Posts tagged ‘herg benet’

Septembrie 24, 2012

Coperta la Călăul harnic

Aceasta e coperta volumului de poeme… Apare în câteva săptămâni, sper.

Mai 12, 2012

„Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule”, de Liviu Antonesei. Lansare la Uniunea Scriitorilor

Lansarea volumului „Poveşti filosofice cretane şi alte poezii din insule” de Liviu Antonesei. Vineri, 18 mai, ora 16.00, la sediul din Calea Victoriei (Bucureşti) a Uniunii Scriitorilor din România. Invitaţi: Felix Nicolau şi Cristina Nemerovschi.

Februarie 28, 2012

„Pervertirea”, de Cristina Nemerovschi. „Uneori, artistul nu-i altceva decât un film porno”

Dacă prin romanul său de debut, „Sânge satanic”, Cristina Nemerovschi a creat controverse atât prin limbajul dezinhibat cât și prin filosofia extrem mizantropică și nihilistă ce-l caracterizează pe enigmaticul M., cu „Pervertirea” autoarea nu pare a se fi cumințit deloc, ba chiar dimpotrivă. Deși supratema romanului este una asupra căreia s-a mai speculat – motivația artei, ce anume îl face pe artist să creeze, prozatoarea ne aruncă însă într-o situație-limită în care personajele, extreme și ele, ucid pentru a perpetua arta. Întrebarea cu care rămâi după: am merge până la crimă în numele artei autentice?
Alexandru Petria

Mai jos, vă prezint în premieră un fragment din roman. Urmează să apară la editura „Herg Benet”, în aprilie.

“Cred că nici tu, nici eu n-aveam o vină prea mare. Nu suntem adulți, Lucia. E un noroc, dar se plătește scump. Copiii se trag mereu de păr după ce joaca s-a sfârșit. O fi ceva asemănător. Ar trebui să ne gândim la asta.” (Julio Cortazar, Șotron)

Amalia a dispărut într-o dimineață de la începutul lui decembrie, o dimineață cețoasă, rece, apăsătoare, sufocantă pentru că nu ningea încă, iar noi cu toții așteptam ninsoarea aia, o presimțeam, o visam. Ciudat, iarna asta încă nu ninsese nici măcar un fulg, deși se apropia Crăciunul.
Era mizerie pe străzi, traficul mai îmbulzit ca niciodată, așa cum se întâmplă mereu în ultimii ani când se apropie sărbătorile. Maimuțele retarde o iau razna complet. Parcă dintr-o dată, în jur de 10 decembrie, realizează că anul care e pe cale să se încheie nu le-a adus suficient de mult sex, nu le-a adus suficientă mâncare și băutură, nu le-a adus afecțiune, nici petreceri de vis, nici destul timp alături de copii, și încearcă în astea trei săptămâni să umple toate spațiile goale. Evident că nu reușesc. Atunci îi apucă și mai tare frustrarea. De aia bântuie pe străzi ca bezmeticii, ca dobitoace amețite cu gaz toxic, orbite, asurzite. Sincer, dacă aș vedea o gospodină cu trei rânduri de sacoșele așezate grăbit de-a lungul brațului călcată de un taxi demarând în forță, sau o corporatistă încărcată de cadourile ei patetice în pungulițe scumpe și lucioase, parfumate poate, lovită de un tramvai cu un vatman care a exagerat în pauza de prânz cu votca, târâtă de-a lungul șinelor, cu sângele împrăștiindu-i-se pe haina albă de blană eco, pătând-o ireversibil, aș intra în primul pub și aș cere o sticlă de șampanie. Aș destupa-o, aș face-o cadou celor din bar și pe urmă mi-aș lua o bere.
Partea bună e că dorința mea nu-i deloc deplasată. Corbu îmi spunea că, în perioada asta, se înmulțesc accidentele. Îmi povestea că vecina lui, o babetă oripilantă, a reușit să-și explodeze două degete pregătind cozonaci. Un copil a căzut în casa liftului, dar, din nenorocire, l-au salvat. Un bețiv de 50 a violat un aurolac de 8. Un șofer beat, grăbit fiindcă trebuia să ajungă la repetițiile pentru masa de Crăciun în familie, exasperat de țigănușii care îți șterg parbrizul la stop, a lovit două minipirande cu mașina. Și asta le-a aflat doar Corbu, care în perioada asta nu prea iese din casă. Așa că e posibil să fi fost mult mai multe.
Mizeria nu era acolo doar din pricina înghesuielii. Era un jeg și în aer, un miros de praf de pușcă amestecat cu răgâituri de cârnați. Nu toate maimuțele țin post, deși, în ultima vreme, o fac tot mai multe. E din cauza anului apocaliptic, ne-am spus eu și Corbu, după ce am reflectat îndelung într-o întâlnire a Nemuritorilor, vreo 4 minute, la subiectul ăsta.

…Ce conta încă o femeie îndrăgostită de mine, ce conta încă o iubire neîmpărtășită? Femeile se îndrăgostesc în general de tipi incapabili să le iubească, fiindcă sunt proaste. Se îndrăgostesc de ăia cu personalitate, cu carismă, fără să le treacă prin minte că astfel de oameni nu pot iubi, pentru că se iubesc prea mult pe ei înșiși. Ca să iubești pe altcineva, trebuie să fii altruist, trebuie să-ți lipsească ceva din personalitatea ta, să nu fii pe deplin mulțumit cu ceea ce ești. Trebuie să poți empatiza, trebuie să fii în stare să-i acorzi atenție și interes unei alte ființe, cea de lângă tine care își cerșește s-o iubești. Eu nu aveam aceste calități.

Într-o noapte în Cală, Corbu mi-a povestit de prima și singura lui iubire. O iubire normală, banală chiar, față de o femeie normală, banală, care nu era nici mult prea tânără, cum aveau să fie cele care i-au urmat, nici prea bătrână, cum aveau să fie și mai multe care i-au urmat, nici travestit, cum aveau să fie vreo două după aia. Cred că o și cunoscusem, dar n-am vrut să-l întrerup pe Corbu în timp ce povestea, cu amănunte din astea. Nu avea nicio importanță dacă o cunoscusem sau nu, pentru că nu femeia în sine era subiectul aici, ci iubirea lui Corbu față de ea. Fusese o poveste deloc ieșită din comun, cu două persoane care se îndrăgostesc dar nu-și spun unul altuia chestia asta, fiecare se cuplează cu altcineva, după puțin timp se regăsesc și își dau seama că sunt nefericiți, au o aventură împreună, după care ea se întoarce la cel de dinainte – cu care nu era fericită -pentru că îi oferă “stabilitate”.
“Am vrut atunci să o omor așa cum nu-mi mai dorisem să omor pe cineva până atunci. Să-mi apăs mânile aspre pe gâtul ei până ce nu va mai putea respira și va începe să horcăie. Să o privesc în ochi să râd și să scot limba la ea”, mi-a spus. L-am iubit mult în clipa aia. Câteva săptămâni înainte de confesiunea asta, fusese mai rezervat, mai retras, discutasem mai mult nimicuri.
Se întâmplase pe când Corbu avea vreo 19 ani, deci cu aproape șapte ani în urmă. Ea avea vreo 26 pe atunci, eu vreo 28. Cred că fusesem și eu o vreme cu ea, câteva săptămâni. Sper că nu din cauza mea i-a frânt inima Corbului. E foarte puțin probabil, nu știu cum și-ar fi putut imagina vreo pizdă, oricât de proastă să fi fost ea, că eu îi pot oferi “stabilitate”. Yuck, și ce cuvânt. Numai să-l pronunț și mă apucă greața.
Probabil că a fost un altul și, mai mult ca sigur, după un timp gagica a rămas singură, fără mult dorita ei stabilitate. Nimeni nu poate suferi în preajma lui prea multă vreme o proastă…

După întâmplarea asta, Corbu spunea că se simțise cumva eliberat. Simțise că-și poate permite să facă tot ce-i trece prin cap, ba chiar să rănească și alții oameni. “Cum să zic nu era vorba că îmi propuneam să rănesc oameni ăsta să fie scopul meu ci doar că nu-mi mai păsa dacă cineva era rănit în timp ce eu încercam să-mi urmez cât mai mult posibil toate plăcerile chiar și alea mai ciudate”. Înțeleg, l-am asigurat, și chiar înțelegeam. Dacă o ființă inferioară avusese curajul de a-l răni pe el, și nimeni n-o trăsese la răspundere pentru asta, atunci ce rost mai avea să ne prefacem, să ne reținem sentimentele, să nu ne dăm frâu liber pornirilor, așa se întrebase, pe bună dreptate Corbu. Ce nu știa el, îmi spuneam eu acum, e că oamenii proști și insignifianți nu rănesc adânc. Ei rănesc mai degrabă prin atingere, așa cum un moș se șterge de tine într-un mijloc de transport în comun aglomerat. Te ating fără premeditare. Noi însă, Nemuritorii, în general rănim premeditat, pervers, adânc și fatal. Și cred că așa trebuie să fie. E dezgustător numai să-ți imaginezi că păduchiuții și Nemuritorii ar putea avea aceleași drepturi pe lume, doar pentru că un tâmpit i-a încadrat în aceeași specie în manualele de biologie care se studiază în gimnaziu.
La scurt timp după dezamăgirea cu gagica aflată în căutarea stabilității, Corbu a făcut sex cu o puștoaică de 14 ani jumate. “Din afară părea greșit ceva de genu dar când eram singur cu ea mi se părea cea mai normală chestie.” “I know the feeling”, i-am zis. Pe ea a înșelat-o cu o soție de profesor universitar, în vârstă de 51 de ani. “Era o doamnă care se ținea foarte bine. Purta părul blond cenușiu iar firele albe făceau și ele cumva parte din peisaj. Avea ochelari și nu se descurca deloc fără ei nici chiar prin casă se împiedica și cădea ceea ce mie mi s-a părut din cale-afară de haios. Avea o nepoțică de care era foarte mândră îi ținea poza pe noptieră și o întorcea cu spatele când ne-o trăgeam. Am mers cu ea un weekend la munte. Era obișnuită cu confortul și nu i-a plăcut prea mult cabana unde am dus-o eu. Se plângea de junghiuri la șale. Chestia asta mă excita grozav.”
Idila s-a terminat după vreo două luni, când soțul doamnei, profesorul, a dat peste ei într-o după-amiază făcând baie împreună. Gagica de 14 ani crescuse și Corbu nu se mai simțea atras de ea, așa că s-a despărțit și de ea. N-a trecut însă mult și a cunoscut o tipă care lucra ca babysitter. Babysitterea o fetiță care nu era chiar fetiță, avea 12 ani. O ajuta la lecții, o ducea în parc, la școală și mergeau împreună la cumpărături. Corbu s-a apropiat treptat de fetiță. “N-a fost greu deloc. Era dulce și prietenoasă și ne înțelegeam bine.” Într-o zi, când au rămas singuri în casa alor ei, gagica baby sitter fiind plecată pe neve cu o amică la sală, Corbu i-a băgat încet mâna sub rochiță și a început să o frece. “Nu s-a speriat a reacționat foarte normal m-a întrebat ce fac pe urmă a zis că i-a plăcut. Era o fetiță deșteaptă foc”. Lui Corbu îi plăcea să îi aducă filme porno și să le vadă împreună. De aici s-a și tras sfârșitul relației, când maică-sa fetiței a venit într-o zi acasă mai devreme. A început să țipe și să-l lovească pe Corbu cu un pantof în cap. “O cretină! De parcă într-o zi n-o să vină altul și să facă cu fiică-sa același lucru. Imbecilele astea ar vrea să-și țină copilele virgine până la adânci bătrâneți.” Știu, mă gândesc, și madam Urechiuț e tot pe acolo… Doar că proasta habar n-are că nu mă interesează deloc păsărica Amaliei. Nu m-a interesat niciodată. Bine, poate puțin la început, câteva ore.
“Aș fi putut să continui să mă văd cu fetița era de ajuns s-o caut la școală îi știam și orarul. Dar m-am gândit că n-are rost. Știi cum sunt copilele astea. Într-o zi tot i-ar fi scăpat ceva maică-sii. Intram în vreo belea…”

Culmea e că a intrat într-o belea doar câteva săptămâni mai târziu, o belea de care știam deja, pentru că am fost și eu prin preajmă în perioada aia și chiar l-am ajutat. Aveam o droaie de prieteni și admiratori pe vremea aia, deci multe ființe dispuse să facă lucruri pentru mine. Corbu cunoscuse o altă “doamnă”, de data asta în vârstă de 78 de ani. După doar vreo 8-9 partide înfocate de sex, doamna a fost jefuită și bătută crâncen de un hoț, chiar în apartamentul ei. Îi dispăruse, în urma incidentului, o ladă cu bijuterii de aur. Corbu a fost prima persoană asupra căreia s-au îndreptat bănuielile. Familia victimei l-a târât la poliție, iar Corbu a declarat că în niciun caz nu era interesat de averea concubinei sale, ci de sex appeal-ul ei, declarație ce a crescut și mai mult suspiciunea celor din familia victimei. L-am ajutat și eu cât am putut, folosindu-mă de relațiile mele, dar până la urmă a fost scos din belea chiar de victimă, care s-a înzdrăvenit suficient încât să-l denunțe ca făptaș pe nepotul ei, care era cel mai înverșunat acuzator al lui Corbu.
Și acum, acum e Irenne. Irenne și mătușa ei, care nici ea nu-i e indiferentă lui Corbu. Și mai erau Amalia, căreia el îi spunea Veverița, și Gaby, căreia îi zicea Morcoveață, prietena Amaliei, și Tara…

Dar, întorcându-mă la începutul poveștii lui Corbu, la acea iubire pe care o pierduse, m-am trezit și eu gândindu-mă dacă am fost vreodată într-o astfel de situație. Dacă am fost vreodată îndrăgostit. Cât am stat noaptea aia în Cală, împreună cu Corbu, în timp ce el vorbea, vorbea mult, ca de obicei fără virgule, fără prea multe pauze dar cu interjecții, până când a răsărit soarele și a început să se mai încălzească, și multe păsări să zboare pe deasupra capetelor noastre – Cala era un loc foarte îndrăgit de păsări, atât de alea migratoare care, atunci când plecau, dădeau câteva ocoluri pe deasupra copacilor Calei, luându-și la revedere, iar când se întorceau ciripeau fericite că regăsesc totul așa cum îl lăsaseră (și m-am gândit că da, uite, și alte ființe iubesc locul ăsta al nostru, și poate că și ele ar suferi dacă într-o noapte ar arde până la cea din urmă frunză, până la cea din urmă piatră, așa cum se întâmpla tot mai des în coșmarurile mele), cât și de vrăbiile care nu plecau nicăieri ci doar își făceau cuiburi în care se ascundeau până trecea iarna, și chiar până s-a făcut ora prânzului, gândindu-mă nonstop la asta am ajuns la concluzia că nu. Nu fusesem niciodată îndrăgostit.

Uneori, artistul nu-i altceva decât un film porno.

August 20, 2011

Liviu Antonesei: „Alexandru Petria este un prozator pe care, la nevoie, va trebui să-l şi biciuim ca să-şi scrie cărţile următoare”

Rubrica „Bursa cărţilor”

 

Alexandru Petria, Denia neagră, Herg

Benet Publishers, Bucureşti, 2011, 160 p.

 

Pe la începutul primăverii, am primit de la editură – sau de la autor? – manuscrisul electronic al acestei excelente cărţi de povestiri pentru a scrie cîteva cuvinte pentru cea de-a patra copertă. Pentru o asemenea operaţiune, nu e neapărat nevoie să citeşti cartea în întregime, e suficient să ştii ceva despre autor şi să răsfoieşti puţin volumul. Însă, cum sînt un ins ceva mai disciplinat am început cuminte cu lectura primei pagini din Prima zăpadă, cea dintîi povestire a volumului. Şi cartea m-a prins imediat în

capcana sa, aşa că am citit-o „dintr-o bucată“, apoi am recitit-o imediat într-un ritm ceva mai normal, iar la sfîrşitul celei de-a doua lecturi, tot am rămas sur ma soif, cum ar spune franţuzul aflat în aceeaşi situaţie. Sincer să fiu, mi-ar fi plăcut să fie măcar de două-trei ori mai voluminoasă. Prin ce m-a cucerit cartea lui Alexandru Petria? Prin micile sale povesti atroce, gingaşe altele sau gingaş-atroce cele mai multe, cîteodată chiar „crude şi insolite“, deşi nu neapărat în maniera lui Villiers de l’Isle-Adam. M-a mai cucerit prin caracterele schiţate în două-trei pagini, prin calităţile stilului perfect adaptate de autor explorării „micilor spaţii“ ce fac teritoriul său de luptă. În prezentarea aceea de pe copertă spuneam că nu mă îndoiesc că voi

deschide adesea această „casetă cu bijuterii“, pentru a revedea un inel, o agrafă, un colier. Iată, am deschis-o încă de cel puţin două ori – o dată în vederea participării la lansarea acesteia la Tîrgul de carte Bookfest, a doua oară acum, pentru a formula aceste sumare, însă foarte sincere notaţii de apreciere.

Între timp, am avut prilejul să citesc şi Zilele mele cu Renata, un scurt, însă dens, ca să spun aşa!, roman erotic, apărut acum cîţiva ani. E clar, Alexandru Petria este un prozator pe care, la nevoie, va trebui să-l şi biciuim ca să-şi scrie cărţile următoare. Felicitări editurii că s-a străduit să ni-l aducă la lumină!

Liviu Antonesei

 

Revista „Timpul”, luna august 2011, pag 5

Doritorii pot să citească toată revista aicispalt_august_v3

August 10, 2011

Alerta de grad zero

A aparut…  Coperta e super. Ca si continutul, desigur. N-o zic doar pentru că sunt inclus cu povestirea „Când este în toane bune cucul”

August 8, 2011

Rebelul Ştefan Bolea

Clujeanul Ştefan Bolea este un rebel. Unul cu metodă, care ştie să-şi teoretizeze nemulţumirile în eseuri. Acum o să mă opresc doar la poet, cel din „Gothic”, volum apărut anul aceste la editura „Herg Benet”.

Bolea scrie ca şi cum ar trage cu pistolul sau cu mitraliera. Foc cu foc. Ori în salve. Cadenţat, căută să obţină cu resurse minime efecte maxime. Nu înseamnă că scrie neapărat scurt, ci eficient.  Muniţia trebuie economisită, nu?

„Cartuşe”:

Self help

şi dacă tot  te scuipi în oglindă

trânteşte-ţi capacul sicriului în cap

red

m-aş întoarce în timp să-l omor pe marx

garden of eden

we fuck ten times a day and we’re still virgins

 

îngerii al-qaeda

îl aştept pe isus să-mi extragă piatra nebuniei

dar ca un şarlatan diavolul a construit o adevărată capelă sixtină între sinapsele mele

şi-ţi trebuie tone de dinamită s-o ciobeşti măcar

„Salve”:

necropola

 

ion iliescu mort

sicriul său a fost cărat de mineri direct la crematoriu

urmându-se un ceremonial antic oamenii muncii au servit drept combustibil

gigi becali RIP

cum i-au urat fanii

adrian minune decedat

în memoriile sale discipolii au găsit destinaţia atlantidei

mircea badea, andreea esca, bursu morţi

şi azi plânşi de nepoţii lor

oreste sinucis la mormântul lui eliade

corina chiriac a încurcat uşa reanimării cu morga

dan diaconescu mort chiar atunci când se reinstaurase monarhia

la funeraliile sale au asistat darth vader, elodia şi moş crăciun

vadim lasă în urmă un voiaj turistic pe planeta marte zdrobit de un meteorit a mai apucat să îngâne sunt negru ca tine malcolm x

sediul antenei 1 a fost pulverizat de o găleată de TNT au urmat pro tv realitatea şi restul

oamenii au început să investească în radio, cărţi şi rebus

sunt cei care te căutau în casă şi care îţi masturbau creierul la televizor

sunt cei care te setau pe somn înainte să adormi

sunt elefanţii cartaginezi iar noi reprezentăm legiunile romane

nietzsche reîncarnat într-un sat din grecia este păstor şi citeşte cu disperare psalmii nu ştie nici o limbă străină şi cântă frumos la fluier

sartre este chelner în praga, citeşte kleist şi aspiră la perfecţiunea marionetelor

kierkegaard motociclist în san francisco de câte ori intră la pârnaie se descurcă cu abilitate şi-i converteşte pe tinerei la islam

cioran asistent juridic al vaticanului

kant într-un laborator din anzi a reuşit să izoleze sufletul de spirit şi să-l imunizeze contra sentimentalismului subiectul său e mefient şi indiferent până la batjocură experimentul s-a derulat pe un porcuşor de guineea numit ironic om bun

descartes e traficant de marijuana în cairo

empedocle face bungee jumping la sziget şi se minunează cum pulsul său rămâne 90

în fine ceauşescu după o ucenicie în siracuza s-a reîncarnat ca strănepot al lui kim-jong-il şi toată suflarea din asia îl venerează ca pe dalai lama

gothic

„Awaiting for the call 
For all life to expire”
(Paradise Lost) 

 

eşti roca în care  îmi frâng corabia

turnul în care îmi prăbuşesc avionul

cutremurul care mă înghite de viu

vulcanul care mă soarbe

eşti blocul de gheaţă ce mă înrămează

prăpastia ce creşte în mine şi mă paralizează

terenul minat peste care trebuie să păşesc pentru a ajunge la liman

sunt rechinul care devorează sirena

o caracatiţă ce-ţi scufundă lumea

briciul care te aşteaptă la arteziană printre arginţii îmbietori

sunt şobolanul care te scanează cu coada în timp ce dormi

şarpele care-ţi creşte în plămâni când fumezi

sunt a doua moarte a lui lazăr pre care nici isus nu mai poate călca

ne vom întâlni într-un film pentru că spaţiul nu poate răbda doi lunetişti care-şi iau propriile inimi în vizor

doi vânători cu privirea goală

două oglinzi, care, puse faţă-n faţă, ar face universul să scapere şi anima să detoneze

ar fi ca şi cum diavolul i-ar sări lui Dumnezeu la beregată

şi Dumnezeu l-ar săruta iudaic pe jugulară

da, iubito, suntem dincolo de bine şi de rău

aminteşte-ţi în timp ce ne rotim în spirală că sunt proprietar de sclavi în iad

te pot cumpăra oricând

şi când ţi-e silă, am să-ţi convertesc visele din petrol în napalm

caesura II

canceroşilor le-au construit o biserică

să moară mai uşor, să moară mai practic, să moară cu Dumnezeu

am 6 ani, mi-a căzut părul şi stridenţa urletului meu poate să-l trezească pe lazăr

sunt deci egalul lui isus, celebrul supererou din southpark

am 6 ani şi doctorul mi-a dat 6 zile

suficient

ca să simt furia unui Dumnezeu necruţător

suficient să-mi dau seama că au băgat arsenic şi bromură în apa sfinţită

că pâinea miroase a mort

că îngerii din icoane mă privesc mustrător ca educatoarele ce duc lipsă de pulă

mai am 6 zile de trăit dar o să mă arunc de pe geam într-a 5-a

vreau să-mi vărs creierii pe asfalt

să ajung în iad mai devreme

pentru că nu sunt târfa nimănui

şi cu atât mai puţin a unui moloch creştin care prizează suflete cu râtul

 

Violenţa limbajului este reculul nemulţumirilor scriitorului. Şi lista nemulţumirilor e bogată. Pe ea este pe post de ţintă inclusiv Dumnezeu. Bolea reuşeşte să nu cadă în vorbărie goală, demonstrând că este un poet născut, nu făcut. „Gothic” e un tur de forţă.

Observaţie: cred că Bolea ar avea de câştigat dacă nu s-ar feri de metafore. Nu muşcă!

De pe coperta a IV-a a volumului:

„În poemele lui, Ştefan Bolea taie destul de adânc în carnea lumii, exact cum se laudă în arta poetică din finalul volumului. Vizionarismul de-o claritate fără cusur în eseuri devine, în poezie, o apocalipsă notată din perspectiva unui spectator mizantrop şi un cântec despre detaliile prozistice ale morţii generale. Imaginaţia lingvistică, gustul apoftegmelor ori luciditatea discursului se află într-un acord discret cu emoţia unui bărbat peste care trec, în găşti compacte, motociclişti, şoferi de taxi din Pakistan, Nietzsche şi Kierkegaard, umbra lui Lautréamont şi stoluri de tv-homunculi, scoşi din showuri de staniol reciclat. Gothic este un titlu sub care stau, pitiţi împreună, un om puternic şi un altul aparent neajutorat şi cu toate porţile deschise. Nu vă lăsaţi înşelaţi de cel de-al doilea! E tot Ştefan Bolea pregătit să intre la bal.” (Doina Ruşti)

“Poezia lui Ştefan Bolea se află la vârsta trufiei. Şi a catastrofei. Poetul simte enorm şi vede monstruos. Din fericire pentru poezia lui, vocea care-i dictează este nu numai provocatoare şi sarcastică, ci şi încărcată de forţă. Şi expresivă.” (Marta Petreu)

Cine vrea să afle mai multe despre autor, n-are decât să dea un search pe Google. Efortul nu este în zadar. La 31 de ani, Bolea a reuşit să-şi traseze apăsat o linie a lui, recognoscibilă.

Alexandru Petria

Publicat pe Agenţia de Carte

http://www.agentiadecarte.ro/2011/08/%E2%80%9Crebelul-stefan-bolea%E2%80%9D/

 

Iulie 31, 2011

„Jurnalul Raului”. O carte care pare scrisa de criminalul norvegian Anders Behring Breivik

Editura „Herg Benet” a publicat zilele acestea o carte care sigur va face vâlvă- „ Jurnalul Răului”, de Lucian Mareş. Nu ştiu dacă autorul se numeşte chiar aşa sau este un pseudonim. Înclin spre a doua alternativă. Nu apar date despre el, nici măcar o fotografie.

„Jurnalul Răului” este o carte insuportabilă pentru mulţi. Prin această proză se teoretizează violenţa, crima. Are şi scene de sex atroce.

Un scurt fragment:

„ Dintre toate modurile de a ucide îmi place cel mai mult strangularea. Este însăşi negarea esenţei vieţii, a aerului, a respiraţiei, a actului reflex pe care toată lumea îl face fără să se întrebe de ce- respiraţia. Nu e cel mai eficient mod de a ucide, dar e unul dintre cele mai artistice. Când ucizi instantaneu, pierzi tot farmecul. Crima rapidă este doar eficientă. În ea nu este investită nici un fel de pasiune, nici un fel de trăire sublimă. Strangulatul, înecul, trasul în ţeapă, jupuirea, mutilarea sunt moduri sublime de a ucide, care reuşesc să păstreze frumuseţea, farmecul şi semnificaţia simbolică a morţii. Toate modurile în care ucizi lent au o valenţă contemplativă, iar contemplarea aduce iluminarea. Uciderea lentă e asemenea unei rugăciuni.”

Peste câteva zile, după ce-o să închei lectura(sunt la jumătate!), o să revin asupra „Jurnalului Răului” http://www.libraria.hergbenet.ro/?category=3&product_id=24.

Iulie 15, 2011

Ma vând la jumatate de pret! „Deania neagră”

Editura Herg Benet a redus cu 50% preturile tuturor cartilor comandate online. Oferta este valabila pana in 15 august. Este o ocazie sa cumparati acum mai ieftin volumul meu „Deania neagră”. Incepeti dand un click aici

http://www.libraria.hergbenet.ro/?category=3&product_id=18


Mai 13, 2011

Sambata se pune de-o rebeliune. La Cluj. La Book Corner

Mai 7, 2011

„Deania neagră”. Noua mea carte

„O carte pe care am citit-o „dintr-o bucată” şi pe care am recitit-o imediat, dar tot am rămas sur ma soif – mi-ar fi plăcut să fie măcar de două-trei ori mai voluminoasă! Prin ce m-a cucerit? Prin micile „poveşti” atroce, gingaşe sau gingaş-atroce, cîteodată chiar „crude şi insolite”, prin caracterele excelent schiţate în două trei pagini, prin calitatea stilului, excelent adaptat de autor micilor spaţii explorate. Nu mă îndo- iesc că voi deschide adesea această „casetă de bijuterii”, pentru a revedea un inel, o agrafă, un colier. Şi, de bună seamă, aş fi foarte bucuros dacă autorul ar recidiva cît de repede.”

(Liviu Antonesei)

„Cine spune că, în țara lui Caragiale (I.L.), marea literatură nu se poate naște din teme „mărunte”? Instantaneele în proză ale lui Alexandru Petria surprind o lume la intersecția fabulosului nebănuit cu pitorescul jegos, cartografiind universul în continuă schimbare, aproa- pe volatil, al contemporaneității mărunte. Scriitorul reușește această performanță cu cinism narativ bine stăpânit, cu tandrețe, chiar… dar una deloc lipsită de cruzime. Bine ați venit într-o cușcă a maimuțelor actualizată în Deania neagră! „

(Dan-Silviu Boerescu)

„Prozele scurte ale lui Alexandru Petria sunt pline de surprize – ca, de pildă, fantezia personajului Todoran, care, după un act sexual fami- liar şi fără magie, visează deodată că are umerii şi braţele acoperite de porumbei. O altă lume nevăzută, uneori sinistră, alteori de vis, este ceea ce oferă autorul înăuntrul trăirilor tuturor personajelor, declarate – şi cunoscute – în mod intenţionat mediocre, tocmai pentru a ni se arăta că, de fapt, sunt misterioase. Cel mai misterios rămâne autorul însuşi. După un asalt anecdotal şi imaginar unanim foarte bine scris, ne rămâne încă necunoscut, dar dator să ni se desfăşoare în narative mai lungi. Sunt extrem de curios să continui să-l citesc.”

(Petru Popescu)

Alexandru PETRIA: născut la 27 II 1968, în oraşul Dej, judeţul Cluj. Debut publicistic şi poetic în “Tribuna” în 1983. Studii întrerupte de psiho-sociologie.

Cărţi publicate: “Neguţătorul de arome”(1991, poeme), “33 de poeme”(1992) şi “La ce bun poeţii…”(colectiv, interviuri). În 2010 mi-a apărut romanul Zilele mele cu Renata, la editura Tritonic. Colaborări sporadice la toate revistele revistele literare importante.

După 1989: şeful Comisiei pentru abuzuri şi drepturile omului în CPUN-ul municipiului Dej; întemeietor, împreună cu Radu Săplăcan şi Zorin Diaconescu, al săptămânalului dejean “Gazeta someşeană”- primul număr a fost scos în 23 decembrie 1989; candidat din partea Mişcării Ecologiste din România la Camera Deputaţilor- 1992; redactor investigaţii, între 1992- 1994, la revista bucureşteană “Zig-Zag” pe vremea directoratului lui Alex Ştefănescu- între 1992- 1996 a locuit la Bucureşti; 1994-1995- reporter investigaţii la ziarul “Cotidianul”; 1995-1996- redactor şef al săptămânalului bucureştean pentru comercianţi “Hermes” şi redactor la săptămânalul “Partener” publicat de trustul “România Azi”. După reîntoarcerea în Ardeal a fost redactorul şef al săptămânalului “Monitorul de Someş”, apoi, în 2000, a fondat propria sa publicaţie, lunarul “Realitatatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”, al cărei director este şi în prezent.

Comenzi online pe Librăria „Herg Benet”- http://www.libraria.hergbenet.ro/?category=3&product_id=18

Martie 12, 2011

Internetul şi literatura

Prietenul Dan Mircea Cipariu a scris nu demult pe « Agenţia de Carte » despre « Terorismul cultural pe Net! ». Este un fenomen neliniştitor prin amploare. Cipariu afirma că « Sunt mulţi scriitori şi intelectuali autentici care şi-au retras colaborările din pagini web ori din ziare în urma abuzurilor de limbaj şi de logică exultate pe forumuri ori în locurile virtuale dedicate comentariilor unor articole şi unor texte».

Aşa-i, acesta-i adevărul. Dar nu înseamnă că poziţia acestor scriitori şi intelectuali este cea corectă, deşi e de înţeles psihologic. Ei abandonează un mediu comunicaţional cu potenţial imens cedând în faţa impostorilor, a «teroriştilor culturali » . Ca să evidenţiez pregnant eroarea, spun: oamenii trebuie să renunţe la zborul cu avioanele de frica atentatelor şi să călătorească, mai încet, doar cu vapoarele şi trenurile? Apoi, deşi s-ar putea să sune deplasat prin diferenţa de amploare- SUA ar trebui să-şi cedeze poziţiile şi să-şi încalce principiile în urma presiunilor lui Ben Ladin şi a altora ca el, cu gândire de cavernă? Sunt convins că nu. De pe urma fricii câştigă “băieţii răi”, şi în cazul culturii, şi în cel al relaţionărilor internaţionale. Iar viitorul fără mediul virtual este ca şi cum am perora despre aprinderea focului în absenţa scânteii.

Pe lângă lărgirea numărului cititorilor, netul alungă distanţele, şterge măcar şi parţial demarcaţia între capitală şi provincie. Deşi nu locuiesc în Bucureşti, mi-am făcut o mulţime de prieteni printre scriitori prin intermediul netului. Şi pe Cipariu, că tot l-am amintit, l-am cunoscut astfel. Nu ştiu cum m-aş descurca în prezent fără internet, care mi-a devenit o a doua mână dreaptă. Cu toate că pentru mulţi o să pară neverosimil, prin intermediul internetului am luat legătura anul trecut cu editura “Tritonic”, care mi-a publicat pe cheltuiala sa romanul “Zilele mele cu Renata”. Contractul l-am semnat prin poştă şi l-am cunoscut pe directorul editurii abia după perfectarea actelor. Zilele trecute am semnat tot prin poştă contractul pentru volumul de proză scurtă “Deania neagră”, cu editura bucureşteană “Herg Benet”. Urmează să apară în mai, tot pe cheltuiala editurii. I-am contactat pe Facebook. Pe Alexandru Voicescu, directorul de la “Herg Benet”, încă nu l-am văzut la faţă decât în fotografii.

Ce aş fi câştigat dacă nu utilizam netul, de teama celor nărăviţi la înjurături? Şi am fost înjurat destul, pentru articolele politice. Aş fi publicat cărţile, mai ales pe fondul crizei? Mă îndoiesc. Fiecare să tragă ce concluzie doreşte.

Alexandru Petria