Aş vrea să scriu pe larg despre Flori Bălănescu, dar n-am stare, n-am bricolat texte despre scriitori şi literatură de nu ştiu câte luni, contextul politic nu-mi permite să mă adun sufleteşte. Dar promit să mă revanşez, cândva, cumva. Vreau acum să atrag atenţia asupra ultimei cărţi a autoarei, „În mâinile tale”, apărută nu demult la editura „Blumenthal” din Bucureşti. Cum s-o caracterizez pe scurt pe Flori? O intelectuală talentată, intransigentă moral? Merge, însă nu e totul. E ca şi cum aş vorbi despre pământul unei întregi grădini după doar două-trei mostre de sol. Oricum, e genul de persoană pe care îţi vine s-o pupi şi să te înfrânezi cu greu să n-o ei la palme într-un interval temporar strâns. Iscă sentimente năvalnice, n-are cum să te lase indiferent. Este pe cât de înzestrată în ce intreprinde, pe atât de pasională.
Despre ce în carte? Despre ce îi place lui Flori, ce-o deranjează pe Flori, cum o duce în viaţa cotidiană Flori, ce ar vrea şi n-ar vrea Flori dacă s-ar putea şi aşa tot înainte… Despre Flori căutându-se cu fervoare. Cartea se citeşte ca un roman bun, nu plictiseşte, cuvintele zvâcnesc tensionate în pagini.
La o căutare pe Google, cei care n-o cunoaşteţi, aflaţi amănunte interesante despre Flori Bălănescu. Mai adaug ceva- dacă aş avea vârsta lui Paul Goma, m-aş topi de plăcere să se ocupe cineva de scrierile mele cum o face Flori cu scrierile celebrului scriitor şi dizident.
Ca o „carte de vizită” marca Bălănescu, şi în loc de concluzie, transcriu fragmente din „În mâinile tale”, care bat ritmul marii literaturi:
„Ce ştiţi voi cu adevărat despre mine? Luaţi ce vă trebuie, fiecare când aveţi nevoie. Unde sunteţi voi toţi când în creierul meu se rostogoleşte hăul, atunci când mă apucă nostalgia lucrurilor pe care nu am apucat să le fac, când mă chinuie amintirile vieţilor pe care n-am apucat să le trăiesc? Vă place Uraganul Flori, vă convine când alerg pentru voi, încolo şi-ncoace, fără odihnă, deşi sunt ruptă de oboseală. Vă convine să fiu dulce-amară-tăioasă-diplomată, dar nu v-ar pica deloc bine să vă spun că sunt bolnavă, că depind de medicamente, că au venit ploile şi eu încă umblu în papuci de la magazinele „o sută – două sute”, că sunt maestră în a face din rahat bici în materie de supravieţuire. Desigur, nu plezneşte, dar reuşesc să mă târăsc prin viaţă, iar uneori par chiar frumoasă şi distinsă. Ştiţi voi că sunt femeie? De unde să ştiţi, din faţa computerelor de la care trimiteţi mesaje? Uneori sunt ca ploaia repezită de afară, alteori sunt tăcută, tandră şi aşteptândă ca un fir de Regina Nopţii în clipele magice în care gălăgia lumii amuţeşte. Dacă aţi şti voi, prieteni dragi, toate astea nu aş scădea – măcar un pic, o idee – în ochii voştri, care mă văd, mereu, în perspectivă, de la distanţe care exclud orice formă de tangibilitate directă? Aura de femeie bărbată ar deveni străvezie, luptătoarea ar rămâne o biată femeie, demnă de toată mila şi întristarea.
Alaltăieri alergam dinspre grădiniţă spre metrou, încercând să nu pierd programarea la doctor şi am trecut pe lângă staţia de taxi de la Republica. Taximetriştii de tranziţie, particulari cu tarife ridicate, stăteau pe trotuar la taclale. Nu i-am văzut, i-am dedus după ce a urmat. Am trecut, aşadar, în zbor, aşa cum merg eu de obicei, şi am auzit în urmă-mi: „Zi, mă, că nu e frumoasă! Să mor io dacă nu e cea mai frumoasă femeie care a trecut vreodată pe strada asta!” Care stradă? E o ditamai intersecţia! Numai intersecţiile din viaţa mea au fost nişte răscruci nereuşite. N-am simţit decât că picioarele coboară neghidate treptele de la intrarea în staţia de metrou. Vroiau ei să spună de fapt „Mamă, cum i-aş trage-o”? Ce altceva? În aceeaşi zi desenatoarea noastră surdo-mută mi-a spus, prin limbajul ei care sperie la prima vedere, că aş putea face trotuarul la cât sunt de „bună şi de frumoasă”. I-am răspuns că îl fac zilnic, dar că nu câştig nici un ban. N-a priceput ea mare lucru. Eu nu glumesc nici când glumesc. De aceea mă criticaţi voi, prieteni dragi, vă convine şi nu vă. Ea, femeia, nu ştie să se relaxeze. Voi, bărbaţii, credeţi cam toţi la fel. Doar că nu aveţi răgazul şi interesul să coborâţi puţin în miezul femeii. Doamne-fereşte, dacă o să descoperiţi că ea nu vrea să şi-o pună, ci să fie iubită?”(pag. 27-28)
„Poate că am chef uneori să nu-mi pun sutienul (De-aş mai avea sânii ăia de la 20 de ani! Când aveam vârsta asta strigam „Jos cenzura!” în Piaţa Universităţii… şi credeam că o să am eu timp pentru toate) şi să rămân agăţată de privirile trecătorilor cu sfârcurile iţite prin bluză, dezbărată de complexe, impertinentă ca o şcolăriţă. S-o las pe copilă să zburde, să se relaxeze, prea am sufocat-o cu seriozitatea mea de jivină socială. Să mă plimb pe străzi în care să mă recunosc, să mă topesc, să mă rup de lume, să nu cunosc pe nimeni. Poate mi se face să se izbească un mascul arătos de mine. Privirea lui să mă înţepenească, să mă paralizeze. Ei, na, uneori chiar am chef să mă simt femelă! Cine nu are? Numai că animalul din mine este foarte selectiv. Ai mai vedea! Nu reuşesc decât să par blazată şi inaccesibilă, în cel mai fericit caz. Dacă nu cumva handicapată. Aş vrea să-l urmez pe drăcuşorul meu sălbatic – el miroase a Alien, dar greieraşul îmi este mult mai aproape de inimă, mă umanizează, îmi spune rămâi cu mine sălbăticiune, dă-ţi cu „Little black dress” şi lasă-mă să-ţi susur minciunele dulci în timpan. Sunt momente când mă derutează, când sunt muşcată de ispita bănuielii. Uneori… simt că drăcuşorul şi greieraşul sunt unul şi acelaşi. Asta ar explica şi lungile absenţe din urechea dreaptă. Ciudată sinteza asta de femeie şi copilă, de emancipată închipuită şi fecioară. Ce-şi doreşte veşnica fecioară? Aventură fără limite şi complicaţii în boscheţi? Nu… Săruturi umede şi neostoite, sâni îndelung mângâiaţi, sărutaţi, muşcaţi, vorbe sugrumate care să îndulcească momentul impactului, mâini tandre, vânoase şi posesive, care să nu se retragă iute după ce mărul a fost început. Nu, nu le ştiţi voi chiar pe toate. Fecioara mai vrea să simtă greutatea grijulie a bărbatului deasupra, vrea să îi simtă puterea tandră. Desigur, dacă ar cunoaşte adevărul de pe urmă, cred că şi-ar dori neapărat un iubit care ştie ce face, care îşi concentrează atenţia mai ales asupra ei.
Dacă nu vreau eu, femeia, tu – bărbatul, nu mă vezi, oricât de vizibilă aş fi. Aici nu te contrazic, femeia poate fi atât de greu de înţeles şi numai atât cât vrea ea.
Una este să te umezeşti când vezi o scenă hard, alta să te împerechezi la întâmplare. Orice s-ar spune, femeile (după statistica mea subiectivă) au mai multă stăpânire şi respect de sine. Nu ne f… într-o parte şi iubim în alta. Ce n-ar da bărbaţii să pună stăpânire pe gândurile, pe visurile noastre! Oricât de nespasmodiată, de neorgasmată, de neiubită, de nepreţuită femeia are organ pentru o intuiţie aparte. Nu degeaba se cheamă intuiţie feminină. Bărbaţii au orgolii tari, erective, când nu eşti disponibilă din diverse motive se supără, se simt loviţi direct în organul lor cel mai tare – mândria. Vai, eroare! Se numeşte sexul tare din cauză de orgoliu (bărbătesc, se înţelege). Cei mai mulţi oameni complexaţi din cercul meu sunt bărbaţi, nu femei. Şi cei mai mulţi oameni resemnaţi, în acelaşi cerc, sunt femei.
N-au pic de tandreţe, de înţelegere pentru fiinţa aia care zace bolnavă, obosită, fără chef într-un colţ. Decât să o bage în seamă mai bine o bagă în mă-sa, dorm, îşi varsă nervii pe ea, citesc, îşi trimit copiii după ziare, ţigări şi pâine sau îi rup în bătaie etc. Până şi declaraţiile lor de dragoste sunt egoiste, cântărite, studiate. Ei nu sunt fraieri, nu sunt nişte blege de muieri care se moleşesc din ce nu te aştepţi şi spun te iubesc. Ei nu se îndrăgostesc uşor (ăsta e un sport – extrem! – pentru femei), ei doar se excită uşor. Şi ce dacă n-am dreptate, ăsta e adevărul meu. Adevărul şi dreptatea nu sunt decât complementare…
Ei au mereu alibiul pregătit, şi trebuie să le dai mereu dreptate dacă vrei să o scoţi la un capăt. Orice s-ar spune, bărbaţii sunt şi aşa! Azi e una din zilele acelea în care am chef să mă cert cu ei! (N-aş recunoaşte în veci că au grijă de tine când îţi vine ciclul, de exemplu, şi vrei să te mângâie, să îşi lipească palmele de pântecul tău. Este şi periculos, pentru că libidoul o ia razna, din cauza durerilor te ghemuieşti ca un arici, dar te poţi şi deschide ca un trandafir.)
Din fericire pentru ei, femeile au multe fantezii, nu neapărat experienţă. Fanteziile sunt compensatorii, într-o oarecare măsură recuperatorii. ” (pag. 31-32)
„În mâinile tale” e un op de ţinut în bibliotecă. Şi de recitit.
Alexandru Petria
august 16, 2012
Flori Bălănescu bate ritmul marii literaturi
martie 15, 2012
Flori Balanescu citind din Paul Goma
Am ascultat cu placere. Placere pe care vreau s-o impartasesc cu voi…
octombrie 9, 2011
Am primit de la Paul Goma
Va multumesc pentru gàzduire.
Paul Goma
Update 10 octombrie- am trimis scrisoarea deschisă la Camera Deputaţilor şi la Senat, la adresele de mail: pdl@senat.ro, psdpc@senat.ro, pnl@senat.ro, udmr@senat.ro, srp@cdep.ro, infocdep@cdep.ro
Alexandru Petria 