Posts tagged ‘gabriel andreescu’

martie 9, 2013

Gabriel Andreescu: „Etica şi politica memoriei a fost instrumentalizată de campionii rezistenţei prin friptură şi ai civismului caviar”

De vorbă cu filozoful Gabriel Andreescu

 

Alexandru Petria: – Stimate Gabriel Andreescu, aţi fost printre puţinii dizidenţi anticomunişti de la noi. E o falie între speranţele dumneavoastră de dinainte de 1989, în legătură cu viitorul, şi ce se întâmplă acum?

Gabriel Andreescu: – Speranțele de dinainte de 1989 reflectau naivitatea mea. ”Dacă va fi liberă, România va înflori”, am spus în finalul unui interviu care s-a difuzat în Franța, pe TV5, în luna iunie 1989, în timp ce făceam greva foamei la București.

Or, România este liberă și nu arată deloc asemenea unei grădini. Imaginam, imatur, că prăbușirea regimul comunist ar fi suficientă ca să elimine nedreptatea, chinuirea zilnică a oamenilor, umilirea lor, ipocrizia… (termenii în care gândeam eu înflorirea României).

Văd însă partea plină a paharului. Viața e în mâinile noastre, ne putem apăra de abuzuri – cam greu, dar se poate -, avem acces la miliarde de lucruri, căci beneficiem nu doar la democrație, ci și de saltul făcut de civilizația cărții, Internetului, Facebook-ului, Smart-phonului, a călătoriilor prin lume…. Din această a doua perspectivă, ”viitorul” imaginat în anii `70-`80 este cu mult depășit de realitățile actuale. Copiii și tinerii nici de astăzi nu-și pot imagina cum se trăia într-o lume fără acces la informație și comunicare, în care mai totul era programat de alții.

Niciodată nu am sperat că voi avea parte să văd prăbușirea comunismului. Mă bucur în orice moment când îmi aduc aminte. Deci nu e cazul să vorbesc despre o ”falie”.

– Merită să-ţi rişti viaţa pentru nişte idei, când marea majoritate a populaţiei este inertă?

– Ideile nu sunt lucruri periferice, adăugate altora, palpabile, cele pentru care ar merita să trăiești.

Nu am riscat pentru idei, ci pentru ”trăiri”, ceva ce dă conținut existenței. Îmi păsa de oameni. Cum să nu merite ”să riști”? Este groaznic să treci prin această unică viață asumând condiția de sclav. Regimul comunist trata omenii ca pe sclavi. Într-unul din eseurile trimise în străinătate în 1987 am teoretizat ideea că ”regimul totalitar și personal din România condusă de Nicolae Ceaușescu are caracterul pregnant al unui caz de neosclavagism”; ”Cultul personalității din anii `80 a dus la degenerarea relațiilor sociale până la o sărăcie infamantă: relațiile dintre o populație de sclavi și câțiva stăpâni. Aceasta este marea culpă împotriva societății de care, în oglinda adevăratei istorii, Nicolae Ceaușescu și mandarinii săi nu vor fi absolviți” .

Și astăzi interpretez lumea de dinainte de anul 1989 în același fel. Faptul că marea majoritate a sclavilor era inertă nu oferea ”argumentul” să urmez un asemenea model. Gândeam că oamenii sunt fragili. Eu nu eram – sau nu voiam să fiu.

– În special pentru cei mai tineri, povestiţi-mi despre anii dumneavoastră de luptă, sună cam patetic, dar are acoperire în realitate, cu regimul lui Ceauşescu.

– La început lucrurile arătau ca o insubordonare. Mergeam la bibliotecile străine, aveam relații cu oameni care xeroxau cărți de yoga și alte materiale interzise în România, păstram contacte cu alții care emigrau sau emigraseră (în acest caz prin corespondență), vorbeam copiilor de realități, și nu de fantasmele propagandei, la ora unde eram diriginte. Am avut două anchete, în 1979 și 1980, când ofițerii de securitate mi-au cerut să renunț la asemenea comportamente. Am refuzat. La începutul anilor `80 am reușit să obțin un sprijin la Institutul Goethe german. Pe această cale am început să trimit pe adresa ”Europei Libere” date despre violări ale drepturilor omului în România. Le primeam de la bunul meu prieten Teodor Vulcan, la rândul lui intermediar. Prin el am cunoscut-o pe disidenta Carmen Popescu, care tocmai ieșise din închisoare, o ființă absolut remarcabilă.

În perioada 1986-1987 am elaborat eseuri care denunțau regimul, ajunse la ”Europa Liberă” (printr-o scrisoare, directorul postului, Vlad Georgescu, a confirmat), iar din august 1987, și la Teodor, care emigrase atunci în Statele Unite. Pe 24 decembrie 1987 am fost arestat în timp ce-i dădeam unui diplomat mai multe texte anticeaușiste. Mi s-a montat o acuzație de ”acte de trădare”, am fost scos însă din sediul Securității pe 27 ianuarie 1988, pentru a fi cercetat în stare de libertate. În vara anului 1988, am reușit să trimit primei conferințe internaționale organizate de Solidarnosc la Cracovia, prin Ambasada americană, un text acuzator la adresa regimului – fusesem invitat; evident, nu am avut cum ajunge. Materialul a fost publicat. De la sfârșitul lunii mai 1989, am intrat timp de 15 zile în greva foamei ca protest împotriva situației drepturilor omului în România. Am scris atunci un text care a contat, ”Le devoir d`ingérence” (datoria de a interveni), pus pe masa întrunirii CSCE de la Paris și apărut în cotidianul Libération (de unde a fost preluat). Argumentam necesitatea intervenției democrațiilor occidentale în ”afacerile interne” ale regimurilor comuniste – când sunt încălcate drepturile omului.

Am dat între timp mai multe interviuri unor ziariști francezi ajunși la București, iar în august 1989, unuia american. După ultimul, institutul unde lucram m-a trimis la un punct de observație al său, la Gura Portiței. Aveam copii, an refuzat. Am lucrat o perioadă la sere, până la urmă am ajuns în domiciliu obligatoriu la Buzău. Pe 22 decembrie, dimineața am fost adus la sediul Securității din Prahova, s-au făcut actele de arestare, am revenit în celulă, … la ora 12:00 gardianul a venit spunându-mi: ”Sunteți liber”.

Sunteţi catalogat ca filozoful dizidenţei…

– Eseurile anticomuniste din 1986-1987 conțineau, pe lângă mesajul politic, gânduri asupra unor teme cum ar fi: ce face un om să spună nu regimului?; să-și asume statutul de disident?; care sunt argumentele care-l conving  pe cineva să urmeze o viață de protestatar, cu toate consecințele, pentru el și cei apropiați? Aceste chestiuni, cu supoziții sociale, sunt în fond de natură existențială. Cer o conceptualizare, o filozofie. Am trimis eseurile în Occident, rând pe rând, pentru a fi grupate într-un volum cu titlul ”Spre o filozofie a disidenței”. Propunerea însoțea ultimele file de manuscris în momentul când am fost arestat.

Cartea ”Spre o filozofie a disidenței” a apărut după revoluție, în 1992. Se adaugă un detaliu mai mult sau mai puțin amuzant: conform unui text apărut în ”Cartea albă a Securității”, fosta instituție care ne cotrobăia prin viață îmi alesese drept nume de cod ”Filozoful”.

– Sondajele de opinie o demonstrează, mulţi regretă perioada Ceauşescu. De ce?

– Mulți regretă ? Este absurd. Mulți ”zic că o regretă”. Ar fi de verificat, câți ar semna pe o cerere care i-ar aduce înapoi, la standardele timpurilor apuse (mai puțin vârsta), în locul celor de astăzi. Dacă s-ar întoarce la viața de altădată, sunt sigur că ar face repede cereri disperate, să li se dea pașaport pentru lumea pe care o părăsiseră amăgiți de nostalgii ridicole.

Spun deci că sondajele nu reflectă regretul față de trecut, ci sintetizează amestecul de trăiri și (ne)înțelegeri ale respondenților: protestul față de ce li se întâmplă în prezent, nostalgia pentru ființa de odinioară, raționarea asupra lumii din jur ; (ne)știința de a utiliza etichete politice.

”Regretul pentru perioada Ceauşescu” reprezintă și eșecul lamentabil al construcției unei etici și politici a trecutului în România. Ca și superficialitatea sociologilor care pun și repetă întrebări sociale importante fără să le exploreze cu adevărat conținutul, semnificația – permițând astfel manipularea socială a rezultatelor.

– Oare doar sociologii să fie de vină? Nu cred.

– Nu am spus „vină”. Ci superficialitate. Dacă ar exista o mai bună finanțare a cercetării ce privește felul în care trecutul ne condiționează viața astăzi, și sociologii ar face o treabă mai bună. De altfel, aș folosi cuvântul „vină” cât mai rar.

Ba, în general, eu l-aş folosi. Altfel nu îi depistezi pe cei în culpă şi, la o adică, n-ai cum să vorbeşti nici de iertare. Dar nu e răspunderea, haideţi – nu folosesc cuvântul vină, a clasei politice, a proastelor guvernări?

Nici măcar ”răspunderea”. Ci ”responsabilitatea”. Se aplică și la nivel individual, și colectiv, este mai conceptualizată. Termenul ”vină” sună moralizator și în general este prost gândit (de comparat ”vina unei comunități” și ”responsabilitatea unei comunități”).

Înainte de revoluție am teoretizat tema fragilității oamenilor. Ideea implicită era că lipsa de libertate de-responsabilizează oamenii. Nu poți să le ceri să se lupte cu un regim criminal. Am continuat mult și după 1989 să privesc în jur prin aceeași lentilă. Sufeream pentru ce se întâmpla celor apropiați și nouă tuturor. La un moment dat am realizat: oamenii sunt totuși responsabili. Sunt liberi. Își pot lua destinul în mână. Suportă consecințele faptelor lor. Ideea că individul este responsabil pentru opțiunile sale mi-a adus liniștea – căci nu sufăr pentru ce mi se întâmplă mie.

Responsabilitatea legată de o poziție de putere publică adaugă sensului ei moral conotații politice și juridice. Clasa politică este, prin natura ei, ”cea mai responsabilă”. Dar a arăta tot timpul cu degetul la ”proasta guvernare” nu e o soluție. Este ca și cum ai fi de acord să dai statului și clasei politice o și mai mare putere, cu condiția să o folosească cinstit. Plus că omul se refugiază în logica țapului ispășitor. Societatea românească suferă de obsesia că întotdeauna e de vină altcineva : din afara sau din interiorul țării, de sus sau de jos, din față, din spate. Un fel de refren colectiv. O regresie la stadiul infantil. Ei bine nu: suntem liberi și deci contribuim substanțial la felul cum ne facem viața.

– Şi responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 n-au plătit pentru vina lor… Ne râd în nas.

– Poate nimic nu separă mai mult România de țările foste comuniste decât continuitatea elitelor comuniste la noi. Mulți deplâng preluarea puterii de către eșalonul doi al regimului în decembrie 1989 și-l văd ca Marele Rău. Având în vedere situația din România, nici nu era posibil altfel. Cine să fi fost în stare să umple vacuumul de putere ? Cum își puteau permite oamenii care aduseseră populația la disperare să asiste docili la judecata populară ?

Marea temă nu este de ce Ion Iliescu, Victor Stănculescu și oamenii lor au câștigat puterea. Ci faptul că nu le-a fost luată înapoi mai târziu. În primele luni, populația s-a lăsat cumpărată cu portocale și banane. A ales la 20 mai 1990 o listă de foști nomenclaturiști. A jubilat ascultând cuvintele imunde adresate Doinei Cornea și lui Corneliu Coposu, ori aberațiile ce-l priveau pe Ion Rațiu.

Nici măcar nu se poate spune că oamenii erau vinovați. Cum să ceri scorușului să fie frasin, iar cornului, alun?  A trecut 1990, 1991 … Instituțiile s-au întărit, informațiile s-au răspândit, libertatea dădea fructe, statul devenea parte a Consiliului Europei, prima organizație autentic pan-europeană. Dar dreptatea în ce privește tratarea regimului ilegal și criminal, deci și a oamenilor lui, nu a fost făcută și și nici nu a început să se facă. Și astăzi, după 23 de ani, Ion Iliescu și Ilie Merce sunt parlamentari, Teodor Meleșcanu conduce Serviciul de Informații Externe, apar dosare de rețea ale unor judecători de la Curtea Constituțională , Consiliul Suprem al Magistraturii și Curți de Apel. Lui Adrian Păunescu i se face statuie. Mai nou, Iulian Vlad și fostul său șef de cabinet, Aurel Rogojan fac turneuri triumfale la Cluj, Oradea, Târgu Mureș, Craiova etc. întâmpinați de săli pline – ale unor instituții publice. Populația se complace să stea la masă cu păpușarii unui regim criminal și ilegal. Este o mare responsabilitate istorică. Pentru faptul că-și tratează atât de mediocru trecutul plătește, de fapt, în fiecare zi.

O responsabilitate particulară revine intelectualilor, mai în măsură să dea sens lumii în care trăiesc. Prea mulți s-au situat față de trecut lamentabil. Dacă, din motive încă ascunse, unii s-au dus cu arme și bagaje în tabăra lui Ion Iliescu din primele luni ale anului 1990, alții, adversarii primilor, au instrumentat trecutul în anii 2000. Au pus pe fruntea victimelor comunismului eticheta colaboraționismului, s-au pretat la campanii de decredibilizare împotriva unor oameni care contau pentru adevărul istoric. Dacă responsabilii regimului criminal de dinainte de 1989 ne râd în nas, o fac și pentru că etica și politica memoriei au fost instrumentalizate de campionii rezistenței prin friptură și ai civismului caviar.

Putem să discutăm că intelectualii publici, dintre cei cu vizibilitate, prin partizanate, şi-au întocmit propria agendă, pentru beneficii personale, întorcând spatele problemelor reale  din societate… Grupul de Dialog Social… L-aţi condus o perioadă, aţi plecat de acolo…

A discuta cu folos despre intelectualii publici înseamnă a nu-i trata în bloc. Nici despre Grupul pentru Dialog Social nu putem vorbi ca despre ceva unitar și, oricum, a evoluat considerabil în timp. Este de regretat absența unei monografii a GDS, mult mai bogat decât etichetele cu care este asociat.

Grupul a fost inițiat de istoricul Mihnea Berindei, care, ajuns în 24 decembrie 1989 la București, a dat telefoane celor pe care-i apărase din Franța. Ne-a pus în contact unii cu alții – toți ne știam din auzite, doar unii direct. Deși nu a fost membru al GDS, a contribuit considerabil la afirmarea sa, și nu doar prin ajutoarele materiale, prin conexiunile cu Occidentul pe care le-a asigurat, atât de importante, dar și prin temele introduse, prin experiența atitudinii și procedurilor democratice pe care cei din interior nu le exersaseră. Este ceva ciudat în faptul că Mihnea Berindei nu a fost cooptat ca membru al GDS. În primii ani, am propus primirea lui în Grup, unii colegi au susținut că acest statut este de acordat doar celor care au fost în țară în ultimii ani ai comunismului. Or, văd că Vladimir Tismăneanu a devenit membru, deși nici el nu îndeplinea cerința – și nu a avut vreun rol în apariția și afirmarea GDS.

Este greu să delimitezi, în perioada importantă, a primilor ani (și mai ales a primelor luni) prezența socială a GDS ca și grup și atitudinea ori activitatea membrilor săi. Pentru o perioadă de timp, GDS a jucat un rol istoric în semnificarea derapajelor noii puteri și delegitimarea ei, de asemenea, în susținerea respectului interetnic și în particular, a empatiei față de minoritatea maghiară – testul dramatic al noii democrații. A promovat și a dat prestanță, în spațiul public, ideii de societate civilă. Grupul a realizat puțin din ceea ce ar fi putut face, dar enorm în raport cu ceea ce însemna o asociație postdecembristă. Funcționa ca un organism colectiv: permitea o descriere ideologică și intelectuală unitară, deși membrii care contau erau în fond foarte diferiți. Doar câțiva, foarte puțini, au venit cu arme și bagaje la GDS să se dedice obiectivelor Grupului. Am fost printre ei. Printre cei care au determinat viața GDS i-aș numi pe Stelian Tănase, prin lansarea revistei 22 și neastâmpărul lui politic; Alin Teodorescu, primul președinte – doar că agenda lui, judecată în raport cu cariera de afaceri și politică ulterioară, ridică semne de întrebare; Mariana Celac, prin atenția acordată vieții reale într-o comunitate mai ales livrescă. Doi istorici, Radu Popa, decedat din păcate în februarie 1993, și Andrei Pippidi, au oferit, alături de Mihnea Berindei, o binevenită siguranță în delicata așezare a României în raport cu perspectiva asupra trecutul recent sau mai depărtat. Faptul că membri ai GDS erau foști disidenți precum Doina Cornea și Radu Filipescu a legat pentru totdeauna GDS de tema Securității și a noilor servicii – de-ar fi să amintesc importanța deschiderii de către Grup a cazului Gheorghe Ursu. Prestația mediatică – sabotată cât se putea de către leadership-ul FSN -, în care excelau Gabriel Liiceanu sau Alexandru Paleologu, a impus. Unii dintre membrii GDS care au ajuns în poziții de demnitate – Mihail Șora, Dan Petrescu, Sorin Antohi – au păstrat legătura cu Grupul, fapt care a amplificat suprafața sa socială. Au contat mai mult decât se poate închipui oamenii care au oferit GDS ajutorul lor: juristul de mare calitate intelectuală, Doru Cosma, surorile Crina și Dorana Coșoveanu ș.a.

Apreciez ethosul etic al acelor ani. Membrii GDS, așa diferiți cum erau, unii mai egoiști, alții mai puțin, chiar și cei obsedați de ei înșiși, au reușit să se completeze și să realizeze ceva cu rost. De atunci, lucrurile au evoluat sistematic. GDS ca atare s-a diluat și a crescut importanța revistei 22 a cărei prestanță culturală datorează mult Gabrielei Adameșteanu. La mijlocul anilor `90 au început distanțările ideologice în cadrul Grupului, la sfârșitul deceniului, GDS deja era altul. Astăzi, Grupul pentru Dialog Social nu mai are nimic din identitatea lui de la început. Rămâne o etichetă pusă în valoare de câțiva membri care-l văd un pur instrument personal. Iar în ce privește marele teme ale eticii publice, pe care încă și le arogă, distanța dintre realitate și pretenție este șocantă. Poate înșela și lista membrilor de pe site-ul organizației. Foarte mulți, începând cu dna Doina Cornea, au întrerupt complet contactul cu GDS.

Oricum, exemplul Grupului pentru Dialog Social demonstrează că viața umană și intelectuală chiar și într-o comunitate restrânsă poate fi ușor ratată prin simplificare. Sper într-o monografie a GDS onestă și bine gândită.

Nu vi se pare grăitor că toţi dizidenţii aţi fost marginalizaţi de cei care se pretind intelighenţia naţiei? Nu mă refer doar la GDS.

– Disidenții se pot marginaliza ei înșiși prin retragere, prin neadaptare la noile realități, prin trăsături de personalitate care nu îmbie la prietenie.  Testul atitudinii față de foștii disidenți este dat de interpretarea rolului lor în trecut. Nemulțumirea, chiar motivată, față de poziția sau comportamentul lor de astăzi nu are de ce să le șteargă meritele istorice. Un caz tipic este Goma, a cărui lipsă de decență i-a afectat pe mulți de vreo două decenii. Am văzut că unii au început să-l ”uite” când fac lista rezistenței anticomuniste.

Când descoperi ce săli pline fac astăzi foștii ofițeri ai lui Iulian Vlad și echipa sa, începi să te întrebi de ce nu există un interes al universităților, al unor instituții locale, pentru organizarea unor întâlniri cu disidenții de altădată. O explicație posibilă este lipsa de relevanță a caracterului într-o societate ca a noastră. Zece poante bune atrag mai mult decât dramele existențiale. Am în minte și o istorie care-mi stă pe umeri. GDS fusese gândit ca adunând capitalul de demnitate anticomunistă. Or, Grupul nu l-a cooptat pe Vasile Paraschiv. Un om extraordinar, cu o viață tulburătoare (nici un alt rezistent al anilor `70-`80 nu a trecut prin ce a trecut el). Nu a ajuns în GDS întrucât nu făcea parte din ”elită” (era ”doar” muncitor). Ideea că ființa omului reprezintă nu doar o valoare în sine, dar are și relevanță într-o comunitate chemată să modeleze lumea postcomunistă, nu a trecut prin mintea GDS-iștilor. Reproșul mi se adresează, evident. Ca membru al GDS, am fost lipsit de consecvență, în ce-l privește pe Paraschiv. Aveam contacte cu el în acele vremuri.

Disidenții i-au frustrat pe mulți. Au avut o notorietate excepțională în anii comunismului, au primit după revoluție, o scurtă perioadă, aclamațiile populației. Până și Ion Iliescu s-a simțit obligat să-i propună pentru Consiliul Frontului Salvării Naționale. Or, dacă ar fi știut că regimul cade în decembrie 1989, câți nu și-ar fi luat inima în dinți și ar fi perorat împotriva comunismului pe undele Europei Libere. Măcar de prin luna noiembrie … Posibil, aceasta explică cum le vânează unii și alții orice greșeală. Îmi amintesc o intervenție a dnei Doinei Cornea în cazul lui Adrian Sobaru, când acesta s-a aruncat de la balconul Parlamentului. Cred că pentru mai mulți, interpretarea acelui gest, ca unul de sacrificiu, era nepotrivită. Dar una este să îți exprimi o altă opinie, alta este ”lecţia” pe care i-a dat-o atunci un moralist îndoielnic ”ca de la un ilustru profesor la un elev merituos, dar recalcitrant” (citez un comentator).

Paul Goma lipsit de decenţă?  

– Cel puțin de prin anii `90, Paul Goma a revărsat acuze la adresa unor oameni care l-au ajutat, a unor foști prieteni care nu deveniseră altfel decât fuseseră altădată, a unor personalități culturale care pur și simplu aveau alte idei. A falsificat istorii și a folosit cuvinte care dor. ”Cearta” cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca este cea mai cunoscută. Da, foarte multe dintre manifestările lui au depășit limita decenței. Șocante la el au fost în special exhibarea unor intimități, pretenția de a da lecții ca autoritate intelectuală.

Acestea puteau intra în categoria bătăliilor private, fără prea mare miză publică, în umbra rolului pe care l-a avut în anii `70-`80. Se poate avea în vedere și vârsta lui Goma când a început bătălia împotriva tuturor. Intrarea în subiectul Holocaustului din Basarabia-Transnistria, fără un exercițiu conceptual, a generat alte complicații. A fost acuzat de antisemitism, a reacționat amplificând greșeala.

N-am cum să fiu de acord cu dumneavoastră. A fost probabil decent Gabriel Liiceanu, care i-a ars tirajul unei cărţi? Sau cei care l-au atacat constant, fiind deranjaţi că Goma este o oglindă neiertătoare, exasperantă?

Nu e clar cu ce nu sunteți de acord. Faptul că a scormonit în chestiuni private, cum o persoană decentă nu face? Că și-a asumat o ascendență intelectuală care, evident, nu i se potrivește? Sunt fapte. În ce privește arderea tirajului unei cărți semnate de Goma, de către patronul Humanitas, nu știu. Nu mă pot baza pe cuvintele lui Goma. (Iată ceva de care sunt sigur.) Amintirile mele spun că Goma s-a bucurat de multă recunoaștere, de foarte multă simpatie; înainte de 1990, în tăcere, apoi și public. Cărțile lui apăreau continuu, la o mulțime de edituri. A fost atacat, dar de oameni care nu aveau credibilitate. Cel puțin în comunitatea intelectualilor din Grupul pentru Dialog Social s-au atașați lui a primit constante semne de considerație. Până când a încălcat acel pact, să-l numesc, al rezonabilității. Iată acest caz: Ion Bogdan Lefter a scris în Observator cultural un text substanțial despre literatura lui. Unul pozitiv, dar mai ales, unul care împingea înainte înțelegerea scriiturii sale. La câtva timp, Goma l-a dat în judecată pe critic, fără motiv, așezându-l pe o listă lungă de reclamați.

Oglindă neiertătoare, exasperantă? Este și acest lucru adevărat. Doar până la un punct.

Nu e locul să stabilim unde e punctul respectiv. Îl admir pe Goma, aşa că n-o să ajungem la un numitor comun. Aţi publicat recent „Cărturari, opozanţi şi documente“, care are subtitlul „Manipularea Arhivei Securităţii“. De ce merită citit volumul?

– Admirația nu implică rabat de la discernământ. Paul Goma a dat anvergură vieții sale. Nu exprimam vreo adversitate.

Volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ a finalizat peste 10 ani de cercetare. Îmbină investigația empirică sistematică cu analiza sistemului normativ. Așează interpretarea contactelor unor personalități culturale cu Securitatea și manipularea acestei teme în contextul mai general al eticii și politicii memoriei. Cartea face trecerea de la bârfa despre ”cine a colaborat, cine nu a colaborat” la descifrarea raporturilor dintre oameni și instituțiile opresive care doreau să-i folosească. Înlocuiește atitudinea vulgară a procurorului: ”cu cine te-ai întâlnit, de ce ai pus asta pe hârtie”, cu o perspectivă umanistă asupra condiției omului într-un regim menit să-i strivească. Oferă un ghid de evaluare a responsabilităților pentru ce ni s-a întâmplat sub comunist.

Dincolo de faptul că răspunde unor întrebări concrete de istorie culturală într-o dezbatere aflată la stadiul de păreri, volumul „Cărturari, opozanţi şi documente“ schimbă standardele, cadrul discuției.

Am văzut câteva reflecții pe marginea cărții. Multe repetă ce se spusese și înainte privind colaboraționismul unor personalități culturale. Până acum, excepție au făcut Cosmin Ciotloș și Nicolae Manolescu: tema nu este bârfa, ci manipularea arhivei. Mi se pare de-a dreptul straniu ca oamenii să se exprime asupra conținutului unor documente pe care nu le-au văzut niciodată. Să preia drept autoritate gândirea unei ziariste care a citit câteva documente. Specialitatea mea inițială sunt științele exacte (Fizica). Am lucrat zece ani în cercetare. În domeniul meu este de neimaginat ca cineva să facă afirmații despre lucruri neverificate. Să își asume o autoritate, indiferent de nivelul de recunoaștere științifică pe care o are, într-o chestiune care iese din sfera sa de investigație.

Dar cum stau într-adevăr lucrurile? De exemplu, Adrian Marino a turnat la Securitate?

– Cercetarea dosarelor probează convingător următoarele lucruri: Marino a avut o ținută demnă în timpul anchetei și în perioada închisorii; a încercat protejarea cunoscuților și a promovat ideile la care ținuse toată viața. S-a încercat racolarea lui, dar fără succes. În timpul anilor de domiciliu obligatoriu s-a consacrat studiului, urmând un program foarte riguros. S-a inițiat din nou racolarea lui, prin șantaj – încălcase regulamentul depășind limita în care avea voie să se deplaseze. El a respins propunerea. Ofițerii de securitate i-au deschis un proces penal, dar acesta a fost stins datorită trimiterii de către Marino a unor petiții la autoritățile centrale în care reclama cele întâmplate.

Ajuns la Cluj, s-a dedicat complet activității culturale. Experiențele din perioada recluziunii și datele din acel moment îi demonstraseră că opoziția politică față de regim nu putea avea niciun rezultat. Succesele în plan intelectual i-au permis intrarea în Uniunea Scriitorilor, realizarea unor contacte în străinătate: mai întâi prin corespondență, apoi, în urma invitațiilor, directe. A fost urmărit constant, din momentul anchetelor din 1949 până în decembrie 1989. Au fost deschise mai multe dosare de urmărire informativă pe numele lui. Urmând o practică curentă, ofițerii care-l supravegheau i-au fabricat și un dosar de rețea. Așa zisele delațiuni puse pe spatele lui Marino sunt materiale produse de ofițerii de securitate care trebuiau să-și completeze dosarele inventate. Singurele note olografe rămase de la Adrian Marino sunt rapoartele făcute pentru Uniunea Scriitorilor după întoarcerea din străinătate, obligatorii, căci pleca afară prin Uniune. Conțin exclusiv referiri la activitatea avută în timpul călătoriei și propuneri pentru afirmarea culturii autohtone autentice în lume.

Dosarele confirmă ținuta publică a lui Marino: un om demn, independent, curajos. Manipularea documentelor din Arhiva CNSAS, menită să-i păteze viața, este o acțiune odioasă, a unor oameni lipsiți de sentimentul onoarei.

Cristian Teodorescu spune: „Mi-ar fi plăcut dacă Andreescu ar fi arătat în cartea sa aceeași înțelegere și față de Alexandru Paleologu și de Noica, așa cum are față de Marino, de Mihai Botez, de Vasile Vetișanu și de Nicolae Balotă. Își propune asta, dar luîndu-se la harță cu prietenii în viață ai lui Noica și-ai lui Paleologu, dintre care cîțiva sînt adversari declarați ai lui Marino, îi mai pune la rotisor și pe cei despre care el însuși admite că au fost victimele securiștilor. Despre Noica susține că ar fi venit în întîmpinarea celor care-l supravegheau, făcînd exces de zel cînd i se cereau informații, deși tot el admite, cînd scrie despre Marino, că securiștii aveau obiceiul să se laude cu puterea lor de convingere asupra celor pe care-i luau la întrebări. Adică ceea ce la Marino e valabil ca scuză, în cazul lui Noica nu mai funcționează?”(articolul „Cum batem morții să se învinețească viii” din „Caţavencii”, 11 februarie)

– O surpriză din lumea literaților… Am aflat despre critici (nu puțini) care fac recenzii la cărți pe care nu le citesc; sau doar le frunzăresc. În cadrul intelectual unde m-am format, așa ceva părea o oroare. Nu simt altfel astăzi, deși standardele s-au relaxat dramatic – de-ar fi să vorbim despre lunga serie de plagiate; și nu furtul unei idei, ci jumătate de cărți sau cărți întregi.

Să înțeleg, pe aceeași linie de idei, că domnul Teodorescu se exprimă despre o carte pe care nu a consult-o? Nu a existat o atitudine de un fel față de Noica și Paleologu, o alta față de Marino, Balotă etc. Cazurile sunt însă diferite, consecințele asemenea. Puteam interpreta susținerea lui Noica: ”libertatea nu de a face ce vrei, ci libertatea de a face”, decât că reia cel mai sumbru conţinut dejist? Semnificația pasajului este copleșitoare. Dar capitolul despre Noica povestește și emoția cu care am descoperit fața lăuntrică a filozofului. De ce oare să fi explorat complexul Stockholm, în ce-l privește? Lipsă de bunăvoință să arate cuvintele ”una dintre cele mai dramatic-înalte poveşti despre viaţa unui om vânat de sistemul poliţienesc al comunismului?” Îl pun pe la rotisor scriind: ”Marea surpriză a dosarelor de Securitate este a-l dezvălui pe Noica drept … un om de o corectitudine şi o blândeţe covârşitoare”? În sfârșit, falsifică ceva punerea în oglindă a cazurilor Balotă-Paleologu? Comentariile dlui Teodorescu trădează (iar dacă a citit-o, mistifică) conținutul cărții.

Altceva este și mai semnificativ în comentariile scriitorului: presupozițiile. Domnia sa își închipuie că, atunci când scriu despre Noica, răstălmăcesc faptele pentru a mă lua la harță cu prietenii lui de-o viață. Că scuz pe unii și acuz pe alții în funcții de amiciții și adversități. Or, chiar cred în mesajul lui Voltaire: să fii gata să lupți ca adversarii tăi să aibă dreptul să se exprime (lăsând la o parte faptul că tratarea unuia și altuia drept adversari este nefericită).

Ce-l justifică pe dl Teodorescu să pună în spatele meu atitudini mediocre? Motivația că scriu pentru a mă răfui cu vreun adversar? Am luat distanță în ziarul în care scriam atunci când Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (pe care-i invocă fără să-i numească în articolul său) au fost atacați nedemn. Un alt exemplu? La un moment dat, Liviu Ornea a ținut să promoveze în Observator cultural două teze penibile: una a lui Vladimir Tismăneanu, care tratase observația privind responsabilitatea pe care și-o ia denigrând victime ale comunismului (adus în țară de familia lui) drept atitudine antisemită; o alta, a campaniei dusă de Andrei Pleșu și prieteni, de decredibilizare a mea, la începutul anilor 2000. Întâmplător, tocmai atunci aveam în studiu dosarul de urmărire informativă al tatălui său din care anumite pasaje sugerau semnarea unui angajament la Securitate. Am atras atenția celor de CNSAS că trebuie să existe și un dosar de rețea. Încurcați, mi l-au adus. Într-adevăr, exista și dosarul, exista și angajamentul.

În logica dlui Teodorescu, urma să ”i-o întorc” lui Liviu Ornea, eventual să declar, cu citate pe masă (angajamentul, dosarul de rețea) că e firesc ca fiul unui informator al Securității să aibă atitudinea pe care o are față de un fost disident care se luptase cu Securitatea etc.

Doar că bietul Zigu Ornea semnase angajamentul la strâmtoare: iar absența delațiunilor și mai ales iritarea cu care ofițerul de legătură îl acuza în alte note de refuzul colaborării demonstra perfect că nu a dat curs documentului. Paradoxal, tocmai dosarul de rețea îl exonera pe dl Ornea. Chiar aceasta am și scris într-un articol de presă. Liviu Ornea mi-a trimis un email, mă întreba dacă totuși nu există alte dubii… Nu erau, l-am liniștit. Mi-ar fi rușine de mine însumi să falsific o cercetare cu scopul de a răspunde tentațiilor subiective.

Or, în Cațavencii, dl Teodorescu comentează cartea acuzând arbitrar (dar implicit) onestitatea autorului. Insistența cu care colportează și astăzi, după publicarea unei cercetări riguroase, mesajul: ”a ieșit la iveală că fostul deținut politic Adrian Marino a avut oarece relații cu Securitatea” nu-i face onoare.

– Domnule Andreescu, puteţi să-i iertaţi pe cei care v-au turnat la Securitate? 

– Serviciul Român de Informații a susținut că dosarul meu de urmărire informativă a fost ars la revoluție. Oricum, trebuie să existe un dosar microfilmat, cel inițiat pe la mijlocul anilor 70, acoperind și începutul anilor 80. Pe de altă parte, sunt multe argumente care dezmint poziția SRI. Am explicat subiectul în volumul meu L-am urât pe Ceaușescu. Ani, oameni, viață (Polirom, 2010). Rămâne faptul că până în acest moment nu am ajuns la dosarul meu de securitate deși îl tot cer de la începutul anilor 90. Nu-mi știu deci ”turnătorii”.

Că au existat, cu siguranță. Nu realizez însă ce înseamnă ”să-i iert”. Nu pot intra în postura cuiva ”care iartă”. Ce au făcut ridică o problemă de conștiință a lor cu ei înșiși, nu cu mine. Altfel, este posibil să-i înțeleg, ce au scris unii poate îmi va displace, unele situații mă vor determina să-i căinez. Detaliile delațiunilor și ale contextelor lor sunt decisive pentru atitudinea față de cum au acționat autorii.

Ce mai aveţi în lucru?

– Lucrez pe mai multe ”șantiere” simultan. Am nevoie de ani buni de frecventare a unei teme ca să simt că o stăpânesc. Trebuie să se maturizeze și acea noutate care merită lumina tiparului. La prima carte, Sistemele axiomatice ale logicii limbajului natural. Funcții și operaționalizare, am lucrat din 1978 până în 1985 (am dat-o la Editura științifică și enciclopedică, a primit evaluări bune; având în vedere statutul meu pe atunci, a putut fi publicată de abia în 1992).

Între șantierele amintite, trei se vor mai finaliza sigur în acest an. Săptămânile următoare trimit la Polirom un volum despre represiunea MISA. Am avut prima investigație a acestui caz în 1996. Am scris mai multe studii și rapoarte pe subiect, mai ales după anul 2004, anul de vârf al represiunii. Acum este gata. Ar fi prima monografie românească despre un fenomen de încălcare a drepturilor omului (și la ce dimensiune!), tratat în paradigma drepturilor omului. Cartea conține când raționamente relativ tehnice, în termenii dreptului, când istorii și mărturii pline de emoție umană. Este un gen de carte care poate fi citită pe bucăți.

La volumul ce reunește scrisori către Europa Liberă, perioada 1986-1989 (primul a apărut în 2010, cu scrisori din anii 1979-1985), pe care îl editez împreună cu Mihnea Berindei, mai este de finalizat introducerea. Bănui că va fi publicat până în vară.

Urmează, în ordinea priorităților, o carte privitoare la ”rezistența prin cultură” în România.  Am termenul limită luna septembrie 2013. Ar fi mai corect să spun că subiectul ”rezistenței prin cultură” a fost doar punctul de plecare. Am descoperit, la primele incursiuni în cazuistică, că ceea ce înțelegem noi prin această sintagmă intră într-un complex larg de atitudini (refugiul în cultură, sustragerea prin cultură, recuperarea prin cultură etc.) Uneori, alegerea unei formulări sau alteia depinde doar de instrumentalizarea comportamentului sub comunism. Ca urmare, cartea va conține și un capitol despre instrumentalizarea etichetei ”rezistența prin cultură”.

Despre alte teme în lucru, după luna septembrie 2013.

Aţi condus o lungă perioadă Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Cum stă la această oră România în ce priveşte respectarea drepturilor omului?

– Noi ne raportăm continuu, firesc, la lumea de până la revoluție. Din perspectiva drepturilor omului, nu există comparație. Dar și față de realitățile de la începutul ailor `90, România din 2013 arată atât de diferit. Cu mult mai bună.

Or, dacă facem abstracție de reperele trecutului, totul se prăbușește. În raport cu standardele pe care noi le numim europene, dar care în fond sunt standardele oricărei lumi civilizate, situația drepturilor omului la noi e lamentabilă: generații întregi sunt îndoctrinate cu cea mai mizeră dogmatică religioasă, profitându-se de incultura părinților, copiii ajunși în spitale sunt legați de paturi, femeile care fac prostituție sunt violate, furate, bătute și chinuite de polițiști, oamenii în vârstă își pierd casele păcăliți de escroci, iar statul este în conivență cu astfel de situații, bărbați și femei care au ales un stil de viață diferit decât al celorlalți (vezi”Familia”, ”MISA” – nu mai explic cazurile) devin ținta vânătorii colective, oamenii sunt fie batjocoriți în văzul lumii iar insulta sau calomnia nu se plătesc, fie sunt sancționați pentru o manifestare a libertății de exprimare elementară  în democrație (vezi amendarea faptului banal de a ieși în stradă cu un poster protestând împotriva autorităților publice, a ridicării unui steag al identității etnice) etc.

Aș putea scrie o carte. Dar deja sunt multe altele înainte.

Pentru final: care credeți că au fost marile obstacole în calea evoluției culturale din ultimele două decenii?

– Ca o etichetă generală, lipsa de relevanță a atitudinii umaniste, diluarea discernământului intelectual.

Multe decurg din slabul prestigiu al umanismului, la noi. Începând cu oportunismul… Volumul lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, are meritul de a sugera că deriva tipică a intelectualilor de la mijlocul secolului nu a fost atât amețeala de stânga sau de dreapta, cât fuga după avantaje. Aș prelungi demonstrația până astăzi. Să zicem că pentru mulți, în perioada comunismului, ipocrizia asigura supraviețuirea. De ce și după revoluție? Imediat după 1990, un grup de intelectuali s-au ”aranjat” făcând servicii grupului Ion Iliescu (câțiva adunați sub titulatura „Societatea de Mâine”). În anii 2000, a fost inventată umbrela de zile bune pro-Traian Băsescu. Valoarea ei se măsura cu 26.000 de euro pentru publicarea unei lucrări de diplomă scrisă cu 30 de ani în urmă, cu 5000 de dolari pentru a face o prezentare la un simpozion oarecare – ca să ne referim doar la fața vizibilă a lucrurilor.

Greu de prevăzut a fost evoluția spre violență a exprimării din ograda intelectualilor publici. Păcatul original o fi fost polarizarea intelectualității pro și contra FSN, de la începutul anilor `90. Înfruntarea de atunci se desfășurase între frontierele unor mize politice. Amplificarea adversităților a continuat în anii 2000, penetrând în interiorul dezbaterilor de idei. Aș nota, ca referință, mobilizarea prilejuită de apariția Omului recent, când observațiilor critice li s-a răspuns cu referirea la vârstă, la familie, la gradul de inteligență, la ”oftică” etc. Un critic i-a plasat pe oponenții de idei în categoria patrupedelor care ”latră”. Valorile clasice ale comunității intelectuale precum fairplay-ul sau noblețea recunoașterii profesionale independent de antipatiile personale au devenit desuete.

Prin corelație sau nu, degradarea atitudinilor a fost convergentă cu debusolarea standardelor. Aș deplânge desemnificarea marilor eforturi culturale: mă gândesc la activitatea unor animatori culturali precum Ion Bogdan Lefter ori Liviu Antonesei, prezența în spațiul public a unor conștiințe enciclopedice (l-aș numi pe Ovidiu Pecican), sau rolul creatorilor ”noii culturi a democrației” – Mihaela Miroiu ar fi prima care îmi vine în minte. Aș sugera să se facă la un moment dat inventarul extraordinarului activism intelectual al oamenilor care și-au oferit viața în ultimele două decenii re-construcției ideatice a culturii democrației. Asigur că lista va fi impresionantă. Doar că munca lor are de înfruntat focurile de artificii, iar opera a fost înlocuită cu brand-ul. Cine face prozeliți? Un intelectual public care nu a putut crea altceva decât colecții de mici eseuri și articole a căpătat prestigiu de cărturar. Vânătoarea de titluri (”unul din cei mai mari filozofi”, ”unul dintre cei mai importanți autori de literatură personală” etc.) stă de pază la depozitul de resurse materiale și simbolice. Speculații deconcertante despre convergența dintre imaginarul lui Dante și al lui Einstein (Ochii Beatricei sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante), despre conexiunea dintre fractali și gnosticism (Ultimul Culianu) ocupă recenziile entuziaste ale unor autori care nu posedă cultura științifică elementară.

La acest nivel de comentariu susținerile rămân impresii. Pentru a cuprinde cu adevărat temele ridicate este nevoie de o amplă documentare care să preceadă și apoi să intersecteze efortul reflexiv. Ar fi nevoie, s-ar spune, de noi studii, de alte cărți.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Apărut în Tribuna, nr. 252, 1- 15 martie

Gabriel Andreescu1

Reclame
februarie 3, 2012

Intelectualii lui Basescu intre ei. Scrisoare deschisă- Sorin Ilieşiu către colegii din Grupul pentru Dialog Social (GDS)

Scrisoare deschisă

– Sorin Ilieşiu către colegii din Grupul pentru Dialog Social (GDS)

1 februarie 2012

Stimaţi colegi,

În acest moment de posibilă reformare a grupului nostru în care, de 22 de ani încoace, încerc să fac ceea ce trebuie făcut, vă rog să citiţi cu atenţie lunga mea scrisoare deschisă care începe cu un text scris de eminentul disident şi scriitor Luca Piţu, pentru postfaţa cărţii mele Infernul vândut ca paradis”, în curs de apariţie la editura Junimea din Iaşi.

„Intră fără sfială în cartea lui Sorin Ilieşiu, cititorule interesat de istoria recentă a ţării tale sau de drama imaginii în periodul bolşeviciant, căci nu vei găsi acolo etnobotanice, nici gagice de OTV la ţol sumar, nici de băut, o, nu:  ci   vei  înfrunta fulguraţia paradoxului, duritatea de silex a oximoronului, teribilitatea aforismului, farmecul amintirii nefalsificate total de imaginaţie, frumuseţea salbatică a scriiturii fragmentare…. şi aşa mai departe. O să simţi, după lectura  Infernului vândut ca paradis, că-i puţin nebun băiatul ăsta (un exaltat, în orice caz), dar absolut sincer şi curat. Anticomunist şi monarhist din convingere, nu din oportunism. Cum se înflăcărează prea usor şi ajunge la exprimări sau comportamente patetice (de pildă, îţi cade în genunchi ca să-l asculţi ori să-l urmezi), îi cam încurcă, se pare, pe cei alături de care mărşăluieşte impavid ori pentru care se angajează fiinţial. Figură incomodă iaste mnealui în cadrul GDS, unde tiradele se văd acceptate numai dacă-s eminamente retorice, fără, dară, prea mare legatură cu lumea reală. Dintre cei ramaşi acolo, numai Radu Filipescu, altminteri mult mai rezervat şi mai timid, se compară cu el ca autenticitate. Dintre cei plecaţi, doar Gabriel Andreescu, altminteri mai analitic şi mai sistematic, îi stă alături ca radicalism structural. Subiectiv vorbind, mare ar trebui să fie simpatia ta, lectorule fratern, şi a noastră, a anarho-eseiştilor, pentru el, tocmai fiindcă îl simţim sincer şi curat, iar exaltaţii din stirpea lui fost-au mereu, aici şi pretutindeni, devoraţi de profitorii cinici”.

Dragă Radu,

În ultimii 19 ani ai fost preşedintele nostru şi îţi mulţumesc că ai făcut tot ce se putea face, în contextul dat, pentru împlinirea idealurilor GDS. Înainte de căderea comunismului ai fost unul dintre deţinuţii politici care au acţionat cu un curaj extraordinar. Ai fost şi ai rămas un reper de moralitate şi un prieten adevărat.

În aprilie 2005, de Sfintele Paşti, am publicat pe prima pagină a cotidianului naţional Ziua “Proclamaţia pentru România”, primul apel coerent pentru procesul comunismului şi reformarea României prin decomunizare. Îţi mulţumesc, Radu, că în iunie 2005 ai făcut posibilă relansarea de către GDS a acestei proclamaţii sub numele “Apel pentru România” (publicat pe prima pagină a revistei noastre).

În 2006 ai făcut posibilă lansarea şi publicarea de către GDS a apelurilor mele din 2005 şi 2006 pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului ca ilegitim şi criminal, precum şi a raportului neoficial redactat de mine în 2005 (întrucât preşedintele Băsescu a declarat că nu ar exista dovezi pentru condamnarea crimelor comuniste), raportul fiind anexat la toate apelurile ca argument decisiv.

Fără sprijinul tău, Radu, nu ar fi fost posibilă, în decembrie 2006, condamnarea oficială a comunismului ca ilegitim şi criminal în baza unui raport oficial, consistent şi edificator.

Acum peste cinci ani, eu, tu şi ceilalţi membri ai comisiei prezidenţiale pentru condamnarea comunismului, am propus în concluziile Raportului final ca guvernul şi parlamentul să adopte zeci de măsuri şi de legi pentru reformarea României prin decomunizare.

Cu toate că în 2006 preşedintele Băsescu şi-a asumat fără rezerve concluziile Raportului final şi chiar dacă de trei ani controlează cu autoritate guvernul şi parlamentul, nu a acţionat deloc pentru adoptarea măsurilor şi legilor propuse de noi.

A existat totuşi o excepţie: legea pentru instituirea Zilei memoriei victimelor comunismului a fost adoptată, dar abia la sfârşitul anului 2011, şi numai după ce am revenit cu apelul meu de aproape douăzeci de ori timp de trei ani, şi de asemenea, numai după ce, în ultimele apeluri, i-am scris preşedintelui PD-L că-i voi cere preşedintelui Partidului Popular European Wilfried Martens să excludă PD-L din PPE pentru că refuză memoria victimelor comunismului în condiţiile în care guvernul PSD Adrian Năstase a adoptat încă din 2002 legea pentru memoria victimelor Holocaustului.

Stimaţi colegi,

Regret că după condamnarea oficială a comunismului, câţiva colegi din GDS, în frunte cu Andrei Oişteanu şi Rodica Palade s-au opus propunerii mele ca GDS să acţioneze pentru a impune – prin dezbateri cu cei responsabili, inclusiv în cadrul revistei noastre – adoptarea de către guvern şi parlament a zecilor de măsuri şi de legi recomandate de Raportul final pentru reformarea României prin decomunizare.

Regret de asemenea că acum trei ani, în ianuarie 2009, dl Andrei Pleşu, a ridiculizat apelul meu pentru ziua memoriei victimelor comunismului, etichetându-l ca o „sminteală” pentru „statutarea unor noi chermeze”. „Reflectez sincer la o retragere discretă din Grup. Nu e o ameninţare” – conchidea dl Pleşu în acel mesaj pe care ni l-a trimis tuturor ca replică la propunerea ca GDS să susţină instituirea zilei memoriei victimelor comunismului.

Domnule Pleşu,

Totuşi, în apelulul meu pentru condamnarea comunismului (http://www.gds.ong.ro/?p=176) pe care l-aţi semnat şi dvs (dar numai după ce v-am rugat ca pe Dumnezeu!), am solicitat în mod expres (citez din apelul pe care l-aţi semnat) „instituirea unei Zile nationale de comemorare a victimelor comunismului din România”. De ce acum şase ani aţi semnat apelul fără vreo obiecţie, iar acum trei ani aţi avut obiecţii faţă de instituirea acestei zile?

Domnule Pleşu, înainte de a fi propus reformarea morală a GDS (în articolul publicat de dvs în 19 ian. a.c. în revista „Dilema veche”, în care continuaţi „anihilarea” mea pe care aţi demarat-o acum trei ani), poate că ar fi trebuit să răspundeţi public întrebărilor pe care vi le pun acum pentru a treia oară. Aşa cum v-am mai scris, aş dori să includ răspunsurile dvs în „Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990” pe care o elaborez împreună cu antropologul Alin Rus, carte care va fi publicată în curând sub egida Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului fondat de colegul nostru Marius Oprea şi condus acum de alţi doi colegi, Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir.

Domnule Andrei Pleşu, aţi fost cel mai prestigios şi cel mai admirat membru al guvernelor conduse de Petre Roman începând din 26 decembrie 1989.

Citez din Raportul final (care e un document de stat) pentru condamnarea crimelor comuniste, o declaraţie a generalului-magistrat Dan Voinea care a cercetat dosarul Revoluţiei, în cadrul Parchetului general: «În decembrie 1989, scopul grupului care a preluat puterea era deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată».

De ce, domnule Pleşu, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat „deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată”?

Raportul final arată că «În perioada care a urmat imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei, prin subminarea demonstraţiilor spontane populare anticomuniste, prin cenzurarea mesajelor anticomuniste în cadrul emisiunilor televiziunii, care devenise „cartierul general” al unei „telerevoluţii” în premieră mondială. Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă fiind reprezentată de „pericolul de moarte” omniprezent întruchipat de „teroriştii fideli dictatorului Ceauşescu”; acesta a fost arestat în 22 decembrie, într-o unitate militară din Târgovişte. Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22-27 decembrie au fost înregistraţi 942 de morţi şi mii de răniţi.»

De ce, domnule Pleşu, deturnarea revoluţiei anticomuniste (de către grupul care a preluat puterea) ar fi fost posibilă numai prin genocidul neocomunist din 22-27 decembrie 1989 când s-au înregistrat oficial 942 de morţi şi peste 3.000 de răniţi?

Domnule Pleşu, în guvernul Petre Roman aţi fost ministru al Culturii, inclusiv al culturii civice şi politice care reînviase absolut miraculos după 45 de ani de comunism, respectiv de mancurtizare spirituală la care poporul român a fost condamnat de criminali precum Leonte Răutu, supranumit “groparul culturii române”.

Conform Raportului final «Regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă, generând ca forme de opoziţie Proclamaţia de la Timişoara susţinută de manifestaţia din Piaţa Universităţii».

De ce, domnule Pleşu, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat instaurarea unui regim neocomunist şi reprimarea opoziţiei anticomuniste?

Domnule Andrei Pleşu, de ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat: (1) mineriadele de coşmar din 28-29 ianuarie 1990, 18-19 februarie 1990 şi 13-15 iunie 1990, (2) reprimarea violentă a democraţiei şi a libertăţii de exprimare, (3) subminarea alegerilor libere clamate în zilele revoluţiei din decembrie?

Citez iarăşi din Raportul final: «În iunie 1990, manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent, şocând întreaga lume civilizată şi compromiţând extrem de grav imaginea României. Represiunea tipic comunistă a manifestaţiei (anticomuniste) din Piaţa Universităţii, a presei libere, a partidelor democratice şi a societăţii civile a fost organizată de către puterea politică cu implicarea SRI, a Armatei şi a Poliţiei. Potrivit declaraţiilor generalului-magistrat Dan Voinea, care a cercetat, prin Ministerul Justiţiei, evenimentele din iunie 1990: (…) „S-a dorit instaurarea terorii”. „A fost un atac terorist, prin implicarea acestor forţe într-o acţiune violentă, care nu a fost justificată de împrejurările politice”. „Represiunea din 13-15 iunie 1990 este urmarea celei din decembrie 1989, pentru că a fost îndreptată împotriva aceluiaşi gen de manifestanţi”.»

De ce, prin tăcerea dvs consimţitoare, aţi legitimat crima şi instaurarea terorii (prin mineriadele din ianuarie, februarie şi mai ales prin cea din iunie 1990)?

De ce, aţi consimţit, prin tăcerea dvs, ca puterea politică din care aţi făcut parte să reprime bestial manifestaţia din Piaţa Universităţii, presa liberă, partidele democratice şi societatea civilă?

De ce nu aţi încercat să opriţi fratricidul din 13-15 iunie 1990, cu toate că eraţi cel mai respectat membru al guvernului, alături de dl Mihai Şora, fondator al GDS ?

De ce, domnule Andrei Pleşu, nu v-aţi respectat angajamentul că, prin demisia dvs din guvern, veţi dezavua reprimările bestiale din 13-15 iunie 1990, asemenea d-lui Şora? De ce dl Mihai Şora a avut demnitatea de a-şi respecta angajamentul şi a demisionat în 16 iunie 1990 din guvernul în care fusese ministru al Învăţământului, iar dvs, în loc să vă daţi demisia promisă, aţi decis să rămâneţi în guvernul care a comis atrocităţi care au oripilat întreaga lume? O Minima moralia” ar fi fost suficientă ca să vă daţi demisia.

“N-am a-ţi da socoteală cu privire la biografia mea”, mi-aţi răspuns, domnule Pleşu, în mesajul e-mail din 17 ian. a.c. adresat tuturor colegilor din GDS.

“Nu mie trebuie să-mi daţi socoteală, ci tuturor celor care vor citi Cartea neagră a fratricidului din 13-15 iunie 1990, tuturor celor care au crezut şi au sperat în dumneavoastră”, v-am răspuns în acceaşi zi într-un mesaj e-mail adresat, de asemenea, tuturor colegilor.

“Îţi propun să înveţi să taci”, mi-aţi mai scris.

Domnule Andrei Pleşu, aşa cum v-am mai scris, aveţi obligaţia morală de a scrie şi Despre demoni, nu numai Despre îngeri. În perioada decembrie 1989 – iunie 1990, aţi fost coleg de guvernare cu criminali condamnaţi de justiţie, Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Se spune că dacă dai mâna cu cei ale căror mâini sunt pline de sânge, aproape că nu mai poţi să te speli.

Domnule Pleşu, vă veţi elibera de chinuitoarea povară a acestor întrebări numai dacă veţi răspunde la ele.

Vă mai rog, domnule Andrei Pleşu, să clarificaţi următorul text din scrisoarea pe care i-aţi trimis-o în anii ‘80 dictatorului Nicolae Ceauşescu: «Am avut ocazia să aduc la cunoştinţa unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditaţia transcendentală”.»

Cred că ar fi bine să declaraţi oficial pe proprie răspundere că nu aţi fost colaborator al Securităţii şi să publicaţi pe web-saitul CNSAS declaraţia notarială.

De ce, domnule Pleşu, începând din 2000 până în 2004, aţi sfidat legea CNSAS care prevedea că nu poţi fi membru în colegiul CNSAS dacă ai fost membru în PCR? Aţi fost membru PCR. (Menţionez că în anul 2000, conducerea PNŢCD mi-a propus să fiu reprezentatul acestui partid în colegiul CNSAS. Am refuzat întrucât am fost membru PCR, chiar dacă am fost un membru de rând. Conducerea PNŢCD m-a rugat să recomand în locul meu pe cine cred de cuviinţă. L-am sunat pe Horia Patapievici să-l întreb dacă a fost membru PCR. Mi-a spus că nu, astfel încât l-am recomandat – în scris – prezentându-l ca pe un înalt reper de moralitate.)

De ce, domnule Pleşu, în campania electorală din 2004, l-aţi susţinut pe Traian Băsescu uluindu-l pe Petre Roman când i-aţi cerut să nu mai candideze la preşedinţia României ca să nu ia din voturile lui Băsescu.

S-a simţit trădat Petre Roman după ce, la propunerea fostului preşedinte Ion Iliescu, v-a făcut de două ori ministru al Culturii (în guvernele Roman 1 şi Roman 2, în perioada decembrie 1989 – octombrie 1991) ?

S-a simţit trădat Petre Roman după ce v-a numit ministru de externe în guvernul de coaliţie CDR-PD, în perioada 1997-1999, iar apoi v-a numit membru în colegiul CNSAS cu rang de secretar de stat (în perioada 2000-2004) încălcând legea CNSAS, din partea partidului pe care-l conducea (Partidul Democrat, fostul Front al Salvării Naţionale)?

Domnule Pleşu, în mesajul trimis membrilor GDS în 17 ianuarie a.c., m-aţi întrebat : «Ce cauţi, ca vechi luptator anti-comunist, la un post de televiziune girat de banii şi viziunea unui notoriu securist?»

Televiziunea publică (controlată de cel pe care l-aţi susţinut decisiv) cu care colaboraţi consistent, a încălcat adeseori normele deontologice.

De ce, domnule Pleşu, nu aţi condamnat minciunile, dezinformările şi diversiunile difuzate de TVR? Inclusiv cele care au dus la un genocid în decembrie 1989 şi la un fratricid în iunie 1990, în timp ce dvs eraţi ministru al Culturii (precizez pentru cei tineri că TVR era singurul post de televiziune din România în anii 1989-1991 cînd dvs aţi fost ministru al Culturii).

Apreciez lupta de astăzi a postului de televiziune Antena3 împotriva derapajelor antidemocratice ale politicii lipsite de umanism a regimului Băsescu. Postul de televiziune Antena3 este singurul din România afiliat la CNN, cel mai important post de televiziune din lume.

Pe de altă parte, având în vedere că justiţia din România e aservită politic, nu ştim cât de corectă a fost decizia justiţiei referitoare la relaţia cu Securitatea a d-lui Dan Voiculescu. Sunteţi sigur că relaţia cu Securitatea a d-lui Traian Băsescu nu a fost una vinovată?

În concluzie, cred, domnule Pleşu, că ar trebui, din nou, să „reflectaţi sincer la o retragere discretă din Grup”.

Stimaţi colegi,

Aşa cum v-am mai scris, în seara de 14 ianuarie a.c., în cadrul emisiunii de televiziune de la Antena3 a d-nei Alessandra Stoicescu, sub impresia vizionării în direct a reprimării deosebit de violente a manifestanţilor care protestau legitim şi nonviolent în Piaţa Universităţii, am făcut un apel umanitar către aceia dintre dvs care sunteţi actuali sau foşti demnitari ai regimului Băsescu, să-i sunaţi pe domnii Băsescu şi Boc să dispună încetarea reprimării deosebit de violente şi de asemenea, ca să le spuneţi că România are şi ea dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti, la fel cum a fost posibilă Primăvara de la Praga.

Având în vedere că în câteva minute urma să înceapă Ziua Culturii Naţionale, 15 Ianuarie (ziua naşterii lui Eminescu), mi-am exprimat disperarea că este “celebrată” într-un asemenea hal şi l-am întrebat pe Horia Patapievici cum poate să-l accepte pe Traian Băsescu, care este un monument de incultură, ca preşedinte de onoare al Institutului Cultural Român, considerând că Mihai Eminescu ar trebui să fie preşedinte de onoare al ICR, nu Traian Băsescu – cel care a devenit Scheletul nostru din dulap.

Stimaţi colegi, cred că inclusiv datorită apelului meu umanitar, reprimarea violentă a încetat aproape integral după 15 ianuarie. Le mulţumesc celor care sunt sigur că i-au sunat pe domnii Băsescu şi Boc pentru a dispune încetarea reprimării violente.

A doua zi după apelul meu umanitar din 14 ianuarie, dl Andrei Oişteanu v-a trimis tuturor – numai mie nu mi-a trimis! – un mesaj e-mail cu neadevăruri şi calomnii referitoare la ceea ce aş fi spus în respectiva emisiune tv. I-am răspuns imediat după ce am citit mesajul dânsului (pe care l-am primit din întâmplare, indirect) că probabil nu a văzut emisiunea şi a fost dezinformat. V-am trimis tuturor link-ul unde poate fi accesată înregistrarea emisiunii pentru a constata adevărul celor spuse de mine. Speram că dl Andrei Oişteanu îşi va cere scuze după ce va viziona emisiunea. Nu am primit nici un mesaj de scuze.

Pentru ca lucrurile să fie extrem de clare, anexez în finalul acestui mesaj transcrierea integrală a intervenţiilor mele în acea emisiune.

Am făcut această transcriere special pentru a demonstra neadevărurile şi calomniile d-lui Andrei Oişteanu la adresa mea, vehiculate de dânsul în mesajul e-mail pe care l-a trimis, în 15 ian. a.c., tuturor tuturor celor 53 de membri ai GDS cu excepţia mea.

Chiar în fraza de introducere, dl Andrei Oişteanu a vehiculat trei neadevăruri.: «Ieri, într-o atmosferă isterică, Sorin Iliesiu a tunat si fulgerat împotriva GDS-ului în studioul TV Antena 3, si a transmis în direct un ultimatum către “colegii mei din GDS”, somîndu-i să semneze imediat apelul său prin care el, membru marcant al GDS, cere demisia presedintelui.»

Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, toate afirmaţiie d-lui Andrei Oişteanu sunt neadevărate: nu am „tunat si fulgerat împotriva GDS-ului”, nu am „transmis în direct un ultimatum către colegii mei din GDS”, nu am „somat colegii din GDS să semneze imediat apelul” prin care cer demisia preşedintelui şi a guvernului.

Dl Andrei Oişteanu a continuat cu încă un neadevăr: «În plus, Sorin Iliesiu a cerut colaboratorilor apropiaţi ai lui Băsescu, nominalizîndu-i pe Horia Patapievici, Andrei Plesu si pe alţii, să pună mîna imediat pe telefon si să-l convingă pe Băsescu să demisioneze». Nu am cerut absolut nimănui să-l convingă pe Băsescu să demisioneze, ci am spus: „vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă nu l-au sunat, şi să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea!”

În fraza concluzivă, dl Andrei Oişteanu a apelat la o incredibilă calomnie: «Este o formă intolerabilă de delaţiune publică si de îndemn la linşaj mediatic (N.R.: ceea ce a spus Sorin Ilieşiu la Antena 3, în seara de 14 ian. a.c.)» Aşa cum rezultă din transcrierea anexată, nu am denunţat pe nimeni, nu am îndemnat la linşajul mediatic al nimănui.

Aştept aşadar scuzele de rigoare, domnule Andrei Oişteanu. Sper să nu fiu obligat să vă dau în judecată pentru calomnie. Dacă acest lucru se va întâmpla, voi apela la câţiva colegi să fie martori în proces, în primul rând la preşedintele nostru, Radu Filipescu.

Domnule Andrei Oişteanu, practica neadevărului şi a calomniei îmi aminteşte de metodele folosite de înaintaşul dvs, tovarăşul Leonte Răutu, supranumit „groparul culturii române” şi „criminalul sufletului românesc”. Nu ar fi prea târziu să regretaţi sincer şi să dezavuaţi cu claritate, în paginile Revistei 22 a GDS, crimele înaintaşului dvs. Ar fi o condiţie a reformării GDS în situaţia în care nu vă veţi retrage.

1 februarie 2012

Cu încredere,

Sorin Ilieşiu

Transcrierea intervenţiilor lui Sorin Ilieşiu în cadrul emisiunii

Q&A” cu Alessandra Stoicescu, transmisă în direct de postul

de televiziune Antena 3, în 14 ianuarie 2012, între orele 21,30 şi 23,00.

http://inregistrari.antena3.ro/view-14_Jan-2012-Q&A_cu_Alessandra_Stoicescu_si_Floriana_Jucan-18.html

Cunosc foarte bine evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ceea ce vedem acum (notă Sorin Ilieşiu : în acele momente asistam la un incredibil coşmar – reprimarea deosebit de violentă, în Piaţa Universităţii, a unor manifestanţi nonviolenţi, reprimare care avusese loc şi cu 24 de ore înainte, în faţa Palatului Cotroceni, tot violent şi nejustificat, faţă de cei care protestau legitim şi nonviolent aşa cum va recunoaşte şi preşedintele Băsescu, dar abia după 13 zile de proteste) seamănă ca două picături de apă cu fratricidul din 13 iunie 1990 din care, a doua zi, s-a născut Mineriada. Acest lucru face şi obiectul cercetării mele în raportul-rechizitoriu pe care-l elaborez acum împreună cu Alin Rus în cadrul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului. A fost o crimă neocomunistă. Şi mi-e ruşine că au trecut 22 de ani de atunci, şi uite că acum asistăm – spre ruşinea României care a intrat în rândul ţărulor civilizate din Uniunea Europeană -, …asistăm la reeditarea fratricidului de atunci, şi fac un apel la Băsescu, la Boc şi la Igaş să nu se poarte la fel ca Ceauşescu. Fac un apel la militari, la jandarmi, să intre în cazarmă! E o ruşine ceea ce se petrece! Fac un apel la colegii mei din Grupul pentru Dialog Social, la membrii Grupului pentru Dialog Social care sunt demnitari ai Partidului Democrat-Liberal, sunt unsprezece colegi de-ai mei acolo, fac un apel să-l sune imediat pe Băsescu să oprească acest măcel. Este o ruşine naţională!

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Aş vrea să vă rog să-mi permiteţi să evoc o diversiune extraordinară care s-a întâmplat în Piaţa Universităţii acum 21 de ani şi jumătate, a propos de Ministerul de Interne şi de diversiunile create de Ministerul de Interne: conversaţia prin telefoanele mobile de pe atunci între ministrul de interne de atunci, Mihai Chiţac, şi un colonel subordonat al dânsului, care spunea: „Vă rog raportaţi domnului Preşedinte că ne-am dat foc la autobuze. Aşa ne-a fost înţelegerea!”. Acea autoincendiere a autobuzelor Ministerului de Interne a creat ceea ce a urmat (N.R.: Mineriada din 14-15 iunie 1990). De asemenea, în filmul „Piaţa Universităţii” puteţi să vedeţi tinerii aceia care erau probabil elevi la şcoala de la Băneasa, care au dat foc cu sticle cocteil Molotov în ferestrele din clădirea Ministerului de Interne. Ca să provoce incendii!

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Am fost pe 21 decembrie 1989 în stradă, apoi, în perioada manifestaţiei din Piaţa Universităţii am fost zi de zi acolo şi am filmat. Cunosc foarte bine mentalitatea compatrioţilor noştri din Bucureşti: nu se dedau la acte de violenţă. Numai provocatorii puterii puteau să creeze asemenea lucruri. Şi în legătură cu aceasta v-aş ruga să mă lăsaţi numai un minut să dau citire apelului scris acum aproape 24 de ore, sub influenţa a ceea ce am văzut la televiziune:

Cerem imperativ demisia preşedintelui Băsescu şi a guvernului Boc, numirea de către parlament a unui guvern nepolitic care să organizeze cât mai curând posibil alegeri anticipate parlamentare şi prezidenţiale. Este singura soluţie pentru vindecarea României de cancerul generalizat în care se află datorită unui preşedinte paranoic şi a marionetelor sale din guvern, din parlament şi din justiţie.

Mergem din rău în mai rău. Fiecare zi care trece înseamnă încă un pas spre fundul mocirlei în care suntem condamnaţi să ne zbatem de către un păpuşar discreţionar, iresponsabil, viclean, vulgar, incult şi neruşinat.

Facem apel la nonviolenţă în situaţia în care vor continua protestele exprimate de manifestanţi în numele nostru al tuturor celor aduşi la disperare, de fapt în numele majorităţii covârşitoare a cetăţenilor.

Fraternitatea trebuie să înlocuiască fratricidul.

Cerem politicienilor şi partidelor politice să nu se implice în nici un fel în aceste proteste.

Toţi cei care cred în viitorul României sunt chemaţi să semneze acest apel.

Bucureşti, 14 ianuarie 2012.

Sorin Ilieşiu – în numele intelectualilor responsabili ai României şi ai societăţii civile din România.

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Aş vrea să spun că în rechizitoriul fratricidului de acum 22 de ani am cerut răspunderea penală a celor implicaţi. Cer procurorului general Laura Codruţa Kovesi să audieze mâine pe primul-ministru Igaş (intervine d-na Alessandra Stoicescu: “ministrul de Interne Igaş”), pe comandantul jandarmilor şi pe preşedintele României… (intervine d-na Alessandra Stoicescu: “Domnule Ilieşiu, trăim vremuri complicate şi… ”) …Dar nu se poate, aceşti jandarmi acţionează la ordin! Nu din proprie iniţiativă.

(… / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / … / …)

Dacă-mi permiteţi, vreau să fac un apel umanitar către colegii mei din Grupul pentru Dialog Social ale căror cuvinte sunt ascultate, poate, de preşedintele Băsescu: să-l sune acum dacă încă nu l-au sunat, şi să-i spună că şi românii au dreptul la o Primăvară de la Bucureşti aşa cum a fost Primăvara de la Praga. Şi noi avem dreptul la o revoluţie de catifea! Mă refer acum la colegii mei Cătălin Avramescu, Teodor Baconschi, Rodica Culcer, Alexandru Lăzescu, Monica Macovei, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Cristian Preda, Ioan Stanomir, Vladimir Tismăneanu, Sever Voinescu. Toţi sunt colaboratori ai preşedintelui Băsescu sau ai primului-ministru Boc. Îi rog să-i sune pe Băsescu şi Boc şi să le spună că şi noi, românii, avem dreptul la o revoluţie de catifea şi la o Primăvară de la Bucureşti. Nu se poate, nu se poate, Horia Patapievici, să îl accepţi pe preşedintele Băsescu – care este un monument de incultură – preşedinte de onoare la Institutul Cultural Român! Mihai Eminescu trebuie să fie preşedinte de onoare, nu Traian Băsescu! Traian Băsescu e “Scheletul din dulapul nostru”! (Nu Eminescu!)

Publicată de ziarul “Ziua” în 30 aprilie 2005, pag.1.

Publicat de “Revista 22” a Grupului pentru Dialog Social în 14 iunie 2005, pag.1 şi de ziarul “România liberă” în 20 iunie 2005.

Publicat de: ziarul “Ziua” în 11 martie 2006; ziarul “Adevărul” în 11 martie 2006; “Revista 22” în 14 martie 2006, http://www.gds.ong.ro/apel.htm. Apel semnat de peste 700 de personalităţi şi de peste 40 de organizaţii civice şi sindicale din România reprezentând peste un milion de cetăţeni. Apelul, lansat la GDS în 10 martie 2006, a avut ca anexă raportul neoficial lansat în 4 oct. 2005.

Publicat de “Revista 22”, 22 decembrie 2006, ultima pagină, http://www.revista22.ro/apel-pentru-condamnarea-internationala-a-criminalitatii-si-nelegitimit-3326.html, apel semnat de sute de personalităţi din România şi din afara României precum Vladimir Bukovsky, Stéphane Courtois, André Glucksmann, Alexander Litvinenko, Monica Lovinescu.

5 Publicat de BBC-România, 5 octombrie 2005, http://www.bbc.co.uk/romanian/forum/story /2005/10/051005_ proces_comunism.shtml . Raportul a fost publicat integral de: ziarul “Ziua” în 24 şi 26 octombrie 2005 cu titlul Procesul comunismului; web-site-ul Grupului pentru Dialog Social, în 10 martie 2006; “Revista 22”, suplimentul „22 plus”, în 21 martie 2006, http://www.revista22.ro/raportbrpentru-condamnarea-regimului-politic-comunist-ca-nelegitim-si-criminal-2567.html

august 7, 2011

Cum a colaborat Zigu Ornea cu Securitatea

Vă semnalez un articol al lui Gabriel Andreescu, din revista culturală ieşeană „Timpul”, ultimul număr, pe iulie-august.

„Materialele deţinute de CNSAS pe numele lui Zigu Ornea (Orenstein Zigu) aruncă o lumină asupra situaţiei oamenilor de cultură evrei ce înfruntau, în anii ’70-’80, politica antisemită din ce în ce mai accentuată a regimului Ceauşescu. Cărţile lui Zigu Ornea, precum Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea (1980), implicau cercetări în arhive cu acces restrîns, atingeau teme sensibile ale acelor vremuri, generau deci contexte care motivau alerta Securităţii.

La prima solicitare, CNSAS mi-a pus la dispoziţie „cele trei volume identificate în arhivă“ ale dosarului urmărire informativă pe numele Orenstein Zigu. Cele mai multe materiale se referă la atitudinea intelectualului evreu faţă de ascendenţa naţionalismului în acei ani. Sursa „Suciu“ transmite că Zigu Ornea, critic, redactor la editura „Minerva“, în toate discuţiile se declară împotriva „teroriştilor, protocroniştilor şi celor de la revista «Săptămîna»“. Ornea mai afirma că în RSR se manifestă o recrudescenţă a misticii naţionaliste şi un virulent antisemitism.2 Securitatea reproşa redactorului de la ESPLA şi promovarea, în mod ostentativ, a scriitorilor de origine evrei „pe care-i admite la publicare în detrimentul altor autori, deşi opera lor este slabă ca valoare artistică“.3O altă notă, a informatorului Pavel, înregistrează opinia unor scriitori care considerau afirmaţia lui Ornea, cum că în România ar acţiona o nouă dreaptă, vizînd, de fapt, mai sus: „I.C. Drăgan care ar fi iniţiatorul acestei drepte a fost primit de cîteva ori la cel mai înalt nivel.“4 Cele trei volume conţin informaţii şi despre existenţa unui dosar de reţea. Conform unui raport, „Susnumitul a fost recrutat ca agent în problema sionistă la data de 18 februarie 1958 pe bază de sentimente patriotice, întrucît dovedise acest lucru, atît în timpul facultăţii, cît şi la locul său de muncă. A avut numele conspirativ «Hulea Nicolae» şi a fost în legătura lt. maj. Caliţu Ion.“5 Am cerut o întîlnire cu investigatoarea CNSAS care s-a ocupat de cererea mea şi i-am pus în faţă documentele. Am fost sunat după o zi: exista într-adevăr un dosar personal. Începea cu referatul privitor la recrutarea ca agent al lui Orenstein Zigu.

Amintesc acest episod ca îndemn adresat altor cercetători, să insiste pentru obţinerea integrală a documentelor. „Scăpări“ ale CNSAS precum cea povestită nu sînt singulare.”, scrie Andreescu în textul „In cautarea dosarelor de retea. Absente care vorbesc”.

De parcurs cu atenţie

http://www.timpul.ro/ro-articol-iulie-2011-in_cautarea_dosarelor_de_retea._absente_care_vorbesc-1043.html

Informatii despre Zigu Ornea http://ro.wikipedia.org/wiki/Zigu_Ornea