Mic elogiu al fricoșilor și leneșilor

Frica și lenea sunt vitale, ca mâncarea, căldura, un dinam al evoluției.

Sunt defecte doar în măsura în care nu sunt urmate de acțiune, atunci când se rămâne într-o auto-combustie inertă, în blegeală, tangentă cu prostia și autosuficiența, amputată de urgența voinței, stearpă.

Din frică, omul își ascute reflexele, are atenția mai trează, încearcă să nu scape niciun amănunt care i-ar putea periclita statusul sau chiar existența. Are nevoie de ea în artere ca, prin turbionul reflexele de apărare, să găsească soluții noi, neașteptate, surprinzătoare. Improbabile ori imposibile dacă nu se aprindea bricheta fricii. Fiind pus la zid, în extremis- având de ales între viață și moarte, e nevoit să depășească imobilismul, conformismul, regulile încetățenite, conștiința altitudinii propriilor puteri, să găsească resurse nebănuite de curaj pentru a rămâne pe linia de plutire. Nu e o noutate să spun că din frică s-au născut nenumărați eroi.

Leneșul nu e un inutil, dacă are încrengăturile neuronale profund și amplu definite la purtător. Este de tolerat, nu e exagerat de zis- de ocrotit, precum un monument al naturii. Va imagina orice ca să nu muncească, cu impunerea unui target, imaginația având traseu pe ruta acțiunii. Lenea e de obicei un ataș al inteligenței. În contradicție cu insul harnic, ce obține un plus prin constanța muncii, prin efort, leneșul o să facă să apară, ca un prestigitator din mânecă, o soluție ca să ajungă grabnic în punctul unde se situează și plusul celui harnic. Nu prin încordarea mușchilor, nu prin valuri de transpirație, prin scurtături, prin invenții și inovații. Prin scăpărările intelectului. Lenea îl provoacă și obligă să fie cu aflux de idei, ca să-și prelungească tabieturile. Cu adaos de acțiune imaginativă, fereala de muncă aduce mai aproape progresul.

Nu condamnați pe nimeni la prima strigare, e la fel de pasibil de un avantaj ca învățarea obiceiurilor leilor pentru un cosmonaut. Ce și cum pare nu e chiar ce este.

 

Pârțul lui Kusturica

Emir Kusturica povestește în cartea sa „Unde sunt eu în povestea asta?”, apărută la Polirom în 2012, o scenă din copilărie, pe care o consider o chintesență a umanului, a felului de-a fi om.
Regizorul era copil. Și, normal pentru ce avea să-i rezerve viața, era fermecat de filme, le trăia ca flama produsă de sudură, și, după puterile și resursele sale de la acel moment, încerca să le recreeze. A improvizat din fotolii, oale și felurite ustensile, în curtea părinților săi, un templu grec de coloanele căruia era legat Hercule, pe care l-a văzut în interpretarea lui Steve Reeves.
Kusturica în rolul lui Hercule, legat cu sfori de ansamblul ce-i proiecta mental templul, a început să se încordeze ca să-și elibereze personajul din captivitate. Avea ca spectatori pe cei din familie. De efort și emoție copilul a scăpat un pârț.
Kusturica relatează cât i-a fost de rușine, pentru că lumea a izbucnit în râs. În acel pârț era oglindită slăbiciunea sa, frâna fiziologică ce-i era ca stavilă, erupția fragilității în trăirea/ retrăirea eroismului lui Hercule.
Acel pârț ne învață ce e viața, despre vulnerabilitatea fiecăruia în atingerea visurilor, că n-avem cum să fim întotdeauna cum și ce am vrea, chiar cu altitudini dificil de imaginat de puritate, cu o tenacitate ieșită din comun. Că avem puterile limitate, cu teama drept coloană vertebrală. Teama de ridicol, de bumerangul opiniei publice. Că n-avem șansa să spunem doar un simplu „sorry”, ca englezii, și să mergem mai departe, precum i-ar fi explicat tatăl lui Emir că ar trebui făcut.

Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală

Din perspectivă politică, omul contemporan nu are posibilitatea de-a întreprinde ce poate și ce ar putea, conjugare a libertății și propriului raționament. Posibilitatea de-a face este coloana vertebrală a puterii, deținută de parlamente și guverne.

Desigur, o să se obiecteze că posibilitatea e transferată democratic prin vot, că voința oamenilor este respectată. Numai că fiecare știe realitatea, fără sa aibă nevoie de serviciile unui avocat. De câte ori nu înjurați guvernul sau pe vreun deputat ori senator pentru deciziile luate, care nu vă reprezintă, deși i-ați votat pe respectivii? Și nu-s accidente de parcurs, sunt constante. Controlul alegătorilor asupra deținătorilor puterii de a face este o narațiune covârșitor nerealistă.

Neavând posibilitatea de-a face, omul este cetățean doar cu numele. Discursul actual despre democrație e o ipocrizie de la cap la coadă.

Democrația încetează după fiecare închidere de campanie electorală, după fiecare deposedare de posibilitatea de-a face.

Ceva de care să nu aibă parte nimeni

Poate cea mai dramatică reprezentare a inevitabilității morții am trăit-o în 11 septembrie 2001. Turnurile gemene din New York erau în flăcări, se vedeau oameni la geamuri, la înălțimi de speriat, agitând prosoape sau ce au găsit la îndemână, gesturi disperate care chemau ajutorul, iar pompierii și polițiștii nu aveau cum să ajungă la ei. Când au realizat că nu au cum să fie salvați, au avut doar alternativa de-a alege felul cum să moară- să aștepte să fie arși de vii, eventual să se sinucidă ori să sară în gol, devenind un amestec de organe și membre rupte pe asfalt. Cum au sunat rugăciunile lor, fără vocabularul speranței?

Desfășurătorul respectivei zile a a dezvăluit prima dată, la dimensiune planetară, prin televiziuni, cum e când pașii unei existențe duc în linie dreaptă și sigur în moarte. Un tăiș insuportabil al adevărului.

Cea mai atroce a fost lipsa oricărei șanse în a vedea răsăritul zilei de mâine, de-a simți briza vântului prin păr, gustul unei înghețate; singura opțiune a realității- pe cât posibil, o moarte mai ușoară, mai fără dureri, cât mai rapidă, după mintea fiecăruia. E ceva de care nu e omenește să aibă parte nimeni.

Durerea, dominația cunoașterii

Scopul adevărului este să rănească. Prin durere, ochii minții se deschid, se începe decojirea de prejudecăți ca la o ceapă.
Trecerea de la un adevăr la altul presupune pasul de la o durere la alta.
Fără adevăr, viața are geografia unei țări căreia nu-i dibuiești anotimpurile, serenitatea tembelă a unei turme de oi.
Accepți durerea, accepți dominația cunoașterii.

Despre proprietate

Un extraterestru ajunge pe Terra.
Se stabilește o punte de comunicare, un sistem de traducere a cuvintelor, a ideilor.
Extraterestul ne livrează tehnologii pe care nici n-am îndrăznit să le visăm, noi îi furnizăm informații despre viața și societatea umană.
Vorbind despre resursele naturale, de pământuri, întâlnindu-se cu reprezentanții firmelor care le dețin, cu proprietarii, extraterestrul e din ce în ce mai nedumerit. Și întreabă, la un moment dat, intrigat, dacă cei cu care a discutat au creat artificial planeta, cu petrolul ei, cu gazele, cu uraniul, câmpurile semănate cu grâu. Dacă, în definitiv, Terra e construcția exclusivă a acestora, un produs al efortului brațelor și minții lor, un soi de imensă și neobișnuită navă spațială. A sosit momentul să fim noi nelămuriți, cu fețele alungite de perplexitate. Explicăm, dar el nu înțelege.
– Cum să fii stăpân pe o bucată din planetă, când nu ai făcut-o tu, iar semenii, oameni ca tine, să nu aibă drepturi pe locul respectiv?, insistă.
Nu s-a găsit nimeni să ofere un răspuns care să-l mulțumească.

Despre ratarea lui Dumnezeu

Antropomorfizat, Dumnezeu este un ratat. Cu planurile mereu date peste cap, pe ideea că percepem în lăuntrul său alfa și omega binelui. Dacă le dăm crezare unor teologi care afirmă că putem vorbi de Dumnezeu doar prin negare, adică despre ce și cum nu este el, e setat în gândire că nu reprezintă răul.

Binele umblă prin lume pe picioarele iubirii. Iubirea e relația dintre Dumnezeu și om propovăduită de Isus Cristos. Orice lege, orice pretenții cotidiene nu contează în afara iubirii om- Dumnezeu, Dumnezeu- om, n-au valoare de adevăr.

N-am cum să nu mă întreb unde este compasiunea lui Dumnezeu față de umanitate, când și miopii văd nedreptățile și degenerările? Nu concep iubirea în absența compasiunii. Cum nici indiferența n-are rezonanțe cu iubirea.

Pe filiera iubirii, individual, oamenii au șansa să cunoască fericirea în relația cu Dumnezeu. Însă acesta, cum a ridicat problema filosoful polonez Leszek Kolakowski- fără să-i dea de capăt, este fericit în fața umanității?

Dacă ne mai permeabilizăm cu narațiunea creștină că suntem după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tabloul predispune la depresie, în măsura în care panoramează societatea în ansamblu. Unde și când a triumfat binele la nivel de popoare? Unde și când a domnit plenar binele? Niciodată, nicăieri.