Posts tagged ‘gabriel liiceanu’

Decembrie 19, 2012

Daniel Cristea-Enache: „Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată

Interviu realizat de Alexandru Petria

 

Domnule Daniel Cristea-Enache, nu ştiu de ce, îmi vine să vă compar cu o maşină care merge cu schimbătorul de viteze pus incorect. Aveţi umor, dar, totodată, vă cenzuraţi, parcă. Vreţi să păreţi sobru, profesoral, când, cred, vă abţineţi cu greu să nu vă pufnească râsul, uneori… Bat câmpii?
– Nu mă pricep foarte bine la maşini, stimate domnule Alexandru Petria. O maşină cu schimbătorul de viteze pus incorect merge? Şi dacă da, în ce fel?
– Merge, eu am reuşit, fiind un ageamiu în şofat. Că s-a turat motorul, e altă poveste…
– Bun, atunci o să mă străduiesc ca umorul să nu tureze motorul profesoral… Da, domnule Petria, aveţi dreptate. Oamenii care ştiu să rîdă îmi plac mult. Iar cei care ştiu să rîdă inclusiv de ei înşişi îmi plac cel mai mult. Mi se pare că ţine nu numai de o inteligenţă peste medie, dar şi de ceea ce numim bun simţ.
Sunteţi unul dintre criticii literari la care ţin. Na, că o să zică unii că vă periez. Ştiu că iubiţi tenisul de masă. Să vă las să câştigaţi, considerând interviul un meci?
– Dialogul e un meci, dar unul de echipă. Intervievatorul şi cel intervievat sînt în aceeaşi echipă. Chiar şi atunci cînd asumă roluri extrem de diferite. Chiar şi atunci cînd par din alte „filme” (cartea lui Gabriel Liiceanu cu M. Ivănescu.) Putem pierde sau putem cîştiga împreună. Fiţi liniştit: o să câştigăm.


– Sunt convins, numai că intenţionam să vă irit puţintel, ştiind că sunteţi un jucător redutabili de tenis de masă. Dar aţi dat dovadă de diplomaţie.

– Nu sunt nici genul iritabil, nici „diplomat”. Vă mai dau un exemplu extrem: interviurile lui Eugen Istodor cu tot felul de figuri politice rudimentare. Da, chiar şi acolo, în contextul unor înjurături groaznice adresate intervievatorului de un calm enervant, e vorba tot de un joc de echipă. Ca să faci un interviu e nevoie de Celălalt.
Da, aveţi dreptate. Ce este literatura pentru dumneavoastră, domnule Daniel Cristea-Enache?
– Grea întrebare. Este o artă care mă însoţeşte de vreo 35 de ani; şi care mă va însoţi cît voi trăi. Cum zice preotul: la bine şi la rău…
De la trei ani? Aveţi 38.
– Da, întîi au fost pagini de literatură care mi s-au citit; cînd încă nu ştiam să citesc. Amintiri mai „jos” de 3 ani nu am. De la 3 ani încolo, da. 38 – 3 = 35.
Cred că extraordinarul om şi critic literar Valeriu Cristea a avut un rol capital.
– Bineînţeles. De la 13 ani, când, murind tatăl meu, am fost înfiat de Doina şi Valeriu Cristea. Dar şi tatăl meu bun, Titu-Marius Enache, care era economist, era îndrăgostit de cărţi: citea foarte mult. El a cumpărat, de pildă, Istoria… lui Călinescu reeditată în 1986 şi mi-a pus-o în braţe.
Aţi fost norocos, într-un fel, dincolo de drama umană, că vi s-au pus în mână cărţi capitale la o vârstă în care individul absoarbe totul cu aviditate.
– Da. Şi mama, care a murit când eram în clasa I, era o mare cititoare. Fusese şefă de promoţie; şi când mai luam cîte un 10 minus (în clasa I!), se mâhnea. Ambiţia de la ea îmi vine; eu n-am nici o vină…


– Premiantul clasei?

– Premiantul clasei, şef de promoţie şi tot aşa. Totdeauna mă luptam cu o fată la fel de ambiţioasă. În clasa I, norocul meu a fost că am luat premiul I vreo zece „şoimi ai patriei”. Era un fel de promoţie… Cea mai bună era o fetiţă de o inteligenţă formidabilă. Nu mai ştiu numele ei, dar noroc că s-a transferat, în clasa a II-a, astfel că m-am luptat cu faimoasa Puşi. Când lua Puşi premiul I, când îl luam eu. Lupte grele, domnule.
Orgoliu, conştiinţa valorii?
– Mulţi au conştiinţa valorii proprii, dar asta nu înseamnă că au şi valoare. Orgoliu pe (mai) nimic. Valeriu Cristea a scris despre „modestie şi orgoliu” şi a făcut nişte diferenţe între orgoliu şi vanitate. Îmi place orgoliul scriitoricesc, fiindcă el vine exact din conştiinţa unei valori care există, se afirmă, a fost sau va fi omologată; dar vanitatea goală e amuzantă. Faimoasa Puşi învăţa bine. Eu învăţam bine. Unul dintre noi lua premiul I. Era, ca să zic aşa, „pe bune” şi n-avea nici o legătură cu comunismul. Dacă ar fi învăţat alţi colegi mai bine, ar fi luat ei premiu şi coroniţă. N-a fost cazul.
Recunosc că sunt orgolios, ca la Alcoolicii Anonimi. Şi despre dumneavoastră se zice că sunteţi. Nu cred deloc că un scriitor ar trebui să fie modest.
– Cred că e nevoie şi de modestie. E interesant să vezi comportamentul unei „vedete”. Fiţe, ifose, întârzieri, aerul că totul i se cuvine; că toţi cei din jur trebuie să se uite când bate „vedeta” din picior… Îmi plac oamenii care se comportă natural şi care, în acelaşi timp, nu împing naturaleţea în direcţia bădărăniei agresive. Trebuie să fii şi modest: să accepţi, în primul rând, că mai ai multe de învăţat. Eu învăţ în fiecare zi câte ceva.
Ok, însă nu mă refeream la orgoliul prostului, nici la orgoliul împins spre patologic al unor oameni de valoare. Ci la o doză decentă, care are în spate o autoevaluare lucidă.
– Da; şi în această autoevaluare lucidă, dacă e lucidă, intră şi conştientizarea faptului că poţi mai mult. Întotdeauna poţi mai mult. Nu doar un altul poate mai mult decît tine. Şi tu poţi mai mult decît tine. E drept că poţi mai mult decît alţii. Dar asta, de la un punct încolo, nu te mai încălzeşte.
Exact. Şi iscă o permanentă nemulţumire interioară, chiar dacă alţii te laudă pentru ce faci. Altceva – la 13 ani, vârsta la care aţi fost înfiat, un puşti are feluriţi gărgăuni în cap. Cum aţi reuşit să vă acomodaţi în familia Cristea? Nu vă timora Valeriu Cristea cu personalitatea sa?
– Dimpotrivă. Valeriu a fost pentru cei doi orfani ca un frate mai mare. Erau cei mai oribili ani ai ceauşismului: 1987, 1988, 1989. Pentru noi au fost nişte ani minunaţi, datorită lui Valeriu Cristea. Problema mea a fost că, mutîndu-mă din Militari în Balta Albă, la celălalt capăt al oraşului, mi-am pierdut gaşca de prieteni. Dar m-am adaptat. Şi atunci mi-am dat seama pentru prima oară că „valoarea” mea de şcolar era relativă. Am intrat într-o clasă foarte puternică şi am muncit pe brînci. Se apropia treapta I, era un examen foarte greu pe atunci.

 

Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură.

 

Ce aţi dori să reţină istoria literară despre Valeriu Cristea?
– Nu vreau s-o influenţez, n-ar fi corect. Am oroare de moştenitorii şi gestionarii de prestigii: fii, fiice, nepoţi, nepoate ale unor personalităţi ce vorbesc în numele scriitorului care nu mai este.

 

Oho, e un subiect sensibil cu moştenitorii scriitorilor. Dar aici e altceva, sunteţi critic literar, nu ageamiu… Dragostea vă umbreşte judecata?
– Nu mi-o umbreşte, de vreme ce mă pot obiectiva şi când e vorba despre mine. Dar n-ar fi corect să influenţez cumva istoria literară în acest punct, pentru că astfel l-aş favoriza pe Valeriu Cristea în raport cu alţi critici. N-am scris niciodată despre o carte a lui şi nici nu voi scrie. Aşa cum Lucian Raicu n-a scris niciodată despre fratele lui, remarcabilul prozator Virgil Duda.
La început v-am întrebat ce e literatura. Dar ce e un critic literar? Un poet sau un prozator ratat, cum afirmă unii?
– Un critic literar e un om care îţi face din masa enormă şi amorfă de volume publicate pe piaţă o literatură. Literatura nu poate exista fără ca un critic, mai mulţi, s-o delimiteze de non-literatură şi de literatura mediocră, să o structureze şi s-o introducă într-un canon estetic. De aceea îl citim pe Călinescu, nu pentru că ar fi fost un prozator ratat. E un romancier foarte bun Călinescu; măcar de-ar „rata” mai mulţi ca el…
Spuneaţi recent în „Catavencii”: “Recunosc (…) o carte proastă atunci cînd citesc o carte proastă; după cum recunosc o carte bună atunci cînd citesc o carte bună.” Cum se desfăşoară „procesul tehnologic”?
– Multe lecturi, în timp, deci acumulare de experienţă; şi gust, educat şi rafinat şi el.
Aveţi regrete, în sensul că n-aţi scris despre cărţi care meritau ori că verdictul critic a fost incorect?
– Un cronicar nu poate scrie despre absolut toate cărţile „care meritau” – decît într-o durată mai lungă. Sunt limite obiective. X nu poate citi într-un an tot, şi deci X nu are de unde să ştie ce anume din acest „tot” este important şi ce nu. E nevoie de mai mult timp; şi atunci, nu am motive speciale pentru regrete. Dacă verdictele mele critice au fost corecte sau incorecte, asta trebuie s-o spună alţii.
Nu vă pare rău că nu v-aţi ales o „meserie cinstită”, afirmaţia e din acelaşi text al dumneavoastră din cunoscutul săptămânal umoristic, şi aţi ajuns critic literar?
– Sunt sigur că aţi văzut (auto)ironia din secvenţa respectivă. E acest clişeu cu o formidabilă putere de circulaţie: criticii, scriitorii, artiştii în general nu muncesc. Se fac că muncesc, spre deosebire de muncitori şi ţărani, care pun osul. Dacă ar avea timp cutare om al muncii, ehei!, cîte romane ar scrie el, cum face un scîrţa-scîrţa pe hîrtie…


– Desigur că e autoironie. Însă sunt meserii care aduc satisfacţii mai palpabile, imediate. Bancher, afacerist…

– Îţi trebuie o vocaţie şi pentru a fi bancher, aşa cum îţi trebuie una şi pentru a fi scriitor. Vorbiţi însă despre satisfacţiile materiale din cele două cîmpuri profesionale. Dar nu tocmai latura materială arată vocaţia scriitorului autentic, care îşi scrie cărţile ştiind că ele, la noi, nu-i vor aduce nici un profit?
Puteam să mai adaug explorator, medic, aviator şi altele, meserii cu adrenalină. Nu mă gândeam neapărat la partea materială. Ci dacă nu trece viaţa adevărată pe lângă noi, cei care scriem.
– Şi acesta e un clişeu cultural: scriitorul este atît de concentrat la munca lui, încît viaţa e „în altă parte”. Eu cred că e invers: viaţa adevărată trece prin scriitori, prin munca lor, prin marile cărţi pe care le citim. Şi nu vorbesc numaidecît de roman, de romanul realist… Viaţa adevărată e în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu, nu în ceea ce vedem în fiecare seară, la televizor, ca fiind realitate românească.
Dar viaţa adevărată e şi în vânătoare, şi în călătorii pe te miri unde. Şi, neavând bani, scriitorul nu pierde?
– Ar însemna că vînătorul şi călătorul sunt mai cîştigaţi decât scriitorul. Lăsând gluma deoparte, scriitorul adevărat vânează şi călătoreşte în scrisul lui: şi asta este o aventură mai intensă şi mai riscantă decît orice vânătoare şi orice călătorie. De vnat n-am vânat şi nici n-o să vânez vreodată; dar de călătorit am călătorit destul de mult. Intensitatea călătoriei este sub intensitatea scrisului.
Condiţia scriitorului e o batjocură la noi.
– De acord. Tocmai de aceea spuneam că un scriitor care scrie în aceste condiţii o face din pură vocaţie (sau, mă rog, aspiraţie), fără nici un beneficiu material.
Cine e de vină, ce-i de făcut concret?
– Cred că există un element obiectiv, dincolo de amatorismul şi dezinteresul unora. Piaţa noastră culturală este încă redusă, e extrem de mică. Sunt foarte puţini cititori, raportaţi la cifra populaţiei. În Ungaria, la o populaţie mult mai mică, sunt de două ori mai mulţi cititori. Or, fără cititori, fără cumpărători de carte, nu poate exista nici profit pentru scriitorul care a scris-o.

 

Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”.
Un element obiectiv e şi că scriitorii nu mai sunt respectaţi ca mai demult.
– Prefer „lipsa de respect” din libertate (şi în condiţii de piaţă liberă) „respectului” faţă de scriitori din regimul trecut. Mulţi n-am înţeles că totul s-a schimbat. Că de la un sistem etatist, centralist, sută la sută gestionat de Stat, s-a trecut la unul cu o altă logică de funcţionare, a Pieţei. O problemă e că, trecând dintr-o extremă în alta, Statul a cam fost alungat cu pietre din sfera culturii. Sper că nu şi din cea a educaţiei…
Da. Numai că nu mă gândeam numai la respectul autoritaţilor, la formele instituţionalizate. Nici cititorii parcă nu mai respectă aşa scriitorii. Poate e şi aici o explicaţie a faptului că se citeşte cât se citeşte.
– Cine îşi respectă cititorii este şi respectat de ei. Înainte de 1990, Scriitorul (cu majusculă) era un dublu beneficiar indirect al sistemului. Se citea literatură română contemporană fiindcă nu prea era alternativă la asta. Se făceau cozi uriaşe la cărţi, pentru că era cenzură şi orice subiect tabuizat şi indexat, abordat fie şi timid într-o carte, îţi „vindea” cartea respectivă. E Delirul lui Preda un roman comparabil cu Moromeţii? Nu. Dar Preda era Preda, „Delirul” avea un subiect incendiar, pentru acei ani, şi atunci este explicabil interesul uriaş suscitat de această carte. Dar acum, la o reeditare, mai stârneşte Delirul acelaşi interes public? Nici vorbă; pentru că totul s-a schimbat, în jur, şi subiectul din Delirul a fost bătut şi aproape bătătorit în douăzeci de ani de libertate.

 

În economie e un principiu – banii răi alungă banii buni. Nu merge explicaţia şi în literatură?
– Nu ştiu care ar fi, aici, „banii buni” şi „banii răi”. Dacă vorbim aşa de scriitori, atunci tot la rolul criticului literar ne întoarcem: el îţi arată care e valuta forte şi care e moneda emisă fără acoperire. Dar, domnule Petria, lumea socio-culturală s-a schimbat profund. Publicul nu mai este captiv, ca în anii ‘70 şi ‘80. Publicul din anii 2000 e fluid şi „flotant”. Trebuie „prins” şi „fixat”. Trebuie să-i oferiţi ceva, prin fantasmele scriitoriceşti. E o concurenţă dură: televiziuni, internet, călătorii, entertainment. Dar nu asta am vrut? Nu pentru asta aţi ieşit la Revoluţie?
Mi-am riscat pielea pentru multe la Revoluţie. Şi nu ştiu dacă a doua oară aş face-o. Aveam în minte, când v-am pus întrebarea, şi următorul aspect – compromisurile scriitorilor au continuat şi după 1989. Iar cititorii observă. Şi nimic nu-i împiedică să spună – de ce să-l citesc pe lingăul ăsta, dă-l în mă-sa?! Şi sunt destui oportunişti în viaţa literară. – Da, iar compromisurile din libertate n-au nici o scuză. Într-un regim totalitar, puteai fi şantajat, arestat, închis, torturat. Puteai fi exmatriculat din facultate, aruncat pe drumuri. Dar acum, când oricine poate spune orice doreşte, compromisului nu-i mai putem găsi acel element de constrângere care ni-l făcea de înţeles, în anii socialismului real. Oportunismul post-‘90 este, pentru mine, dezgustător.

 

– Şi o adăugire firească – are dreptul un scriitor să ignore nedreptăţile din ţara sa?
– Dacă s-a manifestat ca un intelectual public, nu. Dacă însă e tipul de scriitor „evazionist”, care stă în cochilia lui şi întoarce voit spatele realităţii înconjurătoare, da.
Nici critica literară nu mai are credibilitatea pe care-o avea, ca în anii 90 măcar, să nu mergem prea în urmă. Sunt de vină şi criticii?
– Nu mai e acea aură a Criticului, cum nu e mai e acea aură a Scriitorului Român, în Republica Socialistă România. Dar credibilitatea unui critic n-are legătură cu impactul public al textelor sale. Poţi să fii credibil, dar să n-ai autoritate: lumea să nu te prea citească, să nu prea dea credit verdictelor tale. Poţi să fii un critic credibil, dar să nu interesezi pe nimeni, la nivel macro.
Trebuia să zic mai exact audienţă, nu credibilitate.
– Da. Dar e bine şi-aşa cum aţi zis, fiindcă discuţia între aceşti doi termeni se circumscrie. Poţi să fii un critic credibil, dar să n-ai audienţă. Poţi să fii un critic cu audienţă, dar să nu mai fii credibil, fiindcă ai făcut compromisuri profesionale de dragul audienţei. Din punctul meu de vedere, esenţial este să scrii exact ceea ce crezi despre o carte. Indiferent cine a scris-o, indiferent de raportul în care eşti cu autorul ei. Şi atunci, vei avea şi credibilitate, şi audienţă, întrucât cititorii nu pot fi minţiţi.
– Cine a urmărit traiectoria lui Daniel Cristea-Enache, chiar şi mai puţin atent, un lucru l-a observat cu certitudine – pariaţi doar pe valoarea estetică. Aici ne despărţim- nu reuşesc să-i citesc pe scriitorii ticăloşi de azi, numai pe cei din vechime, eventual. Am nevoie de-o distanţare temporală, fiindcă urmăresc plăcerea lecturii citind. Nu reuşesc să trec decât cu eforturi susţinute peste greaţă. Pe această temă am avut o interesantă polemică pe Facebook, pornind de la cazul lui Ioan Es. Pop, fost informator al Securităţii, pe care l-aţi premiat pentru poezie tocmai în anul când s-a aflat despre turnătoriile sale. A fost o polemică dură, dar principială şi bărbătească, consider.
– Da, şi dumneavoastră aţi avut onestitatea să reveniţi şi să titraţi: Ioan Es. Pop, un mare poet. Totdeauna voi apăra un scriitor foarte bun, dragă domnule Petria. Pentru că fără scriitorii foarte buni nu există palierul de sus al culturii şi nici acea funcţie totală a literaturii despre care vorbeam. Acum se trage în Mircea Cărtărescu din toate poziţiile… Sorry, sunt de partea lui Cărtărescu, aşa cum am fost de partea lui Pop, aşa cum am fost de partea lui Breban. Nu, nu sunt nişte oameni perfecţi marii noştri scriitori. Dar sînt marii noştri scriitori. Nu pot să arunc cu pietre într-un om care a scris Nostalgia şi Levantul. Pot să-l critic, în schimb, şi să spun când o carte a lui (Orbitor, volumele 2 şi 3) mi se pare slabă.
Personal, cred că Mircea Cărtărescu îi orchestrează deserviciile lui Mircea Cărtărescu şi că nu are nevoie de apărare.
– Să facem diferenţa (dacă nu disocierea) între cel ce scrie Levantul ori Ieudul fără ieşire ori Bunavestire şi cel ce te poate dezamăgi uman, într-un moment sau altul. Un critic literar cu ce trebuie să se ocupe? Dar un scriitor care e şi publicist? După cum vedeţi, în polemica pe subiectul Ioan Es. Pop, fiecare ne-am făcut treaba.
– Ok. Şi în acest caz. Dar Ioan Es. Pop măcar avea justificarea presiunilor dictaturii, pe când pe Cărtărescu nu are nici circumstanţa atenuantă a prostiei.
– Da, vedeţi?, teoria mea că e mai greu cu justificarea compromisurilor după 1990 se susţine. Pentru ceea ce facem în libertate numai noi sîntem responsabili. Nu mai putem da vina pe nimeni: nici pe X, nici pe Y, nici pe Ceauşescu, nici pe Stalin. Cine e matur, vaccinat şi se manifestă în spaţiul public este responsabil pentru manifestările lui din această sferă. Or, va trebui să admiteţi că Es. Pop nu a fost un intelectual public şi nu s-a manifestat niciodată pe această linie.
Admit. Însă nu înţeleg solidarizarea cu Mircea Cărtărescu, dacă compromisurile în libertate sunt dezgustătoare, după cum aţi afirmat. Şi solidar, şi dezgustat?
– Haideţi să definim compromisul, ca să ştim exact la ce ne referim. „Înţelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie”: asta ar fi partea frumoasă. Iar ca adjectiv, „cu reputaţia pătată, discreditat”: asta ar fi partea tristă.
Când iei bani, şi nu eşti muritor de foame, de la un regim dement, pe care-l lauzi deşănţat, la asta mă refer. Realitatea nu e de ascuns în spatele cuvintelor.
– Dacă lăsăm cuvintele tari la o parte, vom vedea că iar nu aveţi dreptate. Pentru articolele din „Evenimentul zilei”, indiferent de subiectul lor, autorul despre care vorbim primeşte o colaborare negociată cu ziarul respectiv. E interesul ziarului să aibă un nume de greutatea lui Cărtărescu. Prin urmare, orice laude sau critici ar face Cărtărescu în ele, nu „regimul” îl plăteşte, ci ziarul. Şi e normal să fie aşa. Amintiţi-vă: ne doream ca munca scriitorului, a publicistului să aibă şi un minim beneficiu material.
Nu ne aflăm pe aceeaşi lungime de undă, adevărul e că nu e nevoie – nu suntem soţ- soţie, ca să fie armonie în familie. Să trecem… Mario Vargas Llosa, unul dintre scriitorii mei preferaţi, afirma în Adevărul minciunilor că este „convins (dintr-o perspectivă hedonistă) că o societate fără literatură sau în care literatura a ajuns la marginea vieţii sociale – ca un viciu ascuns, devenind un cult sectar – e condamnată să sărăcească din punct de vedere spiritual şi să-şi piardă libertatea”. Cred că ne găsim într-un astfel de timp.
– Apropo de armonia conjugală, dragă domnule Petria, din cauza dialogului cu dvs. nici n-am apucat să mănânc dimineaţa în weekend. M-aţi luat de la 8.00 şi m-aţi stors pînă la 12.00… Sper că nu vreţi să depăşim recordul polemicii mele pe Facebook cu dl Laszlo Alexandru. Llosa are, evident, dreptate. Da, literatura nu trebuie să fie marginală, pentru că atunci ea nu va mai avea forţa de a impune în conştiinţa colectivă adevărurile tuturor, poveştile tuturor, inclusiv ale marginalilor. Dacă nu era Dickens omologat ca Dickens într-o literatură precum cea engleză sau dacă nu era Cehov înţeles deja ca Cehov într-o literatură precum cea rusă – cum am mai fi ajuns la reprezentarea oamenilor săraci, umiliţi, fără şanse şi a micilor funcţionari cu perspectiva concedierii? Pentru ca literatura să ne forjeze aceste reprezentări, să le îmbogăţească, să le impună, e nevoie ca ea să-şi păstreze condiţia de centralitate. De oriunde am porni, tot la centralitatea necesară a literaturii ajungem – ceea ce îmi place…

 

– Şi mie. Apoi, în ciuda precarităţii materiale şi a altor piedici ocultatoare, suntem într-un moment exploziv al literaturii române, ca florile de cactus în deşert. Sunt fericit că-s contemporan cu un şir foarte lung de scriitori deosebiţi. Pe cine pariaţi, în poezie şi proză?
– Pariurile mele „nominale” sînt la vedere, în ceea ce am scris. Înţeleg că doriţi o listă? Din ce generaţie? Vreţi vîrfurile fiecărui gen? Ce vreţi de la un biet critic, domnule Petria?
Bietul care nu e biet… La vârfuri mă refer. La contemporani.
– Un vîrf al poeziei contemporane este Mircea Cărtărescu. Altul, Ion Mureşan. Încă unul, Ioan Es. Pop. Un al patrulea vîrf, Constantin Acosmei. Un al cincilea, Marius Ianuş. Un poet extraordinar rămîne regretatul Cristian Popescu. După cum observaţi, am luat-o de la generaţia ‘80 încoace.
Şi la proză?
– Dacă urmăm acelaşi interval, cu trei segmente generaţioniste (generaţia ‘80, generaţia ‘90, generaţia 2000; vedeţi? iarăşi generaţiile „decenale”…), ar fi Petru Cimpoeşu, regretatul Ioan Lăcustă, Radu Aldulescu, Răzvan Rădulescu, regretatul Sorin Stoica, Bogdan Popescu, Filip Florian… Aici sînt mai mulţi. Prozatorii afirmaţi în anii 2000 sînt foarte buni.
Dar la critici şi eseişti? Aici e cazul să vă puneţi pe listă.
– Aici sînt orgoliile cele mai mari: fiindcă mai sunt critici care se consideră mai importanţi decît scriitorii. O luăm tot aşa, de la „optzecism” încoace. La eseu, Ion Vartic şi Horia-Roman Patapievici. La critică, regretatul Radu G. Ţeposu, Ion Simuţ, Al. Cistelecan, Sanda Cordoş, Paul Cernat…
Da. Şi Daniel Cristea-Enache. Vă iubiţi cărţile scrise? Care consideraţi că vă reprezintă plenar?
– E interesant de văzut cine va fi criticul, cine vor fi criticii unei epoci literare: epoca post-1989. Îmi iubesc cărţile; pe prima doar mi-o simpatizez…
Ce aveţi în lucru? Parcă o carte cu câte o sută de pagini pentru câte un poet; 10 poeţi- 1000 de pagini…
– Să mă şi explic. Pe cea dintîi o simpatizez, doar, fiindcă o consider cea mai slabă. Or, fiind critic, aspectul trebuie luat în considerare. Am mai multe proiecte în derulare. O carte, o carte bună se rotunjeşte şi se încheie când vrea ea, nu cînd vrei tu. Eu pot doar să-mi dau cu părerea asupra momentului cînd va fi gata prima dintre ele.
– Nu vă place să vorbiţi despre proiecte? Superstiţie?
– Ba da, îmi place. Doar că nu ştiu cînd va fi gata cartea 1, cînd va fi gata cartea 2 ş.a.m.d. Probabil, cartea 1 va fi volumul de dialoguri cu scriitori de pe LiterNet. Cartea 2 e o enigmă deocamdată: va fi ori volumul de convorbiri cu Paul Cornea, ori cel cu Dan C. Mihăilescu. Asta înseamnă că 2 poate deveni 3 şi 3 poate deveni 2. În fine, cartea 4 va fi un nou volum de cronici, care e musai să apară spre finele lui 2013, ca să menţin ritmul: un volum de cronici o dată la patru ani. (Concert de deschidere, 2001, Bucureşti Far West, 2005, Timpuri noi, 2009.) Eu aşa gîndesc: macro şi în perspectivă.
Aveţi prieteni adevăraţi printre scriitori sau doar cunoştinţe? Funcţionează cât de cât recunoştinţa între scriitor şi critic?
– Da, am prieteni adevăraţi printre scriitori şi critici. Un prieten adevărat este C. Stănescu, omul care m-a făcut cronicar la „Adevărul literar şi artistic”, pe cînd aveam 23 de ani. Un alt prieten adevărat este Ileana Mălăncioiu, o mare poetă care nu a ezitat nici o secundă atunci cînd, tînăr fiind, i-am propus să facem un volum de convorbiri.
N-aţi răspuns la treaba cu recunoştinţa…

–         Am repulsie faţă de oamenii nerecunoscători. La ce anume vă referiţi?
Se mai întâmplă ca oameni pe care i-ai sprijinit să te înjure… Viaţa literară nu-i mănăstire.

– Se mai întîmplă, dar nu în cazul meu. Totdeauna voi fi recunoscător faţă de oamenii care m-au sprijinit atunci cînd eram un no name. De pildă, îmi place mult recunoştinţa lui Nicolae Manolescu faţă de George Ivaşcu. Din cîte ştiu, nu l-a „înjurat” niciodată pe fostul său binefăcător. Asta e ceva foarte frumos.
M-am gândit la unii sprijiniţi de dumneavoastră.
– E normal ca, aşa cum eu am fost sprijinit la început, să sprijin la rîndul meu pe alţii. Primeşti ceva. Trebuie să şi dai ceva. Dacă doar primeşti, primeşti, primeşti, şi niciodată nu dai, în „lanţul” ăsta uman, eşti un ins de nimic. Deci n-am nici un merit în chestia asta: că i-am sprijinit pe alţii. Din punctul meu de vedere, e ceva absolut firesc.
– O ultimă întrebare – e în faţa dumneavoastră un tânăr talentat, care vrea să se apuce de literatură. Ce sfaturi îi daţi?
– Dacă vrea să se „apuce” de literatură, n-avem de unde şti în ce constă „talentul” lui. Îi voi spune atît: hai să te vedem!
Ok, n-am fost prea exact. Are talent, a scris câte ceva şi vine la dumneavoastră…
– N-am de unde să ştiu dacă are talent sau nu. Decît după ce-l citesc. Dacă e foarte bun, pun mîna pe telefon şi fac ce e normal să fac: să sprijin un tînăr promiţător. Cui dau telefon? Celor care îmi răspund. Dacă e „doar” bun, îi spun ce are de făcut, în opinia mea. În fine, dacă e slab, îi spun că nu m-a convins. Sau devin evaziv, ca să nu-l rănesc. Dacă e inteligent, îşi va da seama singur seama. Dacă nu e inteligent, mă va agasa cu telefoane, cu mail-uri, cu sms-uri. Degeaba. Dar, la un moment dat, se va potoli. Şi atunci va veni alt aspirant, tînăr sau nu. Şi tot aşa: povestea asta nu se termină niciodată. Şi e foarte bine. Cît va ţine povestea asta, criticul va fi şi el viu; iar critica literară va avea sens.


– Vă mulţumesc.

– Şi eu vă mulţumesc.

Text apărut în revista Arges, nr 12/2012

 

 

Anunțuri
Mai 3, 2012

Stelian Tănase despre mine şi „Intelectualii lui Băsescu”

VÎNĂTOAREA DE VRĂJITOARE

Dl Alexandru Petria publică pe blogul său un text intitulat “Mai au un dram de onoare Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu & company? ” Iata continuţul lui. “Aşa-numiţii “Intelectuali ai lui Băsescu” au pierdut partida. Căderea guvernului Ungureanu o să aducă ieşirea lor din viaţa publică. Şi aici mă gândesc la decablarea de la funcţii, de la sinecuri. E o chestiune de timp, desigur. Au mizat pe o alcătuire politică aberantă, un veritabil regim de ocupaţie a României, şi-au bătut joc de inteligenţa şi talentul lor pentru bani, e timpul să stea pe tuşă. Vânzarea are şi o oră a scadenţei, inevitabilă şi binefăcătoare. Că n-o să-şi ceară scuze pentru răul făcut, sunt sigur, la cât sunt de plini de sine.

Acum, au în faţă doar două opţiuni: să-şi dea demisiile sau să aştepte să fie demişi. Prima onorabilă, a doua – o plecare cu coada între picioare. Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc este în subordinea guvernului. Vladimir Tismăneanu e cazul să aleagă repejor. Timpul şefiei lui a apus. Ca şi Gabriel Liiceanu, membru în Consiliul de Conducere al Institutului Cultural Romăn, funcţie unde a fost desemnat de către primul-ministru. Din solidaritate cu Liiceanu, până nu se va ajunge la înlăturarea lor după cea a lui Băsescu, momentan sunt la adăpost fiindcă sunt subordonaţi preşedintelui României, ar fi salubru să elibereze locurile şi Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului, şi vicepreşedintele Mircea Mihăieş. Sunt curios dacă mai au un dram de demnitate ca să-şi prezinte demisiile, când funia le este lângă par.”

Înainte de orice, de demisii, de concedieri, noi numiri, execuţii publice, e necesară o discuţie deschisă. Schimbarea lui X cu Y nu schimbă natura problemei. Ar pleca unii ca să vină alţii la fel de legaţi de oamenii zilei. Altă zi, alţi zei. Temele unei dezbateri ar fi – cum a reuşit Băsescu să îşi afilieze atîtea nume de prestigiu ? E vorba de oameni nici prosti, nici dependenţi pînă atunci cel puţin ( 2005-7)  de  drogul politicii. Cum de au văzut ei în Băsescu omul providenţial ? Cum de au tăcut cînd derapajele lui au fost evidente şi contraziceau vădit ce susţinuseră public ei pina atunci ? Au fost atraşi de şarmul personal, au fost nişte naivi? E vorba de stipendii sau de vechea atracţie a intelectualilor pentru putere ? Este în adeziunea la persoana lui Basescu complexul celui care se vrea iniţiat, informat despre secretele zeilor? E oportunism pur si simplu, goana după favoruri, sinecuri şi posturi ? E moftul de a fi acolo unde se iau marile decizii ? E teama de vicisitudini care il face pe intelectual să se pună sub pulpana unui personaj puternic? E dependenţa în lumea românească a intelectualilor de politic ? Nu eşti respectat ca artist, intelectual, dacă nu eşti bine conectat cu vîrfurile unui partid, cu diverşi miniştri şi dacă nu le serveşti.E şi problema răspunderilor, de neocolit.

Dl. Petria a mai publicat un text pe blogul d-sale, pe această temă, cînd a propus o ”Antologie a ruşinii”  conţinind texte ale intelectualilor lui Băsescu, apetria@gmail.com”. Atunci i-am răspuns –  “O asemenea antologie este utilă doar ca un capitol într-o istorie a intelectualităţii din România anilor 2000. Dezbaterea în jurul acestei chestiuni “dureroase” trebuie să rămînă strict între intelectuali. Orice invitaţie la o vînătoare de vrăjitoare mi se pare de neacceptat. Oricine se poate înşela şi chiar o face. Mai cred încă în buna credinţă a unora. Nu întotdeauna puterea şi banii explică lucrurile sau le explică doar la suprafaţă. Şi capacitatea de înţelegere limitată a unui fenomen politic contribuie în egală măsură la opţiunile cuiva. În plus, unii îşi doresc cariere mai importante decît ce le oferă piaţa culturală românească, profesorat şi cărţi în tiraje infime. Adică sărăcie şi periferie. Mai explică deriva şi vechiul complex al intelectualului aflat “sub vremi”. Un alt factor este dorinţa de a face parte din “cercul restrîns al puterii”, de a avea acces la Vodă. Exemplul lui Nae Ionescu cu Carol ll e cunoscut. Aventura carlistă a lui Nae a durat pînă cînd s-a văzut pe scările Palatului neprimit de rege aflat în braţele Lupeascăi…Scenă actuală şi azi. Puţini au tras concluziile necesare din această poveste arhicunoscută.”

Regimul Băsescu se apropie de final. O analiză a raporturilor dintre intelectuali şi actualul preşedinte ţine şi aprecierea pe care a o dăm acestor ani. Au fost un eşec sau un succes ?  A venit timpul să privim înapoi, cu sau fără mînie. Cert este că uitarea prea rapidă a acestei perioade de istorie politică şi intelectuală românească ar fi o pierdere. Este un prilej rar de a trage bune lecţii pe seama raporturilor dintre intelectuali şi putere în lumea românească şi nu doar pentru ultimii 7 ani.

Stelian Tănase

 

Notă Alexandru Petria- textul a apărut aici http://www.stelian-tanase.ro/sa-stam-de-vorba/vinatoarea-de-vrajitoare/

 

Aprilie 29, 2012

Mai au un dram de onoare Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu & company?

Aşa-numiţii „Intelectuali ai lui Băsescu” au pierdut partida. Căderea guvernului Ungureanu o să aducă ieşirea lor din viaţa publică. Şi aici mă gândesc la decablarea de la funcţii, de la sinecuri. E o chestiune de timp, desigur.
Au mizat pe o alcătuire politică aberantă, un veritabil regim de ocupaţie a României, şi-au bătut joc de inteligenţa şi talentul lor pentru bani, e timpul să stea pe tuşă. Vânzarea are şi o oră a scadenţei, inevitabilă şi binefăcătoare. Că n-o să-şi ceară scuze pentru răul făcut, sunt sigur, la cât sunt de plini de sine.
Acum, au în faţă doar două opţiuni: să-şi dea demisiile sau să aştepte să fie demişi. Prima onorabilă, a doua- o plecare cu coada între picioare. Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc este în subordinea guvernului. Vladimir Tismăneanu e cazul să aleagă repejor. Timpul şefiei lui a apus. Ca şi Gabriel Liiceanu, membru în Consiliul de Conducere al Institutului Cultural Romăn, funcţie unde a fost desemnat de către primul-ministru. Din solidaritate cu Liiceanu, până nu se va ajunge la înlăturarea lor după cea a lui Băsescu, momentan sunt la adăpost fiindcă sunt subordonaţi preşedintelui României, ar fi salubru să elibereze locurile şi Horia-Roman Patapievici, preşedintele Institutului, şi vicepreşedintele Mircea Mihăieş.
Sunt curios dacă mai au un dram de demnitate ca să-şi prezinte demisiile, când funia le este lângă par.
Alexandru Petria

Aprilie 28, 2012

Ce vor face intelectualii ruşinii, profitorii şi giranţii regimului Băsescu?

Dau o listă a lor, sigur incompletă:
Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieş, Teodor Baconsky, Mihai Răzvan Ungureanu, Sever Voinescu, Traian Ungureanu, Cătălin Avrămescu, Mihail Neamţu, Sebastian Lazaroiu, Andrei Cornea, Vladimir Tismăneanu, Cristian Preda, Dragoş Paul Aligica, Monica Macovei, Ioan Stanomir, Dan Tăpălaga, Adrian Cioflanca, Sorin Ioniţă, Cristian Patrasconiu, Andreea Pora, Rodica Palade, Mircea Marian, Brânduşa Armanca, Cristian Câmpeanu.
Şi un tomberon de gunoi e prea bun pentru ei…  S-au compromis din lichelism.

Ianuarie 26, 2012

Interceptatea unei convorbiri telefonice dintre Traian Basescu si Gabriel Liiceanu

Am tras cu urechea pentru dumneavoastra>
-Alo, domnule Liiceanu, cum se zice, plancarde sau pancarde? Ca eu am spus plancarde aseara si rad viermii de mine…
– ……………….(zgomot de fond, nu inteleg cuvintele)
– Aha, pancarte…Va astept la Cotroceni, sa discutam ca intre oameni de valoare. Poate vine si Mircea Cartarescu. A mai scris ceva nou de la Levantul?
-…………….. (aceeasi treaba). Ma bucur ca m-ati sunat, domnule presedinte. Onorat.
Alexandru Petria

Ianuarie 20, 2012

Intelectualii lui Basescu sunt mai vinovati decat Basescu

Se doreste sa se acrediteze ideea ca aproape toti Intelectualii lui Basescu s-au delimitat de el si ca, vezi Doamne, nu sunt vinovati pentru situatia tarii. Ba, sunt vinovati, mai vinovati chiar decat presedintele. Fiindca l-au girat cu prestigiul lor.
Daca Basescu n-avea ce pierde in ochii oamenilor, doar sa castige, ei aveau. E o treaba secundara ca au facut-o pentru bani sau alte avantaje. Ori din prostie cu staif.
Sunt culpabili moral pentru nenorocirea romanilor.
Maestrul Victor Rebengiuc are oare hartie igienica si pentru ei?
Alexandru Petria

Octombrie 15, 2011

Liiceanu şi Pleşu sunt laşi

„Domnul Liiceanu, care a scris texte impresionante in 1990, le stim pe dinafara multi dintre noi, nu are curaj, e las – i-o spun clar acum – ca si Plesu, n-au curaj sa protesteze la mitocaniile cele mai odioase pe care seful statului le face la adresa istoriei. Nu au curaj, tac malc pentru ca e usor sa-l injuri pe Ponta, e chiar obligatoriu sa-l injuri Antonescu, dar e mai greu sa-l injuri pe stapanul pe care ti l-ai cautat de pe timpul lui Ceausescu si l-ai gasit abia acum”- Crin Antonescu.

Subscriu.

Octombrie 4, 2011

Scandalul Liiceanu de la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti

Precizările Facultăţii de Filosofie cu privire la concursurile didactice desfăşurate în luna septembrie

 

Domnul prof. Gabriel Liiceanu, membru al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, a publicat pe site-urile HotNews.ro, Contributors.ro şi Revista22.ro, o Scrisoare deschisă către domnul Daniel Funeriu, ministru al Educaţiei şi Cercetării, sub titlul Balta stătută a facultăţilor noastre. Poziţiei sale i s-au alăturat A. Baumgarten, A. Mungiu–Pippidi şi alţii. Întrucât imaginea facultăţii noastre este grav afectată de informaţiile inexacte şi de manipulările repetate pe care prof. Liiceanu şi susţinătorii săi le vehiculează în mod public, Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti face următoarele precizări:

1. Aşa-zisa scrisoare deschisă a prof. Liiceanu a fost publicată înaintea încheierii procedurilor de validare a rezultatelor concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice vacante de către Consiliul Facultăţii de Filosofie şi Senatul Universităţii din Bucureşti. Scrisoarea a fost, de fapt, o încercare brutală de presiune asupra Consiliului şi Senatului, cu scopul de a le intimida şi a le influenţa deciziile. Diferitele apeluri adresate în acelaşi timp Senatului au făcut parte, de asemenea, din aceste încercări de presiune asupra factorilor de decizie. Ca profesor cu o experienţă de douăzeci de ani, prof. Liiceanu ştie că asemenea intervenţii calcă în picioare autonomia şi libertatea academică.

2. În intervenţia sa, prof. Liiceanu denunţă o aşa-zisă situaţie inacceptabilă care s-ar fi petrecut în cadrul concursului de ocupare a postului de lector la „catedra de istoria filosofiei” de la facultatea noastră, în luna septembrie a acestui an. Prezentarea pe care o face acestei situații este falsă de la un capăt la altul. Astfel, nu există nicio „catedră de istoria filosofiei” în Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, aşa cum pretinde prof. Liiceanu. Îi reamintim colegului nostru că facultatea este organizată departamental de multă vreme şi că el a făcut parte, până de curând, înaintea pensionării, din Departamentul de Filosofie Teoretică, celălalt fiind Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei.

3. Facultatea de Filosofie a scos la concurs nu două posturi, aşa cum i se pare prof. Liiceanu, ci trei. La Departamentul de Filosofie Teoretică, a fost scos la concurs postul de lector, poziţia 11, cu încărcătura didactică formată din disciplinele Fenomenologie,Hermeneutică,Fenomenologia de la Brentano la Husserl, Artă şi cunoaştere. Pentru acest post, s-au prezentat la concurs doi candidaţi. Utilizând termenii prof. Liiceanu, unul dintre candidaţi a fost „dinăuntrul facultăţii”, iar celălalt „din afară”. Amândoi candidaţii sunt specialişti în teme ale filosofiei heideggeriene, au fost doctoranzii şi sunt colaboratori apropiaţi ai prof. Liiceanu. În urma concursului, candidatul „dinăuntru” a primit nota 9,70 şi a cîştigat concursul, iar candidatul „din afară”, nota 8,88. Bănuim că prof. Liiceanu consideră că rezultatele acestui concurs sunt juste, chiar dacă a câştigat „omul dinăuntru”, „omul casei”, deoarece nu pomeneşte nimic în legătura cu ele în aşa-zisa sa scrisoare deschisă.

4. Cu totul altfel stau lucrurile, reclamă prof. Liiceanu, cu un al doilea concurs, acela de la Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria filosofiei. Este vorba de postul de lector, poziţia 17, cu o încărcătură didactică ce constă în Filosofie contemporană, Introducere în etică, Introducere în estetică, Filosofie greacă. La concursul pentru acest post se referă prof. Liiceanu în scrisoarea sa, oferind informaţii inexacte.

5. Pe acest post de lector (istoria filosofiei – estetică – etică), nu au concurat doi candidaţi, cum susţine în mod curios prof. Liiceanu, ci trei. Unul dintre candidaţii „dinafară”, cel apreciat de prof. Liiceanu, după cum rezultă din scrisoarea sa, este unul şi acelaşi cu candidatul care nu a obţinut postul scos la concurs în domeniul său de specialitate, fenomenologia. Însă nici candidatul, nici prof. Liiceanu, nu au contestat şi nu contestă rezultatele de la postul de fenomenologie, cum am putea crede. Ei contestă rezultatele de la concursul pentru celălalt post, de istoria filosofiei, etică şi estetică, la care candidatul „dinauntru” a primit nota 9,50, candidatul „din afară”, lăudat de prof. Liiceanu pentru profilul său internaţional, nota 8,78, iar al treilea candidat, nota 8,44.

6. Informațiile privind metodologia concursurilor, criteriile de evaluare, ponderea diferitelor activităţi în punctajul general etc., potrivit prevederilor legale, au fost publice şi au putut fi accesate la adresa: http://filosofie.unibuc.ro/posturivacante. Acestea nu au fost contestate de nimeni, pe nicio cale, înainte de desfăşurarea concursului. Ele se află încă la aceeaşi adresă şi pot fi consultate de oricine. Prof. Liiceanu şi cei care îl acompaniază le ignoră însă în totalitate şi continuă să prezinte în mod fals situaţia privind ocuparea postului didactic în cauză.

7. În primul rând, prof. Liiceanu omite faptul că acest concurs nu este o evaluare generală şi abstractă a candidaţilor, menită să fixeze o ierarhie absolută, să stabilească definitiv care din ei aparţine „elitei” şi care „mediocrităţii”, aşa cum ni se sugerează tot timpul, ci o comparare complexă a tuturor performanţelor lor didactice şi ştiinţifice în raport cu un post didactic anume scos la concurs, pentru determinarea persoanei celei mai potrivite să ocupe acest post. Întrebarea-cheie nu e „Cine are în genere mai mare vizibilitate internaţională?”, ci „Care dintre candidaţi este mai bine pregătit pentru acest post anume?”. În acest context, încărcătura didactică a postului (ore de fenomenologie sau ore de istoria filosofiei și estetică, etică etc.) este esenţială în evaluare. Prof. Liiceanu omite faptul decisiv că unuia dintre candidaţi îi lipsesc nu doar competenţele didactice, ci chiar şi performanţele de cercetare în ariile de specializare corespunzătoare încărcăturii postului. Performanţele menţionate de prof. Liiceanu ţin de altă arie de specializare, de fenomenologie.Prin această manevră, se ascunde faptul că unul dintre candidaţi, oricât de bine pregătit şi de valoros ar fi, nu este de fapt specializat în sfera specifică postului scos la concurs.

8. În al doilea rând, sunt prezentate deformat şi minimalizator activitatea şi performanţele altui candidat. Se ajunge astfel în faţa unei situaţii în alb şi negru: unul dintre candidați este o uriaşă personalitate ştiinţifică, celălalt un asistent universitar oarecare; unul e un „Messi” (?!) al filosofiei, celălalt, „un copil de mingi”. Nu dorim să lezăm interesele niciunuia dintre cei doi tineri filosofi şi, de aceea, nu credem că e cazul să ne pronunţăm în nici un fel asupra meritelor lor. Este însă inacceptabilă, moral şi profesional, caracterizarea pe care prof. Liiceanu o face unuia dintre candidaţi, caricaturizându-i activitatea didactică şi ştiinţifică.

9. În al treilea rând, sunt ignorate deliberat criteriile de evaluare aprobate la nivel de universitate şi facultate, conform cărora au fost departajaţi candidaţii, pentru a se crea impresia falsă că departajarea ar fi fost arbitrară. Se pretinde că s-ar fi făcut o „scamatorie”, o „malversaţiune”, dar nu se indică în ce anume ar fi constat acestea, ce criteriu ar fi fost aplicat greşit, ce procedură s-a încălcat etc.

10. Prof. Liiceanu nu numai că este nemulţumit de rezultatele concursurilor didactice, dar îşi ridică statura mediatică şi asupra Facultăţii de Filosofie. El invocă reforma universităţii, îşi inventează adversari şi apelează la „oamenii de bine” pentru a face ordine în sistem, începând cu facultatea din care face parte. Dacă nu urmează indicaţiile sale, sugerează şi poate chiar ameninţă prof. Liiceanu, Facultatea de Filosofie va rămâne o echipă de liga C, va deveni o redută a plictiselii şi va ajunge curând un departament cenuşiu al Facultăţii de Jurnalism sau de „marketing cultural”. Prof. Liiceanu ignoră că Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti a fost ierarhizată recent în categoria A de către Ministerul Educaţiei şi, prin urmare, se află în fruntea listei facultăţilor de filosofie din ţară. Pentru a vedea că poziţia noastră este meritată îi dăm prof Liiceanu câteva exemple din domeniul organizării de conferinţe internaţionale, domeniu pe care îl consideră esenţial pentru o facultate. Anul acesta în facultatea noastră s-au organizat şi vor avea loc în continuare nu mai puţin de 6 conferinţe internaţionale: International Conference on Values of the Human Person. Contemporary Challenges. Bucharest, June 3-4, 2011, Bucharest Colloquium in Analytic Philosophy: Frege’s Philosophy of Mathematics and Language, 28-30 May 2011, The 2nd Edition of Bucharest Postgraduate Conference in Early Modern Philosophy, March 7-8, 2011,Ethics in New and Emerging Technologies, the 4th BCAE edition, Bucharest, October 29 – 30, 2011, Evolution and Norms: Concepts, Models, Challenges,Bucharest, 11-12 November 2011, Rights to a Green Future, Uncertainty, Intergenerational Human Rights and Pathways to Realization (ENRI – Future), 2011 – 2015, Bucharest, October 31 – November 02. Cel puţin organizarea a două dintre aceste conferinţe ar fi onorat orice facultate sau department de filosofie din orice universitate din lume. În facultatea noastră au conferenţiat, de asemenea, numai în acest an, printre alţii, Saul Kripke, Daniel Dennett, Kit Fine, Michael Inwood, Michael Devitt.

11. Unii dintre partizanii prof. Liiceanu, cum ar fi conf. A. Baumgarten, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, au înțeles că şi ei trebuie să fie necruţători în prezentarea activităţii din facultatea noastră. Conf. Baumgarten e și el, ca mulți alții, un produs doctoral al facultății noastre. Atacul necolegial la adresa unui facultăţii prestigioase, de tradiţie, aprecierile injuste şi judecăţile părtinitoare pe care le face nu-i fac cinste nici ca membru al faculăţii clujene de filosofie şi nici ca membru al diferitelor organisme cu putere de decizie la nivel universitar.

12. Titlul „Balta stătută a facultăţilor noastre”, precum şi metaforele din lumea fotbalului pe care le utilizează prof. Liiceanu, ne arată că şi limbajul proletcultist poate fi tabloidizat. Din păcate în acest limbaj a înţeles prof. Liiceanu să trateze instituţia în care a activat douăzeci de ani, gustând satisfacţiile, dar niciuna dintre servituţile instituţionale ale meseriei de profesor.

13. Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti este o instituţie transparentă. Toţi cei interesaţi de activitatea noastră pot accesa adresa de internet http://filosofie.unibuc.ro. Facultatea noastră nu va mai reveni cu alte precizări privind rezultatele concursurilor pentru ocuparea posturilor didactice.

Consiliul Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti

Septembrie 30, 2011

Noul apel către lichele

Nu e momentul să vă retrageţi din viaţa publică. E timpul să fiţi consideraţi morţi în viaţa publică. Spiritual. Nu înainte de-a vă recunoaşte micimea omenească. Existenţa larvară conectată la banul public. Fie şi cu forţa.

Sunteţi nişte baloane umflate de un marketing insistent, cu o operă care n-are cum să treacă graniţele ţării.  Orgoliul n-o să vă asigure decât un loc insignifiant în istorie. La „nu faceţi ca ei”. Sau la „deştepţi, dar lepădături”.

V-aţi asimilat coprofagia în metabolism când naivii credeau că sunteţi nişte repere.  I-aţi înşelat. Din cinism sau cecitate momentană.

Presa v-a etichetat greşit ca „Intelectualii lui Băsescu”. În realitate, aţi abdicat de la condiţia de intelectuali susţinând şi pentru al doilea mandat un personaj antidemocratic.

Ca şi Băsescu, sunteţi la fel de vinovaţi pentru situaţia catastrofală în care a ajuns România.

Într-o ţară ocupată, sunteţi colaboratori cu inamicul, regimul actual.

Mila, în ceea ce vă priveşte, nu e generozitate. Ci prostie.

E timpul să lăsaţi locul celor care se respectă şi-i respectă pe români.

E timpul să muriţi bine!

Alexandru Petria

Textul a fost publicat pe Agenţia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2011/09/noul-apel-catre-lichele/

Septembrie 25, 2011

Dubla măsură a lui Gabriel Liiceanu

Charles Bukowski a scris într-o povestire că „politica e ca şi cum ai încerca să i-o tragi în fund unei pisici”. Ieşi zgâriat, cu răni adânci şi dureroase, compromiţătoare. Comparaţia deşucheată a americanului se potriveşte de minune realităţii perverse a politicii româneşti. Şi unora dintre intelectualii care se avântă în ea.

Într-o pauză din delectarea cu Bukowski, ce potrivire!, navigând pe net, am descoperit un articol vechi de-al lui Gabriel Liiceanu, „Câteva precizări despre logica lui ex-„, „România Liberă”, Anul L, Nr 14674, Serie nouă, nr 640, 29 aprilie 1992. Eseistul se referea în el la Regele Mihai, la modul incalificabil în care a fost tratat de Ion Iliescu. Care-l numea metodic ex-Rege, cu intenţie minimalizatoare. „Nu este adevărat că Regele Mihai este ex-regele României, aşa cum nu este adevărat că preşedintele României, dl Ion Iliescu, este ex-prim secretar. Sau altfel spus: pe cât de puţin este Ion Iliescu „ex-prim secretar”, tot atât de puţin este Regele Mihai „ex-rege”. Fiecare a fost şi este ceea ce a fost şi este dintotdeauna: Regele-rege, dnii Iliescu, Bârlădeanu, Marţian şi ceilalţi-secretari, prim-secretari şi propagandişti de partid. Toţi sunt ce-au fost: unii regi, alţii activişti.”, a afirmat cu revoltă Liiceanu.

După o acoladă temporară de aproape 20 de ani, recent, Traian Băsescu l-a numit tot ex-Rege pe Regele Mihai. „Abdicarea regelui a fost un act de trădare al interesului naţional al României. Un act de trădare din partea regelui. Ăsta e punctul meu de vedere”, afirma în vară acelaşi Băsescu, care a aruncat şi că Regele Mihai a fost „slugă la ruşi”.

Dacă în vară încă speram şi la o reacţie a lui Liiceanu la insanitatea lui Băsescu, ca o dovadă de verticalitate în al doişpelea ceas, la ora redactării articolului nu mai am aştept nimic. Liiceanu este un om al dublei măsuri. Prea orgolios să-şi asume deschis greşelile. Să recunoască răspicat că a pariat pe un om nedemn de funcţia de preşedinte al României. Bărbăteşte. De ce nu susţine despre Băsescu ce a zis cu îndreptăţire despre Iliescu?

Pisica lui Bukowski l-a cam desfigurat pe Gabriel Liiceanu. A rămas să respire printre noi ex-Gabriel Liiceanu. Pe firul logicii lui „ex”…

Alexandru Petria

Articolul lui Liiceanu din 1992 il puteti citi aici http://spunesitu.adevarul.ro/Politic/Dezbateri/Traian-Basescu-vorbeste-in-2011-despre-bietul-exRege-In-1992-Gabriel-Liiceanu-vorbea-despre-logica-stramba-a-lui-exCat-de-mult-seamana-Romania-de-azi-cu-exRomania-de-acum-20-de-ani-9139

Text publicat pe Agentia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2011/09/dubla-masura-a-lui-gabriel-liiceanu/

August 30, 2011

Antidemocratul şi „Intelectualii lui Băsescu”

Ce mai zarvă a puit pe net după ce-am anunţat că intenţionez să alcătuiesc o antologie cu cele mai ruşinoase texte ale personalităţilor cunoscute sub brandul „Intelectualii lui Băsescu”. Parcă am răsucit un băţ într-un muşuroi de termite. Protestele s-au inflamat din teritoriul celor cablaţi ca de rezervoarele de oxigen de Putere. Felicitările, de la Opoziţie şi de la nealiniaţi, de la cei cărora gâturile nu le fac torticolis tot vânând oportunităţile.

Dacă înjurăturile le-am înţeles, n-am priceput după ce logică am reuşit să fiu considerat un antidemocrat. Citez din mailul primit de la un poet onorabil: „Draga domnule Petria, nu ma situez intre intelectualii lui Basescu, nu fac parte si nu am facut parte din echipe de zgomote, dar mi se pare ca initiativa dvs este impotriva democratiei, e o imixtiune in intimitatea si in atitudinea de moment a oricarui om din societatea romaneasca. Nu am vazut aceeasi atitudine in cazul intelectualilor lui Iliescu, nici in cazul intelectualilor lui Nastase sau Geoana, care au invadat cu mizerie societatea romaneasca, din 1989 incoace … ! Initiativele care se adreseaza frustratilor si frustrarilor, depasind cadrul discutiilor intr-un forum pe internet sau in oricare varianta publica, mi se pare un derapaj la fel de periculos ca orice aspiratie spre dictatura.” Ideea că ar fi utile şi antologiile cu textele penibile ale lingăilor lui Iliescu, ba l-aş adăuga şi pe Carol al II-lea, că despre cei ai lui Ceauşescu s-a ocupat magistral Virgil Ierunca e OK. Să le realizeze cine vrea, doar nu-i opreşte nimeni. Ţuţării lui Iliescu nu sunt deloc mai onorabili decât ai lui Băsescu. Am ales să mă ocup de ultimii pentru că subiectul este de actualitate şi n-am veleităţi de scormonitor prin arhive. Aserţiunea că antologia s-ar adresa frustraţilor n-are rost s-o comentez. Şi Virgil Ierunca s-a adresat probabil frustraţilor, de la microfonul „Europei libere”.  În cererea pentru extinderea  criteriilor antologiei e şi multă perversitate. Un fel de hai să ne apucăm şi de cap, şi de picioare ca să nu iasă nimic până la urmă.

Mulţumesc celor care m-au încurajat, dar şi contestatarilor. Contestatarilor pentru că m-au ambiţionat şi mai mult.

Alexandru Petria

Text apărut pe Agenţia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2011/08/antidemocratul-si-%E2%80%9Eintelectualii-lui-basescu%E2%80%9D/

 

Iulie 30, 2011

Lichelele. Despre Antologia ruşinii, varianta pupinii lui Băsescu

„În cultură, domnule, noi nu admitem decât români proşti sau foarte proşti, cu condiţia să fie cât mai mari lichele”- Aurel Baranga către I.D. Sîrbu, în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal.

Ok, rândurile au fost scrise pe vremea comunismului şi se refereau la realitatea de atunci. Dar, oare, s-au schimbat lucrurile în totalitate? Nu cred. Lichelele dau tonul şi acum în cultura română.

După ce-am anunţat că intenţionez să alcătuiesc o antologie a pupinilor lui Băsescu, au început să curgă încurajările, dar şi ameninţările. Este un semn că un astfel de volum este necesar.

Anterior, în legătură cu tema  https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/07/28/antologia-rusinii-varianta-%E2%80%9Eintelectualii-lui-basescu%E2%80%9D/

Decembrie 13, 2010

Presa s-a luptat cu democratia… Dixit Gabriel Liiceanu

„Ma uitam la tv si am cazut pe o secventa a lui Sebastian Lazaroiu, care spunea ca, la alegerile din 2009, s-a dat batalia intre presa si democratie si, din fericire, a castiga democratia. In tarile democratice, presa este numita “cainele de paza al democratiei”. La noi nu este asa.”- Gabriel Liiceanu in prefata unei carti lansate recent de Dan Tapalagă.

Hai să fim serioşi!

Noiembrie 26, 2010

Gabriel Liiceanu jigneste ziariştii

„Între ziariştii din România, care şi ei ar trebui să fie moralişti, aproape că nu mai există, cu două-trei excepţii, oameni care să meargă pe un sistem de valori clar. Şi pe care să-l apere, indiferent de jobul lor, de perspectiva meseriei lor, de patronajul politic şi aşa mai departe”, a declarat Gabriel Liiceanu la recenta dezbatere „Repere intelectuale ale dreptei româneşti”.

Personal, mă simt jignit de afirmaţia lui, cum trebuie să se simtă mulţi colegi. Oricum, necontestându-i nici un moment valoarea operei, nu dau doi bani pe consideraţiile sale. Omul Liiceanu n-are umbra operei sale, fiind un oportunist guraliv şi cu pretenţii.

Şeful de la Humanitas n-are decenţa să tacă măcar acum când a mărturisit că a greşit cu „fiinţa extraordinară” de la Cotroceni, după ce i-a tuieşit de cap pe destui intelectuali să-l voteze pe Băsescu şi a doua oară.

 

Despre Liiceanu am mai scris http://www.rasunetul.ro/m-am-saturat-de-aspiratoarele-de-scame-marca-liiceanu

Octombrie 13, 2010

M-am saturat de aspiratoarele de scame marca Liiceanu

Am publicat un text interesant, zic eu, pe Agentia de Carte http://www.agentiadecarte.ro/2010/10/m-am-saturat-de-aspiratoarele-de-scame-marca-liiceanu/

Octombrie 7, 2010

Mi-ar plăcea un dialog public Goma- Liiceanu

Paul Goma este un bombănitor cusurgiu, nici din cale afară de talentat. Adrian Marino a fost un laş, a lăsat în urmă, prin memoriile sale, o bombă cu ceas; de ce se războieşte cu lumea după moarte? Nicolae Breban, da, e mare, totuși ameţit de un orgoliu imens, şi scrie kilometric, de parcă are o fabrică de hârtie. Petru Popescu a fugit în America unde a făcut o căruţă de bani, ba a smotocit-o şi pe Zoia Ceauşescu înainte de-a pleca, parșivul, n-o fi evreu?, dă-l în mă-sa că-i comercial. Herta Müller este cinică, lasă-mă şi cu Nobelul!, o scorpie pirpirie şi afurisită, care ne-a spus în Ateneu, auzi ce lipsă de delicatețe, că am fost nişte “căcaţi” laşi în perioada dictaturii, că am acceptat să fim trataţi ca nişte “căcaţi”. Ia să le dăm câte un şut când avem ocazia, prea au pretenţii, se cred buricul pământului. Să-şi vadă de treburile lor, să ne slăbească, n-avem nevoie de lecţii, noi am rezistat prin cultură, suntem apreciaţi, chiar şi citiţi, după ’89 am construit instituţii, ne-am sacrificat propria operă şi sănătatea pentru cultura română. Aţi auzit şi răs-auzit astea şi probabil că v-aţi săturat. Nu? Eu, da.

Ce au în comun personalitățile amintite? În afară de valoarea pe care mulţi nu vreau să le-o recunoască, faptul că n-au acceptat înregimentarea în turmă, aerul ei căldicel, relativa siguranţă printre colegi, sistemul laudă-mă ca să te laud. Au optat să alerge fiecare în singurătatea lui, umbriţi şi stimulaţi totodată de propriile obsesii, egoişti în lumea lor, veritabili arici, egoişti în promovarea adevărului lor, conştienţi că au un rost, şi rostul se confundă doar cu propria oglindire, şi ea nu e aceea de păpuşi zâmbitoare cu orice ocazie, care să vândă lucruri nederanjante. Nu i-am ales după criteriul raportării la comunism, ci după simpatiile mele. Să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: dacă nu era baliza de neocolit şi imposibil de ignorant a Nobelului, se vorbea în termeni similar de elogioşi acum despre Herta Müller? Sau i se vindeau cărţile la reduceri de preţuri, dosite în cotloanele librăriilor, şi nu scria mai nimeni despre ele?

Pe nesimţite, în viaţa culturală s-a instaurat hegemonia unor grupuri de influenţă. Toxică. Cronicizată. Cel al „Intelectualilor lui Băsescu” este doar unul, sigur cel mai vizibil şi pentru ochii neavizaţilor. Dacă nu faci sluj în preajma lor ori şi dacă se întâmplă să ai simpatii liberale sau social-democrate, de exemplu, Doamne ferește!, ai încurcat-o. Eject! Nici n-are rost să te iluzionezi că vei prinde o subvenție publică, o facilitate, ceva, care să-ți ușureze munca de scriitor. Ori dacă vine, prin hazardul erorii, e de analizat insistent la microscop. Ar mai trebui vorbit și despre complicitatea editurilor cu criticii literari care sunt referenți și la editurile despre care scriu harnic și cu interes. Dacă nu nimerești pe felie, nu prea exiști. Noroc cu internetul, fiindcă acolo aranjamentele sunt mai greu de realizat, însă și impactul blogurilor și siturilor este mai redus. Și noroc și cu cititorii care știu să discearnă. E precum în spațiul politic, unde unii condamnă comunismul și sunt aclamați, și alții, care-i dezgroapă efectiv pe cei uciși de Securitate, ca Marius Oprea, și sunt huliți.

Dacă în spațiul cultural oficial mioritic Herta Müller a fost împinsă spre acceptare forțat doar de Nobel, când o să apucăm vremea ca și ceilalți menționați să nu mai fie priviți ca outsideri? Statura lor deranjează, strică jocurile, este cert. Mi-ar plăcea să ascult un dialog public la Ateneu Goma- Liiceanu; cavalerul singuratic și matca stupului parșiv.