderului. O rugă pe Augusta să mărunţească frunzele de pătrunjel, tijele şi frunzele de ţelină, să stoarcă sucul unei jumătăţi de lămîie. El va tăia ceapa şi champinioanele în felii subţiri. De data aceasta are nevoie de două cepe.

„Pregătim umplutura pentru… burtica crăpşanului”, anunţă Timi. “Atenţie… domnişoara profesoară.”

„Precum cel mai ascultător elev.”

„Deci… amestecăm cu mîna, căci cu degetele se fac cele mai reuşite amestecuri…”

„Cu degetele bine spălate înainte.”

„Evident… amestecăm ceapa cu ciupercile, cu nucile şi stafidele, cu frunzele şi tijele de ţelină şi de pătrunjel… care au fost corect mărunţite… adăugăm sucul de lămîie, sare şi piper negru…”

Abia acum Timi scoase crapul, îl mai spălă o dată şi-l uscă cu prosoape de hîrtie în exterior şi în interior. Umplu burta crapului cu amestecul făcut manual, o închise cu cîteva scobitori, depuse apoi crapul în mijocul tăvii unse cu ulei de măsline. Vîrî tava în cuptor, fixă ceasul să sune după 35 de minute şi se aşeză la masă, în faţa Augustei.

„Gata! Ia să vedem ce gust are coniacul asezonat cu pere zemoase.”

Băură. De data aceasta, o sorbitură mică, în semn de degustare. Timi îi zîmbi Augustei, da, avusese o idee bună. O idee aromată şi… roşcată. Augusta îi zîmbi înapoi, încîntată. Cînd zîmbea, ridurile subţiri cît firul de aţă din jurul ochilor, prindeau viaţă. O dantelă de superioară calitate, regală, precum dantela belgiană, de Bruges. Cîţiva pistrui i se zbenguiau pe tenul alb şi curat al feţei. Discret machiată, doar conturul ochilor cu negru şi buzele date cu ruj, de-o ponderată culoare roşcată, în ton cu părul tăiat simplu, drept, atingîndu-i umerii. Pielea gîtului era, încă, aproape întinsă.

„Mă studiezi, Septimius?”

„Mă conving că afirmaţia mea despre vîrsta ta… făcută mai înainte, nu fu hazardată.”

„Ţie ţi-a mai crescut burta… şi ţi s-a mai rărit părul, dar în mod acceptabil… În rest, e bine…”

„Mi-a crescut, în schimb, păr pe piept şi chiar pe umeri.”

„Asta nu am de unde să ştiu”, rîse Augusta.

Gustară cîte o bucată de pară îmbibată cu coniac. O explozie delicioasă pe limbă împrăştiindu-se în toată gura.

„Pînă se prăjeşte peştele… ar trebui să povestesc ceva despre mine?”, întrebă Augusta.

„Dacă doreşti…”

„N-am avut o viaţă palpitantă. După tragedia… comică de la liceul pe care l-ai absolvit, nimic ieşit din comun nu mi s-a mai întîmplat. Nici ambiţii ca vreun elev să-mi cîştige vreo olimpiadă, nu am mai avut.”

„Din vina mea… Ar suna caragios, dacă mi-aş cere acuma scuze.”

„Fii serios, Septimius. Eu eram o exaltată… Şi, de fapt, am avut doi-trei elevi ajunşi în finală, ba chiar premiaţi dar… din ambiţia lor, nu împinşi de la spate de mine… cum atît de greşit am făcut cu tine. Gata cu subiectul ăsta! Altul nu mai am… Citesc, merg la teatru, la cinematograf, navighez pe internet, nu prea corespondez, am cîteva bune cunoştinţe pe care le-aş putea numi prietene cu care mai ies, chiar şi în cîte o excursie, am făcut cîteva sejururi în străinătate… Cred că tu ai mult mai multe de povestit.”

„Oarecum… dar prefer să ascult… sînt un bun ascultător, se zice…”

„Aha! Asta place femeilor, în primul rînd… Iar dacă poţi da şi cîte un sfat bun, le-ai cucerit. Ai cucerit multe femei, Septimius?”

„Nu ştiu… nu ţin o evidenţă.”

„Ce idiot sună chestia cu cuceritul… scuze… te poţi supăra pe mine.”

„Augusta, eu mă supăr foarte rar… e normală curiozitatea, după atîţia ani.”

„O singură întrebare… de iubit ai iubit-o pe vreuna?”

„Păi.. .uite.. .nu m-am întrebat niciodată.”

Răspunsul lui Timi păru s-o uimească pe Augusta. Pe chipul ei, uimirea căpătă cîteva accente de suferinţă. Mai înghiţi o bucată de pară îmbibată-n coniac. Îşi alungă petele de uimire dureroasă, cu ajutorul unui zîmbet scurs anevoie pe buzele-i roşcate.

„Eşti un om foarte singur… Septimius…”, şopti Augusta cu o intonaţie ezitînd între întrebare şi constatare.

„Singur?”, zîmbi Timi. „Te înşeli, Augusta. Uşa mea rămîne descuiată, cînd sînt acasă. La orice oră din zi şi din noapte, poate intra pe ea un prieten… o cunoştinţă… cînd simte nevoia. Şi intră destui.”

„ Uşa e descuiată şi acuma?”, întrebă contrariată Augusta.

„A, nu! Dacă am în vizită o femeie… încui uşa… Să se simtă în siguranţă”, o linişti Timi.

„Nu te-ai schimbat prea mult… totuşi…”, zise Augusta apoi întinse mîna peste masă şi-i atinse obrazul de cîteva ori. “Gata cu întrebările idioate… de parcă te-am chemat la interogatoriu. Cît timp a mai rămas pînă-i prăjită dihania din cuptor?”

„Cam douăzeci de minute…”

„Atunci… aş face, rapid, un duş şi… poate ai pe undeva un halat în plus… să mă simt mai comod.”

„Am! Un halat finuţ, de culoare roşie roşcată, aproape ca părul tău… e în dulap… ţi-l aduc.”

„Porţi halate de casă de culoare roşie, Septimius?”, întrebă insinuant Augusta. „Ori sînt pentru… vizitatoarele ocazionale…”

„Ai ghicit!”, o linişti Timi şi se grăbi să-i aducă halatul promis.

Augusta îl prinse cu două degete şi-l înălţă în dreptul ochilor, cercetîndu-l ca o expertă. Dădu din cap mulţumit, e un halat pe cinste, din material de fină calitate, demn de femei frumoase şi deştepte… capabil să mulţumească şi o profesoară de limba latină. În timp ce-şi plimba halatul prin dreptul ochilor, ridicîndu-se pe vîrful picioarelor, Timi constată cu încîntare că Augusta are pîntecul încă plat, iar şoldurile i se arcuiesc elegant, ba chiar cu o doză de tinerească impertinenţă sub materialul fustei.

Singur în bucătărie. Apa scursă prin găurile duşului se acomoda tonalităţilor ritmate ale trompetei lui Louis. Timi îşi mai turnă un strop de coniac şi îşi aprinse o ţigară. Inspiră adînc, umplîndu-şi plămînii cu fum. Îi reveni în minte una dintre întrebările Augustei. A iubit…? Ridică din umeri. Pe masa din bucătărie se aflau, permanent, cîteva reviste de rebus ori sudoku. Deschise una la întîmplare. Ia să vedem, reuşesc să termin un careu pînă iese profa din baie?, se întrebă Timi, alungîndu-şi orice urmă de alt gînd din minte.”

 

Ianuarie 31, 2012

Haita& criticul Daniel Cristea-Enache

Nu-ţi place moaca unuia, ideile lui, că joacă ping-pong şi nu bambilici, că bea cafea şi nu ceai sau coniac şi nu vin- OK.. Dacă n-ai stare şi te deranjează, şi te împinge nevoia de-a te delimita- iar e OK. Naturelul uman n-are interferenţă cu stas-ul în condiţiile normalităţii. Nu ne futem după aceleaşi reguli, nu vocalizăm la unison şi piticii de pe creier ai fiecăruia au bărbi diferite.
Ai de spus una-alta? Spune! Asumă-ţi părerea, diferenţa. Bărbăteşte, face to face. Nu e OK când îl loveşti pe la spate pe cel cu care nu eşti de acord, sub protecţia anonimatului ori pitulat după pretextul unei glume care nu e deloc amuzantă, ci tot o lovitură sub centură.
Crezi că Daniel Cristea-Enache e un spanac de critic literar, cu păreri aiuristice? Scrie! Nu te omoară nimeni, nici nu stă literatura doar în cuvântul cuiva, asta dacă te temi de represalii. Scrie şi semnează. Nu te ascunde după nickname-uri ca „Robinho”, „doamna Buzea”, „Adi Minune”, pe blogul revistei „Cultura”. Ori nu deschide un site fals pe numele celui amintit mai înainte, în care să publici articole ca şi cum ar fi ale lui, pentru discreditare. Ca şi Cătălin Lazurca.
Chestiile astea sunt tolerabile între puţoi. Cu indulgentă, doar nu sunt maturizaţi. Nu între literaţi.
Nu-l căinez pe Cristea-Enache, ştie să se apere. Enervant, câteodată. Însă ce se petrece în ultimele săptămâni în jurul lui este intolerabil. Seamănă cu atacul unei haite.
Alexandru Petria

Textul este gazduit si de Agentia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2012/01/%E2%80%9Ehaita-criticul-daniel-cristea-enache%E2%80%9D/

Ianuarie 22, 2012

Proteste, reacţii şi prostii. Un text de Liviu Antonesei

Proteste, reacţii şi prostii

O reacţie contra sistemului politic

Ceea ce am afirmat în articolul trecut şi în articolul de marţi din Adevărul, se confirmă pe zi ce trece – protestele începute cealaltă vineri sînt doar în primul rînd împotriva puterii, dar ele vizează clasa politică în ansamblul său. Nu sînt sigur că defazata noastră clasă politică a înţeles asta, deşi semnele au fost destul de clare. După expulzarea din mulţimea protestatarilor a „preşedintelui poporului” de la televiziunea cu aceeaşi poreclă, a venit rîndul dlui Columbeanu Jr, care-şi imagina că merge la un local de fiţe, să păţească acelaşi lucru, deşi abia-şi anunţase candidatura la Primăria Capitalei. Dl Ludovic Orban, mai greu de cap probabil, a avut nevoie chiar de două avertismente – a doua oară fiind cu greu scos de jandarmi din mîinile mulţimii – ca să priceapă asta. Mă rog, asta e mai mult speranţa mea, care ţin la integritatea fizică a deputatului, decît vreo certitudine – nu poţi şti niciodată în ce direcţie o ia dl Orban după ce dansează olecuţă pe mese ori îşi imaginează că e lăutar de carieră. Acelaşi lucru s-a petrecut, de altfel, şi la mitingurile de mai mici dimensiuni din celelalte oraşe, unde politrucii, indiferent de culoarea politică sau de poziţia în sistem, au fost avortaţi prompt în afară de către protestatari. În speranţa că măcar unii dintre politruci, chiar dacă surzi, măcar ştiu să citească – sigur, nu e vorba despre analfabetul ministru de interne! –, protestatarii au şi scris asta pe puzderie de pancarte. N-am senzaţia că distihul „PDL şi USL / aceeaşi mizerie” ar fi un strigăt entuziast în favoarea opoziţiei politice! Nici că alt slogan – „Vă rugăm să ne scuzaţi / Nu producem cît furaţi” – s-ar adresa numai hoţilor din PDL. Lumea n-a uitat cît s-a furat pe vremea guvernării pesediste şi nici nu are cum să nu observe că, în teritoriu, furtul şi corupţia mai dă încă semne de „pluralism”. Prin urmare, întreaga clasă politică trebuie să fie atentă la aceste proteste de stradă, mai puternice în Bucureşti, dar multiplicate cam în toată ţara, care exprimă un protest global pentru modul în care, după mai bine de douăzeci de ani de pluralism, se face politica la noi. Repet ce-am spus şi în articolul trecut: partidele care vor înţelege gravitatea acestui semnal vor purcede la reforma lor internă – programe politice, proiecte de reformă, schimbarea „mutrelor” – se vor salva în anume măsură, celelalte se vor duce în neantul din care au ieşit.

Puterea – imbecilitatea primelor reacţii

Primele reacţii ale reprezentanţilor puterii sînt pe deplin reprezentative pentru o gaşcă politică – cu vagi tuşe intelectuale – care a crezut că poate guverna în deplin dispreţ faţă de Constituţie, faţă de opoziţie, de pe poziţii de forţă şi, mai ales, cu deplina desconsiderare a cetăţenilor care i-au aburcat în fruntea bucatelor. La început, protestatarii au fost etichetaţi drept „viermi”, „pegră” – asta e formula distinsului intelectual transoceanic şi anticomunist dl Vladimir Tismăneanu! -, ba chiar şi cu un cuvînt, care-mi scapă acum, împrumutat de la dl Mircea Badea. Probabil, cele mai incredibile jigniri au fost aduse populaţiei revoltate de dl Baconski, ministrul de Externe, pe 16 ianuarie, pe blogul personal. Deşi între timp, conducerea partidului a recunoscut legitimitatea protestelor, iar dl ministru conduce o echipă de negocieri cu asociaţiile profesionale şi societatea civilă, n-am observat să fi scos scabroasa postare. Iar cele mai duioase limbi aplicate dosului prezidenţial – de care unii, precum dna Pora şi dl Cărtărescu, par să se depărteze, alungaţi de duhoare – aparţin dlui Traian Ungureanu, într-o emisiune cu dna Zoe Petre, din 20 ianuarie, de pe Realitatea TV. Este incredibil cum oamenii de la care ai aştepta mai mult se manifestă ca nişte ciocoi care, deprinşi cu privilegiile, au uitat complet de alegători, de cetăţeni. Între timp, puterea a luat în sfîrşit act de faptul că protestele sînt legitime şi deplînge violenţele. Pe acestea, le deplîngem cu toţii, doar că observăm că s-au produs la instigarea puterii şi a robocopilor acesteia. Protestele au început de la o „aroganţă” a preşedintelui care n-a mai avut loc în paharul nemulţumirii. Cît priveşte violenţele, ştie acum toată lumea că sînt provocate de „ultras” şi de agenţii provocatori introduşi în mulţime. Ştie toată lumea, mai puţin puterea şi robocopii săi! Astfel încît, atunci cînd încep ripostele robocopilor la violenţele „ultras”, nu ştiu cum se face dar încasează lovituri mai ales demonstranţii nevinovaţi, care sînt luaţi cu salvarea, în vremea ce „ultras” sînt, eventual ridicaţi de dube şi eliberaţi la secţiile de poliţie, să nu rateze provocarea violenţelor de a doua zi.

  Prinsă cu treaba, puterea n-a avut timp să comunice!

Gogoriţa din titlu aparţine dnei Elena Udrea, comisă într-o declaraţie de ieri, după ce a recunoscut legitimitatea protestelor de stradă, ceea ce e exact, şi a acuzat opoziţia că instigă la violenţă, ceea ce este un fals caracteristică – n-o fi opoziţia noastră genială, şi nu e!, dar nici atît de tîmpită nu este. Puterea n-a avut timp să comunice? Păi, puterea a comunicat mereu, numai că a făcut prost, de parcă i-a luat Dumnezeu minţile! Cînd a guvernat mai mult prin OUG şi asumări ale răspunderii – uneori, simulînd consultări cu interesaţii, de cele mai multe ori, nemaiobosindu-se cu asta –, puterea a comunicat despre proasta sa relaţie cu democraţia parlamentară. Cînd preşedintele s-a amestecat în treburile Justiţiei, în tot felul de chestiuni care nu ţin de fişa postului său, ne-a comunicat dispreţul său faţă de Constituţie. Iar cînd a umplut spaţiul public de hăhăieli, glumiţe de tavernă şi insulte adresate mai tuturor categoriilor sociale separat şi, uneori, tuturor laolaltă, tot asta a făcut, a comunicat părerea sa sinceră faţă de un popor căruia i-a cerşit de două ori – ba chiar de trei, dacă punem şi referendumul – încrederea şi votul. Doar că popoarele narcotizate se mai şi trezesc, cum are prilejul să observe de mai bine de o săptămînă. Dar să revenim şi la dna Udrea, care se plîngea de lipsa timpului de a comunica cu poporul. Cînd călărea caii prin herghelii, nu comunica? Cînd îşi băga furca în subţionară ori agita mopul, nu comunica? Cînd îmbracă ţoale folclorice sau, din contra, îşi plimba fustiţele scurte şi genţile de firmă pe la inaugurări de telegondole, piste de schi sau săli de sport construite în sate depopulate, ce făcea? Păi, comunica, însă cît se poate de prost! Cît priveşte munca în sine, eu îmi amintesc un singur detaliu – blocarea fondurilor de la UE pentru ministerul pe care îl conduce, vreme de circa un an, din pricina manierei clientelare de acordare a acestora, a manevrelor de partid şi de stat în judecarea proiectelor. Să mai mai amintesc că unii miniştri au zburat pentru că şi-au acordat finanţările – sau spaţiile din patrimoniul de stat – în familie… Şi acestea sunt tot pilde ale muncii obositoare, ba chiar şi de comunicare!

O prostie mare cît hotelul Ritz

Poate cea mai mare pildă de defazare a puterii, de inadecvare la realitate este anunţul de vineri privind acordarea unor drepturi salariale restante poliţiştilor şi robocopilor! În schimb, acestea nu sînt acordate altor categorii de bugetari, deşi unii dintre aceştia şi le-au cîştigat în instanţă! Ce semnal îşi imaginează puterea că transmite, dacă tot se plînge că n-a avut vreme să comunice?! Orice ins, indiferent de nivelul său de pregătire, de vîrstă, de experienţă, va interpreta: a, sunt răsplătiţi cei care dau „la cap”, nu li se satisfac drepturile celor care „repară” capetele stîlcite de cei dintîi, mă refer la medici, nici ale celor care se străduie să „mobileze” capetele cu gînduri, este vorba despre profesori. Nu ştiu dacă dintr-o sinceritate involuntară sau dintr-o prostie cît casa, regimul s-a autodefinit şi şi-a exprimat priorităţile! Aferim, dle Boc & compania dumitale la fel de boccie!

  De ce tace preşedintele?

Iată o întrebare de o sută de puncte la care nu cred că avem un răspuns satisfăcător. Avem însă la îndemînă răspunsul clasic şi strămoşesc – „tăcerea e de aur” – dar nu cred că despre asta este vorba. Mai întîi, pentru că preşedintele nu este tăcut, iar cît priveşte aurul e fan al celui de la Roşia Montană, în al doilea rînd, pentru că de data asta o vorbire articulată, începută cu scuze, fără jignii şi etichetări, ar fi avut mai degrabă acoperire în metal preţios. Prin urmare, în varianta optimistă, preşedintele tace pentru că se gîndeşte la muntele de greşeli deja făcute, iar în varianta pesimistă, le pune la cale pe cele care urmează să le facă.
Liviu Antonesei

Nota Alexandru Petria>Am gazduit aici textul lui Antonesei fiindca blogul sau nu mai este accesibil de o zi. A fost publicat si deja a starnit reactii.

Ianuarie 17, 2012

Scriitori, nu fiti onanisti! Iesiti alaturi de manifestanti

Nu e timp de scris poeme sau pagini de romane in aceste zile. Romanii au nevoie de exemple, sa vada ca oamenii credibili si de valoare le sunt alaturi cand isi striga necazurile, manifestand in frig. E vremea ca scriitorii sa iasa alaturi de manifestanti. Ce om sensibil, nu caine, doar scriitorii se stie ca sunt mai sensibili, poate sa stea in expectativa daca are sufletul curat si nu este un ticalos?!
Nu fiti onanistii propriilor opere, surzi si muti, cand speranta s-a reaprins printre cetatenii acestei tari.
Alexandru Petria

 

… si un bonus

Ianuarie 12, 2012

Daniel Cristea-Enache- presedinte la Uniunea Scriitorilor, Laszlo Alexandru sef la CNSAS

Intre comentariile starnite cu postarea despre premierea poetului Ioan Es Pop, publicate pe blogul meu, am gasit una recenta care, initial, m-a amuzat în context. Apoi m-a pus pe ganduri. Iar acum chiar cred ca ideea pe care o contine nu este de lepadat. Boris Marian zicea printre altele: „propun pe Daniel Cristea-Enache viitor președinte al USR, iar pe Laszlo Alexandru șef la CNSAS, nu glumesc, am o mare stimă pentru amândoi”.

Pe Facebook s-a purtat urmatoarea discutie despre subiect:

    • Laszlo AlexandruMa tem ca, inclusiv intr-o asemenea situatie, USR ar ramine impermeabila la semnalarile CNSAS…

      14 hours ago · Unlike · 2
    • Alexandru PetriaNu cred. Bag mana in foc.

      14 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-EnacheEu îl propun pe dl Petria şef la fabrica de scriitoraşi de pe blogul lui: domnii Poienaru, Drăgan şi alte valori ale neamului românesc 🙂

      14 hours ago · Like · 2
    • Daniel Cristea-EnacheVerdictul CNSAS e una, „verdictul” unui critic literar după lectura unei cărţi e altceva.

      14 hours ago · Like
    • Alexandru Petria Nu, multumesc domnule Daniel Cristea-Enache,despre mine domnul in cauza spunea „îl admir pe al. petria, știe să arunce pietre în apă”. Raman la aruncatul pietrelor.

      14 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-EnacheDeci poate să-mi trimită domnul LA mii de „semnalări”, eu tot la cărţile scriitorilor o să mă refer.

      14 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-EnacheDeci ne putem împărţi sferele, domnule Laszlo Alexandru. Eu să mă refer strict la cărţile scriitorilor, iar dvs. strict la faptele lor. E bine aşa?

      14 hours ago · Unlike · 1
    • Alexandru PetriaPS. Nu am cum sa selectez privitorii.

      14 hours ago · Like
    • Alexandru PetriaDaniel Cristea-Enache, o sa va votez candva?

      14 hours ago · Like
    • Laszlo AlexandruDomnu’ Petria, lasa-l dom’le pe D.C.-E. fiindca e ocupat, se joaca de-a clasamentele de critici literari. Scriitorii nu conteaza: turnatori, hahalere, cit de multi sa fie. Doar sa aiba talent, iar el sa fie cel mai important critic care-i judeca…

      14 hours ago · Unlike · 3
    • Daniel Cristea-EnacheHe-he, păi jucaţi-vă şi dvs. cu un vot, domnule LA…

      14 hours ago · Unlike · 1
    • Daniel Cristea-EnacheCă şi eu tot un vot am avut, nu mai multe, şi l-am votat pe Negrici.

      14 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-EnacheScriitorii nu trebuie să fie mulţi, domnule LA. Trebuie să fie buni. Mai ales scriitorii din USR.

      14 hours ago · Like
    • Laszlo AlexandruBine, domnu’ D.C.-E., daca e sa votez dupa (ne)principiile dv. etice, eu sint pentru Robinho 🙂

      14 hours ago · Unlike · 1
    • Alexandru PetriaLaszlo Alexandru, l-ati vota pe Daniel Cristea-Enache?

      14 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-EnacheProblema principală a USR-ului, după părerea mea, este că în ultimii ani au intrat în Uniune (pentru jumătate de pensie în plus) o grămadă de veleitari. Dar nu mă mai interesează situaţia de la USR, de vreme ce mi-am dat demisia de acolo. După ce mi-am dat demisia, e strict problema lor – nu a mea 🙂

      14 hours ago · Unlike · 2
    • Alexandru PetriaNo…

      14 hours ago · Like
    • Laszlo Alexandrusi cu tupeu, si cu pseudonim, si cu autoplagiate – plin de calitati literare omu’…

      14 hours ago · Unlike · 1
    • Daniel Cristea-EnacheDomnule LA, trebuie să votaţi acolo un singur nume de critic. Am gustat gluma 🙂

      14 hours ago · Unlike · 1
    • Alexandru PetriaArdelenii au si simtul umorului, rar si apasat.

      14 hours ago · Like · 1
    • Daniel Cristea-EnacheMie mi-a plăcut umorul dlui Poienaru…

      14 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-EnacheŞi dl Drăgan se mişca bine în sfera umorului…

      14 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-EnacheNumai umorişti pe blogul/ contul/ site-ul/ reţeaua dlui Petria…

      14 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-EnacheOnoare excepţiilor!

      14 hours ago · Like
    • Alexandru PetriaSi, oho, sunt exceptii…

      14 hours ago · Like
    • Laszlo AlexandruDomnu’ Petria, dom’le, n-avem nici o sansa. Domnu’ D.C.-E. ne copleseste cu postarile. Vad ca lupta in paralel pe toate fronturile, a intrat si pe blogul Tribuna, omoara si Facebook-ul. Cred ca scrie la 2 tastaturi, cu miinile si picioarele…

      14 hours ago · Like
    • Alexandru PetriaEste incapatanat. Cum suntem si noi.

      14 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-Enache Deci, domnule LA, ocupaţi-vă de dosarul de la CNSAS al lui Pop, iar eu mă ocup de cărţile lui. După ce terminaţi cu dosarul lui, daţi-mi-l şi mie să-l citesc. Eu v-am dat deja să citiţi „unelte de dormit”. Pentru restul cărţilor lui de poezie, vedeţi link-ul: http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/autori/pop-ioan-es/

      www.cartearomaneasca.ro

      cartea romaneasca / catalog / autori
      14 hours ago · Like ·
    • Laszlo AlexandruEra asa un film mut cu Chaplin in razboi, vine cu o pusca imensa si in fata lui defileaza vreo 10 zdrahoni inspaimintati, cu miinile ridicate la cer. Ultimul mai capata si-un sut in cur. Chaplin e decorat. La ceremonie seful ii spune: „Bravo. Cum ai procedat?”. Iar ala, de-acolo: „I-am incercuit!”. Da, dom’le.

      14 hours ago · Unlike · 4
    • Daniel Cristea-EnacheNormal că n-aveţi nici o şansă, domnule LA. Dar va trebui să admiteţi că vi le-am oferit pe toate 🙂 Tschuss!

      14 hours ago · Unlike · 1
    • Alexandru Petria Sunteti demential, Laszlo Alexandru!

      14 hours ago · Like
    • Vasile BaghiuDomnule Daniel Cristea-Enache, v-ati intrebat daca nu cumva purismul acesta estetic pe care il sustineti acum nu are nici o legatura cu viata? Cum poti sa faci ciritica literara ignorand viata? Nu viata autorului neaparat, ci viata in general… In analiza pe care o faceti lui I.D. Siarbu, de exemplu, nu mi s/a parut ca separati atat de transant apele. In acest caz, al lui Ioan Es. Pop, de ce o faceti? Si apoi, autorul dvs. chiar credeti ca este atat de valoros? Mie mi se pare ca este doar unul din seria de vedete literare fabricate de la noi, cu voie de la sistemul comunist si post-comunist, urmand unor Nichita Stanescu si Cartarescu, ca sa dau doar aceste doua exemple. Daca dai la o parte primele volume, din primul nu mai ramane decat foarte putin ca poet, dincolo de imaginatia remarcabila si talentul de a combina cuvintele, calitati pe care le poti gasi si la altii. La al doilea, impresia de poezie scrisa dupa invatarea lectiei despre poezie este prea pregnanta ca sa-l iei in serios ca poet. Colegul nostru Ioan seamana prea mult cu Cristian Popescu (in volumul Porcec, de exemplu), iar versurile lui in general au prea adesea aerul unor bancuri. Vreau sa spun ca nici macar cu estetica nu reusiti, dupa parerea mea, sa va sustineti pledoaria. Daca adaugam si semnalul prost pe care premiind un informator il oferiti unei societati si asa derutata si lipsita de repere, atunci pare limpede ca va aflati in eroare, ca om si critic literar. Aceasta discutie s-ar putea sa ma determine sa incerc sa scriu din nou critica literara.

      13 hours ago · Like · 2
    • Alexandru PetriaVasile Baghiu, scrie! Ca e nevoie de critici ca de apa pe un camp parjulit de seceta!

      13 hours ago · Like · 2
    • Alexandru Petriaparjolit

      13 hours ago · Like
    • Alexandru Petria Deci domnul Daniel Cristea-Enache nu vrea presedintia US… Daca tot am deschis discutia acum zic eu un nume de luat in seama- Cipariu Dan Mircea.

      13 hours ago · Like
    • Aurel SibiceanuCe posturi mai ai, Sandule, pe acolo ?

      12 hours ago · Like
    • Alexandru PetriaN-am nimic. Dau mai departe opiniile unora.

      12 hours ago · Like
    • Aurel SibiceanuNu, bre, posturi la USR, la CNSAS…

      12 hours ago · Like · 1
    • Alexandru PetriaMa gandesc zilele astea si-ti spun.

      12 hours ago · Like · 2
    • Gabriel RechiteanuScriitorii, ca si criticii dealtfel, luati separat, sun oameni obisnuiti, cu plusuri si minusuri. Dar atunci cand interactioneaza unii cu ceilalti au ori numai plusuri,ori numai minusuri. Ca se resping.:p

      11 hours ago · Unlike · 1
    • Daniel Cristea-EnacheDomnul Vasile Baghiu, vrind sa-l diminueze in ochii mei pe Es. Pop, l-a comparat cu Nichita Stanescu si Cartarescu! Perfect diagnosticul dvs., domnule Baghiu. Dl Sibiceanu e din cu totul alt aluat intelectual decit dnii Poienaru si Dragan. Bine, adevarul e ca nu-i greu sa-i fii superior intelectualmente dlui Poienaru 🙂

      10 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-Enache Domnule Laszlo Alexandru, să vă explic de ce n-aveti nici o sansa in disputa cu mine. Nici nu mai vorbim, acum, cine are dreptate. Vorbim pur „tehnic”. Scriitorii buni si foarte buni ma vor sustine pe mine, fiindca eu sustin un scriitor foarte bun (întimplator, acum, Ioan Es. Pop). E interesul scriitorilor foarte buni sa existe un critic (sau mai multi) care sa faca diferentele valorice necesare intotdeauna. E si interesul publicului larg sa existe asemenea critici si cronicari care sa dea de pamint cu impostorii si veleitarii, pentru a pune in lumina valorile artistice autentice. E si interesul editorilor, al traducatorilor, al agentilor literari, al jurnalistilor culturali, al televiziunii, al radioului, al ICR-ului, al USR-ului, al Academiei, al oricarei bresele si institutii avind legatura cu literatura romana – e interesul tuturor sa existe un critic, sau mai multi, care sa organizeze canonic haosul literaturii post-revolutionare. Eu nu spun ca de adevarul dvs. si de etica dvs. nu e nevoie. Eu, personal, am nevoie de adevarul dnei Flori Balanescu si de eticul dvs. Nu pot respira fara ele: dar asta este o configuratie individuala. Este optiunea mea existentiala; dar ea nu ma ajuta deloc in intelegerea, analiza si evaluarea unor carti de literatura aflate dincolo de bine si de rau – sau facind din Rău un bun artistic, si din Bine, o timpenie ilizibilă. Revenind: literatura romana actuala are nevoie de un critic, sau mai multi, care s-o citeasca si s-o configureze critic intr-un sistem. Dvs. nu oferiti literaturii romane asta. Eu, da. De aceea, domnule LA, mai fac o ultima incercare de a va cistiga de partea adevarului literar si artistic. Ati citit, pina in 2012, vreun volum de poezie de Ioan Es. Pop? Dacă da, v-a plăcut? Orice varianta veti alege, domnule LA, veti pierde. Daca spuneti ca n-ati citit, va descalificati ca critic literar. Daca spuneti ca ati citit si nu v-a placut, inseamna ca n-aveti gust. Daca spuneti ca ati citit si v-a placut, inseamna ca spuneti exact ce spun eu. Domnule Laszlo Alexandru, GAME OVER.

      9 hours ago · Like · 2
    • Alexandru PetriaGAME OVER? Ma indoiesc.

      9 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-EnacheIndoiti-vă, ca pina si dvs. – tot cu mine ati votat, nu cu dl LA 🙂

      9 hours ago · Unlike · 1
    • Laszlo AlexandruAstept cu rabdare sa iasa la suprafata – mai devreme sau mai tirziu – dosarul de turnator la Secu al lui Eugen Simion (cu ajutorul caruia dv. mai aveti o piine si de la Academie). Atunci va iesi la iveala si felul in care si-a folosit copiii de mingi (Cristea-Enache, Cretu etc.) pentru a rasplati alti turnatori la Secu si a-si spala, implicit, imaginea. Sa vedeti atunci interes al radiourilo, tv-urilor si al intregii societati romanesti in ce priveste „profesionalismul” dv. „estetic”, anti-etic etc. etc.

      9 hours ago · Like
    • Daniel Cristea-EnacheAsteptati, domnule LA, ce doriti dvs. sa asteptati. Ce faceti acum e calomnie pura: daca as fi in locul lui Eugen Simion, v-as da in judecata. Dar cum nu sint, o sa va spun acum urmatorul lucru: va refugiati in insulte si-n jigniri gratuite, cu un om (intimplator, eu) care a stat de vorba cu dvs. dialogind civilizat. N-o să va jignesc, la rindul meu. Concluziile le trag cititorii si scriitorii, domnule LA. Tschuss!

      9 hours ago · Like
    • Vasile Baghiu Da, domnule Cristea-Enache, toti trei sunt in mare parte fabricati de sistem, cu ajutorul criticilor fara spirit critic si fara onestitate, prin reclama, publicitate, includere in scoala etc. Acest peisaj cu vedete literare fabricate, „unice”, „singulare”, iesite dintr-o „masa” de scriitori parca de rangul al doilea este unul foarte provincial, vizibil organizat, desenat de sistem. Prin ce este mai prejos Mircea Ivanescu fata de Nichita Stanescu? Prin ce este mai prejos Liviu Ioan Stoiciu decat Cartarescu? La fel, chiar nu vedeti in generatia nouzeci poeti la fel de buni ca Ioan Es. Pop? Nicaieri in Vest nu vezi acest peisaj. In orice tara de acolo exista mai multi poeti foarte buni, mai multi prozatori foarte buni, mai multe vedete literare. Nicaieri nu se aboneaza la premii si la laudele criticilor doar unul singur.
Ianuarie 8, 2012

Ce are Petria cu David Lynch

Un Twin Peaks ardelean

articol de Andrea Hedeş

Rândunelele încetează să mai fie rându­nele când este vorba de petrecerea iernii, pă­trunzând în locurile lor izolate, acvatice, ele devin scoici, spune un mit chinezesc relatat de Marcel Granet. Circumscrise într-o zonă crepusculară, personajele Deaniei Negre, cea mai recentă carte a lui Alexandru Petria, apărută la Editura Herg Benet, 2011, trăiesc într-un Twin Peaks ardelean, o aşezare în care fiinţa îşi pierde speranţa de înălţare, de avânt, de zbor, condamnată la o veşnică hibernare prin încapsulare în bobul de chihlimbar ce-i refuză menirea, o întemniţare fără de sfârşit sub presiunea ce încovoaie lăuntrul până la diformitatea în stare embrionară, într-o veşnică iarnă ce începe cu… Prima zăpadă. Oamenii încetează să mai fie oameni: nici mântuiţi, nici damnaţi, bântuie acest micropurgatoriu numit Deania Neagră (cum altfel?), în care fiece zi, fiece clipă, fiece preocupare (iar aceasta nu poate fi decât mizeră, derizorie) stau sub pecetea celebrului vers: Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate…

Conştiente de acest mutilant adevăr, personajele participă, se aruncă, de fapt, în vâltoa­rea unui bal mascat macabru, fiecare jucându-şi propriul rol şi pretinzând că îl ia în serios printre poveşti de Crăciun, printre oameni „serioşi”, garoafe cu viermi, fapte creştineşti, în aburi sau chiar în Casablanca.

Deania Neagră, încă de la primele cuvinte, curge ca o liturghie neagră a derizoriului, absurdului, macabrului, diformului, lascivului, cântată pe teritoriul rotund a 27 de proze foarte scurte, genul flash. 27 de boabe de mătănii care, sub alergarea fluidă a textului, pulsează în subliminal, hipnotic, o mantra: Deania Neagră, Deania, Neagră, Nea­gră, Neagră…

Teritoriul liliputan al fiecărei povestiri sur­prinde prin a se descoperi drept o adevărată planetă. O planetă în care temerarul cititor/explorator e nevoit să stea într-un picior, dar totuşi, o planetă. Acest cadru restrâns nu împiedică autorul să traseze, cu sprinteneala unui Ioan Popa-Popas, portrete fără cusur, poveşti, drame, alpha şi omega unei vieţi într-o singură pagină, asemenea unui cioplitor în bob de orez.

Flash-urile sale dezgolesc până la os toată paleta de scăderi şi căderi ale sufletului. Nimic nu este iertat de lumina crudă ce se înşurubează în pulsaţia vieţii şi în intimitatea morţii. Meşter în pirogravura pe cord deschis, Alexandru Petria nu iartă şi nu îşi iartă nimic. În varianta sa, Cutia Pandorei mai adăposteşte doar o mumifiată corcitură de speranţă şi naivitate. Alexandru Petria jupuieşte, pentru ca, mai apoi, să taie în carne vie, însă, deşi pare unul dintre acei terifianţi medici medievali care operează în întunericul tainei asupra subiecţilor (nefericiţi, deşi reci), el exersează, în fond, katharsis-ul ca formă de exhibiţionism. Nu este un inchizitor, ci un fachir ce se inspiră mergând pe cărbuni incandescenţi şi scrie şezând pe un pat de cuie: „Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, deşi numai vesele nu sunt chestiile despre care scrie Alexandru Petria. Flash-urile sale vor să convingă de faptul că autorul lor le-a văzut pe toate şi nu mai crede/aşteaptă nimic. Dar nu este şi aceasta o mască, printre cele multe ale balului mascat Deania Neagră? Dincolo de mâna fără tremur a chirurgului, dincolo de ochiul de telescop Hubble, de vocile de catran ale cazanului cu smoală în care îşi înmoaie pana, sub pânza textului mocnesc, ascunse cu pudoare, pâlpâirile diafane ale candorii, mugurii cruzi ai unor tresăriri duioase mai cu seamă în povestiri precum Nu numai despre Liviu, În aburi, O zi mult prea friguroasă sau Fotografie la mare.

Alexandru Petria converteşte în favoarea actului literar defectele profesionale din gazetărie, speculând la maximum faptul divers prin liniile precise şi concise ale articolului jurnalistic, cu spiritul de observaţie mereu alert al gazetarului, la care se adaugă, pe post de sare şi piper, umorul negru, suspansul, cinismul, ritmul alert, transformându-i pe vecinul Vasile, pe colega Andrada ori pe nelipsitul de pe la târguri călugăr adunând bani pentru vreo mănăstire, transformându-i pe toţi aceştia în personaje nu de roman, ci de povestire, fie ea foarte scurtă.

Cu o nuia de alun, Alexandru Petria descoperă în teritoriul arid al Deaniei Negre izvoare. Izvoare sulfuroase, izvoare mâloase, izvoare amare, izvoare otrăvite. Dar simplul act al aducerii lor la lumină, chemarea lor la un rost şi un nume le vindecă. Cititorul nu mai are a bea cucută cu apă dulce. Căci, prin scris, se mântuiesc moravurile…
Sursa- Luceafarul de dimineata http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3776&editie=157

Ianuarie 6, 2012

Pariez pe Otilia Ţigănaş!

Aflată la debut literar, Otilia Țigănaș- medic prozator- se autodescrie în nota de început a cărții “Femeia cu șapte pălării”, care trebuie să apară la Editura Galaxia Gutenberg. În loc de un CV standard, scriitoarea se dezvăluie incitant, la persoana întâi- ”Cine sunt eu, fără pic de ruj!”. Adică, vezi-doamne, cine este domnia sa, fără artificii!!  Și totuși…gândi vulpoiul din mine… o urmă cochetă de ruj tot trebuie să fi avut prozatoarea fiindcă, altfel, doamna doctor ne trimitea exclusiv certificatul de naștere al domniei sale, parafa, niscai xerocopii după diplome și manuscrisul corect tehnoredactat. Nicidecum o istorioară romanțată, pe post de prezentare.
Ne spune Otilia Țigănaș: “Decideam să devin țăran cu acte în regulă, cu state vechi eu, orășean fanatic de la strămoșii mei geto-daci încoace! După o oarecare perioadă de adaptare, când am învățat regulile jocului pe pielea mea, m-am surprins asimilată satului de-abia atunci când, la oraș, mi se făcea milă de resturile de pâine și ciorbă aruncate la gunoi, iar eu știam ce grozavă găleată pentru porc s-ar putea face cu resturile acelea prăpădite prin tomberoane! A fost- cred- momentul când, sufletește, părăseam definitiv și fără regrete orașul”. Apoi, cu ruj sau fără, cum- necum, imprevizibila scriitoare-medic m-a obligat să-i citesc cartea până la capăt. Or nu asta intenționam, când i-am deschis manuscrisul! Vroiam doar să frunzăresc rapid, ca tot omul, ce o fi scris doctorița simpatică, cea care se dorește şi scriitoare.
Dar cartea „Femeia cu șapte pălării” m-a ținut cu sufletul la gură. Răsfoiam avid paginile (vorba vine- le-am citit în format electronic!), nu mă puteam opri…vroiam să aflu cum continuă poveștile, cum se termină, ce se va întâmpla cu eroii, cartea declanșa în mine o altă stare decât pentru evaluări critice. Declanșa o senzație oarecum amorțită: dorința neobosită de a citi fără oprire, până la capăt.
Atunci am simțit…am știut… ( și, probabil, istoria o va dovedi!) că am nimerit, fără să vreau, peste un talent autentic, ca un bulgăre de aur, căruia îi pot spune bucuros- “bine te-am găsit, confrate!”
Otilia Țigănaș şi-a structurat cartea “Femeia cu șapte pălării”- o culegere de proză scurtă- în două cicluri scrise în registru diferit:
“1. Din culisele micilor convulsii” – primul ciclu al cărții, cel al analizei psihologice – gelozie, adulter, prietenie, conicidenţe stupide, consternare, jaf la drumul mare, concubinaj…
“2. Din culisele marilor convulsii”- mozaicul satiric al vremurilor pe care- jenați sau nu de adevăr- tocmai le trăim!
Imediat după cavalcada psihologică a primului ciclu, m-am detensionat și m-a bucurat umorul acid, spumos, adesea foarte sec, al prozatoarei- medic, în încleștarea ei cu dobitocia cotidiană. Dobitocia individuală, apoi cea de grup, apoi cea națională. Am râs zgomotos, în câteva rânduri, la scene pentru care, probabil, se cerea mai degrabă să plâng…
Otilia Țigănaș constată acid ceea ce o înconjoară. Iar noi trebuie s-o citim…Totu-i să deschizi cartea, apoi te va magnetiza ea singură. Pariez pe Otilia Ţigănaş!
Alexandru Petria

Textul a aparut si pe Agentia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2012/01/%E2%80%9Cpariez-pe-otilia-tiganas%E2%80%9D/

 

Ianuarie 2, 2012

Nu sunt ipocrit

Marele poet Liviu Ioan Stoiciu m-a lăsat fără cuvinte cu un mail:

„La multi ani inspirati – 2012 plin de impacare sufleteasca! Cu sanatate si bunastare pe toate planurile!
Cu drag,
LIS
PS. Esti foarte bun in tot ce scrii. Felicitari!”

Mă bucură aprecierea confraţilor, mai ales dacă sunt şi oameni cu caracter, că doar nu sunt maşină sau ipocrit care să n-o recunoască. Înseamnă că nu fac umbră pământului degeaba. Mulţumesc, Liviu Ioan Stoiciu!

Ianuarie 1, 2012

Doar fiindcă sunt modest!

Hai, dacă tot e perioada topurilor literare, am şi io ceva preferinţe… Din ce a apărut în 2011. Dar, ca sa nu fie discuţii şi să nu fiu acuzat de înţelegeri subterane, o să numesc fără rezerve şi cu modestie doar un singur titlu- „Deania neagră”. Ţara are nevoie şi de oameni modeşti.

Decembrie 31, 2011

Cum mi-a stricat revelionul lingaul ceusist Corneliu Leu

De pe net:

„La mulţi ani! + cu un nou numar din PORT @ LEU

Urandu-Va multi ani cu fericire, sanatate si noi sanse, va informam ca, in portalul nostru http://www.cartesiarte.ro, a aparut ultimul numar pe anul acesta al revistei PORT@LEU. ***Din cuprins: NU VA-NFRUPTATI DIN PORCUL GUVERNARII!!! – din folclorul internetului si articole de Lucian Avramescu,Sergiu Gabureac Ion Marin Almajan citand din C.T.Popescu, Emil Bucuresteanu, Dinu C.Giurescu. ***CONTINUAM ARGUMENTAREA NOASTRA DIN NUMARUL TRECUT, PRIVIND: Sfarsitul programat al democratiei. *** MISTERELE BUCEGILOR – Continuarea anchetei din numarul trecut. Articole de Marian RIZEA si Radu CINAMAR *** EMINESCU, VESNIC CRITERIU SI MEREU INTARITA MANDRIE A LIMBII ROMANE – semneaza ADRIAN BOTEZ si Constantin FROSIN *** Poezii de Dan Mircea CIPARIU, recenzii si articole de ALEXANDRU PETRIA, DAN LUPESCU, VLAD LEU, VIOREL ROMAN, STEFAN PLUGARU, STELIAN GOMBOS, GABRIELA CRETAN, MELANIA CUC, LIVIU ANTONESEI, IONUT CARAGEA, PETRU BIRAU, AL. FLORIN TENE *** Un nou volum de Corneliu LEU in editie definitiva: fragmente din romanul RANILE SOLDATILOR INVINGĂTORI. *** Din folclorul internetului: EI O TRAG CU EXPERTIZA,
PE NOI NE BELESTE CRIZA… IA MAI MANATI, MAI!… – Culegatori: ELISABETA IOSIF, IOANA VARNA, DAN LUPESCU, VALERIU RAUT, DIMITRIE GRAMA, SERGIU GABUREAC, PETRE GIGEA, ALEXANDRU PETRESCU, AUREL STANESCU si situl MOLDOVEAN CU BLOG *********** La multi ani!

CORNELIU LEU”

Am gasit cu stupoare textul meu „Goma, Breban, Manea şi insomnia premiului Nobel” in PORT @ LEU, publicaţie a lui Corneliu Leu.
Tin sa precizez ca preluarea unui material fara acceptul autorului este o fapta care contravine legii. Si n-am fost intrebat. Si daca as fi fost intrebat refuzam. N-am decat dispret pentru lingaul ceausist Corneliu Leu.
Aici este magaria  http://cartesiarte.ro/portaleu/articol.php?id_articol=940&nr=8&an=2011&pagina=4#content
Sunt curios daca au fost de acord sa fie republicati in PORT @ LEU Dan Mircea Cipariu si Liviu Antonesei.

Decembrie 31, 2011

Sa va gasesc cu bine si la anul! Revista Timpul nr.12 in pdf

Aveti aici revista culturala Timpul, nr 12, 2011 in pdf TIMPUL_12_2011  In sumar gasiti si un fragment din romanul la care lucrez si un articol despre un scriitor in care cred. Lectura placuta si tot ce va doriti in 2012!

Decembrie 28, 2011

Fără Mofturi de ochelarist, Ioan Suciu. Becali în librărie. Trei sute de trepte

Ioan Suciu- cunoscut în blogosferă după blogul Mofturi de ochelarist, pe care l-a închis din păcate- continuă să-şi publice textele pe pagina sa de Facebook. Nu reuşesc să mă abţin să nu vă transcriu unul savuros, pentru început, de încălzire. E de menţionat că lui Suciu i-a apărut în acest an romanul „Trei sute de trepte”, la „Tracus Arte”, din care vă prezint un fragment. Este un scriitor în care cred şi, nu în ultimul rând, un om de caracter.

Becali la librărie

Mă credeţi sau nu dar m-am întâlnit cu Gigi Becali la librăria CĂRTUREŞTI. Nu ne-am salutat deoarece el nu mă cunoaşte. Era însoţit de un tip căruia îi spunea Petrică, precum şi de alte două persoane, care ţineau în mâini nişte geamantanaşe. Becali mergea repede prin librărie, cu mâinile înfipte adânc în buzunarele pantalonilor săi englezeşti.
Oprindu-se la standul editurii Humanitas, domnul Gigi a şi luat în mână o carte : 10 motive stupide care distrug un cuplu, de Laura Schlessinger. „Ce zici, Petrică, ce carte? Motivele astea stupide m-au interesat întotdeuna la maximum, îmi vine s-o citesc chiar aici !” „ Lăsaţi şefu ‘, alegeţi ceva mai profund, uite aţi citit La malul râului Piedra am şezut şi am plâns de Coelho?” „ Hai, mă, lasă bancurile, cum să plângă un războinic al luminii ! Nici nu te ascult !”
„Sau puteţi să luaţi Crase banalitaţi metafizice de Alexandru Dragomir ! ” « Hai bă Petrică, că sunt sătul până-n gât de banalităţile şi tâmpeniile lui Dragomir ! »  ” Dar ăsta-i alt Dragomir ! ” ” Şi ce dacă ? Crezi că e vreunul mai breaz ? ! Cred că mult mai bine e să iau asta, Manualul conservelor de casă de Mara Comănescu. E mult mai potrivită pentru cămara palatului. Că acu‘ am nevoie să umplu pivniţele. Păcat că aici nu au şi borcane. Deşi e mai bine să ne interesăm.
Aveţi şi borcane ? întrebă el pe vânzătorul de la stand. „Borcane? De cine? ” „ De sticlă.” „Borcane de sticlă?  La editura Humanitas ? Când să fii apărut, că eu n-am auzit !” „Păi nici eu n-am auzit, da’ tocmai d-aia vă întreb dacă aveţi !” „Să mă interesez!” spuse tânărul şi dispăru grăbit pentru totdeauna.
”Şefu’, eu zic s-o luaţi pe asta, că s-a strâns lume şi se uită la noi : Evul media sau omul terminal de Bogdan Ghiu. E o scriere filozofică , spuse consilierul. “Bravo, mă, şi ce să-nvăţ eu din ea?! Adică eu n-am filozofia mea, care s-a dovedit cea mai bună şi crezi că am nevoie de filozofia ăstuia, cum îl cheamă ? Ghiu ?! Să fim serioşi ! N-am auzit de el ! Păi pă mine mă cunoaşte o ţară-ntreagă! Şi să-ţi mai spun ceva : cartea asta e greşită încă din titlu. Nu se spune „evul media”, ci „evul mediu”, ştie şi-un copil din clasa a patra. Mai departe : nu se spune „omul terminal”, e greşită o literă dar e foarte importantă, „omul terminat” e corect.
Şi, spune-mi mie, mă Petrică, dacă titlul e greşit, îţi dai seama ce o fi în interior? Nu, mie-mi trebuie ceva bun. Uite ca astea : Supa de pui pentru suflet de creştin ! Băi Petrică, ia du-te tu la tipu‘ ăla care se tot învârte pe acolo şi întreabă-l dacă n-are aşa vreo carte pentru mine, care să se numească Supa de pui pentru un suflet însetat de cultură . « Păi ăla e Andrei Pleşu ! » « Şi ce e el ? » « Scriitor. » « Perfect, vezi c-am nimerit-o ? Văd că are o figură de om serios, cu barbă, ca de preot credincios. Dacă n-are o astfel de carte, s-o scrie pac – pac. Spune-i că plătesc gras ! »

Sursa/ Facebook/ https://www.facebook.com/notes/mofturi-de-ochelarist/becali-la-libr%C4%83rie/294021220637287

Din romanul „Trei sute de trepte”, de Ioan Suciu:

„M-am prezentat !” zise el, dar acolo nu era nimeni. Se pare că ghereta era un WC, din care se auzi o voce :

–         Douăzeci de genuflexiuni până ies eu !

Rămase nemişcat, privind câmpul. Probabil că-l aştepta vreo pedeapsă, fiindcă nu avea actele la el, condusese un tir pe drumurile publice, şi poate călcase pe cineva care, rănit fiind, se târâse rapid până la liziera pădurii şi dispăruse. Dar cum poţi, dacă eşti rănit grav, să te mişti cu rapiditate ?!

Din cabină ieşi un tinerel tuns zero, îmbrăcat într-o uniformă albastră cu pete albe, de jandarmi, şi încheindu-se la pantaloni, urlă :

–        Drepţi !

Deodată începu o rafală de împuşcături. Dintr-un tranşeu aflat la o oarecare depărtare nişte soldaţi trăgeau frenetic. Li se vedeau numai căştile mari şi verzi ca nişte pepeni, acoperite de nişte plase de sfoară.

–         Fugi, nenorocitule !

O  luă la  fugă în zig–zag, neputându-şi imagina ce însemnau toate astea. Însă soldatul care ieşise din WC spuse: bine că ne-a mai dat şi nouă ceva !

Nu se putea să fie gloanţe adevărate ! Desigur că erau de manevră, gândi el, alergând de-i sfârâiau picioarele. Deodată simţi în dreptul gambei o arsură puternică, de parcă i-ar fi fost trecută pe acolo flama unei flăcări de aparat de sudură. Pământul în jurul lui sărea de parcă s-ar fi înfipt gloanţe în el . «Nu, că ăştia nu sunt sănătoşi ! » Dacă-l omoară cineva pe câmpul ăla pustiu, nici nu va şti nimeni de el. Iar soldaţii nu se ocupă de cadavrele de manevră !  Terenul începu să urce spre zona muntoasă.

Se simţea epuizat. Muşchii îi tremurau de efort, inima îi bătea nebuneşte şi sudoarea curgea pe corpul său în valuri. Deodată apărură nişte case albe, cu acoperişuri din ţiglă roşie. O cărare nepietruită şerpuia printre ele. Se opri într-o biserică. Înţepenit pentru o clipă în pragul ei, se miră de liniştea perfectă a interiorului cu boltă înaltă.

Lângă altar era îngenuncheat un preot. „Dacă vrei să te spovedeşti, fiule, vino !” auzi el. Un zumzet se apropia de undeva de afară, însoţit de nişte tropote ca de copite de cai. ”Da, părinte !” Îşi băgă capul sub patrafir, dar nu spuse nimic. Nu ştia de unde să înceapă. Deodată în biserică îşi făcură apariţia câţiva soldaţi, care se apropiară fără să spună vreo vorbă cuviincioasă şi se lăsară pe vine, examinându-l pe Emil. Preotul care închisese ochii, concentrat, îi deschise şi întrebă :

–         Ce s-a întâmplat ?

–          Vrem să-i vedem faţa ! zise unul din soldaţi, cu aspect de copil, tuns zero, care nu era altul decât cel care-l reţinuse pe câmp.

–          De ce ? Aici e lăcaşul Domnului !

–           Dar ce face cu capul în dreptul brâului dumitale ? interveni un băiat în uniformă.

–           Hai să mergem  ! spuse micul comandant.

Soldaţii ieşiră.

Obosit, se duse spre o bancă dintr-un colţ al bisericii şi se trânti acolo.

………………………………………………………………………………………………………..

Mergând într-acolo, întâlni un bărbat care târa dupa el o maimuţă. În plus, omul avea pe umăr un papagal splendit colorat. După ce bărbatul ajunse destul de aproape i se adresă : “ Frumoasă maimuţă aveţi !” “ Nu-i  maimuţă, e papagal !”“ Ma scuzaţi, eu mă uitam mai jos “ “N-am întâlnit pe nimeni prin locurile astea” “Păi nici nu e nimeni “ ” Dar tu ce eşti, măi, maimuţoiule ?” interveni papagalul.“ “ Extraordinar, n-am mai văzut aşa pasăre frumoasă şi obraznică !” “Dar dumneata ce-ai vrea să vezi prin părţile astea ?” Chiar aşa, ai putea sa ne laşi să trecem, nu să stai în drum !” spuse papagalul.” Extraordinar, ce pasăre  obraznică ! Nu ştiti cumva cât e ceasul ?” “ Nu, că n-am ceas. Mă conduc dupa soare” “ La ce-ţi trebuie ceas, măi, nemâncatule ?” spuse papagalul. “ Extraordinar !” “Am şi maimuţă” “Văd; e urangutan ?” “ Nu, e de la bunică-miu de la circ.” “Aha ; şi la ce vă foloseşte ?” “ La multe: dumneata ce eşti ?” “ Om “ “ Om, om, dar al cui eşti, ai părinţi, nepoţi, strămoşi ? Din cine te tragi ? “ “ Din stramoşi “  “ Şi cum îi cheamă, n-au şi ei un nume ?”  “ Ba da”  “ Hai să mergem, nu vezi că habar n-are pe ce lume trăieşte ? “ spuse papagalul.

Bărbatul trecu mai departe, pe cărarea care ducea spre zona mai joasă. Îl pierdu din vedere şi-l lăsă în plata Domnului.

Intră în peşteră şi, după scurt timp, spaţiul se lărgi foarte mult, dând la iveală o gară. Părea o staţie de metrou săpată în inima muntelui. Platoul era asfaltat şi, în centrul gării, staţiona un tren cu cinci vagoane. Fumul ieşea în valuri groase de pe coşul locomotivei cu aburi, maşinăria fiind din acelea scoase demult din uz. Mirosul îi  aminti de copilărie.

Locomotiva era neagră şi drăguţă, cu două ferestre mici si ovale de o parte si de alta a cabinei, ca doi ochi de animal uriaş. Dacă n-ar fi existat un tunel pe unde se pierdea linia ferată, fumul ar fi înghiţit tot oxigenul. Locomotiva avea cazanul sub presiune şi scotea la intervale regulate de timp un zgomot ca un strănut de om gras, dar nu se zărea vreo persoană pe nicăieri. De undeva apăru o siluetă mişcându-se cu rapiditate şi urcându-se într-un vagon.

Trenul se puse uşor în mişcare. Sări şi el într-un vagon. Acesta avea compartimente şi bănci de lemn gălbui. Trecu dintr-un vagon în altul fără să întâlnească pe cineva. Se făcu întuneric fiindcă trenul străbătea tunelul.

La un moment dat ajunse într-un spaţiu subteran foarte vast, luminat de făclii laterale fixate în pereţi, întâmpinat cu urale de nişte mineri cu steaguri. Îl văzu scoţând capul pe fereastră pe mecanic, coborând. Fu înconjurat imediat de mineri care strigară ceva cu mare entuziasm şi hotărâre, împingându-l spre un loc unde începea marginea unei prăpastii.

Apoi grupul de mineri îl aruncă pe mecanic în prăpastie urlând de bucurie şi urcându-se în tren, în primul rând în locomotivă, apoi în celelalte vagoane, şi el coborî rapid, ascunzându-se în spatele  vagonului. Trenul porni şuierând, însoţit de chiote şi urale ale minerilor, care stăteau agătaţi ca ciorchinii de struguri, pe scări, pe acoperişuri sau atârnaţi prin ferestre. Toată hărăbaia de fier învăluită de un fum dens şi înecăcios disparu într-o gaură de tunel de partea cealaltă a imensei grote.

Vagoanele cu mineri dispăruseră undeva pe o galerie interioară a muntelui, împinse de locomotiva cu aburi. Rămase spectator în marea sală subterană, care aducea, datorită bolţii înalte, cu o imensă catedrală. Deodată locomotiva reapăru singură, desprinsă de vagoane, şi se opri exact în centrul spaţiului, aruncând un mic jet de abur alb, ca şi cum ar anunţa intrarea ei într-un înţepenire totală. Urcă în vechea cabină a mecanicilor, constatând că prin uşiţa deschisă spre cuptor se mai vedea un foc mic, ca-ntr-un vechi godin.

Aruncă în interior nişte cărbuni dintr-o ladă, cu o lopată, şi după aceea examină manetele nichelate, învârtind din una din ele. Spre uimirea sa, locomotiva se smuci din loc şi apoi o porni pe o linie, alta de pe care venise, iar viteza crescu din ce în ce mai mult. Străbătu cu maşinăria un lung tunel şi, după un timp, ieşi din burta muntelui pe muchia lui; în stânga şi-n dreapta erau prăpăstii adânci. Se afla la o înălţime ameţitoare.”

Cartea se găseşte aici http://www.edituratracusarte.ro/magazin/detalii/trei_sute_de_trepte

După Wikipedia:

Ioan Suciu s-a născut în orașul Sibiu, la data de 2 mai 1948. A locuit în orașul Agnita, județul Sibiu, până în 1955, când s-a mutat cu familia în București, unde a urmat studiile liceale la actualul Liceu de Informatică din București. După absolvirea liceului, urmează cursurile Academiei de Studii Economice din București. Obțíne diploma de licență în științe economice în 1971. Lucrează în diferite instituții ca economist. Debutează cu proză în anul 1979 în revista România literară. Colaborează înainte de 1989 la revista Viața Românească și la Urzica iar după 1990 colaborează și la revista Lucifer. Îi sunt publicate în revistele online Respiro și Egophobia diferite scrieri ale sale, iar din 1993, colaborează la revista Luceafărul.

Volume

– Vânătoare de roboți, povestiri, București, Editura Albatros, 1982
– Cu zâmbetul pe buze, volum colectiv, București, Editura Albatros, o povestire, 1989
– Trei sute de trepte, roman, București, Editura Tracus Arte, 2011

Decembrie 27, 2011

Un text provocator pentru lumea literara. Sunt 100% de acord!

Eșecul criticii literare românești actuale

“Critica literară românească, în afară de literatură, nu știe mai nimic. Nu știe ultimele trenduri din filozofie, din sociologie, din multe zone conexe, iar eu cred că nu poți să faci critică literară adevărată, profundă, percutantă, fără să ai un pluralism al dimensiunilor lumii în care trăiești. Pentru că realitatea e cu totul altceva decât își imaginează criticii literari”, spunea scriitorul Dan Lungu în cadrul unei conferințe la târgul de carte de anul acesta de la Madrid. O remarcă cât se poate de întemeiată, un reproș adus pe bună dreptate criticii autohtone, reproș al cărui adevăr îl poate stabili oricine chiar și după o sumară privire aruncată asupra modului în care operează respectiva fostă disciplină reală.

Critica literară să încăpățânează să fie în ultima vreme din ce în ce mai școlărească, mai ruptă de realitate, mai unidirecțională. Într-un domeniu vast și complicat, cum este cel al aprecierii literaturii, criticul literar crede că mai poate fi credibil operând cu două trei noțiuni simple și depășite, învățate la cursurile de pregătire. Firește, de aici și eșecul său, tot mai evident. Criticul este, iremediabil, depășit. Se scrie multă literatură, se publică mult, apar autori peste noapte, unii cu adevărat valoroși, alții doar parțial interesanți. Plasa de siguranță pe care criticul literar o avea în trecut, aceea a coroborării verdictelor literar-valorice – “nu scriu până nu văd ce spune și colegul X despre cartea respectivă”, astăzi a dispărut; poți să aștepți la nesfârșit să afli și părerea colegului tău, criticul X, ea s-ar putea să nu vină niciodată, astfel încât ești forțat, într-o anumită măsură, să-ți asumi riscul aprecierii proprii. Pentru asta, ai nevoie de cunoștințe serioase de literatură, fler în a recunoaște un autor bun și obiectivitate, pe cât posibil. Grea misiune, de care puțini mânuitori ai condeiului critic sunt capabili. Iar cei care sunt capabili reprezintă excepțiile.

Dan Lungu, în virtutea cavalerismului său (atât la figurat, cât și – recent – la propriu!), este totuși un pic prea mărinimos cu critica literară, lăsându-i acesteia consolarea că s-ar pricepe (doar) la literatură. Așa să fie însă? Căci, în ultimă instanță, ce înseamnă de fapt a te pricepe la literatură? Nu înseamnă, firește, așa cum cred criticii, a putea să recunoști figurile de stil prezente într-o operă literară, a fi în stare să enumeri titluri ale unui autor, a avea un limbaj cu pretenții, “de specialitate”, a cărui menire este să-i creeze cititorului falsa impresie de erudiție. Nu înseamnă să te rogi de edituri să-ți trimită tot ceea ce publică, cărți pe care să le răsfoiești plicitisit înainte de a adormi iar a doua zi să le reproduci greșit până și titlul sau numele autorului. Nu înseamnă doar datoria de a livra o recenzie pe săptămână la revista care te plătește (prost, probabil, dar asta nu-i vina bietului autor).

A cunoaște literatura înseamnă, înainte de toate, a o înțelege. A o studia pe cât posibil în toată complexitatea ei, a-i înțelege resorturile, motivațiile, mesajele, intențiile, realizările și eșecurile. A trece dincolo de gustul personal și a accepta valoarea chiar și acolo unde ea nu se suprapune cu acesta, ba chiar intră în contradicție cu el. A te descurca abil prin hățișurile literaturii, a ști când să faci comparații, când să faci distincții, a te hazarda când e cazul sau a fi reținut când situația ți-o cere. A avea verticalitatea de a recunoaște atunci când ești în impas și nu poți da un verdict. Pentru a atinge toate aceste obiective însă, este nevoie de mai mult decât o listă de lectură. Un critic are nevoie, așa cu preciza Dan Lungu, de filosofie, de sociologie, de psihologie, de istorie chiar, la un moment dat. Fără un minim de cunoștințe nici măcar de filosofie, ci doar de istoria filosofiei, criticul literar nu are cum să aprecieze, să zicem, un schimb de idei dintre două personaje, putând foarte ușor să cadă în eroarea de a aprecia ca filosofie un kitsch; fără un bagaj minim de instrumente socio-psihologice, nu are cum stabili veridicitatea unor scene din literatură, și tot așa. Dincolo de toate aceste sacrificii de erudiție care i se cer criticului literar, acesta ar mai trebui să aibă și o experiență notabilă de viață și o inteligență, dacă nu remarcabilă, măcar peste medie. Atâta timp cât criticul literar nu știe nimic altceva în afară de literatură, nu va pricepe nici măcar acest banal și totuși esențial adevăr: nu există infailibilitate și nu există exhaustivitate în ce privește literatura. Critica literară, în primul rând, nu poate fi o știință, ci doar un element auxiliar literaturii, care o poate însoți cu folos pe aceasta, sau poate abandona cursa și recunoaște că este depășită.

Dacă pâna acum am amintit în principal de lipsuri la nivel teoretic, trebuie să subliniem că marile probleme ale criticii literare rămân două. Prima – refuzul de a evolua odată cu literatura, de a accepta că aceasta este într-o continuă schimbare, că tot ceea ce a fost adevărat ieri, astăzi poate fi derizoriu. Criticii sunt, cu extrem de puține excepții, complet incapabili să țină pasul cu scriitorii. Este ridicol ca, în anul 2011, după perindarea prin literatura universală a atâtor curente și stiluri literare, un critic să se plângă, pe un ton cât se poate de serios, că un roman nu respectă cronologic “momentele acțiunii”: introducere, intrigă, desfășurare și așa mai departe. Este de-a dreptul patetic faptul că încă nu s-au obișnuit cu narațiunea la persoana I și cu versurile care nu muzicalitatea necesară pentru a fi citite copiilor sub 3 ani, seara la culcare. A doua mare problemă: criticul nu știe să fie doar critic, să se dedice exclusiv operei literare pe care o analizează. Nu poate lăsa deoparte conflictele cu un autor sau, dimpotrivă, prieteniile și halbele de bere ciocnite cu acesta, nu poate lăsa deoparte propriile sale frustrări, invidii sau admirații față de o scriitură sau alta. Este de neiertat ca un critic literar apreciază o operă în termenii în care o poate face și o gospodină, punându-se în pielea unui personaj și întrebându-se “Eu cum aș reacționa dacă aș fi în locul lui?”. Pe scurt: criticul ignoră că misiunea lui este să ajute la receptarea literaturii de către public, la separarea valorilor de non-valori.
Nu întârzie să apară chiar și a treia problemă cu care se confruntă criticul. Departe de a vedea disciplina cu care operează așa cum este în fapt, un element auxiliar literaturii, criticul are aroganța de a crede că verdictele sale sunt ultime și infailibile. El nu înțelege “tupeul” cu care un scriitor sau altul îi face praf, cu argumente veridice, insăilătura de termeni de specialitate pe care i-a tocit pe băncile școlii dar care, din nefericire, azi se potrivesc ca nuca în perete cu o literatură care a mai evoluat, cu impertinență, față de mijlocul veacului trecut, când lucrurile erau, într-adevăr, cumva mai simple. Criticul se ascunde, astfel, în spatele unei reguli nescrise, pe care o numește “de bun-simț“: aceea că o recenzie nu are voie să fie atacată, ea este și atât. “Nu e frumos să mă combați”, îi spune bietul critic rămas fără argumente (de altfel, nici nu le-a avut vreodată) scriitorului care vine impertinent peste el și îi distruge munca migăloasă. No shit?, ar putea replica scriitorul. O recenzie este în primul rând un text și, ca orice text, el poate fi atacat și dezbătut. Firește, încleștarea verbală între un critic literar și un scriitor este, încă din start, nedreaptă. Cu toții știm cine are mai multe șanse de câștig căci, nu-i așa, dacă ambii ar fi fost la fel de înzestrați în tainele cuvântului, n-am mai fi vorbit de un critic și un scriitor, ci de doi scriitori.
Ar mai fi multe de spus, poate prea multe. Dacă vreți o scurtă și percutantă trecere în revistă a unor defecte ale criticii literare autohtone, nu ignorați nici acest articol.
Putem vorbi astăzi de un eșec al criticii literare românești contemporane? Fără-ndoială. Până și criticii au ajuns să admită acest lucru, recunoscând faptul că, atâta timp cât nu poate impune valori reale, incontestabile, nume de autori ce vor confirma în viitor, critica își ratează cu brio menirea. Or, evident, nu critica aduce în prim plan în prezent un autor talentat, ci mai degrabă el este propulsat în mintea și bibliotecile cititorului printr-un sistem mai complicat, ce reunește promovarea făcută de editura care l-a publicat, autopromovarea, recomandările celor care au citit, articole pe bloguri, în reviste ne-exclusiv literare și multe altele. Cititorul de astăzi, în special cel tânăr și dezinhibat, obișnuit să-și stabilească propriile criterii estetice, nu-i mai acordă aproape deloc credit criticului. Ba, de cele mai multe ori, elucubrațiile criticului și limbajul prețios și prăfuit al acestuia i se par chestiuni de tot râsul, menite mai degrabă să discrediteze o carte bună, decât s-o susțină.
Ar putea critica literară să învețe din propriile greșeli și ceva să se schimbe în bine în viitor? Categoric nu. Asta deoarece actuala critică literară se află în ipostaza unui bătrânel semisenil, ultrascandalizat de buricul dezgolit al unei puștoaice, care în vecii vecilor nu s-ar putea transpune în locul tinerei, pentru a vedea care sunt motivațiile modei pe care o îmbrățișează aceasta. Că bătrânelul merge apoi acasă și dă frâu liber fanteziilor cu buricul gol al fetei, asta e cu totul altă poveste.
Cristina Nemerovschi
Sursa http://egophobia.ro/?p=8039&cpage=1#comment-4760

Nota Alexandru Petria- Sunt si exceptii, desigur. Pentru ele nu cred ca am nevoie de toate degetele de la o mana.

 

Decembrie 24, 2011

O minciună despre Paul Goma. Precizări necesare

Citesc cu surprindere, în „România literară”, sub semnătura Cronicar:

„Un articol firesc despre Goma apărut în revista noastră şi un demers la fel de firesc al Uniunii Scriitorilor (pornit strict de la Varujan Vosganian!), acela de a încerca în mod colegial să rezolve situaţia scriitorului Paul Goma, îi dau prilejul lui B.H. să se lanseze în halucinante ipoteze despre conspiraţii politico-literare cu necurate intenţii ascunse, cum ar fi „neutralizarea lui Paul Goma”: „Paul Goma există. Faptul că şi Norman Manea este citat în articolul doamnei Irina Petraş ne îndreptăţeşte să credem că bate un vânt de reconciliere dinspre Uniunea Scriitorilor către toţi scriitorii mai mult sau mai puţin aliniaţi politic sau ideologic. Ceea ce nu ar fi chiar rău, dacă ar fi şi adevărat. Dacă statul român şi USR doresc să-i acorde toate drepturile lui Paul Goma, ar fi foarte bine, dar să nu fie ceva cusut cu aţă roşie, de Cotroceni, prin care să se încerce neutralizarea lui Paul Goma: «Eşti cetăţean român, eşti membru USR, îţi dăm şi indemnizaţie, şi pensie, ce mai vrei? De ce nu-ţi place de Manolescu şi de Băsescu?»” http://www.romlit.ro/ochiul_magic11111115

Acum, pentru restabilirea adevărului- demersul n-a pornit de la Varujan Vosganian, ci de la mine, care am iniţiat o scrisoare deschisă pro Goma! Spre cinstea sa, Vosganian a dus mai departe acţiunea. Aşa cum a scris Cronicar, se sugerează că treaba a pornit de la conducerea Uniunii Scriitorilor, ceea ce e fals. Uniunea trebuia să reacţioneze, ca să nu se umple de ridicol, după ce în Parlament a fost citită o declaraţie politică despre situaţia celebrului dizident. Deputatul care a susţinut declaraţia a fost consiliat de subsemnatul. Dacă era interesată de Goma, US n-avea timp în 22 de ani să-l reprimească în rândurile ei? Oricum, mă bucur că lucrurile au intrat în normalitate. Dar precizările sunt necesare.
Alexandru Petria

P.S. A mai fost redactat un apel pentru remedierea situaţiei lui Paul Goma, cu câţiva ani în urmă, apel semnat de circa 600 de persoane, însă fără finalitate. Semnatarii s-au rezumat la ceea ce fac de obicei intelectualii (păgubos!)- îşi varsă of-ul în scris şi după aceea nu mai încearcă practic să rezolve problema, punctual. Asta am încercat să evit, şi zic că am reuşit, capacitându-l pe deputatul Itu să discute în Parlament despre Paul Goma.

 

Documente:

Scrisoare deschisă către Parlamentul României. Paul Goma nu merită cetăţenia română?

Scriitorul Paul Goma a împlinit, în 2 octombrie 2011, 76 de ani. Este o parte a istoriei noastre. Un veritabil erou în viaţă.

Societatea românească are o datorie uriaşă faţă de această personalitate. Nici până în prezent nu i s-a redat cetăţenia română, retrasă de regimul comunist în 1977, după ce a fost expulzat din ţară.

Nu este destul că despre dizidenţa sa se vorbeşte în manualele de istorie şi in Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.  E nevoie şi de un gest concret. De redarea efectivă a cetăţeniei.

Parlamentul României are căderea morală să iniţieze o lege pentru reglementarea situaţiei lui Paul Goma. Este ştiut că celebrul disident doreşte cetăţenia română, însă nu vrea s-o solicite formal, pe considerentul că n-a cerut să-i fie retrasă. Actualmente are statut de apatrid.

E timpul să se repare o nedreptate incalificabilă. Paul Goma onorează România.

Text redactat de Alexandru Petria

Semnatari:

Victor Rebengiuc, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Cristea-Enache, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu, George G Asztalos, Marius Rizea-Manea, Iulian Sîrbu, Vasilica Ilie, Ştefan Doru Dăncuş, Emil Druncea, Gabriel Bădică, Adrian Deliu, Vasile Baghiu, Ioan-Victor DRAGAN, Sorina Ivaşcu, Vasile Daniel Ionuţ, Otilia Ţigănaş, Jeanette Carp, Gabriel Klimowicz, Ioana Popa, Steluţa Roşca Stănescu, Sorin Roşca Stănescu, Anamaria Pop, Liliana Cimpeanu, Marius Ştefan Aldea, Cristina Nemerovschi, Silvia Petre-Grigore, Petre Violetta, Marius Ghilezan, Dragomir Cristian Cosmin, Flori Bălănescu, Oana Moisil, Luminita Mesesan-Gabrilaki, MIHAIL-SORIN GAIDAU, Mihail Vakulovski, Gr. Arsene, Ion Marin Almăjan, Victoria Stoian, Laszlo Alexandru, Aurelia Vlasin, Rosu Sanziana, Rosu Elena, Rosu Marian, Rosu Andrei, Mariana Pasincovschi, Nicoleta Balaci, Andrei Bădin, Florin Ispas, Mircea IVĂNOIU, Marius Mina, Andrea Hedeş, Loredana Ioncică, Ileana Ene Giuşcă, Mircea Drăgănescu, George Strunga, Nicolae Scurtu, Ţeavă Gheorghe, Liviu Drugă, Andi Bob, Ioan Suciu, Maria Sava, Nick Sava, Săsăran Ioan, Cristian Tiberiu Florea, Mihai Goţiu, Iulian Capsali, Vasile Ernu, Radu Vancu, Iulia Ralia, Sanda Văran, Aliona Grati, Marcel Ion Fandarac, Simona Murgoci, Daniela Lungu, Sabin Gherman, Magda Ursache, Petru Ursache, Nicolae Coande, InimaRea, Sorin Mărculescu, Mircea Popa, Mihnea Paraschivescu, Viorica Niscov, Alexandru Platon, Sorin Gîrjan, Mihai Rădulescu, Marian Popa, Nicolae Eremia, Virgil Diaconu, Teodor Cristescu, Cîrnicianu Cristina, Nicolae Manolache, Luminita Dejeu, Mari Giu, Octavian Capatina, Daniel Rameder, Doina Uricariu, Liviu Dimitriu, Paul Alexandru Drogeanu, Andreea Drogeanu, Ovidiu Simonca, Serban Anghel, Constantin-Andrei Rusu, Mircea Otinescu, Gabriel Radu, Pompiliu Comşa, Mugur Grosu, Adrian Stasek, George Chiriac, Norbert Matei, Mircea Bostan, Vasile Cornea, Vladimir Dumitru, Ileana Enache, Lucian Comino, Mihai Rogobete, Tudor Anton, Lucian Piuca, Aida Minerva Tanasescu, Al.Florin ŢENE, Cati Minecan, Sorin Bocancea, Dragos Minca, Ovidiu Stanomir, Adrian Scurtu, Doru Beldiman, Șerban Tomşa, Babalic Elena Mirela, Doina Drăguţ, Andreas-Rudi Chiru, Adela Motoc, Gina Cecilia Pistol, Sorin Militaru, Grigore L. Culian, Horia Pătraşcu, Nora Kallos, Diana Iepure, Dragos Varga, Adrian Georgescu, Vladimir Tescanu, ANA EDELMAN, JOHANN H. EDELMAN, Gheorghe MINEA, Gabriela Stoica Mărculescu, Miron Scorobete, Claudiu Şular, Gh.Dogaru, Oana Dumitrescu-Corbeanu, Mircea Pricăjan, Christine-Marie Turcu, Adrian David, Daniela Sitar-Taut, Şerban Foarţă, Claude Karnoouh, Vasile Constantin, Gabriel Daliş, Ion Pop, Ioan Groşan, Codin Olariu, Gh. Buzatu, Stelian Rotariu, Lenuţa Puşcaş, Ovidiu Nimigean, Alexandru Moraru, Mihai Iliescu, Ana Ilisescu, Tiberiu Farcas, Nicolae Poteras, Marcel Enache, Mircea Tuglea, Viorica Nişcov, Alexandru Vakulovski, Carmen Ene, Vitalie Brega, Kiddy Gavrila, Constantin Ţuţuianu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Radu Gheorghe Grozea, Ioana Lupaşcu, Julien NICOL, Camelian Propinatiu, Aleksandar Stoicovici, Sorin ILIESIU, Oana Catalina Bucur, Anatol Petrencu, Ion Simuţ, Petarlecean Vladiana, Alexandra Svet, Andrei Oancea, Mihaela Cartis, Theodor Nicola Fronea, Alexandru Fronea, Victoria Railean, Mihnea Blidariu, Sorin Roiban, Marius Mihalache, Viorel Cucu, Stefanescu Roselina Daniel, Mircea Dinutz, Cătălina Bălan, Călin Platon, Octav Pelin, Vasile Soimaru, Monica Fackelmayer, Victor Lite, Paul Spirescu, Adrian Botez, Dinu Simon, Rodica Lăzărescu, Sorin Ciurel, Lucian Vintan, Cornel Galben, Adriana Cocu, Daniel Vighi, Theodor Orăşanu, Cristi Cimpineanu, Florentina Borgovan, Igor Ursenco, Nina Corcinschi, Aurel Opiatră, Horia Muntenus, Ovidiu Banu, Dana Banu, Bogdan Creţu, Maricel Tilibasa, Florin Hălălău, Monika Lungu, Livia Zmeu,  Florin Carlan, Carmen Hariton, Cucos Oleg, Anca Nicoleta Georgescu, Ioan Caprosu, Chris Tanasescu, Moni Stănilă, Cotelea Alexei, John Enache, Ion Coja, Radu Millea, Mihai Istratescu, Micael Nicolas, Eugen Radu, Viorel Savin, Gabi Bota, Johanna Russ, Lucian Tanase, Emilia Dănescu, Mihai Carabet, Dana Tapalagă, Nicolae Josan, Lora Josan, Doru Josan, Cătălin Josan, Ruxandra Josan, Ghenadie Brega, Dorel Andrieş, Doina Dziminschi, Vasile Dan, Nicolae Turtureanu, Florin Staicu, Stefan Maris, Dragos Dumitrescu, Mihai FLOAREA, Corina Rădulescu, CASSIAN MARIA SPIRIDON, Ion Barbu, Andrei Alexandru, Mariana Pasincovschi, Ludmila Pasincovschi, Alexandru Pasincovschi, Nicolae Pasincovschi, Cezar Cozma, Maria Cozma, Elena Fornea, Cristina Sfeclă, Simona Ionescu, Marilena Rotaru, Janina Lungu ,Anton Stanciu,Aurelia Comsa,Romica Balan,Dan Florin Chiritescu,Stan Gradinaru,Neculai Danu,Catalin Antohi,Mihaela Antohi,Vivi Antohi, Andrei Antohi, Vasile Gogea, Florin Dochia, Mihaela Rameder, Viorel Banu, Radu Afrim, Ciprian Birtea, Mihai Şomănescu, Liviu Mihaiu, Chiritoiu Anamaria-Cristina, Barbieru Ioan Bogdan, Alexandru Pecican, Radu Rizescu, Maia Martin, Florin Puşcaş, Mircea Duţiu, Antoniu Poienaru, Petru Juravlea, Daniel Onaca, Cristina Boscaneanu Stoianovici, Radu Ulmeanu, Luminita DUCA-SANDA, Jamal Curbisa, Mihaela Mihai, Cristian Donciu,Ion Olaru Calieni, Stan Petrescu, Bogdan Muresan, Ion Cristofor, Alexandru Vaida, Nichita Danilov, Miruna Munteanu, Roxana Ştiubei, Argentina Gribincea, Romeo-Valentin Musca, Constantin Boncescu, Ana Maria Ciceala, Gheorghe Grigurcu, George Arion, Felicia Feldriorean, Ioan Scorobete, Nedeea Burcă, Ruxandra Anton, Radu Humor, Dumitru Troanca, Alexandru Ovidiu Vintila, Octavian Mihaescu, Marin Ifrim, Angela Baciu, Margareta Chicu, Silvia Codreanu, Petru Ionescu, Constantin Dobre, Gheorghe Petrov, Angela Baciu, Gabi Schuster, Maria Frandos, George Onofrei, Cerasela Radulescu, Silviu Bogan, Grigore Muru, Ovidiu Niţoi

Sursa-  https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/03/scrisoare-deschisa-catre-parlamentul-romaniei-paul-goma-nu-merita-cetatenia-romana/#comments

România îi este datoare lui Paul Goma!
Octombrie 19th, 2011

Declaraţie politică

România îi este datoare lui Paul Goma. Parlamentul trebuie să acţioneze de urgenţă pentru redarea cetăţeniei române acestui erou

Zilele trecute a fost redactată o scrisoare deschisă adresată Parlamentului. Care semnalează o situaţie scandaloasă, nedemnă pentru România, pentru neamul nostru. Este semnată de aproape 350 de personalităţi din toate domeniile de activitate. O redau:

„Scrisoare deschisă către Parlamentul României. Paul Goma nu merită cetăţenia română?

Scriitorul Paul Goma a împlinit, în 2 octombrie 2011, 76 de ani. Este o parte a istoriei noastre. Un veritabil erou în viaţă.

Societatea românească are o datorie uriaşă faţă de această personalitate. Nici până în prezent nu i s-a redat cetăţenia română, retrasă de regimul comunist în 1977, după ce a fost expulzat din ţară.

Nu este destul că despre dizidenţa sa se vorbeşte în manualele de istorie şi in Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.  E nevoie şi de un gest concret. De redarea efectivă a cetăţeniei.

Parlamentul României are căderea morală să iniţieze o lege pentru reglementarea situaţiei lui Paul Goma. Este ştiut că celebrul disident doreşte cetăţenia română, însă nu vrea s-o solicite formal, pe considerentul că n-a cerut să-i fie retrasă. Actualmente are statut de apatrid.

E timpul să se repare o nedreptate incalificabilă. Paul Goma onorează România.

Text redactat de Alexandru Petria

Semnatari:

Victor Rebengiuc, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Cristea-Enache, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu, George G Asztalos, Marius Rizea-Manea, Iulian Sîrbu, Vasilica Ilie, Ştefan Doru Dăncuş, Emil Druncea, Gabriel Bădică, Adrian Deliu, Vasile Baghiu, Ioan-Victor DRAGAN, Sorina Ivaşcu, Vasile Daniel Ionuţ, Otilia Ţigănaş, Jeanette Carp, Gabriel Klimowicz, Ioana Popa, Steluţa Roşca Stănescu, Sorin Roşca Stănescu, Anamaria Pop, Liliana Cimpeanu, Marius Ştefan Aldea, Cristina Nemerovschi, Silvia Petre-Grigore, Petre Violetta, Marius Ghilezan, Dragomir Cristian Cosmin, Flori Bălănescu, Oana Moisil, Luminita Mesesan-Gabrilaki, MIHAIL-SORIN GAIDAU, Mihail Vakulovski, Gr. Arsene, Ion Marin Almăjan, Victoria Stoian, Laszlo Alexandru, Aurelia Vlasin, Rosu Sanziana, Rosu Elena, Rosu Marian, Rosu Andrei, Mariana Pasincovschi, Nicoleta Balaci, Andrei Bădin, Florin Ispas, Mircea IVĂNOIU, Marius Mina, Andrea Hedeş, Loredana Ioncică, Ileana Ene Giuşcă, Mircea Drăgănescu, George Strunga, Nicolae Scurtu, Ţeavă Gheorghe, Liviu Drugă, Andi Bob, Ioan Suciu, Maria Sava, Nick Sava, Săsăran Ioan, Cristian Tiberiu Florea, Mihai Goţiu, Iulian Capsali, Vasile Ernu, Radu Vancu, Iulia Ralia, Sanda Văran, Aliona Grati, Marcel Ion Fandarac, Simona Murgoci, Daniela Lungu, Sabin Gherman, Magda Ursache, Petru Ursache, Nicolae Coande, InimaRea, Sorin Mărculescu, Mircea Popa, Mihnea Paraschivescu, Viorica Niscov, Alexandru Platon, Sorin Gîrjan, Mihai Rădulescu, Marian Popa, Nicolae Eremia, Virgil Diaconu, Teodor Cristescu, Cîrnicianu Cristina, Nicolae Manolache, Luminita Dejeu, Mari Giu, Octavian Capatina, Daniel Rameder, Doina Uricariu, Liviu Dimitriu, Paul Alexandru Drogeanu, Andreea Drogeanu, Ovidiu Simonca, Serban Anghel, Constantin-Andrei Rusu, Mircea Otinescu, Gabriel Radu, Pompiliu Comşa, Mugur Grosu, Adrian Stasek, George Chiriac, Norbert Matei, Mircea Bostan, Vasile Cornea, Vladimir Dumitru, Ileana Enache, Lucian Comino, Mihai Rogobete, Tudor Anton, Lucian Piuca, Aida Minerva Tanasescu, Al.Florin ŢENE, Cati Minecan, Sorin Bocancea, Dragos Minca, Ovidiu Stanomir, Adrian Scurtu, Doru Beldiman, Șerban Tomşa, Babalic Elena Mirela, Doina Drăguţ, Andreas-Rudi Chiru, Adela Motoc, Gina Cecilia Pistol, Sorin Militaru, Grigore L. Culian, Horia Pătraşcu, Nora Kallos, Diana Iepure, Dragos Varga, Adrian Georgescu, Vladimir Tescanu, ANA EDELMAN, JOHANN H. EDELMAN, Gheorghe MINEA, Gabriela Stoica Mărculescu, Miron Scorobete, Claudiu Şular, Gh.Dogaru, Oana Dumitrescu-Corbeanu, Mircea Pricăjan, Christine-Marie Turcu, Adrian David, Daniela Sitar-Taut, Şerban Foarţă, Claude Karnoouh, Vasile Constantin, Gabriel Daliş, Ion Pop, Ioan Groşan, Codin Olariu, Gh. Buzatu, Stelian Rotariu, Lenuţa Puşcaş, Ovidiu Nimigean, Alexandru Moraru, Mihai Iliescu, Ana Ilisescu, Tiberiu Farcas, Nicolae Poteras, Marcel Enache, Mircea Tuglea, Viorica Nişcov, Alexandru Vakulovski, Carmen Ene, Vitalie Brega, Kiddy Gavrila, Constantin Ţuţuianu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Radu Gheorghe Grozea, Ioana Lupaşcu, Julien NICOL, Camelian Propinatiu, Aleksandar Stoicovici, Sorin ILIESIU, Oana Catalina Bucur, Anatol Petrencu, Ion Simuţ, Petarlecean Vladiana, Alexandra Svet, Andrei Oancea, Mihaela Cartis, Theodor Nicola Fronea, Alexandru Fronea, Victoria Railean, Mihnea Blidariu, Sorin Roiban, Marius Mihalache, Viorel Cucu, Stefanescu Roselina Daniel, Mircea Dinutz, Cătălina Bălan, Călin Platon, Octav Pelin, Vasile Soimaru, Monica Fackelmayer, Victor Lite, Paul Spirescu, Adrian Botez, Dinu Simon, Rodica Lăzărescu, Sorin Ciurel, Lucian Vintan, Cornel Galben, Adriana Cocu, Daniel Vighi, Theodor Orăşanu, Cristi Cimpineanu, Florentina Borgovan, Igor Ursenco, Nina Corcinschi, Aurel Opiatră, Horia Muntenus, Ovidiu Banu, Dana Banu, Bogdan Creţu, Maricel Tilibasa, Florin Hălălău, Monika Lungu, Livia Zmeu,  Florin Carlan, Carmen Hariton, Cucos Oleg, Anca Nicoleta Georgescu, Ioan Caprosu, Chris Tanasescu, Moni Stănilă, Cotelea Alexei, John Enache, Ion Coja, Radu Millea, Mihai Istratescu, Micael Nicolas, Eugen Radu, Viorel Savin, Gabi Bota, Johanna Russ, Lucian Tanase, Emilia Dănescu, Mihai Carabet, Dana Tapalagă, Nicolae Josan, Lora Josan, Doru Josan, Cătălin Josan, Ruxandra Josan, Ghenadie Brega, Dorel Andrieş, Doina Dziminschi, Vasile Dan, Nicolae Turtureanu, Florin Staicu, Stefan Maris, Dragos Dumitrescu, Mihai FLOAREA, Corina Rădulescu, CASSIAN MARIA SPIRIDON, Ion Barbu, Andrei Alexandru, Mariana Pasincovschi, Ludmila Pasincovschi, Alexandru Pasincovschi, Nicolae Pasincovschi, Cezar Cozma, Maria Cozma, Elena Fornea, Cristina Sfeclă, Simona Ionescu, Marilena Rotaru, Janina Lungu ,Anton Stanciu,Aurelia Comsa,Romica Balan,Dan Florin Chiritescu,Stan Gradinaru,Neculai Danu,Catalin Antohi,Mihaela Antohi,Vivi Antohi, Andrei Antohi, Vasile Gogea, Florin Dochia, Mihaela Rameder, Viorel Banu, Radu Afrim, Ciprian Birtea, Mihai Şomănescu, Liviu Mihaiu, Chiritoiu Anamaria-Cristina, Barbieru Ioan Bogdan, Alexandru Pecican, Radu Rizescu, Maia Martin, Florin Puşcaş, Mircea Duţiu, Antoniu Poienaru, Petru Juravlea, Daniel Onaca, Cristina Boscaneanu Stoianovici, Radu Ulmeanu, Luminita DUCA-SANDA, Jamal Curbisa, Mihaela Mihai, Cristian Donciu,Ion Olaru Calieni, Stan Petrescu, Bogdan Muresan, Ion Cristofor, Alexandru Vaida, Nichita Danilov, Miruna Munteanu, Roxana Ştiubei, Argentina Gribincea, Romeo-Valentin Musca, Constantin Boncescu, Ana Maria Ciceala, Gheorghe Grigurcu, George Arion, Felicia Feldriorean, Ioan Scorobete, Nedeea Burcă, Ruxandra Anton, Radu Humor, Dumitru Troanca, Alexandru Ovidiu Vintila, Octavian Mihaescu, Marin Ifrim, Angela Baciu, Margareta Chicu, Silvia Codreanu, Petru Ionescu, Constantin Dobre, Gheorghe Petrov, Angela Baciu, Gabi Schuster”

Ca român, nu pot să răspund decât intr-un singur fel întrebării „Paul Goma nu merită cetăţenia română?” din titlul scrisorii deschise: merită! Este, a fost şi o să fie român. Un român care a făcut Istorie. Ca parlamentar, m-am gândit la o soluţie pentru a spăla ruşinea-  voi înainta un proiect de lege care să remedieze problema lui Paul Goma şi a tuturor celor aflaţi în situaţia sa.

Am speranţa  că parlamentarii din toate partidele o să voteze legea.

Cornel Itu,
Deputat PSD

Sursa- http://www.cornelitu.ro/romania-ii-este-datoare-lui-paul-goma/

Decembrie 23, 2011

Nereguli literare despre care nu se prea vorbeste

Sorin-Mihai Grad scrie pe EgoPHobia.ro:

„Unora li se pare normal

să nu se accepte de către o revistă o recenzie pozitivă a unei cărți despre care a apărut deja o cronică negativă în acea publicație

ca unele reviste să ignore toate cărțile apărute la anumite edituri

ca librăriile să returneze editurilor după multe luni cărți despre care angajații lor nu știau că le aveau la vânzare

ca criticii să solicite cărți despre care nu scriu

ca criticii să ceară bani de la autori sau edituri pentru cronici pozitive

ca unele reviste să refuze să publice recenzii ale unor cărți motivând că volumele respective ar fi fost refuzate de alte edituri înainte de a fi în sfârșit publicate și că eventuala apariție a acelor cronici ar putea periclita bunele relații cu aceste edituri

ca unele volume să fie ignorate sau chiar desființate de anumiți critici doar pentru că au fost apreciate sau scrise de oameni cu care ei se află în conflict

ca recenziile să comenteze mai mult persoana autorului cărții în dezbatere decât conținutul acesteia

ca premiile literare să se dea pe criterii neținând de valoarea literară a cărților sau manuscriselor aflate în competiție

ca librăriile să nu informeze editurile asupra vânzărilor cărților lor

ca editurile să nu-și informeze autorii cum li se vând cărțile și să nu le achite drepturile promise

ca criticii să recenzeze pozitiv doar cărțile editurilor de la care sunt solicitați pentru prefețe, postfețe și alte servicii de acest gen

Mie nu. Ție?”

Mie nu mi se pare. E un subiect serios de discutie…